Maturitate… precoce


sursa:http://strangeline.net/2013/01/celebrity-male-women/

În primul rînd, și fără demonstrație, nu există maturitate precoce. De ce?

Eram mic cînd tata mi-a spus că Alexandru Macedon cucerise lumea la 30 de ani. Mai aveam timp, dar eram incitat de faptul că și eu îi purtam numele. Apoi am citit povestiri de război cu copii. E drept că erau puțini copii care făcuseră mari isprăvi în războaie. Războaiele erau duse de oamenii mari.

Duminică am revăzut un film de prin anii 50: Cheia. Sofia Loren era tînără (24 de ani), dar bărbații din viața ei aveau peste 40 de ani și se luptau că moartea. Supraviețuirea era un scop în sine. Eroii erau maturi. Nu puteai trimite un remorcher la 200 de mile de țărm, pentru a recupera un vas de transport incendiat într-o zonă în care pîndeau submarinele germane, cu un echipaj format din copii. Se murea. Cam toți eroii și eroinele filmelor de atunci erau oameni maturi, dacă nu era filme pentru copii. Explicația? Nu puteai ajunge să supraviețuiești decît după un anumit timp, după ce te maturizai. Trebuia să acționezi într-un anume fel pentru a fi bun, a conduce, a ști ceva.

Cîteva exemple: Platon, Socrate, Confucius, toți marii filozofi ai antichității au gîndit în timp, au avut nevoie de mult timp să devină celebri. De aceea nu este importantă viața lor pe cînd erau copii. Un alt exemplu se referă la împărații romani. Sigurii împărați celebri și tineri sunt cei ce au fost propulsați de rude și au făcut cele mai mari nebunii: Caligula 25, Nero 17.

Treburile politice ale vremii erau marcate de evenimente sîngeroase în care copii erau lichidați, rareori reușind să supraviețuiască rudelor însetate de putere sau vecinilor dușmani. Trebuia să fii mare, să călărești, să te bați, să fii șiret, să înșeli, să fii dur. Nu prea ține astea de domeniul copilăriei. Cam la fel era chiar și în secolul trecut: Lenin, Hitler, Stalin, Mao, Dej, Ceaușescu și mulți alții, n-au ajuns la putere că erau tineri dotați, capabili, minunați. Dimpotrivă, pînă pe la 40 de ani au învățat și au concurat cu alții pentru a-și pune ideile, ambiția la lucru.

Acum lucrurile stau altcumva. Fotbalul, tenisul, dansul și cîntatul, ba chiar și informatica au devenit platforma de afirmare a tinerilor. Dar nu asta e regula. E normal dacă ai talent să fii prețuit, dar e normal ca talentul să țină loc de maturitate? Poți deveni faimos prin ceea ce faci, dar te poți descurca singur? Faci față solicitărilor emoționale ale vieții? Cîte operații estetice a avut Michael Jackson? Cum au ajuns la tribunal Britney Spears, Paris Hilton, și alte vedete certate cu etica, ca să nu spunem cu morala sau moravurile?

Tom și Jerry sunt celebrii, dar nu au devenit celebri cînd erau copii. Nu de alta dar nu s-ar fi făcut la 50 de ani de la lansarea primului lor film varianta Tom și Jerry kids. Oare cum ar fi fost lumea cu Lenin și Stalin kids? Hitler kid? Știu, există varianta Kim Ir Sen kid, dar uitați-vă la rezultat: cine emigrează în Coreea de Nord să-l imite pe iubitul conducător? Și chiar dacă ar vrea să-l imite, cine i-ar da voie, Kim Jong Il?

Succesul poate fi precoce, dar oare este și maturitatea? În lipsa succesului, maturitatea ține de cald, îți ajută să supraviețuiești cu succes. Banal? Poate. Real? În mod sigur. În lipsă de exemple mai bune urmăriți cîteva filmulețe de pe net cu fails.

Bella ciao!


Am crescut cu respect față de muncă. Munca nu era o pedeapsă. Cel puțin nu se vedea. Am devenit conștient despre ce însemna munca atunci cînd i-am propus tatălui meu să îi țin mîna sau piciorul într-o anumită poziție pentru cîțiva bănuți. A renunțat el. Nu m-a plătit…

Apoi am făcut cunoștiință cu zicala comunist evoluționistă, munca l-a făcut pe om. Aveam un coleg inginer care spunea același lucru făcînd o mică, dar semnificativă pauză pentru a adăuga… animal! Plătită destul de bine în raport cu prețurile din 1970 munca îți aducea satisfacții, dar în anii 1980 se inventaseră alte criterii de calcul, așa că mergeam acasă cu jumătate de salar că nu s-au realizat indicatorii, adică planul. De parcă eu nu îmi îndeplineam sarcinile de serviciu, stăteam sub privirile șefului și mă duceam de-a moaca la serviciu. Gîndire de birocrat comunist.

Cert că mult trîmbițata exploatare din vremea regimului burghezo-moșieresc ne-a ajuns și pe noi în socialismul victorios la orașe și sate, cînd tocmai se preconiza trecerea la visul de aur al întregii omeniri, comunismul. Nu știa omenirea că visul ăsta venea din apocalipsa și era inspirat de cetatea pavată cu aur.

Prin anii de avînt al orînduirii socialiste se cînta un cîntec al partizanilor, Bella ciao. Era în manualele de muzică de clasa a VI-VII-a. Am scotocit după el și ce am aflat?

Că de fapt acest cîntec este un cîntec al proletarului (din agricultură probabil) supravegheat de un șef înarmat cu o bîtă și în final exprimă speranța că va veni o zi în care toți să muncească liberi. Miroase a comunism, dar și a rai. Adică un cîntec de stînga.

 Alla mattina appenna alzata/ O bella ciao, bella ciao, bella ciao ciao ciao/Alla mattina appena alzata/In risaia mi tocca andar.

 E fra gli insetti e le zanzare/ O belle ciao, bella ciao, bella ciao ciao ciao/ E fra gli insetti e le zanzare/ Duro lavoro mi tocca far. 

 Il capo in piedi col suo bastone/ O bella ciao, bella ciao, bella ciao ciao ciao/ Il capo in piedi col suo bastone/ E noi curve a lavorar. 

 O mamma mia, o che tormento,/ O bella ciao, bella ciao, bella ciao ciao ciao/ O mamma mia, o  che tormento/ Io t’invoco ogni doman. 

 Ed ogni ora che qui passiamo,/ O bella ciao, bella ciao, bella ciao ciao ciao,/ Ed ogni ora che qui passiamo/ Noi perdiam la gioventù.

 Ma verrà un giorno che tutte quante/ O bella ciao, bella ciao, bella ciao ciao ciao/ Ma verrà un giorno che tutte quante/ Lavoreremo in libertà.

Apoi cîntecul a fost adaptat politic după ce fasciștii au pus mîna pe putere în Italia. În locul supraveghetorului cu bîta apare invadatorul, patrizanii, moartea în lupta pentru libertate, pentru că decît un cîine în lanț, mai bine mori luptînd ca un leu. Libertatea inspiră.
Una mattina, mi son alzato/Oh bella ciao, bella ciao, bella, ciao, ciao, ciao!/Una mattina, mi son alzato/E ho trovato l’invasor
Oh, partigiano, portami via!/ Oh bella ciao, bella ciao, bella, ciao, ciao, ciao!/ Oh, partigiano, portami via!/Ché mi sento di morir
E se io muoio da partigiano/ Oh bella ciao, bella ciao, bella, ciao, ciao, ciao!/ E se io muoio da partigiano/Tu mi devi seppellir
E seppellire lassù in montagna/ Oh bella ciao, bella ciao, bella, ciao, ciao, ciao!/E seppellire lassù in montagna/Sotto l’ombra di un bel fior
Tutte le genti che passeranno/ Oh bella ciao, bella ciao, bella, ciao, ciao, ciao!/Tutte le genti che passeranno/Mi diranno “Oh, che bel fior”
È questo il fiore del partigiano/ Oh bella ciao, bella ciao, bella, ciao, ciao, ciao!/ È questo il fiore del partigiano/Morto per la libertà

Traducere

Într-o dimineață, m-am trezit/ Oh bella ciao, bella ciao, bella, ciao, ciao, ciao!/Într-o dimineață m-am trezit/Și am găsit invadatorul

O, partizane, du-mă de aici/Oh bella ciao, bella ciao, bella, ciao, ciao, ciao!/O, partizane, du-mă de aici/Pentru că simt că mor

Iar dacă eu mor ca partizan/Oh bella ciao, bella ciao, bella, ciao, ciao, ciao!/Iar dacă eu mor ca partizan/Tu trebuie să mă îngropi

Și să mă îngropi, acolo sus pe munte/Oh bella ciao, bella ciao, bella, ciao, ciao, ciao!/și să mă îngropi, acolo sus pe munte/La umbra unei frumoase flori

Toată lumea care va trece/Oh bella ciao, bella ciao, bella, ciao, ciao, ciao!/Toată lumea care va trece/Îmi va zice “Ce floare frumoasă”

Aceasta e floarea partizanului/ Oh bella ciao, bella ciao, bella, ciao, ciao, ciao!/Aceasta e floarea partizanului/Care a murit pentru libertate.

Același cîntec a fost cîntat de participanții la mișcarea “Occupy Wall Street,” de manifestanții din Piața Taksim din Istambul. Pe cînd și de manifestanții din România? Că doar n-o fi greu!

Irena Sendler


sursa: http://www.viewclips.net/the-courageous-heart-of-irena-sendler-2009/

As a Polish Catholic social worker in the early 1940s, created and led a conspiracy of women who moved in and out of Warsaw’s Jewish Ghetto disguised as nurses employed by Warsaw’s Health Department. Though they worked under the guise of merely attempting to prevent and contain the spread of Typhus and Spotted Fever, Sendler and her brave cohorts emerged each time with the children of consenting Jewish parents. The children were sometimes sedated and hidden inside boxes, suitcases and coffins as a means of rescuing them from their imminent deportation to death camps. They were given new identities and placed with Polish families and in convents. Sendler kept a hidden record of their birth names and where they were placed with the hope that they would some day be reunited with their own families.
In 1943, the Nazis discovered Sendler’s daring and dangerous ruse and arrested her. She was tortured by Gestapo agents and suffered broken feet. On the day of her scheduled execution she was rescued by “Zegota,” the underground network with which she worked to save the Jewish children.
As a result of Sendler’s efforts, approximately 2,500 children were smuggled to safety. Not a single child she rescued was ever betrayed or discovered by the Nazis.
The movie is based on the authorized biography of the heroine, Mother of the Children of the Holocaust: The Irena Sendler Story, by Anna Mieszkowska, published in 2005.

Mihai I


Un rege într-un costum ponosit, dar cu un caracter nobil. Astfel l-am perceput pe Mihai I ce s-a adresat azi camerelor reunite.  Atingînd toate capitolele vieţii politice româneşti, el a fost ascultat şi aplaudat pentru ceea ce a fost, este şi va fi în istoria României, un loc ce nu îi poate fi luat sau contestat în ciuda tuturor tentativelor de a-l da afară pe uşa  din dos a istoriei. Printre altele Mihai I a spus că “Nu putem avea un viitor dacă nu ne vom respecta trecutul” – un lucru prea adevărat ca să fie comentat aici, dar a mai şi pus ce reprezintă pentru România coroana: ea este simbolul independentei şi suveranităţii României – ceva ce nimeni nu poate nega uitîndu-se în istoria patriei noastre. Pe de altă parte se poate vedea clar că republica este asociată cu nenorocirile în care ne-am zbătut şi încă ne mai zbatem de mulţi de ani, indiferent de care guvern a fost la conducere.

Satisfacţia mea personală a fost că discursul de bun-venit a fost rostit de un fost comunist, de fiul unui general de securitate, Mircea Geoană. Apoi, că Mihai I a dat clasă în ceea ce priveşte lipsa de fanfaronadă. Lui Mihai I i-a lipsit tot ce nu îi lipseşte unui politician român prezent pe canalele media: intransigenţă, răutate, trufie, cinism. 

Impresia mea a fost că discursul său  fost acel moment unic care ne-a dat în cîteva minute mai mult decît ne-au dat toate programele tuturor posturilor TV din ţară vreme de ani de zile. Ne-am săturat de telenovele, certuri şi fiţe. Am evoluat, suntem copii mari! Vrem adevăr, cinste, onestitate, nu prefăcătorie, lăcomie, violenţă şi spoială. La gunoi cu toate astea şi cu cei ce ni le oferă pentru a obţine avantaje de orice fel! 

Nu pot încheia fără să amintesc că duminică seara la o altă emisiune am putut vedea un interviu cu Anne de Bourbon, soţia lui MIhai I, o regină care a ştiut să trăiască modest şi care a muncit ca un om simplu pentru a-şi cîştiga existenţa. O regină care le-a învăţat pe fetele sale să muncească cinstit nu să intre în politică. O regină care spunea că “sîngele albastru” este o expresie nefericită şi care apreciază sinceritatea, cinstea şi mai ales caracterul unui om.

O lecţie de viaţă pentru fiecare politician român, o lecţie de viaţă pentru fiecare român.

PS Culmea, nici măcar nu sunt regalist!

Să ne aducem aminte…


sursa: http://virgilburla.wordpress.com/2010/12/16/pentru-cei-fara-mormant/

Acum 21 de ani, niste banateni incapatanati si demni au refuzat sa paraseasca o slujba a carui pastor urma sa fie arestat. S-au adunat in fata unei biserici si si-au strigat libertatea in strada, gest de neconceput in vremurile cu pricina. In fata celor catorva zeci de curajosi de atunci ma inclin. Cei 90 de morti ai Timisoarei care s-au stins in urmatoarele doua zile sunt EROII, cei care n-au apucat sa-si traiasca visul. Cadavrele lor au fost trasportate la Bucuresti, arse in crematoriu, cenusa fiind aruncata intr-un canal din Leordeni. Voua, cei fara mormant, va multumesc.

Zimbardo despre rău, putere şi eroi


Am citit despre experimentele lui Zimbardo în urmă cu cîţiva ani, înainte de a sta de vorbă cu deţinuţii din Penitenciarul de Maximă Siguranţă din Arad. Mi-a plăcut Zimbardo, mi-au plăcut şi deţinuţii şi mai trebuie să spun, pe cînd eram mai proaspăt în credinţă şi mergeam cu tramvaiul sau pe stradă simţeam că sunt disponibil ca Dumnezeu să mă folosească. Eram gata să fac ceea ce nu făcea nimeni. Cînd au izbucnit evenimentele din decembrie 89, m-am implicat pînă cînd am constatat că o continuare a prezenţei mele în mediul din Primăria Arad ar fi dus la compromiterea acestui tip de erou de care vorbeşte şi Zimbardo.

Imaginile postate explică în mare parte ce înseamnă să fi rău sau bun. Nu ştiu dacă Zimbardo e creştin, dar nu spune nimic ce contrazice Biblia. Ceea ce a demonstrat el explică şi în mare măsură de ce liderii noştri baptişti sau penticostali,(vezi Vasilică Croitor, Răscumpărarea memoriei)  au vîndut sau s-au vîndut. A face rău ţine nu de situaţie, ci ţine de PUTERE! De aceea disponibilitatea informatorilor de la nivelul de jos a structurilor de orice fel, confirmă lipsa lor de putere şi dorinţa de a lovi în cei intangibili, superiori sau o ameninţare. Ei ştiau (chiar dacă ulterior găsesc scuze) că prin informaţiile furnizate Securităţii cei denunţaţi vor plăti într-un fel sau altul, suportînd consecinţele unei acţiuni a puterii. În logica lor măruntă ei se foloseau de Securitate în măsura în care Securitatea se folosea de ei.

ATENŢIE: unele imagini sunt dure, apare şi o avertizare, dar în acelaşi timp,

ATENŢIE: s-ar putea ca unora dintre cei ce văd filmul să nu le convină ceea ce arată Zimbardo, i.e.: adevărul.

Marguerite Garden


Marguerite Garden, who died on May 5 aged 84, was a Scottish grandmother who, as a 14-year-old schoolgirl in occupied Brittany, risked her life daily to work as a courier for British military intelligence and helped Allied airmen escape across the sea.

In August 1940 Marguerite Vourch, as she then was, returned home from boarding school in Paris to find her home village of Plomodiern, in western Brittany, occupied by German troops. Though the Resistance was virtually non-existent at the time, her father, Antoine, the local doctor, sought out sympathisers on his rounds; meanwhile Marguerite, in pretended innocence, established from her friends where their families’ sympathies lay.

When her brother Jean returned home from the war, she helped him and some friends escape to England disguised as fishermen. They soon returned to Brittany, trained and with a couple of radios.

Perched on a hillside, about three  miles from the coast, Plomodiern was the perfect spot from which to track the movements of German boats in the Bay of Dournenez, and Marguerite soon showed her true potential.

For days on end she would cycle round the local coastline, gathering intelligence on soldiers, boats and mines, which was duly relayed to MI6. Increasingly, her work brought her into contact with the Resistance as she helped deliver false identity cards to the networks. No one took a 14-year-old schoolgirl on holiday for a spy, and she managed to continue her work even after part of the family home was commandeered to billet Gestapo and Wehrmacht officers in January 1941.

One day she was going to collect eggs and spotted a tall mast with strange wires in a local field. The farmer’s wife, assuming she was just a nosy child, told her it was for sending messages to the German submarines. Within three days the RAF had destroyed the mast.

During term time Marguerite continued to study in Paris, but at half-term and holidays she would resume her spying. School provided her with perfect cover for carrying messages and parcels between her local Resistance network and another in Paris. When she returned to Paris, hidden among her school books were folders bulging with military information. “There was no reason to suspect me,” she recalled. “I was a young girl, travelling to my school. I was never arrested.”

As the war progressed, Marguerite became involved in helping Allied airmen escape to Britain by hiding them in lobster boats. She also passed on information about German ship positions which a family friend, a Madame Le Roux, managed to extract from an unsuspecting harbourmaster.

When Madame Le Roux was arrested at the Vourc’h family home, the Germans at first failed to make any connection. But, fearful of what she might say under interrogation, Marguerite’s father made his escape, eventually finding his way to North Africa. When the Gestapo eventually turned up on the family doorstep Marguerite’s mother informed them that he had abandoned his family. They believed her and Marguerite did not come under suspicion.

As the war approached its denouement Marguerite and her mother were joined by Jean-Claude Camors (code-named Raoll), a Resistance friend of her brother.

Together they planned an operation to repatriate some 40 Allied airmen who were then hiding in Brittany.

The airmen were duly assembled, but before they could put the plan into action, Raoll was recognised by a German double agent and shot. His death meant Marguerite and her mother had to find a place to hide the airmen and a way to feed them. They approached the local priest, who agreed to hide them in his church. The men hid there for days, while the Resistance waited for a chance to get them home.

The successful escape of the airmen, however, was to be the undoing of Marguerite as, when the men arrived in Britain, the BBC broadcast a coded message that the “fourth son of a doctor of Brittany” had arrived. It was too obviously a reference to Marguerite’s family, and the Gestapo soon came calling once again.

Marguerite was at school at the time and her mother was visiting the Breton town of Quimper. Warned by friends not to come home, they hid in a run-down apartment in Paris.

But Marguerite’s younger sisters, aged four, six and eight, were left behind and had to face the wrath of the Gestapo: “They’d wake the girls up in the middle of the night, holding their rifles to the girls’ faces,” Marguerite recalled. “They would do anything they could to terrify them into saying where mother was. But it didn’t work.”

A few months later Paris was liberated.

In 2003, however, her contribution was recognised belatedly by the French government and she was appointed a Chevalier de la Légion d’honneur. In the same year she was nominated for a “Woman of the Year” award, and in 2004 her story formed part of a BBC2 documentary, Crafty Tricks of War. “It wasn’t bravery, it was necessity,” she recalled. “It was sad and frightening. But there was something about those days, maybe it was the adrenalin. I have never been so alive.”

source: http://www.telegraph.co.uk/news/obituaries/7692707/Marguerite-Garden.html

Mircea Badea a greşit. Dovada:”La petite Fiancée de France” , “La Cavale brune”


În urmă cu cîteva zile (că nu mă uit noaptea la emisiune) Mircea Badea cel poznaş şi foarte negativist, a afirmat că nu există un stat mai prost ca statul român, care nu ştie ce să facă cu un sportiv excepţional ca Lucian Bute. Evident că greşeşte. Mircea e prea tînăr să ştie şi prea îngust în sport, ca să vadă dincolo de box. Statul francez i-a luat-o înainte celui român cu …42 de ani. Mircea, nu suntem primii! Franţa ne-a luat-o înainte. M-ar distra să scriu cu cîteva greşeli de ortografie, de exprimare să îl mai văd ambalîndu-se mîine-poimîine, dar nu, mă ţin academic. Mircea, ai dreptate cu statul român, dar greşesti prin omisiune, greşeşti prin generalizare şi greşeşti prin etichetare!  Dar, ce ne-am face fără tine, că uneori le spui atît de bine şi ne distrezi aşa de mult! E drept că în ultimul timp ai fost cam posac şi parcă îţi lipseşte un eveniment mai akătăry să sari în aer… puţin. Să îţi dau un pic de aer:

Născută la 7 aprilie 1946 la Saint-Georges-de-Didonne, Franţa, Micuţa logodnică a Franţei sau Evadata brunetă, pe numele său adevărat Colette Besson, a debutat în atletism la 16 ani, deţinînd deja la 18 ani al doilea timp la 200 m cu timpul de 25”03 . În 1967 devină campioană naţională a Franţei la 400 m cu 54”02. În 1968 este exclusă din echipa Franţei pentru că a refuzat să participe la un ciclu de pregătire în vederea campionatului de atletism al Europei.

Cu toate acestea ea se integrează în clubul atletic de la Bordeaux şi se pregăteşte la altitudine, în Munţii Pirinei, în localitatea Font-Romeu de la graniţa cu Spania, dormind în tot acest timp în cortul ridicat de ea în campingul municipal. Fără să fie susţinută de statul francez, fără ca să reprezinte oficial Franţa, îşi cumpără biletul de avion şi se înscrie la cursa de 400 m de la Jocurile Olimpice din Mexic, 1968, furnizînd una dintre cele mai mari surprize prin cîştigarea medaliei de aur, singura medalie a Franţei la atletism! În finală ea a învins-o pe marea favorită, britanica Lillian Board la finiş, după un sprint extraordinar, cu timpul de 52″03. Astfel a stabilit un nou record al Europei la doar o zecime de secundă de recordul mondial.

Ce zici Mircea? Mai calm Mircea şi mai nuanţat. Are şi Europa faliţii ei, pe lîngă ai noştri…

Video la http://www.dailymotion.com/video/x82d3n_athle-finale-400m-dames-jo-1968-col_sport

Sursa: wikipedia şi memoria personală

Female poet uses ‘Arabic Idol’ to attack Muslim clerics


Telegraph.co.uk: A veiled female poet has used verse to lash out at hard-line Muslim clerics on live television during the popular Arabic version of “American Idol.”

 Hissa Hilal: Female poet uses 'Arabic Idol' to attack Muslim  clerics
Hissa Hilal recites one of her poems Photo: AP

In The Million’s Poet programme, competitors battle it out to impress a panel of judges with traditional Arabic poems, not pop songs.

But instead of choosing an ode to the beauty of Bedouin life, Hissa Hilal, only her eyes visible through her black veil, delivered a blistering attack on Muslim preachers “who sit in the position of power” but are “frightening” people with their fatwas, or religious edicts, and “preying like a wolf” on those seeking peace.

 The programme, The Million’s Poet, is a chance for poets to show off their original work, airing live weekly on satellite television across the Arab world from Abu Dhabi, capital of the United Arab Emirates. Contestants are graded on voice and style of recitation, but also on their subject matter, said Sultan al-Amimi, one of the three judges on the show and a manager of Abu Dhabi’s Poetry Academy.

Her poem got loud cheers from the audience and won her a place in the competition’s finals, to be aired today. While she is a favourite to win the show, her poetry has also brought her death threats, posted on several Islamic militant websites.

But she has shrugged off the controversy.

“My poetry has always been provocative,” she said. “It’s a way to express myself and give voice to Arab women, silenced by those who have hijacked our culture and our religion.”

Her poem was seen as a response to Sheik Abdul-Rahman al-Barrak, a prominent cleric in Saudi Arabia who recently issued a fatwa saying those who call for the mingling of men and women should be considered infidels, punishable by death.

But more broadly, it was seen as addressing any of many hard-line clerics in Saudi Arabia and elsewhere in the region who hold a wide influence through television programmes, university positions or websites.

Poetry holds a prominent place in Arab culture, and some poets in the Middle East have a fan base akin to those of rock stars.

Freda Holland, m-ar fi putut salva şi pe mine


Freda Holland, o soră medicală, a salvat din materinitatea ce era mistuită de foc 15 noi-născuţi. Întâmplător sau nu, la vremea aceea eram şi eu nou-născut, de zece zile. Mă aflam la Lipova în spital. Acum mă întreb ce fel de medalie ar fi primit pentru aceiaşi faptă pe vremea lui Dej. Dar pe vremea aceea nu erau atâţia nou-născuţi într-o maternitatea mică ca cea din Lipova. Aşa că, probabil că ar fi salvat, cam trei, să zicem cinci nou-născuţi. Presupunând că focul a izbucnit din cauze ce nu au depins de angajaţii maternităţii, probabil că Freda Holland nu ar fi fost acuzată de neglijenţă în serviciu, sabotaj sau mai rău, subminarea viitorului luminos al patriei noastre. Dar ce bine că Freda Holland era cetăţean britanic, nu român. A trăit 96 de ani, cu  mult peste aşteptările din ţara noastră. Oare cu ce ar fi fost răsplătită de ţara noastră în secolul XXI? Dar unde mai vezi români care salvează pe cineva din foc pe gratis? Oare nu sunt un pic idealist?

Deci aşa după cum spune Telegraph.co.uk,  Freda Holland who has died aged 96, was awarded the George Medal for her efforts to save 15 newborn babies in a fire at a maternity hospital in 1954.

Then a nursing sister aged 41, she and a colleague were on night duty at the Dellwood nursing home in Reading, Berkshire, when the fire broke out in the early hours of Easter Sunday, April 18.

The infants – none more than nine days old – were lying in their cots when Sister Holland, making a routine check at 3.55am, opened the door of the first-floor night nursery and found it full of smoke. “There were flames in one corner of the room,” reported The Daily Telegraph. “Two of the cots were on fire and the bedding was smouldering.”

Clasping a handkerchief over her face, Freda Holland dashed into the nursery and seized the nearest baby, Christopher Boulton, who had been born six hours earlier, from his blazing cot – only to see the child die in her arms.

Undaunted, she turned back into the flames, beating them away with her nurse’s cap, and managed to scoop up all 14 remaining babies from their cribs, one by one, passing them to her colleague, 28-year-old Sister Margaret Thomas, who was standing in the doorway.

In the course of the rescue, Freda Holland was badly burned on her face and arms and was choking on the dense, black smoke. “So thick were the smoke clouds in which Sister Holland had worked,” the Telegraph noted, “that firemen had to use breathing apparatus.”

As she lifted the last child clear, Freda Holland collapsed in a coma. She was treated at a nearby hospital for severe burns and the effects of smoke inhalation. In a neighbouring ward, three of the worst-affected babies had been placed in oxygen tents, but two died from smoke poisoning.

Freya von Moltke


Am început

Eroii ne-au inspirat totdeauna, mai ales pe noi, cei idealişti. Unii au plătit cu viaţa. Alţii cu vieţile celor dragi. Modelul meu în materie de eroi a fost şi a rămas în ultimii trei zeci de ani Iisus Cristos. Poate pentru alţii cu o altă grafie. Dar cred că toată lumea înţelege despre cine e vorba.

În cazul de faţă e vorba despre o femeie din Germania. Soţul său a fost fiul unui militar de renume. Dar să îi aflăm povestea vieţii. Ea nu îmi aparţie, este preluată din  Telegraph.co.uk.

Freya von Moltke

She founded the Kreisau Circle with her husband, Helmuth James Graf von Moltke, and their close friends Peter Graf Yorck von Wartenburg and his wife Marion. All of them had opposed Hitler from the outset, and the group’s name was taken from the von Moltkes’ Silesian estate where their conferences were held in May and October 1942 and in June 1943.

Born Freya Deichmann in Cologne on March 29 1911, she was the daughter of Carl Theodor Deichmann, a banker. She first met her future husband in 1929 at the University of Breslau, where she was helping him as a researcher before commencing her own studies for a Law degree at the University of Bonn.

He was the great-grandnephew of Field Marshal Helmuth von Moltke, Chief of the General Staff of the Prussian army in Bismarck’s time, and thus bore one of the most illustrious names from Germany’s military past. He and Freya married in 1931.

In 1935 – the year in which Freya completed her doctorate in Law – Helmuth von Moltke, whose parents were Christian Scientists, refused a judicial appointment, because accepting would have entailed joining the National Socialist Party. Instead he opened an international law practice in Berlin, and, always a great admirer of British traditions, started studying to qualify in English Law as a Rhodes scholar at Oxford.

Freya gave birth to their first son, Caspar Helmuth, in 1937, and thereafter lived at Kreisau, on the family estate which her husband inherited two years later. A second son, Conrad, was born in 1941.

Before the war Helmuth von Moltke was a regular visitor to Britain, and in the summer of 1939 he was one of several German opponents of the Führer who personally sought to warn Chamberlain, Halifax, Churchill and any other British leaders who would listen about Hitler’s plans to attack Poland at the end of August.

As soon as war did break out, Graf von Moltke was drafted into the German counter-intelligence service, gathering military intelligence from foreign sources and, vainly, preparing appraisals on questions of international law. Most of his advice was simply ignored.

As he made clear in letters home to his wife, he was increasingly appalled at what he saw and heard of Germany’s conduct of the war and its treatment of the populations in the countries it had overrun.

Von Moltke was in contact with a wide range of similarly dismayed Germans in Berlin. Those he and Yorck von Wartenburg invited to the Kreisau estate conferences included two Jesuit priests; two Lutheran pastors; political conservatives, liberals and socialists; landowners and former trade unionists.

Almost all the men involved were to pay with their lives, though their discussions were concerned not with planning Hitler’s overthrow – which they had little notion how to achieve – but with the economic, social and spiritual foundations of the new society which they hoped would come into existence once Hitler had departed the scene.

Even so, von Moltke asked his wife to hide the conference reports in a place even he should not know. She preserved them, with his letters, in her beehives.

Although von Moltke (who opposed assassination) and Yorck argued for a coup to unseat Hitler, they had neither the arms nor the access to the Führer to bring it about. Essentially the Kreisau Circle was more discussion group than conspiracy; but they, and their contacts with other more practical opposition groups, were already being watched by the Gestapo.

Von Moltke was arrested at Himmler’s instigation in January 1944. Although Freya was at first able to visit him, the situation changed on July 20 1944, with the failed assassination attempt by Claus Schenk Graf von Stauffenberg. The Gestapo seized on the pretext to eliminate all opposition, and in January 1945 von Moltke went on trial before Roland Freisler’s people’s court (Volksgerichthof).

There being no evidence that von Moltke had been part of Stauffenberg’s plot, Freisler held that his having even discussed a Germany based on moral and democratic principles constituted treason. Von Moltke was sentenced to death and executed.

Freya and Marion Yorck (whose husband was also executed) fled Kreisau and evacuated their families to Czechoslovakia to await the war’s end, when Kreisau was ceded to Poland and British friends helped Freya leave for South Africa with her two sons.

There she worked as a social worker and as a therapist for the disabled, but in 1956, unable to tolerate apartheid, she returned to Berlin, where she proceeded to publicise the Kreisau Circle.

In 1960 she moved to Norwich, Vermont, to be close to the social philosopher Eugen Rosenstock-Huessy, who died in 1973. She transcribed her husband’s 1,600 letters, which were published as Letters to Freya in 1988 and won the Geschwister Scholl literary prize.

She took American citizenship in 1975, but was delighted that Kreisau was chosen as the venue for a ceremony of German-Polish reconciliation. She supported a foundation opened in her name to perpetuate the Kreisau Circle’s principles.

Freya von Moltke died in Vermont on New Year’s Day. Her sons survive her.

Publicity photo from speaker’s brochure, featuring Freya von Moltke’s 1949 lectures on “Germany: Past and present,” “Germany: Totalitarianism versus democracy,”German youth and the new education,” and “Women’s position in the new Germany? The image is found at:

Truman, H. F. (1949), A German of the Nazi Resistance, http://sdrcdata.lib.uiowa.edu/libsdrc/details.jsp?id=/moltke/1, retrieved November 22, 2007 

The web image was highly aliased has been reworked in Photoshop by User:HopsonRoad.

Copyright of 1949 original, published image owned by:

H. F. Truman Town House No.1 Great Neck, NY Tel. GReat Neck 2-045