Divorț creștin în stil românesc (3): menajul abuziv


În biserici se înfierează divorțul. Nu se face rabat. Divorțul este păcat. Divorțatul și divorțata sunt păcătoși. Cu toate astea nu sunt înfierate căsătoriile aranjate și cele din interes. Acelea nu sunt păcate, sunt doar aiureli și greșeli. Lasați-i să sufere dacă sunt proști! Și mă bate gîndul să mergem din nou să vizităm ce-o fi aia o biserică…

Deci, despre nuntă și divorț în caz de abuz.

Spre deliciul adepților lui Bahus, la o nuntă Isus a transformat apa în vin. Și n-a fost puțin. Oare n-ar fi găsit Isus o minune mai bună? N-ar fi trebuit să transforme mirele sau mireasa, socrul sau soacra? Se vede treaba că nu. Mă mai sîcîie un gînd: o fi spus Isus ceva mirilor? Ceva despre supunere, iubire, înțelegere, copii, bani puși împreună, mersul la meci, birt sau coafor? Nu? Nimic!

În rest, cu excepția a două-trei versete mai nimic despre căsătorie și divorț în NT. Sfaturi de la celibatarul Pavel…

Cu bagajul acesta poposim în secolul XXI. Dar pînă aici? Pînă aici femeia a fost un accesoriu al bărbatului. De cele mai multe ori. Un accesoriu ușor de etalat, de schimbat sau de decartat.

Pentru societate feminismul a fost un șoc. (Pentru că societatea, deși înmulțită de mame, este modelată după chipul și asemănarea bărbaților. Probabil că unii dintre noi mai țin minte cum se rugau bărbații lui Israel: Doamne îți mulțumesc că nu m-ai făcut dintre Neamuri și nici femeie.)

Și pentru biserică feminismul a fost un șoc, doar că biserica încă se mai resimte și se va resimți de pe urma sa. Cum să lupte femeia pentru drepturile ei? Cum să conducă o femeie? (Îmi amintesc propriile reacții cînd a început soția, adică femeia mea, să conducă mașina MEA. V-ar fi prins bine filmul, cartea s-a vîndut foarte bine! După ce mi-au luat jobul și statutul, acum femeia care-ai pus-o Doamne lîngă mine mi-a luat și mașina!)

M-am întrebat o dată, ba nu, de cîteva ori, ce s-ar întîmpla dacă bisericile ar adopta o atitudine… Mai bine tac din gură!

În fine, să vedem de ce se ajunge la divorț.

De cele mai multe ori pentru că bărbatul este violent. Bărbatul, ca și cîinele care mușcă, cînd nu pricepe ce se întîmplă, bate. Și are cu ce. Și dacă bate și chinuie femeia, poate că aceasta se plînge pastorului. Pastor care-i spune că suferă pentru Cristos. Că el se va pocăi. Că el va fi cîștigat pentru Domnul. Aleluia frate!

Bre pastori, preoți și alți diaconi, da luați o funie și dați-i individului cîteva acolo unde-l doare, să vadă și el cum e. Și să vedem atunci dacă strigă el aleluia.

Femeia să se teamă de bărbat, dar am mai fost învățați să n-o atingi cu o floare. S-o iubești, s-o îngrijești și alte jurăminte… Și femeia ce vrea să divorțeze că este maltratată este o păcătoasă, o necredincioasă, o păgînă sau mai rău. Normal. Dacă încalcă legea, normele, cutumele și nu moare la datorie?

De ce nu i se spune pe nume abuzului în biserică? Bătaia e bătaie. Neglijarea e neglijare. De ce ,,fratele” nu este pus sub disciplină, nu este reclamat la poliție? Pentru că acel ,,frate” (mai ales la țară) are alte rude care pot declanșa o mini-revoluție în biserică și adio scaun, amvon și salariu. Cine-i fraier să nu țină cu ăl mai tare, adică cu bărbatul?

Am văzut cazuri în care el a divorțat și ea a fost dată afară din biserică. Barem dacă femeia aia l-ar fi miruit din cînd în cînd cu tigaia de fontă! Dar soția abuzată să nu facă nimic, pentru că, nu-i așa, capul plecat, sabia nu-l taie. Să sufere, să suporte că-i pentru Domnul. Să arate, să demonstreze că suferă ca și Cristos. OK. Dar dacă ea-l întruchipează pe Cristos, soțul pe cine întruchipează? Am eu o bănuială, dar nu v-o spun.

Ba, la capitolul trecerii cămilei prin urechile acului, adică la catastrofizarea cazului (cum altfel se poate categorisi?), cei săraci cu duhul, în alt sens decît cel pomenit în Predica de pe munte, vin cu interdicțiile: Bre, nu te mai poți recăsători că dacă celălalt/cealaltă se întoarce la Domnul, tu soțul/soția cui vei fii în cer?

Chiar așa: soția abuzată și divorțată să nu se recăsătorească, pentru că, nu știm care e sfîrșitul fostului soț (dar avem cel puțin 50% șanse să alegem corect) și ea are datoria să-aștepte că poste s-o trezi din beție, în stradă, iarna, într-o criză ce depășește al său delirium tremens, cu 5 minute înainte de a-l înșfăca definitiv Satana să-l ducă pe lumea cealaltă, sora să-l ia plină de iubire înapoi. Să-l spele, să-l îngrijească și să-l culce în așternuturi noi și moi cumpărate din banii ei luați de la gura copiilor făcuți cu el și nebăgați în seamă cu anii tot de el. Și cum rămîne cu jurămintele alea din ziua nunții? Cu păstorirea, cu biserica care este adunarea sfinților…

Cum s-o ajutăm pe sora abuzată? Simplu: dacă cumva are alte idei, deosebite de linia oficială, să fie dată afară. Că așa este ajutată. Trupu-i este dat pe mîna Satanei pînă la revenirea prin pocăință în fața completului bărbătesc de judecată. Că doar femeile nu au vreun cuvînt în biserică, după cum spune la Galateni: Căci mai este Iudeu și Grec; mai este rob nu slobod; mai este parte bărbătească și parte femeiască, fiindcă toți suntem deosebiți în Hristos Isus.

Și așa rezolvăm un posibil divorț, dăm un exemplu bun pentru tinerii ce vor să se căsătorească și totul merge înainte în timp ce biserica o ia înapoi. Ne mai mirăm cu nu vine cineva din afară la biserică? Păi și ăștia dinlăuntru vor să plece… Nu de alta, dar Evul mediu, antichitatea și dreptul celui mai tare parcă n-au de-a face cu iubirea lui Cristos. Sau mi se pare doar mie?

De ce nu se predică la nunți, adică la început, adevărul dogmatic de la sfîrșit: Soră, acum te iubește el, dar cînd te va abuza, atunci tu să-l asculți și să-l iubești mai tare. E și el un suflet. Ba e și sensibil, vezi să nu-l tragă umezeala șanțului, să-l primești cu brațele deschise (la propriu  și la figurat) ori de cîte ori te abuzează. Sacrifică-te! O faci pentru Domnul! Să fie pace, să ne iubim, să ne-nțelegem, să nu se afle în afară!

Asemenea relației dintre torționar și torționat, torționatul își iubește torționarul pe care vrea să-l mîntuie. Doar că aici este vorba despre înlocuirea dragostei dezinteresate cu abuz de cea mai joasă speță. Poate dacă cel slab l-ar tortura pe cel tare am mai înțelege, dar cînd cel tare, singurul care poate arăta milă, mărinimie, majestate îl abuzează pe cel slab, relația  existentă este ca cea dintre călău și victimă. Și biserica omoară victima.

Dacă-i nuntă, nuntă să fie…


sursa: http://mcitl.blogspot.ro/2011/10/sun-28a-my-god-will-fully-supply.html

Nu împărtășesc deloc ideea ca la nunți să se predice despre cum să se poarte soțul cu soția, soția cu soțul, ce trebuie să facă cei doi de acum înainte. Nu de alta dar pe lîngă faptul evident că cei doi aproape leșină de oboseală, aceste subiecte sunt plictisitoare și arhi-cunoscute. Dar bineînțeles, unii nu rezistă. E ca la înmormîntare: dacă i-am prins și nu pot pleca, să le spunem una bună să ne țină minte! Io nu.

Care sunt nunțile ce contează? Prima, a ta și ultima. Codificat? Să mă explic.

Cea mai predicată nuntă, de la care a început totul, a fost cea a lui Adam și Eva. Cel puțin așa susține cea mai mare parte a predicatorilor înfocați ce reproduc povestea ei de parcă ar fi fost martorii ce au semnat alături de miri pentru eliberarea certificatului de căsătorie. Și atunci să te ții la ce fantezii auzi… Continue reading

Cine n-are bătrîni să-i cumpere


sursa:http://www.funtur.ro/blog/2011/05/23/primul-transilvanian-brunch-2011/#.UwsCc86Gc8s

O veche zicală românească spune că dacă n-ai bătrîni mai bine i-ai cumpăra. Probabil că zicala se referă la înțelepciunea pe care ar trebui să o aibă bătrînii.

Ieri am văzut la Pro-TV emisiunea România te iubesc, despre bătrînii din România. Erau bătrîni abandonați, neîngrijiți sau îngrijiți în centre private și în singurul centru pentru vîrstnici. Erau întrebări pentru familie, stat, biserică.

Familia unora dintre bătrîni era în străinătate. Unii îngrijeau bătrînii altor nații. Știau cum. O făceau bine. Le părea rău că nu puteau face asta cu bătrînii lor. Alții erau vizitați de copii o dată pe an sau o dată la cîțiva ani.

Am văzut și un interviu cu ministrul ce se ocupă de resort. Aceiași doamnă ministru ce a reușit (probabil pe căi legale) ca soțul său să obțină certificat de handicap cat I cu însoțitor. Dacă e legal e bine.

Ceea ce vreau să întreb eu, de ce nu există nimeni care să-i ajute pe bătrînii ce nu se mai pot mișca (de exemplu) să obțină același DREPT? Nu este un favor, este un drept oferit prin lege. Primăriile au asistent social, doamna ministrul știe despre ce e vorba, că de aia soțul său are certificatul. Și totuși nimeni nu face nimic.

Cu banii pe care i-ar primi bătrînii ar putea fi îngrijiți acasă sau în centre.

Ca să pună sare pe rană Pro-TV ne arată ce se întîmplă în Italia. Nu ne putem compara cu Italia. Dar mă întreb de ce nu se schimbă și la noi mentalitatea, adică de ce bătrînii nu sunt ajutați, îngrijiți mai bine sau cel puțin îngrijiți? Dăm milioane de euro pe fotbal și toate milioanele astea se duc pe apa sîmbetei. Avem loteria națională de unde vin bani. Și banii ăștia se duc. Se fac (de fapt nu se fac) autostrăzi pe bani aruncați în vînt. De ce nu se fac mai ieftin și banii să fie utilizați în scopuri din acestea. Asta în ce privește statul. Același stat ce a construit centre pentru vîrstnici ce sunt amenințate cu închiderea din lipsă de fonduri sau sunt deja închise.

Apoi biserica. În Făgăraș (era un centru acolo) reporterul ia legătura cu episcopul locului să-l întrebe cum îi poate ajuta pe cei vîrstnici. I se răspunde că mai trebuie 1,5 miliarde (lei vechi) pentru terminarea catedralei în vederea sfințirii, în așteptarea vizitei patriarhului. O biserică cu cupola acoperită cu titan (alții zic că ar fi aur). Același episcop ne spune că biserica nu-i o instituție de binefacere. Da ce fel de instituție e? De rău-facere? Nu mă aștept la altfel de răspuns din partea altor culte. Țin minte o oră frățească la Arad în care ni s-a comunicat același lucru.

Știu: clădirea bisericii este proprietatea cultului și nu se poate înstrăina. Cel puțin din cultul baptist nu se poate ieși decît cu votul a 90% din enoriași. Să nu se iasă.

Dar pe mine mă îngrijorează cînd se investește în pietre și se lasă în mizerie oameni. Se va schimba ceva în biserica din România, va veni un suflu viu atunci cînd enoriașii în frunte cu pastorul, preotul, ce-o fi, va decide și va reuși să-și vîndă clădirea pentru a salva din mizerie nu numai sufletele, ci și trupurile bătrînilor abandonați. Aș putea paria că acea biserică va cunoaște succesul, vor apare bani care să-i compenseze pierderea locașului de cult sau își vor da seama că Hristos nu a reușit deși nu a avut un locaș de cult.

Unde sunt acei creștini care vor să-și cumpere bătrînii cu prețul bisericii lor? Și pentru ei a murit și a înviat Hristos.

Dramele bătrânilor care trăiesc singuri, sărăcia romilor din ţară şi nelegiuirile primarilor de la sate sunt câteva dintre subiectele noului sezon al emisiunii de anchete jurnalistice. „România, te iubesc!“ revine la Pro TV din 23 februarie, de la ora 18.00.

Citeste mai mult: adev.ro/n16wmk

Sexualitatea, credinţa şi Dumnezeul creştin (10): soacra


sursa:http://the-goodbook.blogspot.ro/2012/09/mother-in-laws.html

Soacră-soacră, poamă acră. Iată cum caracterizează în îndelunga sa înțelepciune poporul român o mamă văzută prin prisma ginerelui, a nurorii sau a cuscrilor, etc. Bancurile despre soacre sunt la fel de frecvente și de pline de ironie ca și cele despre polițiști. Asta spune ceva. Dar mai nimic adevărat. Depinde în ce stare de nervi e ginerele sau nora… Tocmai asta indică: relația ta sau a mea cu soacra. Dacă ai chef să o iei pe arătură, soacra e numai bună de abordat. În mod stereotipic soacra este bună de ceartă. Dar dacă poți să te cerți cu soacra înseamnă că nu stai tocmai bine și cu fiica sau fiul ei sau poate mai e ceva acolo ce nu se poate spune… (Mi-e greu să fiu echilibrat la acest subiect avînd în vedere că sunt bărbat. Dar cine știe?)

În materie de sexualitate omul uimește cînd te aștepți mai puțin. S-au pomenit cazuri în care pretendentul respins a făcut o pasiune pentru mamă. Chiar și printre cei bisericoși. Biblia tace în acest domeniu. În lume există cazuri rare de potențiale soacre cu inițiativă ce a făcut-o lată cu băiatul introvertit, timid și protejat de propria-i mamă. O victimă. El n-a mai reușit să lege o relație normală. Își căuta mai degrabă mama în relații imposibile. Un destin ratat, dar și o responsabilitate ratată din partea potențialei soacre. Nu mă înspăimîntă ceea ce se petrece în lume, ci ceea ce se petrece în biserică pe motiv că nu există indicații clare și răspicate în Scriptură. Așa cum mi se pare ciudat să ai un curs de versete controversate într-o școală de teologie, dar să n-ai unul în care versete mai puțin controversate să crească calitatea vieții de familie dincolo zăpăcelile tradiționale ale bumbăcirii partenerului de viață cu supunere printr-o terorizare mai mult să mai puțin fină. Implicarea lui Dumnezeu în familie nu se poate limita la cîteva versete, nu?

Soacra are un cuvînt greu de spus într-o relație. Mai ales în faza incipientă. Nu poți să-i scoți fata la plimbare, la suc sau la cinema dacă n-ai acceptul ei. Cumva trebuie să-i inspiri încredere. De obicei body language-ul spune tot, așa că nu prea merge cu minciuna. Să nu uităm că de obicei soacra e cu vreo 20 de ani mai în vîrstă decît tine sau mine și nu poți s-o fentezi. În afară de asta și ea a fost în postura fetei ei, așa că știe despre ce e vorba. Deși socrul poate avea un aer amenințător, soacra dă de cele mai multe ori tonul spre nuntă sau spre… ușă.

O potențială soacră poate să intervină și să-ți spună că fata sau băiatul ei e de nasul tău. Ba chiar să încerce să manevreze lucrurile în așa fel încît să-l sperie pe viitorul soț. Ceea ce nu-i neapărat rău. Dacă are caracter va lupta pentru perechea lui. Dacă nu e prea interesat va abandona. Mai bine mai repede fără repercusiuni, decît mai tîrziu cu vieți date peste cap. Se cunosc cazuri cînd atît socru, cît și soacra, au făcut front comun împotriva atentatorului sau atentatoarei la propria lor odraslă. Dacă nu te confrunți cu un caz tipic de control absolut și celălalt vrea să împartă viața cu tine, opoziția lor este inutilă, dar și mare consumatoare de nervi. Dacă ai credință și dragoste vei răzbate. Nu prea merge cu intervenții de sus, din lateral sau din Scriptură. Astea nu pot să-i convingă pe socrii în astfel de cazuri.

Am întîlnit și soacre fericite, am întîlnit și soacre ce au înțeles cum stă relația între copii și au luat apărarea ginerelui sau norei. Cinste lor. Biblia spună că e bine să părăsești casa părinților și prin urmare să stai la distanță și de socrii. Sfatul meu e ca tinerii căsătoriți să încerce să pună cîteva sute de kilometri între ei și părinții lor. După cîțiva ani se va putea reduce distanța, primordială fiind relația dintre ei, nu cea cu părinții.

Soacra sau dacă pot spune așa, mama deposedată de odraslă nu trebuie să se amestece în viața odraslei sale după căsătorie, chiar dacă cuplul căsătorit locuiește cu ea. Mîncarea preferată a odraslei ar trebui gătită de noră. Serialul preferat al fiicei ar trebui vizionat împreună cu soțul. Soacra înțeleaptă ce nu se încadrează în tiparul înțelepciunii poporului român ar trebui să-și vadă fericirea prin prisma fericirii ginerelui sau nurorii. O reîntoarcere la mama prea-iubită nu este o opțiune, ci un eșec. Atît al soacrei, cît și a odraslei sale mature. Pre-iubita/iubitul trebuie să fie unul din cei doi care-au semnat certificatul de căsătorie. Maturitatea nu se măsoară în timp petrecut cu soacra, ci cu soțul sau soția, indiferent cît ar suferi soacra. Dacă celălalt soț nu-și dă seama acum de asta, își va da seama mai tîrziu. Dacă nu-și dă deloc seama, e bai.

Un alt mijloc de manipulare la modă este banul. Nu acceptați bani pe ascuns de la soacră sau mamă. Banii trebuie dați familiei, nu odraslei. Nu de alta dar pot stîrni certuri, invidie și nu degeaba se spune că banu-i ochiul dracului. Mă tot întreb ce vede dracu cu ochiul ăsta…

În fine, Scriptura preamărește mama, deci și soacra, dar nu pot să nu-l compătimesc pe cel mai înțelept și avut dintre bărbații Izraelului, pe Solomon: a avut prea multe soacre! Poate că a aplicat principiile politicii externe și în familie. Pacea era la mare preț. Dar mă întreb cum se desfășura toată babilonia aia de familie a lui Solomon. Nu e de mirare că după ce a murit Izraelul a decăzut. Dar nu putem da vina pe soacre, cu toate că ar fi foarte tentant.

Sexualitatea, credinţa şi Dumnezeul creştin (9): socrul


sursa: http://laughingsquid.com/ten-rules-for-dating-my-daughter-shirt/

După povestea lui Creangă Soacra cu trei nurori m-am decis să scriu povestea Socrul cu trei nurori. Nu de alta, dar am trei băieți. Scînteia a sărit în momentul în care am văzut ilustrația și o ascultam pe Milva cîntînd Cîntecul libertății a lui Mikis Theodorakis. Cine știe ce s-a declanșat prin neuronii mei…

Pentru început trebuie să spun povestea unei ratări. Era puțin înainte de a pleca în armată. Fusesem invitat la o masă. Eu credeam că va fi o simplă masă. Dar n-a fost așa. În timpul mesei în prezența mamei și a tatălui fetei de care eram îndrăgostit, printre altele sunt întrebat de către tatăl ei: Și ce intenții ai după armată? Mărturisesc că n-am sesizat importanța unei întrebări atît de convenționale. N-au reușit să văd dincolo de cuvinte și am bînguit ceva fără prea mare importanță. N-am impresionat cu nimic pentru că însumi nu îmi pusesem această întrebare. Dar era întrebarea tatălui fetei. Eu îi puneam în pericol investiția de 19 ani ce se afla în casa lui. Evident că n-a mai urmat altă masă.

Socrul din imagine îi promite fiului său adoptiv în calitate de ginere să îi facă viața grea în relația cu fiica sa. N-am nimic împotrivă. În momentul cînd unul dintre fiii mei vor avea o legătură sentimentală cu o domnișoară le voi prezenta aceiași listă, ba poate una și mai lungă. Stil ultimatum. Cu băieții e bine să fi ferm.

Dincolo de umor sau cinism suntem noi, tații sau socrii – tații adoptivi. Totdeuna mi-am dorit o fetiță. Domnul ne-a dat trei băieți. Nu că m-aș plînge sau că aș fi unicul în situația aceasta. Sunt unii cu trei fete… N-am să comentez ce să facă și cum să-și educe copiii, dar m-aș referi la socrii. Nici aici nu sunt expert, dar am unele antecedente.

Într-o dimineață de duminică eram pe plecate la biserică din casa unui prieten. La vremea aceea nu prea mîncam dimineața. La insistențele gazdei am luat și eu un ceai. Nora, ce era însărcinată, avea însă poftă de ceva mai consistent, consistență ce declanșase comentariile răutăcioase ale socrului la persoana a treia. Auzisem de relații tensionate cu socrii, dar nu mai fusesem martor la așa ceva. Ce, nu putea și ea să bea un ceai ca și Alex? – spusă ca o batjocoră, calmată de mama-soacră: Las tu, că… Mie îmi venea să dispar. Penibil! În rest omul era normal, harnic, credincios. O altă față a credinței? Cine știe?

Cum ar trebui să se poarte socrul cu nora sa? Ca și cu o fiică. Dar să nu uite că e în primul rînd soția fiului său. Și aici intră în ecuație și comportamentul fiului. El este cel care trebuie să o apere pe soția sa de asperitățile familiei din care provine. Și tocmai de aceea e bine ca bărbatul să-și lase mama și tata ca să locuiască separat cu soția lui. Fără intervenții, fără aluzii, fără apropouri și fără ajutoare pe sub mînă. Nu îți lași familia, te trezești rob la doi stăpîni. La fel și în cazul norei. Echilibristica relației se definește greu și se realizează și mai greu. Căderile de pe sîrma prea întinsă sunt dureroase și contrar unei concepții nebiblice, nu te face filozof. Și chiar dacă te face, la ce îți ajută? Lucrezi în domeniul filozofiei?

Al doilea caz este cel al socrului absent. Sau mai bine-zis redus la zero. Un socru absent sau desființat înseamnă o soacră omni-prezentă, Aidoma îngerului ce îți contabilizează toate păcatele întru judecata finală. Ai sfeclit-o. Nu o scoți la capăt decît dacă soacrei îi e mai bine decît propriei tale soții. Cine să te apere? Soția, socrul sau Dumnezeu? În cazul de față ești singur. Dacă socrul nu își joacă rolul asumat de el cînd a spus da în fața ofițerului stării civile, de echilibrare a relației cu soția, chiar dacă o să-ți întindă o mînă de ajutor sau o să-ți dea ultima sticlă de bere rece rămasă în frigider, nu o să ai parte de prea multă susținere. Poate cîteva bombăneli, cîteva priviri a neputință ridicate spre cer. Numai de acolo îți va veni ajutorul.

Înainte de a deveni socru, ești soț. E o școală destul de lungă, în care contează cum ai intrat, cu ce ai intrat și de ce ai intrat. Indiferent de situație, bărbatul este dator să își apere soția în fața propriilor părinți, a socrilor și a autorităților. Altfel ce fel de bărbat e? Cum își justifică alegerea pe care a făcut-o? O căsătorie sănătoasă, de durată implică doău tipuri de apărare: cea spate la spate, cînd fiecare își apără partenerul de oricine, oricînd și cea față în față, cînd fiecare își iubește pertenerul, indiferent de cine e în spate și de starea partenerului. La asta ne-a chemat Domnul…

În condițiile astea se poate vorbi de onoare, de fidelitate, de cinste, respect și fericire. Cînd condițiile de bază ale căsniciei sunt ingnorare sau neglijate nu e de mirare că apar complicații. Nu e de mirare că omul se gîndește la căsătorie deschisă, la căsătorie cu persoane de același sex și la copii proveniți din alte legături. Mi se pare ciudat că tot ni se spune că omul a evoluat. Dar mi se pare și mai ciudat că omul evoluat a ajuns în pragul distrugerii. N-ar fi poate așa de grav, dar aici și acum e vorba de auto-distrugere. Dacă căsnicia ta se duce pe rîpă, indiferent de motive, o iei în jos. E valabil pentru creștini, mohamedani, budiști, atei, comuniști, albi sau colorați, tineri sau mai puțin tineri, femei și bărbați.

Căsătoria, exorcismul și cartea Cum să te căsătorești (1)


De la bun început pot spune că nu există nici o legătură între cele trei. În primul rînd pentru că primele două fac parte din domenii complet diferite. În al doilea pentru că încă nu s-a scris cartea Cum să te căsătorești. Deci dacă ați început să citiți ați mușcat momeala. Asta și am vrut!

Dar în căsătorie e ca și în exorcism: nu ști prea bine ce se întîmplă pînă nu dai de dracu! Nu strîmbați din nas la limbaj, adevărul e dur și nimeni nu poate cere banii înapoi, întoarce timpul înapoi sau pretinde că visează atunci cînd se confruntă cu probleme în căsătorie și în exorcism. Drept urmare, la fel ca în cazul oricărei probleme de maximă importanță, nu ar trebui tratată problema după apariția ei, ci ar trebui un program de prevenție. Cam ca și în cazul condusului agresiv: e prea tîrziu să tragi concluzii după accidentul ce ți-a făcut mașina zob că ai croșetat o coloană lungă de doi kilometri. Mai bine era să fi prevenit accidentul. Acum e tîrziu că ți s-a terminat norocul și ai dat nas în nas cu un tir, tocmai în curba fără vizibilitate.  Ca urmare, bine ar fi să scrie cineva o carte, două, trei sau mai multe pe modelul unui program de prevenție în materie de căsătorie.

Parcă titlul menționat nu-i prea inspirat, așa că ar merge ceva de genul: Dacă aș avea nouă vieți cîte mi le-aș pierde în prima căsătorie? Ce să faci cu celălalt după ce i-ai asasinat caracterul, viitorul și sufletul? Sau variante…

De obicei cărțile despre căsătorie îți aplică Scriptura pe cord deschis. N-ai ce face. Tronc un verset, două și gata, ce mai poți să spui sau să faci? Te-a prins, ești vinovat. N-ai încotro: la mărturie și la pocăință! Nu-i foarte rău, dar de obicei e inutil. Nu așa învață creierul nostru. Nu așa se scoate ceva bun din ceva rău sau ceva bun din nimic. Nu merge după principiul unor predicatori complet dedicați să îngrașe porcul de ignat: adică cu o predică de jumătate de oră înainte de ceremonia cununiei. Ei sunt deja pe altă lume. Despre ce trebuie să facă el și ea de acum încolo. Oare ce trag pe nas oamenii ăștia? Ce-și închipuie? Că-s Ilie care-și aruncă mantaua peste cei doi aflați la arat în dreptul celei de-a doișpea pereche de boi? Probabil…

În urmă cu ceva timp un prieten spunea că le plînge de milă unora care nu s-au căsătorit în biserică. Fiecare cu prejudecățile lui. E mare lucru să împărtășești aceleași concepții cu cel/cea cu care te căsătorești, dar să nu uităm un lucru evident: căsătoria nu este monopolul creștinilor, nici măcar al credincioșilor din vreo religie. În cazul că cineva crede că Dumnezeu însuși i-a căsătorit pe Adam și Eva, mă întreb cine deține copyright-ul căsătoriei? Dacă e om îi datorăm bani. Dacă e Dumnezeu am încurcat-o! Există căsătorii reușite în orice nație, orice religie și în lipsa oricărei religii. Să nu mai vorbim și că omul se poate înmulți și fără căsătorie. Parol! S-a dovedit științific.

Nimeni nu poate prevedea viitorul unei căsnicii. Sunt unii ce se căsătoresc și toată lumea se miră de ce sunt împreună. Sunt unii care au divorțat și toată lumea se miră cum de-au fost atît de imaturi. Cu căsnicia e ca și cu mîntuirea: abia la final poți spune despre cutare că a avut o căsnicie reușită. Sau doar în final poți spune despre căsnicia ta că a fost una fericită. Și aproape totul ține de domeniul subiectiv. În afara copiilor ce ți i-a născut consoarta.

Deci, ca să o luăm de la capăt, putem spune că variabila om este atît de variabilă că orice rețetă preconcepută este inutilă. Educația, religia, averea, frumusețea, talentele sau lipsa acestora nu constituie un indicator al reușitei sau al eșecului în căsnicie. Și atunci scriem să ne aflăm în treabă? Da și nu!

Da, pentru că oricine citește o carte despre căsătorie o citește cu un bagaj de cunoștiințe și prejudecăți, de experiențe pozitive și negative, de așteptări realiste sau nu, cu privire la căsnicie. Poveștile din copilărie, filmele, cărțile, Biblia, relațiile din familia din care provine, istoria prietenilor sau doar informațiile despre căsătorie din media ne-au influențat deja. Ca să spun așa, suntem virusați. Și colac peste pupăză intervine și chimia, atracția sexuală, vaporii dragostei sau fumurile ambiției. Sau toate la un loc.

Nu, pentru că dacă vrei ceva, ai puterea să discerni între ceva ce e bine pentru căsnicia ta viitoare și ceva ce nu este sau pare că nu va fi. Aici intră în calcul acel know-how deținut de cei ce au experiență și pot să te ajute. Femei și bărbați cărora le pasă, pot să articuleze logic și empatic trecutul sau bagajul lor în materie de relații conjugale. Cu sau fără Scriptură, dar cu bun simț și la obiect. Aici nu mai e vorba de delir în doi sau în trei, e vorba de învățătură pe care o poți accepta fără să fie nevoie să treci și tu prin ceea ce au trecut ei.

Sinceritatea, adevărul și bunul simț nu sunt monopolul creștinilor și ar putea constitui punctul de referință pentru o relație de nășire, nu în domeniul credinței (cu toate că nici asta nu trebuia uitată), ci în cel al căsniciei de durată. Și cînd mă refer la căsnicie de durată nu mă gîndesc la o căsnicie nefericită de durată. Credința, nădejdea și dragostea nu pot rămîne înțepenite între paginile unei cărți, ci merită să acopere întreg domeniul relației soț-soție, mamă-fiică, mamă-fiu, tată-fiică, tată-fiu. Tocmai pentru că avem modele.

Why Powerful Men Cheat (and Why They Think They Can Get Away With It)


letterman

News outlets are ablaze with the story of David Letterman’s recent tell-all interview with Oprah Winfrey. The interview (scheduled to air January 7th) centers on the Late-Night host’s recent scandal – the public admission of several affairs with various female staff members, including assistant Stephanie Birkitt. The affairs resulted in a blackmail plot by a CBS producer, and on-air admission of infidelity, and countless questions from fans and media representatives throughout the country.

In the interview, David Letterman talks in detail about how the affairs have affected his marriage, blaming himself exclusively, and the work he’s put in to get things back on track with his wife.

From David Letterman and Tiger Woods to David Patraeus and Bill Clinton, the news reports an affair involving a powerful man on a fairly regular basis. It’s become less of a surprise in recent years, but why are these types of men drawn to infidelity, and why do they think they can get away with it?

When you get into the psychology of men in power, it isn’t so difficult to see the factors that make them so susceptible to infidelity, and to understand that they very same factors also lead to thinking that they can get away with it.

First, let’s address the basic need for companionship. While we can’t offer blanket forgiveness to these men, we can at least understand that, on a base level, human beings desire company – particularly in a romantic sense. Men in power, like presidents, celebrities, and the like, often spend weeks (and even months) away from their wives. Just as spending time together strengthens the bond of marriage, spending long periods of time apart weakens them.

This doesn’t entirely account for the phenomenon, however. Plenty of professions require husbands to spend time apart from their wives, and while this may put a strain on the marriage, we don’t see similarly high rates of infidelity.

The second major factor is temptation. Movie stars and professional athletes (among other types of powerful men) are often wealthy, in good shape, and live a relatively high profile lifestyle. These things can be very attractive to certain women, some of whom are willing to chase after these men in very direct and unscrupulous ways.

These temptations are coupled with the ego-boosting behaviors of the people on hand, from the assistants and staff who endorse/encourage adulterous behavior, to the fans and “yes men” that put the powerful man on a pedestal and feed his feelings of power. These elements can combine to create a psychological “snowball” that leads to feelings of invulnerability, disregard for consequences, and perhaps most dangerously, downright selfishness.

These last few risk factors are also why these men feel that they can “get away with it.” When given special and preferential treatment by those around them (both men and women), men in powerful positions will begin to see themselves as their supporters do – as untouchable, above consequence, and concerned only with their own desires.

At the root, powerful men cheat for the same reasons as anyone else – loneliness, seeking thrills, and selfishness – and while it is never excusable behavior, they are perhaps more inundated with the risks than any other population. Take note of these risk factors, and do everything in your power to avoid them – you don’t have to be rich and famous to be at risk.

Sexualitatea, credinţa şi Dumnezeul creştin (3): mituri şi abordări greşite


Din start Dumnezeu a creat două fiinţe din aceiaşi specie, dar de gen sau dacă vreţi, sex, diferit. Ştiu că pentru unii dintre noi e o povară, pentru alţii o ruşine, iar pentru alţii o mîndrie, dar pentru majoritatea este ceva cît se poate de normal, aşa că la acest capitol iertaţi-mi lipsa de empatie! Dumnezeu n-a poruncit unui cuplu de bărbaţi, nici unuia de femei (în eventualitatea că ele ar fi existat) să se înmulţească. Dumnezeu nu le-a dat detalii despre cum se face înmulţirea. Se gîndea Dumnezeu că sexul în sine nu va fi o problemă şi că se vor prinde ei în cele din urmă ce şi cum… Probabil că din cauza asta lăsăm de cele mai multe ori să treacă un timp lung, nedefinit, pînă avem prima discuţie cu copiii noştri. Nu am fete, dar aici mi se pare că mamele au ceva mai mult de spus şi de făcut. Cine ştie, poate o mamă bloghistă sau ne-bloghistă se apucă de ce m-am apucat eu. No presure though…

În mediul religios, fie acesta catolic, ortodox sau protestant au existat tendinţe de suprimare a sexualităţii. De fapt ele s-au manifestat încă de pe vremea epistolelor pauline. Era bine să nu-ţi căsătoreşti fata din anumite motive, după cum era bine mai demult ca fraţii să locuiască împreună (dacă făceau parte din aceiaşi familie). Erai scutit de necazurile vieţii dacă nu te căsătoreai, dar, atenţie, nu erai total scutit de ele, pentru că omul nu este un mamifer asexuat, ci dimpotrivă. Semn că oamenii au ştiut ce să facă cînd li s-a spus să se înmulţească pe pămînt. Deci, aveau condiţii.

Dar în biserică au apărut preocupări sfinte şi foarte sfinte. Cu toate că Pavel zicea că sexul trebuia lăsat la o parte doar în cazul limitat la angajării în post şi rugăciune, au apărut repede (adică în secolul III) creştini ce s-au izolat ca să devină mai sfinţi. Şi atunci una dintre ispitele care le dădeau tîrcoale era tocmai sexul, pentru că chiar dacă nu există partener, nu îţi poţi şterge memoria şi evenimentele care le-ai trăit ca şi cînd acestea nu ar fi existat. Cine este interesat poate găglăgi ispita sfîntului Antonie, o ispită foarte feminină şi foarte dezbrăcată. Vorba aia: dracu gol!

Ce au astea de a face cu noi în secolul 21 şi cu copiii noştri mai mari, şi şi mai mari?

Păi în primul rînd trebuie spus că în cazul în care credem că le putem controla total activitatea (ceea ce este o aberaţie), nu le putem controla mintea. Dacă credem că îi vom feri, proteja sau izola, ne minţim singuri sau în grup. Vestea rea este că un adolescent nu poate fi controlat, totuşi vestea bună este că un adolescent sau o adolescentă poate fi îndrumat/ă. Şi aici se vede dacă ştim să facem asta fără a le impune cu forţa ceea ce credem că e bine pentru ei. Ştiu că în principiu mulţi dintre noi acceptăm asta, dar în practică e mai greu.

Deci, cu ce se poate începe? Simplu: începeţi cu ceea ce ştiu ei şi clădiţi pe ceea ce ştiţi dumneavoastră. De exemplu, unul dintre miturile care au fost demontate în ultimii ani spunea că doar băieţii sunt predispuşi la sex, fetele nefiind interesate. Adică iniţiatorul este bărbatul, niciodată, sau mai rar, femeia. Probabil că nu aţi trecut niciodată ca bărbat tînăr şi singur pe lîngă un grup de femei cărora nu le eraţi rudă sau şef… Femeia, la fel ca şi bărbatul este atrasă de sexualitatea mai mult sau mai puţin evidentă a bărbatului.

Un alt mit, este cel al bărbatul virtuos, sfînt se poate lipsi de sex, cu condiţia ca femeia să nu îl ispitească. Să fim serioşi! Femeia arată aşa cum arată, bărbatul este cel reacţionează rapid la ce se vede, nu la calităţile morale, spirituale, culinare şi care or mai fi ele ale unui eventual partener. Cu toate astea nu trebuie făcut abstracţie că fanteziile fetelor le depăşesc cu mult pe cele ale băieţilor: de mici îl aşteaptă pe prinţul ce va veni călare pe un cal alb, pe cînd băieţii adolescenţi încă se mai împuşcă cu pistoale imaginare…

Tot aici trebuie amintită greşeala clasică a tăticilor faţă de fiul său adolescent. Tatăl nu îi spune nimic, dar pentru a-l iniţia îl dă pe mîna unei femei profesioniste în ale sexului . Merci! Iată cum i se deschide una dintre capcane ce îi vor bîntui viaţa de familie.

Ce se ascunde în spatele sexului de acest tip sunt bani murdari, trafic de persoane şi prostituţie, dar nu vreau să mă angajez în a descrie pericolul acestora pentru că nu acesta îmi este obiectivul. Ce vreau să amintesc, dacă cumva s-a uitat, este că prin anii 70 revista Playboy s-a confruntat cu o scădere alarmantă a vînzărilor. Ca urmare a întreprins un sondaj pentru a afla care sunt cerinţele în materie de sex a cumpărătorilor revistei. Nu se mai căuta partenera profesionistă disponibilă, ci figura inocentă, cît mai tînără, prototipul miresei care se dăruia doar unuia. Iluzie ce demonstrează că bărbaţii ce cumpără acest tip de  revistă nu sunt atît de inteligenţi la capitolul sexului de tip cerere şi ofertă.  Dar, pe termen lung această abordare (împreună cu multe alte elemente specifice) a schimbat mentalitea unor generaţii în ceea ce priveşte sexualitatea şi raportul bărbat-femeie via sex.

Cu toate acestea în ultimul timp se poate remarca succesul tot mai mare al bărbatului adolescentin, timid, aparent fără calităţi masculine pronunţate, care nu îşi expune sexualitatea pe tavă. Vă rog să analizaţi imaginile ce urmează şi veţi vedea cum fetele sunt încîntate că li se cîntă ceea ce li se cîntă. “Ai eu ti pego” sau pe limba romînă “Ce ţi-aş face de te-aş prinde”, refrenul acestui cîntec este povestea turtei dulci spusă din perspectiva vulpii. Nimeni nu-şi imaginează că un băiat complexat de timiditatea lui i-ar face ceva rău unei fete frumoase! Cu toate că el mimează foarte bine cam despre ce ar fi vorba: despre sex. Ceea ce ea sau ele au înţeles şi acceptat în principiu. Însă cele mai multe poveşti de acest gen sfîrşesc rău aşa cum vedem în fiecare zi la emisiunile de ştiri.

Ce putem face dacă luăm în calcul cine suntem? Defineşte ceea ce suntem în domeniul credinţei şi zona sexualităţii sau lucrurile stau exact invers, adică sexualitatea ne limitează zona credinţei, sau poate există o armonizare la care ar trebui să ajungem?

Ce are de spus credinţa în această direcţie? Credinţa spune cîteva lucruri clare, indiferent că suntem ortodocşi, catolici, protestanţi sau penticostali. În primul rînd avertizează că sexualitatea are o putere ce nu poate fi neglijată. Oare cum se explică căderea liderilor care prin statutul lor ar trebui să dea un exemplu de sfinţenie, dar care la proba practică au căzut. Cu toţii, fără excepţie suntem vulnerabili la acest capitol, dar Dumnezeu a pregătit mijlocul de a-i rezista.  Tocmai de aceea biserica ar trebui să pună temeliile pentru o abordare corectă, armonizînd ce cere Dumnezeu în domeniul sexualităţii cu ceea ce cere el în particular de la mine ca părinte, soţ/soţie şi frate/soră în credinţă.

Sexualitatea, credinţa şi Dumnezeul creştin (2): limite admise şi permise


În urmă cu cîteva zile unul dintre prietenii mei a fost oprit de un echipaj al  poliţiei rutiere şi a fost întrebat dacă a băut, apoi la răspunsul său negativ a fost pus să sufle către poliţist. Dincolo de aspectul semilegal al suflatului către nasul poliţistului, bineînţeles că în cele din urmă contează cel al consumului de băuturi alcoolice şi al condusului unui mijloc auto sub influenţa acestuia. Ca şi mulţi oameni cuminţi acest prieten i-a răspuns negativ omului legii şi nu a fost crezut.

De aici voi face două constatări: una că dacă m-ar fi oprit pe mine aş fi răspuns DA, pentru că beau, şi a doua NU, adică nu aş fi suflat în nasul omului legii pentru că nasul său nu este un instrument standardizat şi omologat pentru constatatrea unui eventual consum de alcool. Şi aici aş interveni cu încă două precizări în contextul dat: prima, să fim serioşi, chiar şi ultimul om de pe planeta asta bea, pentru că dacă nu bea se deshidratează şi moare. Ca urmare la întrebarea “Aţi băut?” prietenul meu a minţit pentru că poliţistul nu a precizat ce să fi băut, iar dacă prietenul meu nu ar fi băut apă ar fi fost mort, incapabil să conducă autovehiculul personal şi da, trebuie să bei, dar nu neapărat alcool.

A doua precizare, mult mai importantă în contextul titlului afişat despre limite admise şi permise, da sunt angajat şi eu în relaţii sexuale, la fel ca şi mulţi dintre dumneavoastră. Şi aici am vrut să ajung de fapt. De cele mai multe ori în biserică tratăm sexualitatea şi sexul în sine de parcă ar fi cel mai urît lucru ce ţi s-ar putea întîmpla, parcă ar fi o tortură, o murdărie la care ce să facem suntem obligaţi să recurgem doar pentru a avea copii, şi ăia doamne fereşte să afle cum au ajuns pe lume… În Biblia mea citesc că una dintre “ultimele” porunci pe care a primit-o omul a fost să se înmulţească. Sunt convins că nu este nevoie de un studiu biblic sistematic pentru a demonstra că Dumnezeu a ştiut despre ce vorbea atunci cînd a afişat afacerea cu înmulţirea şi că toată istoria cu Adam cel uimit că nu îşi găsea consoarta printre animale era pusă la cale pentru iluminarea sa, nu a lui Dumnezeu. Cine nu crede să facă totuşi studiul ăla.

Altcineva zicea că Biblia e o carte în care găseşti crime, violuri, prostituţie, asasinate politice, răzbunări, furturi, răpiri, multe înşelăciuni, şi în general conţine mai multe răutăţi decît cele mai deochiate şi violente scrieri ale autorilor mai mult sau mai puţin consacraţi. Evident, Biblia are şi aşa ceva pentru lui Dumnezeu nu-i era necunoscut caracterul omului, spiritul de turmă şi excesele de care doar omul este capabil. Dar Biblia nu e mai puţin credibilă pentru că dezvăluie cît de rău sau de bun poate fi omul.

Plecînd practic de la zero (dacă chiar se poate porni de la aşa ceva…), nu pot să nu observ că prostituţia şi promiscuitatea sexuală apare relativ repede pe scena omenirii, dar că ele sunt judecate şi lichidate, ultimul act de acest gen fiind constatat în Judecători. Apropos de prostituţie, cred că li se face o mare nedreptate femeilor cum că ar fi cea mai veche meserie din lume. În definitiv prostituţia nu a fost şi nici nu este decît rezolvarea dinamică a tensiunii dintre cererea şi oferta din domeniul sexului, dacă îmi este permis să mă exprim mai academic. Dacă este practicată în şi în afara căsătoriei, asta nu mai contează. Un mic amănunt care ştiu că nu va şoca pe nimeni: am căutat un clip care să ilustreze subiectul şi am dat de acesta care avea cîteva mii de accesări. Un alt clip pe acărui pagină de deschidere era afişată o damă sexy avea cam 1500000 de accesări. Cu toţii ştim că sexul vinde cel mai bine şi se vinde cel mai bine. Ei, dar despre asta altă dată!

Biblia nu spune care a fost vîrsta consimţămîntului în cazul căsătoriei, ci doar că ea era controlată de către părinţi care uneori grăbeau sau întîrziau fără să se dea o explicaţie serioasă. Ca urmare, tot ce nu contravenea societăţii VT era permis, limitele fiind destul de largi. Azi această limită este stipulată de stat, cei ce o încalcă fiind traşi (cel puţin în principiu) la răspundere.  Dar nici VT, nici NT şi nici cea mai strictă familie de creştini nu poate controla la modul absolut domeniul acesta unde, după o vîrstă, intervin convingerile personale. Să o luăm de la vârsta cea mai fragedă.

Sexualitatea copiilor este acordată la anumite standarde în prima fază de părinţi. Ei determină culoarea hainelor care pentru băieţi este de obicei albastru şi pentru fete roz sau roşu.  Aproape toată copilăria mi-am petrecut-o dormind într-un recamier roşu, iar sora mea într-unul albastru, aşa că vă daţi seama de ce îndrumare în domeniul codului culorilor am avut parte… Dar în ce priveşte lungimea fustei, înălţimea tocurilor sau cît de evazaţi erau pantalonii se îngrijea mai ales şcoala şi societatea în general pentru că în epoca comunistă nu puteau exista excese. Nu îmi aduc aminte de vreun exces al creştinilor în domeniul copiilor, dar îmi amintesc că în bisericile noastre rar exista cineva care să şocheze prin îmbrăcăminte, fie copil, adolescent sau adult. În urmă cu cîţiva ani auzul mi-a fost şocat de expresia „cod vestimentar” care reprezenta partea îngustă a creştinismului. E drept că esteticul sau frumosul nu trebuia să aibă în mod special un mesaj sexual de genul “I’m hot!”, cu toate că mai demult în afară de jeanşi şi de vietnamezi nu ţin minte să fie existat vreun articol de îmbrăcăminte sau încălţăminte care să fie unisex. După cum nu exista pericolul să dai de poze deochiate în drum spre sau de la biserică. Dar lumea s-a schimbat şi înclin să cred că şi biserica s-a schimbat.

În cartea sa „Panica în masă şi zvonurile,” Curs de psihologie socială şi politică, A.P. Nazarenean prezintă rezolvarea unei situaţii explozive într-una din reginile Rusiei în anii 90, situaţie generată de absenţa din magazine a alcoolului. În momentul în care demonstraţiile băutorilor revoltaţi erau pe punctul de a deveni violente, cineva s-a gîndit să golească străzile printr-un procedeu nemaiîntîlnit în Rusia comunistă. A început difuzarea unui film cu un conţinut bogat în sexualitate pe canalul local TV. Ca prin minune străzile s-au golit de amatorii de băutură care au reacţionat normal sub imboldul unui alt instinct primar, cel generat de sexualitate. Autorul minimalizează încălcările legii dreptului de autor în favoarea unei legi superioare, cea a protejării vieţii şi are dreptate. Factorii de decizie au luat legătura cu cîţiva „baştani” care aveau aparatură video acasă şi se delectau cu casete produse în Occident astfel încît în fiecare zi populaţia masculină şi-a re-programat priorităţile în funcţie de sensibilitatea proprie. Cum de alcool totuşi se mai făcea rost, dar serialul sexi era o premieră, e clar care a fost opţiunea. Vorba francezului: „Cherchez la famme!”

Deci, ceea ce vreau să spun, în domeniul sexualităţii şi sexului limitele sunt mai înguste decît par, cu toate că sunt mai largi decît cele admise. Şi aici intră alegerea individului care încalcă un taboo, o lege nescrisă sau un obicei moştenit din generaţie în generaţie. De exemplu s-a depăşit în ţara noastră căsătoria copiilor de către părinţi, dar rămîne un obicei vechi care este destul de rar infirmat: bărbaţii sau băieţii se căsătoresc cu fete sau femei mai tinere, nu invers.

În final vă rog să urmăriţi clipul lui Michael Buble şi să încercaţi să explicaţi strigătele de admiraţie ale audienţei. Revin…

Sexualitatea, credinţa şi Dumnezeul creştin (1): să definim limitele


Încep acest ciclu ce nu ştiu cît va ţine. Aş vrea să văd în primul rînd dacă ţine. Să mă justific: am ajuns la o vîrstă la care pot să spun lucrurilor pe nume, am ajuns la oarecare experienţă care nu poate fi negată, am văzut şi trăit aproape 58 de ani. Deci, voi încerca, şi o să se găsească destui să îmi spune dacă am reuşit şi mai ales dacă nu am reuşit, să deschid un subiect spinos atît pentru biserică, cît şi pentru familiile creştine din România. Aş fi crezut că cineva din biserica penticostală va demara în direcţia aceasta avînd în vedere numărul mare de copii din familiile penticostale clasice. Dar se vede că dacă nu numărul anilor îţi garantează calitatea înţelepciunii, nici numărul copiilor nu îţi dă deschiderea necesară să abordezi un subiect TABU. Tot în legătură cu prejudecăţile şi miturile, ţin să informez pe cei ce sunteţi în necunoştiinţă de cauză că am trei copii, un număr ce mă situează din nou în afara tiparului tipic, dacă pot să mă exprim aşa.

Nu vreau, nu ţin morţiş să am doar dreptate, dar sper să transmit un punct de vedere (sau mai multe) care să fie deschis, clar şi să provoace la raţiune. Nu pot lăsa umorul la o parte, după cum nu pot abandona adevărul. Dincolo de Scriptură există destule adevăruri, să vedem dacă putem scoate capul din propria găoace pentru a le descoperi. Cum de obicei cititorii acestui subiect se împart în două categori – nu femei şi bărbaţi – ci cel-cea slab(ă) ce zice nu lua, nu gusta şi cel-cea tare, ce zice mănîncă tot ce vine fără a cerceta, aş prefera să încep cu cîteva afirmaţii ce ţin de limitele acestei abordări. Facem pariu că mîine se vor găsi cîţiva blogeri care să mă imite?

Demersul meu NU va fi unul dogmatic, nici unul ce se încadrează la genul “studiu biblic”, dar sper să fiu destul de uşor de citit. Dar cum am ajuns la subiectul ăsta? Simplu. Să vă mărturisesc. În urmă cu cîteva zile fredonam un o melodie cu un text în limba portugheză, la care fiul meu deaproape 17 ani  mă întreabă: “Şti că are o conotaţie sexuală?” Evident că ştiam. Evident că eram în temă. Dar de aici şi pînă la a elimina tot ce înseamnă cîntec, ritm, haine, maşină, tunsoare, parfum, culori şi mîncăruri ce au o conotaţie cît de cît sau una majoră cu tentă sexuală e cale lungă. Cu asta vreau să afirm că sunt un om normal la fel ca şi dumneavoastră şi că nu am “a hidden agenda”. Deci plecînd de la zero, fără prejudecăţi şi fără buline roşii pentru audienţa de cel puţin 18 ani împliniţi, să vedem ce este de spus în domeniul mai sus-menţionat. Iar în ceea ce priveşte sexul, cînd fredonez cîte o melodie cu conotaţie sexuală mă gîndesc la soţia mea. Aşa că ăştia cu reclamaţiile şi pioşenia exagerată, “ciocu mic!”

În primul rînd trebuie să spun că în viaţa mea nu am auzit vreo dată o predică, nici un program destinat tinerilor, care să abordeze subiectul. Un prieten american a făcut pentru prima dată această remarcă, fiind deranjat de faptul că uneori sexualitatea noastră debordează, dar nu problema este îngropată sub covor. Probabil că avem impresia că se va regla de la sine, cam ca şi relaţia dintre tenul adolescentului şi coşurile sale. Tot în această direcţie vreau să încerc să demontez unele mituri sau prejudecăţi ce decurg din aplicarea mecanică, fără corelare a unor versete din Scriptură. Dar asta mai încolo.

În al doilea rînd, mi se pare că în loc să deschidă mintea, biserica se complace în atitudinea “don’t ask, don’t tell” precum struţul în nisip. Care sunt programele bisericii pentru combaterea abuzurilor sexuale, care este educaţia pe care biserica poate să o facă în cunoştiinţă de cauză care să facă să demareze viaţa sexuală a tinerilor căsătoriţi şi-sau să o impulsioneze pe cei care au devenit creştini mai tîrziu sau care au depăşit faza aceasta? Secret? NU! Zero! Cine face educaţia sexuală în şcolile creştine? Am spus ceva ce nu trebuia?

În al treilea rînd, am văzut o carte scrisă de cineva după un an de căsnicie. Trebuie să fi un ageamiu să te faci aşa ceva! Nu inspiră încredere. Nu de alta dar nu mi se pare că are o lucrare substanţială în domeniul ăsta. Scrie domle o carte despre un subiect după zece ani de cînd ai început să te confrunţi cu domeniul respectiv, aşa cum se cere din partea unui specialist. Asta în cazul în care nu cumva eşti geniu, şi atunci îmi cer scuze. Dar n-am mai auzit de geniu în domeniul acesta, numai de Cassanova.  Apoi cînd aţi auzit de o întrunire pe această temă a “liderilor” ca să pună “ţara la cale”? Ne vedem ca să batem apa în piuă, că nu deranjează pe nimeni, şi nu ne încărcăm cu responsabilităţi. Dar, suntem femei şi bărbaţi sau avem copii ce vor ajunge repede femei şi bărbaţi. Ce facem în faţa unei lumi care coboară vertiginos vîrsta consimţămîntului în ceea ce priveşte sexul? Ce facem cînd auzim tot mai des la ştiri de fetiţe ce nasc la 10, 12 ani? Cum devenim părinţi responsabili dincolo de canoanele serei în care ne cultivăm subcultura proprie? De ce nu avem programe naţionale pentru aşa ceva? Pentru că gîndim prea îngust. De ce reacţionăm şi nu prevenim? Pentru că ne e lene, pentru că nu vrem să fim deranjaţi. Pentru că ne e ruşine de un subiect care nu îl stăpînim, c el ne stăpîneşte pe noi. Rezultatul? O notă de plată mai ridicată, traume de lungă durată.

Ce facem cînd băiatul nostru are înclinaţii homosexuale sau fetiţa noastră se declară lesbiană? La aceste întrebări de obicei găsim răspunsuri la fel de multe şi de bune ca şi în cazul sinuciderii. Şi totuşi ele există. Ce facem cu pornografia de la chioşcul din colţ, cu “stewardesele” ce îţi fac semne deochiate pe drumurile publice şi ce faci în afară de a închide ochii şi urechile cînd filmul derulat în premieră la cinema are o scenă mai tare? Izolarea, înfundarea degetelor în urechi, şi tragerea pălăriei pe ochi nu e o soluţie. Sau poate e una de moment. Ea nu tratează, nu explică, ci doar evită. E destul?

Prima sesiune de training pentru familii “Casa de piatră” debutează sîmbătă 3 decembrie


“A fost o dată ca niciodată, că dacă n-ar fi nu s-ar povesti…„ cam aşa încep basmele noastre în care de obicei este vorba despre Făt-frumos, Zmeul şi Ileana Cosînziana. În urma unor fapte de vitejie Făt-frumos o eliberează pe Căsînziană din ghiarele Zmeului pe care îl învinge. După ce-şi fac analizele şi declară că nu sunt căsătoriţi cu altcineva, cei doi se duc la primărie şi ofiţerul stării civile îi căsătoreşte pe baza consimţămîntului lor după ce-i confruntă cu celebra formulă: „Cetăţene Făt-frumos, de bună voie şi nesilit de nimeni iei în căsătorie pe cetăţeana Ileana Cosînziana” şi „Cetăţeană Ileana Cosînziana de bună voie şi nesilit de nimeni iei în căsătorie pe cetăţeanul Făt-frumos? Convinşi atît de propriile intenţii bune, cît şi de bunele intenţii ale celuilalt, cei doi spun „da” şi trăiesc fericiţi pînă la adînci bătrîneţi. Dar asta se petrece doar în basme. În realitate situaţia stă cu totul altcumva. Nici un basm nu ne povesteşte ce s-a întîmplat după căsătorie. Eventual ne spune că au avut o droaie de copii, dar nu ne spune cum de au rămas împreună fericiţi pînă la moarte. Nici chiar Biblia nu face asta. Din păcate în Biblie nu găsim descrise căsătorii de succes, astfel încît catalogîndu-l pe cineva „Făt-frumos” să îţi răspundă „Eu nu sunt Făt-frumos, eu sunt – de exemplu – Zaharia!”

Oare cum au făcut faţă cei doi tuturor provocărilor, solicitărilor, tensiunilor şi diferenţelor existente între ei? Nimeni nu ştie, dar, recent am intrat în posesia unui secret extrem de bine păzit pe care vrem să vi-l destăinuim numai dumneavoastră la această întîlnire. Am aflat secretul din spatele căsniciei celor doi.

Dincolo de diferenţele exterioare extrem de vizibile – oare de ce ne-o fi creat Dumneze aşa? – mai există unele deosebiri datorate modului specific în care funcţionează unele organe interne. Nă vă gîndiţi la ficat sau rinichi. Este vorba despre altceva…

Mihai I


Un rege într-un costum ponosit, dar cu un caracter nobil. Astfel l-am perceput pe Mihai I ce s-a adresat azi camerelor reunite.  Atingînd toate capitolele vieţii politice româneşti, el a fost ascultat şi aplaudat pentru ceea ce a fost, este şi va fi în istoria României, un loc ce nu îi poate fi luat sau contestat în ciuda tuturor tentativelor de a-l da afară pe uşa  din dos a istoriei. Printre altele Mihai I a spus că “Nu putem avea un viitor dacă nu ne vom respecta trecutul” – un lucru prea adevărat ca să fie comentat aici, dar a mai şi pus ce reprezintă pentru România coroana: ea este simbolul independentei şi suveranităţii României – ceva ce nimeni nu poate nega uitîndu-se în istoria patriei noastre. Pe de altă parte se poate vedea clar că republica este asociată cu nenorocirile în care ne-am zbătut şi încă ne mai zbatem de mulţi de ani, indiferent de care guvern a fost la conducere.

Satisfacţia mea personală a fost că discursul de bun-venit a fost rostit de un fost comunist, de fiul unui general de securitate, Mircea Geoană. Apoi, că Mihai I a dat clasă în ceea ce priveşte lipsa de fanfaronadă. Lui Mihai I i-a lipsit tot ce nu îi lipseşte unui politician român prezent pe canalele media: intransigenţă, răutate, trufie, cinism. 

Impresia mea a fost că discursul său  fost acel moment unic care ne-a dat în cîteva minute mai mult decît ne-au dat toate programele tuturor posturilor TV din ţară vreme de ani de zile. Ne-am săturat de telenovele, certuri şi fiţe. Am evoluat, suntem copii mari! Vrem adevăr, cinste, onestitate, nu prefăcătorie, lăcomie, violenţă şi spoială. La gunoi cu toate astea şi cu cei ce ni le oferă pentru a obţine avantaje de orice fel! 

Nu pot încheia fără să amintesc că duminică seara la o altă emisiune am putut vedea un interviu cu Anne de Bourbon, soţia lui MIhai I, o regină care a ştiut să trăiască modest şi care a muncit ca un om simplu pentru a-şi cîştiga existenţa. O regină care le-a învăţat pe fetele sale să muncească cinstit nu să intre în politică. O regină care spunea că “sîngele albastru” este o expresie nefericită şi care apreciază sinceritatea, cinstea şi mai ales caracterul unui om.

O lecţie de viaţă pentru fiecare politician român, o lecţie de viaţă pentru fiecare român.

PS Culmea, nici măcar nu sunt regalist!

Seminarul de …marţi?


Dragi prieteni,

împreună cu Daniela Nădăban, psiholog clinician şi psihoterapeut, vrem sa oferim crestinilor din Arad un ajutor in lumea sec XXI. In acest scop avem o rugaminte: fara a va implica in vreun fel, va rugam raspundeti urmatoarelor intrebari. Acestea au scopul de a ne ajuta sa stabilim cateva detalii pt seminarul ce-l pregatim.

  1. Care credeti ca ar fi cea mai potrivita zi din saptamana pentru un seminar?
  2. Ce preferati: 

 a) 1 ora 30 minute de seminar concentrat sau

b) 2 ore 30 minute lejere

  1. Care sunt orele cele mai potrivite pentru o astfel de activitate? 
  2. Care din urmatoarele teme vi se par mai atractive? Indicati ordinea preferintei: 1 pentru cea care este preferata, 2- pt tema care va starneste interesul, dar mai puteti astepta, si cu 3- tema care este cea mai putin preferata din cele trei).

1. Sexualitate in familia crestina din secolul XXI

2. Politica si finante in familia crestina din sec. XXI

3. Ce mostenire lasam urmasilor nostri in sec. XXI

Menţionăm că aceste întîlniri nu se află sub umbrela unei organizaţii sau biserici, fiind rodul propriilor noastre preocupări.

Va multumim pt cooperare tuturor celor care ne-ati raspuns la intrebari.

Violenţa, în familie


 Din Telegraph.co.uk

France ‘to criminalise shouting at your wife’

Married couples could be arrested and charged for insulting each other under a new law in France banning ‘psychological violence’.

 The proposed legislation would punish partners who ‘overstep the mark’ during verbal spats in the home.

The law would apply to husbands and wives, as well as cohabiting couples.

It is expected to cover every kind of slur from repeated rude remarks about a partner’s appearance, false allegations of infidelity and threats of physical violence.

Police are being urged to issue a caution in the first instance of a reported crime, but repeat offenders could face a fine, electronic tagging or jail.

The law, being put forward by the prime minister, Francois Fillon, is aimed at protecting women who are the main victims of abuse in the home.

But men would also have the right to report their wives for verbal abuse.

Mr Fillon said: “It’s an important move forward as the creation of this offence will let us tackle the most insidious situations, the ones that leave no physical scars but which still injure the victims inside.”

But some experts have called the law a gimmick that will be impossible to enforce, and that the government should not be interfere in non-violent domestic squabbles.

Anne Giraud, a psychologist, said: “Squabbling couples will allege all kinds of things about each other, but they won’t necessarily be true.

“The police are likely to be called out more and more when this law comes into force this year, but often it will be a case of one person’s word against the other.

“Psychological violence is a very serious matter, but punishing it through the courts is a very different matter altogether.”

Pierre Bonnet, a sociologist, added: “Next they will be making rudeness a crime, and the police and courts will be overrun with work.”

In 2008, 157 French women and seven French men were killed by their spouses or partners, with hundreds more injured in outbursts of domestic violence. Mr Fillon said the new law had the support of the majority of the government and could come into force within six months