Pe cînd statul islamic mondial? Pe…


Din secolul VII islamul încearcă fără succes să cucerească întreaga planetă. Sau mai bine-zis să o recucerească. Conform paradigmei islamice, toată planeta era islamică, dar oamenii au fost mințiți de alte religii ce au preluat controlul. Dacă ne-am opri aici, am constata că dacă planeta era cîndva 100% islamică și după aceea s-a pervertit, înseamnă că islamul a fost învins de mii de religii în mii de limbi, la toate rasele. Slabă consolare că a apărut îngerul să-l pună pe Mohamed să recite.

Re-recucerirea ce a debutat cu prima campanie militară a lui Mohamed s-a bucurat de un oarecare succes în Orientul mijlociu, apoi în Africa de Nord și în Asia. Mogulii ajunseseră să domine India. O parte din Asia, Africa și o mică parte din Europa au ajuns musulmane prin expasiune militară. Apoi s-a oprit. Statul musulman poate concretizat cel mai bine prin Imperiul Otoman s-a năruit, califatul a fost desființat de Kemal Ataturk. S-a trecut la modernizarea și secularizarea islamului.

Vorbind despre islam nu trebuie să uităm că dincolo de tradiționala diviziune suniți/șiiți, islamul este împînzit de secte (http://www.informationisbeautiful.net/visualizations/islamic-sects/). Unele pașnice, altele mai puțin pașnice.

Singura paralelă ce îmi vine în minte cînd cineva spune că islamul este o ideologie, este comunismul. S-a impus prin forță și teroare. S-a extins tot așa. A fost denumit Imperiul răului și avea capacitatea de a distruge de cîteva ori întreaga planetă. Era condus de oameni însetați de putere ce renunțau la ea numai dacă mureau. Oricine era împotriva comunismului era etichetat ca dușman al orînduirii comuniste și trebuia încarcerat și exterminat. Jignirea comunismului prin atitudine, aducerea unor ofense sau vorbirea de rău erau pedepsite cu ani grei de închisoare. dacă luptai împotriva comunismului plăteai cu viața. Comunismul era o ideologie ce domnea prin teroare.

Fără să aibă organizarea și forța URSS-ului ce era propulsat de ideologia comunistă, un stat islamic mondial trebuie să se confrunte cu un mozaic de variabile de ireconciliat: națiuni, naționalități, limbi, state, culturi în stadii diferite de dezvoltare și nu în ultimul rînd islamul.

Dar nu mă interesează acum islamul, ci reacția la islam.

Există hardlainerii, durii, intransigenții ce zic, cer, țipă, ba cîteodată urlă și apasă pe trăgaci: Islamul e o religie a Satanei, Mohamed n-a fost profet, Allah e o invenție, religia asta trebuie lichidată. În viziunea lor un musulman bun este un musulman mort. Unde am mai auzit noi aceste cuvinte? Mai peste tot.

Și mai există progresiștii, liberalii, umaniștii, mai soft sau soft de tot ce nu prea țipă că nu le stă în caracter, dar se mai agită și ei cîteodată scriind, mitingînd sau filmînd. Ba mai strîng și bani pentru diferite cauze. În viziunea lor islamul e o religie ca oricare alta, Mahomed trebuie respectat, Allah trebuie respectat ca zeul oricărei religii și că dacă vrei să fii musulman e treaba ta. Ca urmare trebuie promovat un je m’en fiche respectuos…

Pe deasupra tuturor sunt musulmanii extremiști. Ei vor să extindă islamul pînă devine unica religie. Nu-ți place? E treaba lor. Ei își dau viața pentru așa ceva. Și ți-o iau și pe a ta. Nimeni nu trebuie să se supere, așa e scris în Coranul lor. Fatalitate!

Ca reacție, cei dintîi vor să desființeze islamul, următorii nu vor să-l desființeze, ultimii vor să-i desființeze pe toți ceilalți. Mijloacele vi le puteți închipui…

Și între astea două extreme își duc viața cei fără păreri, cei pașnici, cei ce cred altceva și cei pe care nu îi interesează nimic din toată afacerea asta. Adică o mare parte din noi. Dintre noi se pescuiesc peștișori pentru categoriile menționate anterior.

Dar printre peștișori am constatat și prezența unor rechinași, a unor știuci și a unor balenuțe creștine. Aceste animale pașnice le răspund musulmanilor după cum îi taie credința personală. Dar mai ales după principiul lui Lameh. O să vadă Franța, Europa, America ce-o să se întîmple pentru că i-au lăsat să intre, să se înmulțească, să propășească.

Să se ia urgent măsuri! Nu seamănă cu prorocii apocaliptici, chiar sunt! N-aș fi crezut că tocmai ei o să devină așa ceva. Dacă mă uit primprejur, văd cîțiva. Ciudată transformare! Tocmai ei care-și băteau joc de falșii proroci ai mileniului, ai Armaghedonului. Dar au căzut și ei în plasă… Minte de muscă!

Parcă vorbele despre controlul numeric al musulmanilor seamănă teribil de mult cu cele ale egiptenilor după moartea lui Iosif, cînd s-a dat o lege pentru lichidarea băieților evrei. Creștinii de viță nobilă, cei ce își bat joc de musulmani, de dumnezeul și profetul lor o să pună în aplicare așa ceva? Hmm…

Dar ei sunt împotriva eutanasiei, a avortului și a violenței. Ei sunt doar fii tunetului. Sau ai soluției Nacht und Nebel… în variantă conservator creștină.

Exagerez!

Creștinismul nostru cel de toate zilele


sursa: http://www.splendorofthechurch.com.ph/category/saints-in-heaven/

Am văzut pe net că unii își scot ghiarele, își arată colții, ba chiar se zbîrlesc mîrîind că mai știu eu cine a trecut la ortodocși, că nu știu care a scris mai știu eu ce și așa mai departe. Poate sunt invidioși. Poate nu pot să admire curajul unui om care a decis să schimbe ceva în viața lui. Doar stau pe margine chibițînd și criticînd. Vorba aia, tot românul se pricepe la politică, la fotbal, la teologie și la orice altceva ce nu face el de obicei. Adică poate să critice pe toată lumea în orice domeniu că doar să dea din gură sau din pix nu doare.

Exact ca tovarășul lent-colonel de la statu major ce se uita la mine ca la un redus mintal întrebîndu-mă cu reproș în privire: ,,Ce-i asta băi soldat?” (nu chiar soldat, de cele mai multe ori era vorba de o parte anatomică a oricărui soldat, un pic alintată părticica aceea, de obicei nevăzută) – după care mai trăgea o înjurătură soldățească. Dar în armată deveneai imun la așa ceva. Era împotriva regulamentului, dar te gîndeai, ei da, am dat-o în bară, dar bara mea e mai mare decît cea a lent-colonelului care mă face cum mă face. Dacă eu mă fac că nu aud, poate se face și el că merge și așa… De fapt, mă alintă, parcă e ceva părintesc în eticheta ce mi-a atașat-o. Fie vorba între noi, tata sau mama nu m-au alintat vreodată în felul ăsta.

Ei, nu toți dintre noi pot să înjure ca toarășul lent-colonel. Acum se trag înjurături de internet, că nu suntem colonei.

Se încruntă, se înbățoșată, se umflă și se dezumflă scriind. Unii mai acid, alții și mai acid. Unii plîngînd, alții înfierînd, înfingînd ace, cuie, dînd cu biciul în stînga și în dreapta. Unii mai sar peste cal, depinde cît de mare sau de mic le-o fi calu. Recunosc, al meu e invizibil, așa că din cînd în cînd îmi administrează niște copite. Încă nu știu dacă e conștiința lui Pinnochio sau măgărița lui Balaam. Poate mai am o șansă dacă îmi dau seama.

Creștinismul nostru cel de toate zilele dă-ni-l nouă astăzi, și în mod normal urmează și ne iartă nouă greșelile noastre, precum iertăm și noi greșiților noștri. Baiu nu-i că nu iertăm, baiu îi că ne facem mulți greșiti: cutare că a strănutat, cutărică că a tușit, cutăroiu că a rîgîit sau ceva asemănător. De parcă eu, noi nu strănutăm, nu tușim, nu rîgîim… Cel puțin pe ascuns, nu în văzul lumii!

Deci, dacă iată se despică cerul și vedem un tablou de ne stă mintea-n loc: de o parte stau sfinții ce-i critică pă net pă păcătoșii strănutători, tușitori, rîgîitori sau cum ar mai fi. De cealaltă parte stau păcătoșii ăștia ce nu știu ce să mai facă că nu mai pot să scoată nasu-n rai de cît sunt de afectați de metehne onomatopeice. Păcat că nu sunt niscaiva rudă cu Topîrceanu să mă exprim mai pe-nțeles… Am și eu unele lipsuri.

Deci, după cum spuneam, se despică cerul și ce să vezi, două partide: de o parte ăia frumoșii și criticoși, de celalată ăia frumoși și criticați. Acuma știu că nu se păsălește, că dacă ar fi în cer nu s-ar ruga ei așa cum zic eu, dar eu nu mă gîndeam la ei, eu mă gîndeam cum ar fi dacă… Poate am greșit și nu toți o să fie în cer, poate am greșit grav și bat cîmpii. Veți striga cu toții în stilul personajului colectiv a lui Caragiale: Dovada stimabile!!!

N-am. N-am dovezi. N-am visat. N-am văzut. Mi-am imaginat.

Păi cum ți-ai imaginat?

Păi, uitîndu-mă pă net! Acolo (sau de fapt, aici) unii dau cu maiu, alți sunt aplatizați de mai. Sau de octombrie.

Și atunci ce facem?

Nu știu. Poate ne rugăm.

Cum?

Creștinismul nostru cel de toate zilele, dă-ni-l astăzi, după cum iertăm și noi greșiților noștri…

Ai tăiat, ai tăiat! Ai încurcat-o! O să se abată asupra ta toate…

Ei, nu-i din Biblie!

Nu contează!

Dar de ce dați cu maiu?

Că meriți. Ca și cutare, ca și cutărică, ca și cutăroiu. Și ca greșiții noștri. Să-ți fie clar.

Oho! Îmi e. Coloneilor!

Cîinele şi căţelul


“Cât îmi sunt de urâte unele dobitoace,
Cum lupii, urşii, leii şi alte câteva,
Care cred despre sine că preţuiesc ceva!
De se trag din neam mare,
Asta e o-ntâmplare:
Şi eu poate sunt nobil, dar s-o arăt nu-mi place.
Oamenii spun adesea că-n ţări civilizate
Este egalitate.
Toate iau o schimbare şi lumea se ciopleşte,
Numai pe noi mândria nu ne mai părăseşte.
Cât pentru mine unul, fieştecine ştie
C-o am de bucurie
Când toată lighioana, măcar şi cea mai proastă,
Câine sadea îmi zice, iar nu domnia-voastră.”
Aşa vorbea deunăzi cu un bou oarecare
Samson, dulău de curte, ce lătra foarte tare.
Căţelul Samurache, ce şedea la o parte
Ca simplu privitor,
Auzind vorba lor,
Şi că nu au mândrie, nici capricii deşarte,
S-apropie îndată
Să-şi arate iubirea ce are pentru ei:
“Gândirea voastră, zise, îmi pare minunată,
Şi sentimentul vostru îl cinstesc, fraţii mei.”
– “Noi, fraţii tăi? răspunse Samson plin de mânie,
Noi, fraţii tăi, potaie!
O să-ţi dăm o bătaie
Care s-o pomeneşti.
Cunoşti tu cine suntem, şi ţi se cade ţie,
Lichea neruşinată, astfel să ne vorbeşti?”
– “Dar ziceaţi…

” – “Şi ce-ţi pasă? Te-ntreb eu ce ziceam?
Adevărat vorbeam,
Că nu iubesc mândria şi că urăsc pe lei,
Că voi egalitate, dar nu pentru căţei.”
Aceasta între noi adesea o vedem,
Şi numai cu cei mari egalitate vrem.

Şoarecele şi pisica


Din ciclul “Recunoaşteţi autorul”:

Un şoarece de neam, şi anume Raton,
Ce fusese crescut sub pat la pension,
Şi care în sfârşit, după un nobil plan,
Petrecea retirat într-un vechi parmazan,
Întâlni într-o zi pe chir Pisicovici,
Cotoi care avea bun nume-ntre pisici.

Cum că domnul Raton îndată s-a gândit
Să o ia la picior, nu e de îndoit.
Dar smeritul cotoi, cu ochii în pământ,
Cu capu-ntre urechi, cu un aer de sfânt,
Începu a striga: “De ce fugi, domnul meu?
Nu cumva îţi fac rău? Nu cumva te gonesc?

Binele şoricesc cât de mult îl doresc
Şi cât îmi eşti de scump, o ştie Dumnezeu!
Cunosc ce răutăţi v-au făcut fraţii mei,
Şi că aveţi cuvânt să vă plângeţi de ei;
Dar nu sunt cum crezi; căci chiar asupra lor
Veneam să vă slujesc, de vreţi un ajutor.

Eu carne nu mănânc; ba încă socotesc,
De va vrea Dumnezeu, să mă călugăresc.”
La ăst frumos cuvânt, Raton înduplecat,
Văzând că Dumnezeu de martor e luat,
Îşi ceru iertăciuni şi-l pofti a veni
Cu neamul şoricesc a se-mprieteni.

Îi duse pe la toţi, şi îl înfăţişă
Ca un prieten bun ce norocul le dă.
Să fi văzut la ei jocuri şi veselii!
Căci şoarecii cred mult la fizionomii,
Ş-a acestui străin atâta de cinstit
Nu le înfăţişa nimic de bănuit.

Dar într-o zi, când toţi îi deteră un bal,
După ce refuză şi limbi şi caşcaval,
Zicând că e în post şi nu poate mânca,
Pe prietenii săi ceru a-mbrăţişa.
Ce fel de-mbrăţişări! Ce fel de sărutat!
Pe câţi gura punea,
Îndată îi jertfea;
Încât abia doi-trei cu fuga au scăpat.
Cotoiul cel smerit
E omul ipocrit.

Pilda ţăranului înţelept şi a ţăranului viclean


Chiar şi copiii (era să scriu copoii – dar cine ştie poate am dreptate) cunosc pilda ţăranului înţelept. Pentru asta nu trebuie să citeşti Biblia. E destul să fi la curent cu tradiţia orală a poporului român. Interpretarea ei nu poate fi distorsionată de urechi înfundate, de ochi răi şi de buze mincinoase.

Se făcea că la o apă ajunsese odată un ţăran român care avea ca bagaj o capră, o varză şi un lup. Se vede că era ţăran român pentru că numai un ţăran român poate să plece la drum cu un astfel de bagaj atît de divers. Nu ştim dacă a plecat cu ceva de acasă, nici unde şi cum a făcut achiziţiile, dacă nu a plecat de acasă cu întregul bagaj. Bănuiesc totuşi că nu a plecat de acasă cu toate pentru că atunci ar fi fost mult mai prevăzător, conform înţelepciunii sale milenare de care a dat dovada în faţa tuturor vicisitudinilor timpului. Continue reading