Ali Wenthorth, you got it wrong! Sau cum își subminează albii americani trecutul. Re: Comediants în Cars Getting Coffee Ali Wenthworth: I’m Going To Take A Percocet And Let That One Go


Am fost inoculat cu Jerry Seinfeld prin anii 90 de un misionar american înnebunit după el și după misiune. Tocmai trebuia să mergem în State să facem fund-raising. Cum eu nu mă prea pricep la ridicarea fundului n-am mai ajuns misionar. Cum de ce? Păi de exemplu existau asigurări pe care le plăteai cu circa $ 1400/lună (Ai zice că nu pe Pămînt, că din $100 puteai mînca o Lună pe Pămînt la noi…) ca să fi extras cu helicopteru. Că cică făceai treaba aia pentru Cristos ce-a murit pe cruce!

Jerry, evreu, un pic burlac, comic și viețuitor al planetei ce-și trăia viața în compania prietenilor, prietenelor și a noastră care ne uitam la el. Și-l și ascultam.

Ei s-a dus americanu, s-a dus în cele din urmă și Jerry ce și-s încheiat serialul de comedie într-un episod dezamăgitor, dar care a transmis esența comediei mai departe: poți să rîzi de orice.

Apoi Jerry s-a căsătorie și pe lîngă spectacole face și altele. Printre altele este un șou numit Comediant în cars getting cofee. Adică el ia o mașină (sau două dacă se strică cea aleasă) și un comediant (pe vremuri se zicea comic, dar probabil cineva a considerat că e derogativ co-mic…), se plimbă un pic cu ei pe undeva mergînd chipurile să bea o cafea. Și de cele mai multe ori să mănînce ceva bun.

Și dacă nu ești băutor de cafea fei fi după ce ai trecut de jumătatea serialului ăstuia. Și dacă n-ai știut nimic despre mașini (americane, italiene, nemțești), vei ști cîte ceva despre ele, dar te vei întîlni cu o droaie de oameni ce s-au făcut de comédie. Unii pe scenă, alții pe lîngă ea și cam toți pe micul și/sau marele ecran. Unii plictisitori. Alții de-a dreptul comici. Și un președinte – acum fost. Oare cum ar ieși un episod cu Trump?

Dar în esență ce ni se transmite: că ei, comicii, munceau sau muncesc. Că perseverează în ciuda insuccesului și așa au ajuns unde au ajuns. Adică faimoși, bogați și realizați. Exemple. Și că poți face haz de orice, oricine, oriunde.

Ceea ce mi-a plăcut în serialul aceasta a fost umorul și lecțiile de viață. Niciun comic nu-și neglija familia, nu-și bătea joc de muncă (Chiar m-am întrebat dacă ceea ce făceau ei se putea numi muncă. Hmmm. Ei bine…) și știa cînd să se oprească. Ba cineva și-a cerut scuze că de Paște a făcut o glumă despre viol. A fost o neînțelegere.

În fine, bani, succes, mașini rare, frumoase și scumpe, mîncare foarte bună de-mi venea să rup ușa frigiderului și ce repede trecea timpul…

Ce nu mi-a plăcut so far. Alba Ali Wenthorth într-un Mercedes (sper să nu începeți să boicotați compania… Nemții oricum au pierdut ultimele două războaie mondiale!) decapotabil condus de Jerry, zice la un moment dat de pe la 2:13 cu Jerry:

-Do you want to be a WASP today?

– Yeah.

-Everybody would go Oh WASP… Oh my Gosh, your ancestor was the captain of Mayflower… But everybody on the Mayflower were pims and thieves.

Acuma, era clar că se discuta despre comedie în sine, ci despre albii ce erau prea constipați ca să accepte comedia așa cum era. WASP era o trimitere la cultura hard rock și la în discuție se contesta bățoșenia și respectabilitatea dată de tradiționalismului snobilor: nu poți să ai un moment de nebunie pentru că strămoșii tăi au însemnat ceva. Corect pîn-aici. Doar că Ali vine cu un argument ce n-are nimic de-a face cu comicul, dar nici cu argumentarea logică. Afirmă și Jerry nu zice nimic că habar n-are sau nu vrea să nu fie de acord că el vrea să fie de acord cu toată lumea. Deși în vreo două-trei episoade ale cafelei cu comici s-a văzut că n-a ieșit nimic din cauză că se contra cu partenerul de dialog. Un fel de clash of personalities… Revin. Ali zicea că toți de pe Mayflower, corabia ce-i adusese în Lumea Nouă pe englezii ce nu mai erau acceptați în propria țară datorită convingerilor lor religioase ce contraveneau doctrinei Bisericii anglicane erau proxeneți și hoți.

Madam, e o minciună. O minciuna necombătută. Nu e nimic comic. Nimeni n-a rîs. Nici măcar Jerry. Dacă cel puțin el ar fi rîs, am fi înțeles c-a fost o glumă. Proastă, dar glumă. Dar n-a fost așa.

Madamă (dacă tot vorbim de pimps…), tocmai îți subminezi istoria. Da, știu: nu mai e la modă să spui că America a fost fondată de creștini. Creștini evanghelici, albi. Dar istoria nu poate fi schimbată. Poți să-ți bați joc de ea, ceea ce și faci, poți să încerci s-o interpretezi altcumva, ceea ce n-ai reușit că habar n-ai sau poți s-o ignori. Nici asta n-ai reușit. Doar ți-ai dat cu firma-n cap!

Ne mai mirăm că valorile creștine sunt abandonate… Sau nu sunt apărate. De cine? De comicul catolic care era cel mai clean și de aia-a ajuns să spună glume-n așteptarea papei?

Ei da. Acum o să spuneți să prea bag de vină. Că sunt dintre cei ce se ofensează. Că vreau un alt gen de political correctness. Nain! Vreau umor nu comentarii politice la un serial cu mașini, mîncare și comici. Nu alba-neagra. Pentru că atunci cînd faci o afirmație ieșită din context ea-ți rămîne în memorie ca un cui bătut în cruce. Pentru că contextul este foarte important. Determinant.

Dacă în serialul tău cenzurezi murdăriile (vorba vine…) cu bipuri, de ce nu cenzurezi și minciunile astea că din cîte-am înțeles aici, în Comediants în cars getting coffee e vorba despre adevăr/adevăruri pe care nu le-am aflat pîn-acum. Și despre haz, nu despre măsluirea istoriei și minciuni. Sau vrei și tu Jerry să fii political correct? Că Ali Wenthworth și-a dat silința.

Dumnezeu pentru o zi… (1)


Dacă n-ar fi Dumnezeu, Dumnezeu ar fi obosit de mult ocupat fiind să ne împlinească mofturile. Nouă și restului ăstora din univers. Cum îl exploatează domle, de parc-ar fi a lor! Așa că m-am apucat de voluntariat pentru instituția celestă. În afara orelor de pensie.

Cum vin din afara sistemului, toată lumea are încredere-n mine. Toți îmi dezvăluie taine. Și, deși n-o să mă credeți, mă pun bine și cu dracii. Trebuie pe unii să-i trec puntea. După aia mai vedem…

De exemplu, am preluat niște rugăciuni de îmbogățire. M-am dat puțin peste cap și am scos la suprafață niscaiva boabe de carbon. Strălucitor. Transparent. Dur. Ca la vreun milion dă tone. Aici, acolo, pe dincolo. Să aibă toți. Așa că acum caratul a scăzut la mai bine de jumătate. Data viitoare o să umblu la uncia de aur. Am în plan și uraniul.

Ieri, era s-o dau în bară. Tocmai deviasem un fluviu subteran, cînd am dat de petrol și gaze cît să se mute vreo 20 de sateliți de supraveghere a resurselor. Le picau rușilor ultimele exporturi și iar începea războiu… Așa că am scos apa înaintea hidrocarburilor, pe care le-am înfundat mai jos. Din coasta lui Isus n-a curs petrol și sînge…

Hai, gata că și mîine-i o zi!

M-am convertit din nou: sunt musulman baptist!


Am devenit musulman baptist. Eram musulman și m-am botezat într-u Allah. Am strigat “La ilaha illa Allah, Muhammadur rasoolu Allah,” în momentul cufundării și atunci s-a produs minunea. Pesemne din cauza lichidului intrat pe nas și pe gură în același timp. Acum nu mai sunt sigur de mîntuirea mea, pentru că deviza convertirii a fost cam gîlgîită. Mă întreb cine mă va înțelege: Allah sau Dumnezeu?

 

Soția mi-a dat să mănînc un rasol, dacă tot am strigat lozinci, și iată, mi-am schimbat obiceiurile alimentare. Sper să nu mă radicalizez.

Mi-am pus și minaret la casă și cum nu este muezin prin apropiere am și giobul ăsta. Mă urc în minaret de cinci ori pe zi și mă chem la rugăciune. Că sunt atîta de ocupat că aproape uit de rugăciune. Apoi iau covorașu lui Moxi, foxterierul de companie al copiilor și mă proștern. La început nu știam de cîte ori trebuia. După un timp mi-am dat seama că dacă mă doare căpățîna de atîta bănguit, a trecut timpul de rugăciune. Plus persecuția lui Moxi: Are niște colți…

Vineri mă duc la geamia baptistă. Aici ascult propria mea predică despre tradiție, locul femeii în moskeie, învelirea capului femeii, rolul femeii în societate și eliminarea apostaților. Sîmbătă fac pauză în semn de respect pentru religia falsă a înaintașilor și duminică pun de un mic jihad. Dacă era unul mai mare se întindea peste săptămînă, dar așa, limitat, e numai bun. Se poate aplica individual sau în grup.

Jihadul meu de musulman baptist este personal, adică eu lupt. Și este și colectiv, adică luptă și ei. Nu cu mine! Cel personal este la peluza terenului de fotbal al comunei. Cel colectiv este după meci, cînd împreună cu alți coreligionari în devenire jihadăm albitrul dacă nu ne iese meciul. Săptămîna trecută era cît pe ce să luăm beregata celui de centru, dar nu l-am putut prinde. S-a autobotezat în pîrîul local care fiind iute l-a luat la vale.

Presa a scris despre un creștin înecat, dar eu cred că am reușit să-l convertesc, cu toate că n-am mai reușit să-l salvez. Am fi fost doi musulmani baptiști, că el s-a botezat în ultima clipă ca tîlharul de pe cruce. Io cred că-i mîntuit… Allah e mare.

Cu hajul stau cam rău. Nu pot să mă duc la Mecca, că secta mea nu e recunoscută oficial, dar am hotărît să mă duc la Arad, care este considerat Ierusalimul baptiștilor. Baiu-i că deși este Ierusalimul baptiștilor, Aradu nu-i bun la închinare: e la apus și la Coran scrie că tre să ne închinăm către răsărit.

Dar poate dau acolo de un muftiu, un cadiu, un hoge sau un aiaholah de pastor care îmi pune o pilă unde trebuie. Adică la Mecca. La Medina am fost, dar nu mai vreau să fiu plimbat de la Ana la Caiafa. Apropo, am instituit o petiție onlain cu protest: să se corecteze cărțile sfinte ale creștinilor. Marele preot nu putea fi Ana, o femeie.

Deci religia mea este superioară și o să cucerească întreaga lume. Primul pas a fost făcut. Mă duc la o manifestație pașnică de interzicerea explozivilor. Voi manifesta în fața tuturor instituțiilor. Pot să trec pe la toate cu tramvaiul. Nici nu mă dau jos. Dacă nu văd ei protestul meu, e problema lor. Cine mai vine?

Dacă umplem un tramvai facem turul Ierusalimului pe gratis că nu poate să urce nici un controlor. Și punem de o eclesie musulmană suis generis. Nu ne poate detecta nimeni, nu ne trebuie spațiu, nu plătim facilități. Cu un bilet de 2 lei avem la dispoziție o oră de comfort. De ce nu s-a gîndit nimeni la asta pînă acum? Bag seama că în Arad se construiește o nouă moskeie cu vreo 4 milioane de euroi. De banii ăștia cuceream toată lumea, ba aveam și bonus Luna. Sau cel puțin semi-Luna…

Ha!

Crăciun 2015


Granița cu Serbia.

Creștini cu cozonaci, felicitări, vin roșu, friptură și cîrnați dau să rupă cordoanele de jandarmi.

De partea cealaltă a graniței asiaticii rebegiți de ger.

O ultimă încercare.

Eșec.

De ciudă, pruncul fumător al unui creștin mai liberal aprinde un pachet de petarde trimițîndu-l cu o superbă degajare peste gard. Parcă a aruncat pisica moartă.

Petardele răpăie ca mitraliera, asiaticii dau dosul ca turcii la Rovine, Călugăreni și Plevna.

Jandarmii șarjează mulțimea creștină deja îmbarcată în săniile trase de cai pe zăpada sclipitoare a patriei mume. Se aud înjurături pe aceleași teme. Multă anatomie, zei, morți și se pomenesc rudele de gradul I.

Televiziunile prezintă știrea rupătoare despre bătălia de la graniță lăsînd în suspans întreaga nație.

Tembeliziunile externe comentează de la fața locului cum armata română și un grup de cetățeni intransigenți, islamofobi, xenofobi și agorafobici au atacat cu arme automate traficate de creștinii republicani din SUA grupul pașnic de migranți ce se rugau cu fața către Ierusalim.

Presa internă menționează implicarea prim-ministrului și a președintelui după ședința de ceseatee în evenimentele de la graniță.

Guvernul sîrb a emis un comuniche asupra eveimentelor cerînd ajutorul Rusiei: 150 de avioane de vînătoare, 3000 de tancuri T 92,  circa 300 de helicoptere și 400 de transportoare blindate plus ceva gaz, icre negre și jumătate din tezaurul României drept compensații.

Ambasada sîrbă a înaintat un protest la guvern, Antena 3 și Trinitas.

Obosiți de atîta (o)misiune externă creștinii au cîntat două imnuri vesele la intrarea în urbea lor natală, au închinat un pahar de vin fiert după o țuică dreasă bine și au făcut nani în fața televizorului la gura sobei. Nu s-a eliberat colecta.

De migranți nu s-a mai auzit nimic. Unii spun că au trecut Mediterana înot, alții că au emigrat în țările calde.

Cei doi afgani prinși în septembrie de autoritățile române au fost eliberați și urcați în primul tren spre est ca să vadă de unde răsare soarele. A doua zi au sunat femeia de serviciu a centrului de tranzit. Din Londra. Au fost primiți în emai faiv.

Urmează revelionul la granița cu Ungaria. Acolo să vezi petarde!

De Alexandru Nădăban Publicat în 2015, haz

Screen saver


Țineți minte bancul cu Bill Gates ce moare?

Bill Gates moare. Ajuns în fața lui Dumnezeu acesta îi zice:
– Pentru ca ai fost așa de bun te las să alegi unde vrei să mergi: în iad sau în rai.
După ce se gîndește Bill Gates zice:
– Păi, aș vrea să văd cum este fiecare loc, dacă se poate…
Zis și făcut.
Prima dată Bill Gates se duce în iad. Acolo distracție la culme pe o plajă cu valuri, soare, briză, se făcea plajă, surf, răcoritoare, muzică, etc.
Apoi se duce și în rai. Ajuns acolo vede niște îngerași care stăteau pe norișori și cîntau la harpa, în rest ca-n rai.
Așa că Bill Gates îi spune lui Dumnezeu că vrea să meargă în iad.
După vreo lună Dumnezeu face o vizită-n iad. Acolo îl găsește pe Bill Gates arzînd într-un cazan cu smoală.
Disperat Bill Gates striga:
– Doamne uite ce-i aici. Nu seamănă deloc cu ce era prima dată cînd am venit aici !
La care Dumnezeu răspunse:
– It was just the screen saver!

Moare Putin. Ajuns în fața lui Dumnezeu acesta-i zice:
– Pentru c-ai fost cineva te las să alegi unde vrei să mergi: în iad sau în rai.
După ce se gîndește Putin zice:
– Păi, aș vrea să văd cum este fiecare loc, dacă se poate…
Zis și făcut.
Prima dată Putin se duce în iad. Acolo distracție la culme pe o plajă cu valuri, soare, briză, se făcea plajă, surf, răcoritoare, muzică, etc.
Apoi se duce și în rai. Ajuns acolo vede niște îngerași care stăteau pe norișori și cîntau la harpa, în rest ca-n rai.
Așa că Putin îi spune lui Dumnezeu că vrea să meargă în rai.
Mirat Dumnezeu îl întreabă:
– Cum de nu alegi iadul? La care Putin răspunde zîmbind:
– N-am aranjat eu screen saver-ul  de la Soci?

sursa: http://wodumedia.com/sochi-2014-an-olympic-preview/tatyana-samokhval-left-daughter-of-local-resident-sergei-khlystov-embraces-her-crying-mother-valentina-khlystova-in-front-of-their-partially-demolished-house-in-the-black-sea-city-of-sochi-on-sep/

Atac cu napalm la buruieni


sursa:http://onomeister.wordpress.com/category/movies/

Totul începu într-o joi după-masa.

          Uite cum arată grădina noastră! Asta nu-i grădină, asta-i junglă!

 Într-adevăr grădina noastră arăta ca o junglă. Vecinii se uitau chiorâş la speciile variate de buruieni întrebându-ne dacă-i lăsăm să-şi pască caprele în ,,ce-o fi aia” în loc să le ducă la deal. Ierbarul cel mai reuşit din clasa fiului meu mai mare a fost bineânţeles al său. Ce varietate de plante! Am fost contactaţi până şi de celebra grădină botanică de la Coloşvari-cluşnapoca ce voia să intre în posesia unor speciemene de buruieni ce depăşiseră parametri proiectaţi şi ajunseseră la stadiul mezozoicului timpuriu – arboricol deci.

Prins între şcoală şi cei patru liliputani ce stăteau pe lângă casa omului, adică a mea şi a soţiei, buruienile crescuseră cu nesimţire adăpate de ploile îmbelşugate de vară. Paradăicile au fost invadate, ţelina nu se mai vedea, ardeii au fost înconjuraţi, până şi trifoiul nu mai era trifoi, ci buruienoi. Morcovii decedaseră mortal undeva în direcţia nord-vest şi păstrănacul lansase ultimele mesaje S.O.S. dintr-o locaţie nedefinită. Nici măcar Mâţu,[1] şeful pazei nemilitarizate nu mai îndrăznea să intre în “junglă.” Gardul de sârmă ce ne delimita proprietatea abia se mai zărea din jungla cu iz amazonian. În schimb păsărele nemaivăzute prin alte grădini se adunau, cântau, se împerecheau şi se hrăneau pe proprietatea noastră vrednică de o adevărată ,,rezervaţie a biosferei.”

           Las c-o aranjez io!

Zis şi făcut. Am pus mâna pe cosorul ce stătea prins de grinda magaziei de lemne şi am început să lovesc în dreapta şi în stânga mai dihai ca Mişiovitezd la Călugăreni. I-am zburat capu’ lu’ Mehmet-bei, am dat iama printre ieniceri, am şarjat până şi spahiii. Dar în încrîncenarea mea am fost înconjurat de inamic. Urzicile mă urzicau, pirul mă înţepa, sudoarea îmi curgea şi soarele, până şi soarele, mână-n-mână cu tagma buruienoasă, mă fulgera cu ultraviolete. Greieri, cosaşi, carabi, muşte, ţânţari, viespi şi albine mă atacau personal în chemările vajnice ale muezinilor (orătăniile vecinilor alertate de războiul meu personal).

În faţa mea o trâmbiţă gravă urmată de câteva cimpoaie străfulgeră văzduhul deja destul de încercat. Se chemau rezervele să facă faţă înaintării mele impetuoase. Ce rezerve să mai chem eu?

          Tanti Milly! Tanti Mi…llyyyyy!!!

Zadarnic. Jungla părea animată de duhuri necurate. Ceva mare şi greu se îndrepta spre mine strivind tufişurile de soc cu flori ajunse deja la maturitate, prevestind o întâlnire de gradul trei. Mai întâi un corn, apoi altul se iviră la nivelul masei verzi ce fremăta.

          Ptiu, necurate!

M-am oprit cu cosorul ridicat gata să-mi apăr, vorba poetului, ţara, nevoile şi neamul. Îmi trecură prin minte cele mai năstruşnice posibilităţi ieşite din mintea mea stresată conform ultimelor noutăţi ale literaturii de specialitate, de un sindrom post-traumatic şi eventualitatea, cel puţin teoretică, a relevării unei personalităţi tip bordeline. Monstrul se apropia însoţit de alţi mostruleţi ce nu se zăreau încă, dar care se avântau în stânga şi-n dreapta fluierând şi ţopăind. Undeva se auzea un clopot trăgând de amiaz.

Încurajat de dăngănitul oarecum cristalin al clopotului autohton, îmi pun toată nădejdea într-o salvare miraculoasă din faţa junglei infestată de duhuri necurate ce tocmai se materializau în acest început de secol douăzecişiunu. Draci? De unde draci la amiază? Dar tot modernismu’ din tărtăcuţa mea înzestrată cu licenţă în iconomics se evaporă instantaneu în direcţia sigură a Evului Mediu târziu regretând abolirea inchiziţiei şi apariţia individualismului. Dacă picioarele-mi vor asculta mai mult de raţiune decât de instincte se va duce pe râpă cariera mea de iconomist la sece rafila serele.

          Mamă!!!

În aceiaşi fracţiune de secundă în care mi-am retrăit perioada intrauterină, naşterea, copilăria, prima dragoste neâmpărtăşită şi armata la Tecuci, ceva, nu ştiu ce, m-a făcut să mă răsucesc cu o sută optzeci şi două de grade (ca să nu deviez de la subiect, ţineam cont de bătaia vîntului) mai ceva ca un sergent din garda preşedintelui, alegeţi dumneavoastră care. Am aruncat cosorul cât colo şi am luat startul a la Ben Gionson în celebra cursă de una sută metri plat. Întreaga mea fiinţă prefera să nu dea ochii cu monştrii din junglă, cu duhurile buruienilor din satul românesc, indiferent cât de tentantă ar fi fost reîntîlnirea cu una sau mai multe entităţi extraterestre dintr-un univers mai mult sau mai puţin paralel, dar în mod vizibil foarte real mie.

Am întins pasul ca ă-urile prelugi ale prezentatorilor tv şi în viteza startului fulminant (unde sunt toate televiziunile astea să prindă acţiunea?) am făcut primele mişcări din celebrul, salt înapoi – incomplet. Incomplet pentru că în ciuda regulamentului de instrucţie de front şi a ameninţărilor din partea nevestei cu curtea marţială, nu mai voiam să ţin piept unui inamic care nu juca feă. Copleşit numeric, în dotare, tactic şi strategic şi fără pic de acoperire aeriană, fără sprijin din partea propriilor tovarăşi de arme şi suferinţă, am dat dosul în cel mai puţin elegant mod posibil. Dar, în fuga mea atât de sănătoasă mă împiedecai de furtunul cu care ne udam (ce vremuri!) ardeii şi care acum se confunda cu verdele junglei. Cu un ultim efort am reuşit să ochesc geamul deschis al portierei din faţă al daciei miletrecentodieci te-el-ics proprietate personală[2] şi am încercat imposibilul.

Imposibilul devine posibil doar când, vorba poporului – nevoia te învaţă. Cine nu crede că se poate intra prin geamul deschis, să încerce cu el închis. Treaba lui de unde face rost de draci să-l pună pe fugă. Coatele mi s-au pliat ca aripile unui avion cu geometrie variabilă ajuns la viteză supersonică, urmate fiind de picioarele aferente. Cu toate acestea, urechea mea muzicală de acum zdrelită de marginile portierei percepu un susur de motor ce crescu până la apogeul unor decibeli invidiaţi chiar şi de eisi-trăznet-disi.

          Ura! – sosea acoperirea aeriană.

          Acope-ce? Acoperire? Ce acoperire? În secunda următoare am văzut cu coada ochiului stâng o pală de foc ce căzu asupra junglei. Aceasta se dezvoltă într-o sferă uriaşă de foc ce plezni câmpul de luptă precum trăznetul sfântului nostru Ilie. Parbrizul daciei se umplu de foc. Foc cât cuprindea raza mea vizuală.

Visam! Nu, nu visam. Eram martor la începutu sfârşitului: ,,Apocalips nau!” Nevasta-mi zbură pe spate (ciudată poziţie!), Mâţu, şeful pazei se adăposti chelălăind ca Maichăl Gecsăn ţinându-se pardon, de vorba aia, în buncărul personal. În această secundă am retrăit ultima parte a vieţii cu statul la cozile interminabile pentru plata impozitelor, mutarea de la socrii, studiile prin corespondenţă şi picarea examenului la şcoala de şoferi. Căldura invadă atmosfera şi efectele atacului cu mijloace incendiare părea să prevestească, conform regulamentelor militare, un altul mai cumplit: cel cu mijloace de nimicire în masă.[3]

Timpul şi spaţiul, lungimea, lăţimea şi înălţimea se dilatau văzând cu ochii. În timp ce-mi munceam puţina minte ce mi-a mai rămas pentru a constata dacă pârjolul era întru atacarea sau întru apărarea proprietăţii mele personale, dacă era o făcătură diavolească sau o minune cerească sau nici una nici alta, un glas de profet apocaliptic părea să anunţe ultima judecată:

          Ebiii, pă ăstalalt, arză-l-ar focu’! Puşte-l dumnezo cu puşca cea dumniezăiască!

 Totuşi visam! Eram într-un univers paralel sau poate mă făcusem într-o viaţă anterioară frate de cruce cu Kafka şi văr de stars ănd straips cu Alan Edgar Poe. Eram dus, eram truli-luli, sufeream de şoc post-traumatic, de picior de tranşee şi de vărsat de vânt cu aromă de usturoi. În mijlocul grădinii, adică a junglei personale, dârele exploziei portocali-alb-roşiatice nu se stinseră definitiv, fumul nu se risipise când într-un alt urlet de fiară un punct negru de o formă nedefinită se apropia, vorba autorului, vertiginos, de spaţiul aerian atât de flagrant încălcat.

 Era o… era un… erau nişte… părea că vrea, părea că nu… şi trecu pe deasupra ceva ce dădea din aripi sau din coadă, din elice şi parcă din picioare, ba din mâini, Sebi. Sebi?! Cum să zboare Sebi? De ce să zboare Sebi? Cu ce să zboare Sebi? Să zboare? Da’ n-o fi înger? Cam negru să fie înger, da’ poate o fi o culoare la modă şi la ei săracii. Or fi şi ei ,,bad”, s-or fi dând ,,negrii.”

          Amu ni!!!

Acelaşi glas cu iz de profet apocaliptic părea să traseze directivele mai sus-amintitei judecăţi unde Biblia era deja depăşită la ultimul ei capitol, dacă nu în grozăvie, cel puţin în terminologie. Ceva se desprinse din ciudatul ,,cum-io-fi-zicând,”o luă în jos şi căzu în mijlocul câmpului de luptă bântuit. Anteriorul fenomen halucinant se repetă. Nu, nu visam: bombarda Sebi. Glasul dirijorului de trafic aerian cu tentă de profet apocaliptic aparţinea, cui altcuiva decât vecinei noastre, Tanti Milly. Proţăpită pe căpiţa de fân deja bătucită de activitatea temerară de controlor trafic aerian turn, Tanti Milly agita pe direcţia grădinii personale o prăjină în care avea prinsă o ciudată zdreanţă de o culoare şi o formă nedefinită. Îl dirija pe Sebi să mai lanseze o nenorocire apocaliptică aidoma celui de-al nu-ş-câte-lea înger din cartea cu acelaşi nume.

– Aici mă, bătute-ar S’întu’ Ilie, să te bată!

În sat clopotul de amiaz bătea acum în dungă. Sirena de la primărie se văieta ca un lup canadian în tundra siberiană. Curat atac aerian!

Pompierii voluntari sosiră hurducând Doiţul abandonat de nemţi la ultimul război mondial, târâind furtunul principal pă uliţă cu jumătate din formaţia de pompieri voluntari la trap, adunaţi care de pe unde erau. Vecinii se buluciră în stradă şi într-un târziu apăru şi şeful postului de poliţie rurală, Slănină (nume destinat mai degrabă unui şef de raion de mezeluri) certându-se cu pompierii care plecară prea repede de-l lăsară per pedes. Tulumba se activă scoţând mai multe scârţâituri decât apă.

Toţi vecinii disponibili o tuliră dotaţi cu capacităţile proprii pentru a pune în operă planul de apărare contra incendiilor având marca primăriei. După ce făcu o evaluare rapidă, corectă şi efectivă (conform postului de televiziune local ,,Podgoria”), şeful de post scoase şi fixă în plan vertical carpaţiul din dotare şi-l somă pe Sebi:

-Stai, că trag!

Fără să bage în seamă viermuiala autohtonă Sebi trecu de data asta razant de-a lungul drumului zburându-i şefului de post chipiul în şanţ. Sebi se întoarse, apoi Sebi contraatacă, apoi Sebi se răzbună, deci şi prin urmare, Sebi rivoliuşăn. Slănină dădu să fugă din calea monstrului înaripat ţinând pistolul cu pricina tot în plan vertical ca la regulament, uitând complet că poziţia verticală era indicată doar pentru somarea unor indivizi din plan orizontal, nu a unora ce-şi făceau de cap prin văzduh. Zăpăcit de forfota stingerii incendiului, ameţit de căldura verii şi lipsa celor doi litri de apă minerală ce n-o băuse în acea zi toridă de iulie, agentul şef se sprijini instinctiv de gardul lui Tanti Milly, dar fatalitate: în mişcare apăsă pe trăgaciul pistolaşului din dotare.

Nimeni nu păru să audă împuşcătura şi chiar dacă a auzit-o ce conta o împuşcătură în faţa iadului dezlănţuit la numărul 13 bis? Doar o dâră subţire de fum negru ce creştea vertiginos din sburătorul Sebi şi zgomotul neregulat (mă scuzaţi) al motorului lui Sebi îi făcură pe oameni să se oprească din toată nebunia şi să încerce să ghicească efectul evenimentului pe care până atunci îl ignoraseră:

          L-o lovit!

          L-o omorât!

          L-o puşcat!

          S-o dus!

          Gata-i!

          Pică!

Fiecare avea dreptate în felul lui. Glonţul pistolului de jucărie al poliţistului supraponderal trecu prin baia de ulei a motorului, ricoşă din elice undeva în spaţiu şi cauză aterizarea prematură a lui Sebi într-o tufă de măceşe cum numai prin părțile noastre se mai află. Cum nici un cadru medical nu mai avea curajul să meargă cu salvarea poreclită de localnici maşina morţii, şoferul salvării constată starea de şoc în care se afla Sebi. Din prima ochire Sebi părea să nu mai aibe o mână, dar până la urmă toată lumea constată că era doar o alarmă falsă. Mâna era undeva la spate, în pantalonii de piele din care zburătorul buclucaş scoase… glonţul ce-i provocă aterizarea forţată şi care-i lăsă amintire o arsură pe partea stângă a bucii de la piciorul cu acelaşi nume.

– Maichii, bine că eşti viu! Tanti Milly îşi îmbrăţişă odorul, frăsui şeful de post care încă mai era sub influenţa căldurii tropicale, ecuatoriene, a efectului incendiului sau pur şi simplu a efectului de seră ce se manifestă de câţiva ani încoace şi declară pentru postul de televiziune local:

          Apu, am zîs să fac şi io un binie şi lu vecinu’ şi i-am zîs lu Sebi să deie cu ceva pă buruienile mele şi pă ale lu vecinu. Da s-o încurcat. O început la vecinu şi la mine n-o mai avut cu ce să deie. Apu nu ştiu io cum so aprins!

Ancheta ulterioră descoperi că Sebi comise o eroare epocală în organizarea acţiunii anti-junglă. După ce făcu rost de defoliant de la un amic într-ale zborului (stropitor de culturi cu un hodorogit avion sovietic) încurcă borcanele, adică bidoanele. În loc de bidonul cu defoliant, luase un alt bidon, ce-l avea de pe vremea când încă mai era activ în armia română. Deşi se jura că în afară de marmeladă nu a luat nimic de la umeul cu pricina, ancheta descoperi că substanţa folosită fusese un fel de marmeladă ce mirosea a benzină, adică napalm.

În încheierea interviului Tanti Milly a mai menţionat:

– Ptiu, să moară toţi dracii!

Epilog

Fără vreun motiv aparent poliţia nu făcu mare caz de atacul cu napalm asupra buruienilor. Însă agentul şef Slănină reuşi să dea un nup investigaţiei după ce Sebi îi defrişă o porţiune a lotului personal a cărui desţelenire l-ar fi costat o avere. Pompierii se potoliră odată cu potolirea flăcărilor, dar poliţia ecologică nu se opri decât după o masă de pomină la fostul castel dintre dealuri al baronului Kreuckbauer. Niciunul dintre gardişti un și-a închipuit că sub zâmbetele ospătarilor improvizaţi se ascundea ceva mefistofelic. Viţelul superfezandat, curcanul şi potârnichile nu erau altele decât duhurile junglei travestite în văcuţa Bicuţa şi Nuţa, curca lui tanti Milly împreună cu toată progenitura de pui aferenţi căzuţi toţi sub focul apocalipsei. Tanti Milly se convinse că facerea de bine te poate face să cazi în păcat, drept urmare aranjă o pomenire întru cei morţi şi întru cei vii a tuturor celor implicaţi cu prima ocazie. Dar cel mai câştigat a fost Sebi. El deveni reporter aerian pentru postului local de televiziune şi prezenta evenimentele majore ale comunei din aer. Anul următor îşi anunţă candidatura pentru postul de primar independent pe care-l câştigă (în faţa unei dezorganizări totale ale partidelor istorice concentrate încă pe dosarele Securităţii) cu două lungimi de aparat graţie campaniei foarte inspirate bazată pe două teme majore: combaterea pe cheltuiala primăriei a dăunătorilor de tot felul şi deschiderea unui aerodrom local pentru stimularea turismului. Ce mai, Sebi riloudid!

Subsemnatul se arătă profund impresionat de efectul atacului cu ,,marmeladă” ce curmă existenţa celei de-a doua rezervaţii a biosferei de vest a României. Chiar şi după trei ani nici un pui de buruiană, vreun şoarece sau o broască, ba nici chiar cărăbuşi nu mai putea fi detectaţi prin grădină. Pomii nu avusese prea mult de suferit, singura obiecţie venind din partea unchiului Avram căruia i se părea că-i miros hainele a benzină după ce-l cinsteam cu mai mult de două păhărele din producţia proprie de ţuică de pere.


[1] Câinele nostru care schaună cam cum miorlăie un motan, de unde şi numele său.

[2] A încetat să mai fie accelerat după ce am făcut prima şi ultima mea depăşire la 101 la oră.

[3] S.T.L., substanţe toxice de luptă.

Tanti Milly şi teroriştii


http://blog.seattletimes.nwsource.com/antagonisticink/2008/03/elf_members_are_terrorists.html

Era o zi însorită de septembrie. Cucuruzul se cocea fără să protesteze, copiii încă se mai jucau fără să se gândească la deschiderea anului şcolar iar noi, eu, soţia personală şi copiii aferenţi, Marcus şi Vlad încercam să terminăm masa de prânz cu teveul deschis la un program anonim de o importanţă vagă pentru cultura personală. Deodată anunţul strident al ştirilor cu breichingnius; pe imaginile ce ne intrau bezmetic în casă, prezentatorul declară cu o voce alarmantă:

          “Întrerupem programul nostru obişnuit cu aceste imagini sienen al unuia dintre gemenii niuiorkezi lovit de un aparat de zbor neidentificat…”

Am rămas cu gura căscată, în secunda următoare aruncându-ne în comentarii care mai de care mai savante dar continuând să mâncăm de data asta febril, de parcă am fi schimbat brusc anosta masă de prânz cu vreun restaurant şic, chiar din …Niuiorc. În momentul următor apariţia unui al doilea avion de linie ce se înfipse în Geamănul neatins se combină cu intrarea intempestivă a unei alte ţinte mult mai reale şi mai apropiate în vizorul personal.

          Iese apa!!! So rupt ţava!!!

Cu tot dramatismul situaţiei interne americane şi cu eventualitatea unui al treilea război mondial undeva pe “ţava” relaţiilor internaţionale, am izbucnit ca ars de una din flăcările celor câtorva mii de litri de kerosen ce mistuiau păguboasele clădiri americane:

          Indie s’o rupt, bat-o vina dă ţavă, că doar nu dau americanii pă noi amu?

          Apu drept la uliţă s’o rupt şi nie inundă!

Tanti Milly, intrată ca alcaida-n blocurile turn îşi lansă atacul asupra telefonului personal, cu singura rochie de stambă ce a supravieţuit regimului defunct şi cu singurii dinţi (din faţă unul de sus şi unul de jos) cu care părea că ameninţă nu numai existenţa noastră, ci tot universul.

          Vecine, dacă nu daţ telefon la uzână să închidă apa, nie strică căşile di tăt şi nie pică şi stâlpu de curent pă noi şi nie omoară – murimmmm!!!

Pus în faţa unei dileme ce o întâlneşti o dată la o sutăcinzecişitrei de ani, opt luni, patru săptămâni şi exact două zile la ora zece dimineaţa, am deposedat-o pe tanti Milly de telefonul personal, am apucat cu cealaltă mână cartea de telefon şi cu ochii la ecranul cu primul Geamăn aflat în stare de colaps dinamic, am urlat la rându-mi la nevastă:

          Ochelariii!!!

Marcată şi ea de dramatismul internaţional cu efecte atât de rapide pe plan intern şi de şuieratul vorbelor compostate de cei doi dinţi malefici ai vecinei noastre, fostă femeie de serviciu sub regimul de tragică amintire la cel mai dat în… liceu din Arad, nevastă-mea îmi intinse ochelarii. I-am înşfăcat mecanic şi cu un gest à la Anthony Hopkins i-am plasat undeva pe chelie, pe ochi, pe deasupra urechilor, în fine, pe nas. Am remarcat imediat că perfizii terorişti lansaseră atacul pe fondul unei ceţe locale ce făcea imposibilă citirea numelor abonaţilor telefonici.

          “Un astfel de atac coordonat poate fi doar opera unui stat cu o capabilitate…”

Căutând febril o oarece uzină de apă în amărâta noastră comună tresăream la ştirile ce bântuiau televizorul pe toate canalele, româneşti, nemţeşti, ungureşti şi sârbeşti. Ceaţa locală ce se agrava era peste tot şi încrucişarea tirului verbal al vecinei noastre cu cel al crainicilor de toate limbile mă făcea să cred că ne-a sunat ceasul din urmă.

          E sfârşitul lumii! Cu această descoperire fatidică mă întorc cu cartea de telefon într-o mână şi cu telefonul într-alta, ridicându-le înspre cer într-un gest de neajutorare supremă:

          Doamne, apără-ne!

În acelaşi moment tanti Milly şi soţia proprie se întoarseră spre mine surprinse de o profeţie atât de apocaliptică, dar atât de în ton cu evenimentele atât interne cât şi internaţionale. Marcat de propria-mi sentinţă pronunţată pe tonul lui Ioan Botezătorul (Doamne, binecuvântează-l acolo unde e!) ce anunţa iminenta venire a judecăţii de pe urmă, am remarcat o schimbare sincron, în expresia celor două femei, aproape concomitentă cu un gest de apărarea şi uimire.

          Aaa…lex,  ce-ai păţit?

Într-o fracţiune de secundă, am întors capul spre oglinda din hol şi prin ceaţa ce s-a instalat am observat capul unui presupus terorist ce voia să mă atace cu o armă neindentificată şi ultima ediţie din Pagini Auri. Mi-am ferit capul cu mâinile aruncând cât-colo telefonul şi mai sus-pomenita carte. Aşa am ajuns sa-mi pun mâinile peste “ochelari”. În ecsaimăntul situaţiei n-am observat că în locul ochelarilor de vedere mi-am pus masca de scafandru, o jucărie a fiului meu. Cum am dat-o jos s-a risipit şi ceaţa. Plasticul de proastă calitate meid in Ciaina îmi jucase o festă.

          “ Casa albă a fost evacuată. Eărfors uoan, aparatul Boing 747 este în aer cu preşedintele Statelor Unite, Georj Dabliubuş. În aceste momente, vicepreşedintele a transmis că…”

          Apa, să-nchidă apa, că ne ie căşile!

Prin geamul stil 1959 vedeam cum apa ţâşnea din mijlocul drumului spre liniile de înaltă tensiune ce traversau comuna. Situaţia era critică. În câteva momente se puteau întâmpla nenumărate catastrofe demne de oricare dintre dizaster muviurilor americane. Cert e că nu era un muvi, era realitatea, nu puteam schimba canalul. Şi chiar dacă schimbam canalul era peste tot acelaşi film.

          Uzina de apă? Domle, s-o spart ţava, magistrala către Bobohalba, ne inundă pivniţele, ne…

          Magistrala? Da dă undie şti, eşti expert???

          Sare apa până la firele de înaltă tensiune, omule! Vrei să ţi-o dau la telefon, sau ce? Dacă n-o închizi o să apuci să o vezi în pumni şi palme dă la cei ce n-or mai avea case!

          Pă ce stradă?

          Pă Odi Endre no!

 Mai dură câteva minute până când Terente (pe numele său conspirativ Teri), vecinul ce lucra la uzina de apă dădu fuga la colţ, intră în căminul magistralei şi cu un efort demn de laudă reuşi să închidă vana principală cu o cheie franceză ENORMĂ. Văzând cum jetul de apă scădea drastic Tanti Milly răsuflă uşurată şi căzu pe canapeau din bucătărie epuizată de rezolvarea eroică a situaţiei interne. I-am pus înainte un deţ de ţuică ca pă la noi, dosită pentru vreme de răstrişte. Cum nu bea niciodată singură am cinstit împreună, că de, am trecut şi prin încercarea asta. Marcat de desfăşurarea evenimentelor crainicul concluzionă:

– “Puteţi vedea stimaţi telespectatori cum al doilea turn se prăbuşeşte în urma atacului terorist din această dimineaţă lansat asupra Americii. Se poate spune că lumea nu va mai fi aceiaşi. Dacă până acum Statele Unite nu au fost lovite de bombe, 11 septembrie marchează… Atacul terorist lansat azi va schimba fără îndoială strategia americană de apărare a teritoriului naţional…”

 

Am ieşit afară să evaluam pagubele. Şanţuri pline, drumul prezenta un crater plin cu apă demn de un atac terorist la scară comunală. Noi cu craterul şi apa, americanii cu incendiul, dărâmăturile şi praful.

          Vai de noi! – oftă din nou tanti Milly uitându-se cu drag la căsuţa de pământ bătut care nu ar fi rezistat unui al doilea atac terorist. Uită că şi noi aici putem fi loviţi…

Am început să facem loc apei să se scurgă în vreme ce tanti Milly marcată de primul atac terorist în direct, de magistrala care ne terorizase pe bieţii de noi, pentru care guvernu’ nu face nimic, se duse să inspecteze starea porumbului din grădina personală asupra căruia se abătuse urgia potopului.

Cucuruzul ei era cel mai mare şi mai tare, cel mai verde din tot satul. Era unica sursă de hrană pentru porcii Ghiusi şi Ferdinant (botezaţi aşa în amintirea destrămatului imperiu austro-ungar ce constitui teza de licenţă a unei nepoate de-a doua studentă la istorie-jurnalism), fără să mai socoteşti celelalte orătănii din bătătură pe care şi le-ar fi apărat cu preţul vieţii. Rondul din grădină îi confirma speranţele în direcţia unei importante creşteri a producţiei la hectar de anul acesta în urma indicaţiilor preţioase ale tov… Se strâmbă uitându-se undeva spre soare şi oftă prelung: oare unde a mai auzit ea aceste cuvinte? Dar încă sub impresia nesiguranţei zilei de mâine, a teroriştilor internaţionali ce loviră pe nepusă masă şi fără milă o ţară atât de mare şi puternică, a ţeviei ce plesni şi îi ridică tensiunea la douăsute plus, a preţului cucuruzului ce continua să urce la piaţa de joi dimineaţa din centru’ satului, a pensiei care nu se mai mărise de ehehei… tanti Milly se hotărî să lase cucuruzul în plata Domnului şi să se apuce de alte treburi scadente în ceea zi mai puţin banală de 9.11.2001. Vorba turcului: “inaf iţ inaf!”

Dar soarta, cruda soartă a ţăranului, adică a ţărancei române, părea să-i rezerve încă o încercare în acea zi de reper pentru istoria mondială. Cât mai poate îndura talpa ţării? Cu privirea încă pe cerul seren avea totuşi un sentiment ciudat că o oarecare nenorocire invizibilă s-ar putea abate totuşi asupra liniştitei sale existenţa cu frică de Dumnezeu şi cu impozitele plătite la timp şi toate forţele ce stăteau la pândă, inflaţia, mafia, domnul Rasdac şi basculanta vecinului din colţ ce putea să-i aplatizeze găinile, poştaşul ce întârzia cu pensia şi factura de la curent conspirau să atenteze la siguranţa şi interesele ei economice. Rosti un “Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, ai milă de mine, păcătoasa,” cu ochii ridicaţi cucernic spre slava cerului. Dădu să se închine, dar… Îşi umplu plămânii cu aerosoli şi erupse vocal şi instrumental, adică subliniind vocea cu bodi languigiul personal:

          Meri d’aici, mânce-te luparea! Nu pă cucuruzu meu! Săriţi, teroristuuuu!!!

Am dat buluc afară fiecare cu ce apucase la îndemână. Soţia cu polonicu, eu cu mătura, Liviu, vecinu o ţâră dus, cu brătelele lu bunicu-so, taică-so cu un borcan de castraveţi stricaţi, bunicu-so tăra după el cloşca cea nebună şi Teri o cheie franceză ce o rupea pe englezeşte, mă rog, fiecare cu arma cea mai înspăimântătoare. Aproape de fundul grădinii o văzurăm pe Tanti Milly somându-l fără frică pe teroristul apărut din văzduh aidoma aparatelor ce loviseră gemenii americani:

– Dutie, să nu-ţ dai drumu’… mânce-te-ar iadu!!! …

Împins de un curent favorabil, unul dintre parapantiştii ce se lansau de la cetatea aflată la mai bine de zece kilometri dădea târcoale grădinii fără pomi a vecinei noastre încercând să aterizeze. Fără să fie la curent cu ultimele ştiri din direcţia sienen, dar atras de spectacolul conductei sparte şi în cele din urmă aflat în pană de altitudine, viteză şi inspiraţia, încerca să aterizeze cât mai departe de garduri şi aracii de fasole din celelalte grădini. Avantajul iniţial al lotului mare a lui tanti Milly fu anulat instantaneu de blestemele preventive ale vecinei noastre şi de apariţia intempestivă a grupului de suport moral înarmat cu tot ceea ce putea suporta morala satului aflat sub atacul alcaidei. În cele din urmă ateriză dincolo de gardul sacrosant al grădinii cu pricina luptându-se doar cu  cele patru javre comunale atrase şi ele la faţa de locului de entuziasmul comitetului de primire.

Hepi end fericit

Reparaţia magistralei se rezolvă printr-o donaţie anonimă şi se termină în timp record graţie unui denunţ la fel de anonim la garda de mediu. În ciuda atacului terorist de la unşpe septembrie douămiiunu, preţului cucuruzului luă un curs descendent. În schimb recolta de cucuruz a lui Tanti Milly bătu toate recordurile astfel că nivelul de trai a lui Giusi şi Ferdinant fu salvagardat până când aceştia fură martirizaţi în numele unei sărbători tradiţionale în decembrie a aceluiaşi an. Cireaşa de pe cheic fu totuşi o excursie la aeroportul de la oraş unde Tanti Milly văzu cu ochii ei aterizarea unui avion de pasageri tip boeing, similar dacă nu identic, cu cele ce schimbară istoria omenirii. În faţa unui astfel de colos Tanti Milly îşi manifestă mirarea:

          Io tot nu pricep cum poate cineva să fure un avion aşa dă mare numa cu un cuţitaş! Răspunsul veni din partea unui paznic cu juma de normă de la aeroport ce părea să măsoare între degete diametrul soarelui:

          Apăi nu-l fură acilea când îi aşe mare, ci sus, când îi, uit’şa de mic, no!

Tanti Milly și deschiderea celui de-al treilea ochi


sursa:http://rapgenius.com/Sir-michael-rocks-foreign-features-lyrics#note-1600084

În cele din urmă m-am hotărât: mă duc la doctor! De fapt în alte părţi ale ţării s-ar zice “Mă duc la doctoră!” Dar, ce contează, cum îi zice, contează ce îmi face. Zis şi făcut. Am pus mâna pe telefon, am dat de centrala spitalului tebece şi am cerut cu doamna doctor Geta. După o scurtă aşteptare am recunoscut vocea fostei mele colege de bancă din primară şi am căzut de acord să ne vedem. Adică mai mult ea pe mine, decât eu pe ea. Dar ce contează, când te duci la doctor şi nu trebuie să aştepţi, să duci adeverinţe imposibil de obţinut şi să fi stresat de eventualitatea unui consult prost datorită pliculeţului prea subţine… Ei bine, mâine după orele cinsprăzece pot să intru pe poarta spitalului şi să mă întrept spre cabinetul cu pricina, că Geta va fi de gardă. Ce uşurare!

Stând câta strâmb, dar judecând atât de drept, anticipam mica mea excursie la oraş. Voi lua trenul, voi lua tramvaiul, voi vedea magazine, voi face cumpărături şi voi avea un diagnostic şi un tratament. Ca să ajung la liniştea interioară desăvârşită, merita sacrificarea unei jumătăţi de zi.

Eram sâcâit nu numai de o flegmă consistentă, dar şi de unele senzaţii puţin cam ciudate care mi se declanşau când aveau chef şi unde aveau chef. Mai precis, imaginea se albea, dar se albea tare, cu toate că nu aveam ameţeli, nu am remarcat accelerarea pulsului sau rărirea lui. Nu, nici deşirarea – răutăţilor! În fine, cum mi se părea o persoană demnă de încredere, am apelat la Geta. Nu îmi va ascunde adevărul, acel „adevărul şi numai adevărul”, atât de râvnit în tribunalele noastre. Dar ce mă mai încurc cu tribunalele, iată-mă la poarta spitalului.

–         Dumneavoastră?

–         Eu, la doamna doctor Geta.

–         Urcaţi la etajul trei.

–         Mulţumesc.

Ei, nu i-a mers. Nu tre să dau şpagă să intru, nu tre să mă duc la caserie şi nici nu stau la coadă la fişier. Urc încet, dar sigur, treptele spitalului. O scară largă, dar un miros tipic de spital românesc. Precis nu e englezesc, că am fost şi acolo şi nu mirosea aşa. Afişe afumate ce prezentau pericolul reinfectării cu tebece, alte sfaturi populare pe mai toţi pereţii. O uşă mare dublă cu sticlă dă pe palier. O deschid şi o iau spre dreapta, că nu sunt stângaci. Toate saloanele cu uşile deschise, paturi vechi de metal, saltele ce se vedeau de sub cearceafurile pătate şi patinate. Mă rog, n-am ştiut că bolnavii de la tebece  că se patinează în spital, dar cred că trebuie să fie o recomandare importantă şi generală, având în vedere culoarea nedefinită a cearceafurilor odată albe ca zapada Everestului. De ce Everest, pentru că numai acolo poţi rămâne în pană de oxigen, aşa cum am rămas eu la al treilea etaj al spitalului, odată cu intrarea pe palierul cu acelaşi număr. M-am orientat din mers şi învingând ruşinea de a fi bărbat şi a nu şti unde merg, am întrebat o tanti mare şi dolofană (nu cred că suferea de tebece) în halat alb, unde ar trebui să fie fosta mea colegă dintr-a patra. Arătând cu privirea undeva în spatele meu, mă încredinţă:

–         În fund, pe dreapta!

Alarmată de posibilitatea ca ochii mei să ia contact cu mozaicul proaspăt zoit cu teul statului, se scuză cu o voce gâtuită de importanţa funcţiei ei din ştatul de funcţiuni al spitalului:

–         Ah, mă scuzaţi, ultima uşă pe dreapta. Acolo unde scrie cabinet doctori.

Conform obiceiului britanic mormăi un fel de senks pe româneşte şi îmi îndreptai fundul, adică posteriorul spre locaţia cu acelaşi nume. Vedea-m-ar mama! Ajung la uşă, bat de două ori şi intru.

Pupături, prezentări celor două colege şi în fine, după ce acestea s-au prins că trebuie să dispară, sunt dezbrăcat la jumătatea de sus şi atins cu un stetoscop prospăt scos din frigider. Ăsta părea că nu era nici bine ieşit din congelator! Mai pe nas, mai pe gură, mai profund, mai adînc, iată-mă bătut, de data asta pe spate, rostind fatidica cifră vecină cu tebeceul: 33. 33 o dată, 33 de două ori, 33 de trei ori, adjudecat! Mă pune să tuşesc, spun şi la fel de tradiţionalul „Aaaaaaaaa” cu o limbă fotogenică, rudă cu cea a furnicarului lui Dali şi în cele din urmă sunt declarat sănătos tun.

Totdeauna mi-am dorit să fiu sănătos tanc, ca să am şi puţină mobilitate şi să urmăresc, în caz de ceva, boala în retragere şi s-o nimicesc nu numai cu tunul, ci şi cu cele trei mitraliere din dotare: aia antiaeriană de 12,7, cea coaxială tunului şi cea grea a conducătorului.

Vise din copilărie, ce mai! Dar, la ceaiul de mentă aromat şi fierbinte, ce ne aştepta cuminte în cănile de porţelan socialist, după ce fusese îndulcit cu cîte o linguriţă de miere de tei (cît să ne calmeze de tot stresul zilei), am vrut să deschid cel de-al doilea front al luptei mele contra factorilor naturii şi a unei eventuale internări premature la secţia de geriatrie a spitalului municipal, că la cel tebece nu mai putea fi vorba.

Dar înainte să-mi termin gîndul (eu gîndesc încet şi temeinic, că sunt ardelean tipic) şi ca neuronii mei să comunice gurii să se deschidă, buzelor şi limbii să încerce să articuleze o conversaţie semi-gnostă, semi-doctă şi semi cu cartofi (aş fi mîncat o pîine întreagă după ceaiul ăla!) doamna doctor Geta, fosta mea colegă de bancă dintr-a I-a pînă-ntr-a patra, vecină de palier, dar nu de scară, de clădire şi uneori de cameră cînd ne puneau părinţii să dormim după-masa la noi sau la ei, că mămicile lucrau şi noi ne prosteau de-l înnebuneam pe taică-meu ce se culcase că trebuia să meargă la servici în tură de noapte că lucra la cefere, căsătorită şi disvorţată de cel mai bun prieten al meu din copilărie, pînă s-a căsătorit cu ea şi eu cu altcineva, mi se adresă nitam-nisam (încălcînd Codul adresărilor doctor-pacient, publicat la Editura Casa Scînteii, Bucureşti, 1989, capitolul 3, aliniatul (b), în 5000 de exemplare), direct şi franc, în faţă, de parcă ne cunoşteam de-o viaţă:

– Ai primit mesajul meu?

– ???…!!!…??? Înghiţeam în sec, dădeam din cap şi bănuiesc că rostogoleam nişte ochi vecini cu epilepsia. Încă puţin şi intram în stare eliptică, sino-cataleptică sau piezo-electrică.

– Ţi-am trimis un mesaj acum două săptămîni. Am rămas pe gînduri ca măgarul lui Buridan şi mă lovi un pui de depresie vecină cu suicidul: cît de trist îmi va fi sfîrşitul şi cîţi alţi măg… prieteni vor veni să îşi ia adio. Dar în cele din urmă, dînd dovadă de curaj, spirit de niţiativă şi sacrificiu, mărturisii cu mîna pe inimă:

– Nu… nu cred că l-am primit… Cine ştie? N-am prea avut celularul deschis. Geta mă privi atent în ochi, mai atent, mai pătrunzător, mai aparat roetgen tip 1959, şi o secundă pupilele noastre se înscriseră pe linia celor trei puncte coliniare ce formează linia de ochire… Salvaţi-mă, că iar o iau razna!!!

– Telepatic…

La faza asta am înghiţit în sec şi am băgat instinctiv mîinile în buzunarele de la pantaloni (ce bine că nu îmi luasem jeanşii!): mîna stîngă ca să pipăi lăbuţa mea norocoasă de iepure mort şi mîna dreaptă ca să mă pişc pe nevăzute şi să aflu dacă cumva mai sunt viu sau am trecut şi eu în lumea iepurelui cu laba norocoasă. Probabil că celelate părţi ale corpului său nu au fost atît de norocoase că altfel s-ar fi păstrat. Sau poate că nu a fost deloc norocos că l-au …împuşcat. Mă rog, ce contează! Dar cine ştie, poate o fi dat norocul peste cine a mîncat iepurele mort şi fript bine.

Dacă vă interesează ştiu o reţetă bună de sos vînătoresc. Se ia 1 ceapă potrivită, 1 ardei gras roşu sau gogoşar, 2-3 căţei usturoi după mărime, 2 linguri făină albă, 250 ml vin cadarcă, 1 lingură oţet natural din vin roşu, 50 g margarină de oricare numai să nu fie din cutie, 1 linguriţă zahăr fin, 1 foaie de dafin, un pic de cimbru, rozmarin, un vărf de cuţit de sare grunjoasă şi cîteva boabe de piper negru măcinat. Se pune margarina la topit, după care se adaugă ceapa şi ardeiul ras mărunt şi se lasă puţin la călit. Făina se pune într-un castron de porţelan chinezesc alb cu model albastru, peste care se adaugă cadarca (Atenţie să nu bea soţul toată sticla înainte de a face sosul! Dumneavoastră puteţi bea, că am încredere în dumneavoastă!), zahărul şi oţetul şi se amestecă bine pînă cînd amestecul devine omogen. Se toarnă peste ceapa şi ardeiul prăjite, se pun şi celalalte condimente, indiferent de ordine, deci în dezordine: usturoiul pisat, piperul şi sarea, după gust. În final puneţi un bob de cardamon. Se lasă totul la foc mic timp de 45 minute să fiarbă. Se lasă la răcit şi, cînd e aproape rece, se strecoară. Acest sos se pretează numai la iepure. Exemplu de utilizare: 1 kg de carne de iepure se prăjeşte în puţin ulei pe ambele părţi, se adaugă sosul de mai sus strecurat şi se lasă la foc mic 1 h. Se serveşte cald. În caz că are un gust infect, aruncaţi sosul, adăugaţi cît ardei iute cuprinde peste friptură şi beţi rapid ce a mai rămas din sticla aia de cadarcă! În caz de urgenţă apelaţi 112.

–       Păi, cum tu, un tip cu afinităţi spirituale ca tine, nu ai primit mesajul?

Cu toate că eram la spitalul tebece, am rămas ca la dentist. Oare de ce nu există spitale de stomatologie? Bună întrebare. Ce-ar fi să deschid eu unu? Mai bine să deschid bine ochii şi urechile că ceva nu e în regulă!

–         Acum două săptămîni eram în sesiune, mult stress. Poate de aia…

–         Mda… poate. Voiam să-ţi spun că o să ai probleme…

Mi se părea mie sau… Se uita la mine ca la o eventuală, posibilă, victimă a unui atac de apoplexie, vecină cu un atac cerebral, ăla de-i zice la catastif strouc. Totuşi, profitînd de portiţa ce mi s-a deschis, ca de stargheitul ce se deschide o dată la o mie de ani sau de gaura de vierme ce se deschide ori de cîte ori ataci cu un cuţit bine ascuţit mărul Ionatan cumpărat de la piaţă, îngăim:

–         Da, mai am o problemă…

Doamna doctor Geta se aşeză la birou, îşi împreună mîinile ca-ntr-o rugăciune pioasă şi aşteptă privindu-mă bănuitor, aş putea spune chiar cu ceva neîncredere calitatea I extra. Eu încep să îi descriu simptomele mele în care nu mai vedeam aproape nimic, în afara albului care mă stresa la culme. Acum vedeam bine mersi. Doamna doctor Geta îmi comunică ceva foarte ciudat auzului meu (na, că acum aveam probleme şi cu auzul!):

–         Cred că ţi se deschide al treilea ochi!

Făcu o pauză extrem, dar, vă jur pe ochii mei, extrem de semnificativă şi continuă cu un ton misterios. Săracu Bach! Dacă ar fi dat el de tonul ăsta misterios, i-ar fi înebunit el şi mai tare pe ăia cu tocatta şi fuga lui!

– Fac şi eu parte din grupul lui Francisc. Conducătorul nostru merge pe Retezat şi se roagă. Toţi sunt îmbrăcaţi în alb, merg doar pe măgari. Biserica Ortodoxă nu îi recunoaşte. Noi vedem la cei ce sunt fiii întunerecului, fiii Satanei, un sul de fum negru deasupra capului, iar la cei ce sunt de-ai noştri un sul alb.

M-am simţit ca împăratul pe stradă, cînd cu afacerea hainelor ce puteau fi văzute doar de cei deştepţi. Mă simţeam prost: oare capul meu ce fel de fum scoate? Nu îndrăzneam să ridic ochii în sus, nici să mă uit în oglindă. Eram paralizat. Dacă…

– Eu nu pot să stau de vorbă cu ăia negri!

Automat m-am liniştit. Deci, nu eram din ălalalt! În acelaşi timp telefonul sună prelung. Doamna doctor răspunse. Răspundea totuşi la telefon, vorbea la telefon, deci putea comunica prin telefon. Privirea i se schimbă, vocea i se precipită, puse rapid receptoru-n furcă, înşfăcă pardesiul şi ieşi în trombă, lăsîndu-mă în pană de idei:

–         Soră-mea… e la municipal… atac de cord! Fug!

Asta vedeam şi eu. A fugit doamna doctor, am fugit şi eu. Pacienţii au fugit la sala de mese, portarul a fugit după un boschetar ce fugea cu unicul scaun pe rotile al spitalului.

Către seară am ajuns acasă. Am trecut pe lîngă casa lui Tanti Milly, şi pe cînd mergeam aşa, spre uşa casei mele, am văzut-o pe Tanti Milly ce tocmai îşi băga raţele în ocol şi îmi făcea semn că „avem de vorbit”. Ce bine că, spre deosebire de unii ingineri, politicieni, dansatori şi dansatoare din buric, poliţişti, vatmani, vînzătoare de îngheţată şi de zahăr pe băţ şi alţi participanţi la traficul verbal, Tanti Milly ştia să comunice şi non-verbal. Îmi făcea semn cu bîta. M-am oprit şi m-am întors din trei mişcări lente, destul de imprecise. Eram obosit de vizita la oraş. Dar ca să nu pierd prea mult timp la taclale am preluat iniţiativa şi am deschis gura să îi spun un „Sara bună”. Asta era ceea ce voiam eu să spun. Dar pe gură mi-a ieşit altceva.

–         „O născut Ica, o fată şi un băiat, îs bine. Doctorul s-o mulţumit cu o sută de dolari. Joi iese. Şi-o rupt picioru baba Misirca, o pierdut Sandu abonamentul de tren şi l-a dat afară pe Mircea lu Păţocu.”

Instinctiv mi-am băgat în gură sticla de Pepsi trăgînd cu nesaţ. Aiureli! De unde le-am scos şi pe astea? Şuvoiul de Pepsi îmi spălă limba, îmi degresă dinţii şi îmi deblocă mintea. Începeam să gîndesc limpede, doar că privirea mi se înceţoşa. O, Doamne, nu acum! Mai că muşcam din sticla de sticlă de pepsi. Înnecată în pepsi lemon albeaţa din privire dispăru în fundul creierului.

–         Vecinu, da dă indie ştiţi tătie aştea? Aţi vorbit cu careva d-aici? O fost înainte de termen. O luat-o salvarea după ce v-aţ dus la tren… Io pus numele Emilia, ca pă minie şi Alexandru ca pă dumnieta, spuse veselă Tanti Milly. Pă Misirca am văzut-o cum o picat, Sandu n-o vinit încă, da Florica a lu Mircea lu Păţocu o trecut p-aici şi o zîs că a iei o plecat în Italia că l-o băgat în şomaj.

Am rămas cu sticla de pepsi în gură, că era mai sigur aşa. Cine ştie ce mai declaram şi cui. Poate mă declaram vinovat de prăbuşirea feneiului, de fraudarea alegerilor trecute şi viitoare şi de lichidarea generalilor Nuţă şi Dincă! Ajungeam de miru lumii. De parcă nu eram deja!

–         Şi o trecut p-aci nişte oameni tăţ îmbrăcaţ în alb şi călări pă măgari. La biserică or tras clopotiele ca dă foc. Mie mi s-a părut că văd tăt zăpadă şi fuljere. Parcă ninja şi trăznia. Da amu s-or dus. Am fost pînă la bar, la Ză Blec Engeălz şi (făcîndu-mi complice cu ochiul), am aranjat grădiniţa! Că vizavi o dăschis Silviu a lu Bercea un dutian dă plante medicinale: „Al Treilea Oki”.

Cu sticla de pepsi în gură ca şi cu o trompetă ce nu îşi mai termina niciodată melodia am uşchito spre casă. M-am săturat de al treilea ochi, de Maytrei, de clopote, men in uait, de măgari pe toate drumurile, de naşteri înainte de termen, prin cezariană sau nu, cu anestezie totală sau cu epidurală! Mă bag în pat! Dar înainte de a mă băga în pat, soţia atrasă de conversaţie îmi deschide uşa în faţă şi sticla de pepsi mă plezneşte peste ochiul drept.

Văd stele roşi şi verzi. Apoi Calea Lactee. Toată! Apoi alb. Mult alb… Numai alb.

Despre blogerul adevărat și cel fals


sursa:http://allthingslearning.wordpress.com/tag/top-bloggers/

Din cînd în cînd mai ies și eu în lume. Și trag cu urechea. Cîteodată nici nu e nevoie să tragi cu urechea, se aude tot.

Pe cînd sorbeam un ărl grei cu miere la Picollo ce-mi aud urechile?

– Măi uite cum cred eu că stă treaba cu blogării ăștia – între două înghițituri de șnițel vienez cu garnitură de vegeteiblîs – eu, da nu numa eu, și alții ca mine, se înțelege, nu? Și continuă uitîndu-se penserozo-explicativo înspre tavan – semn că spunea adevărul, nu inventa. Eu, noi, noi ăștia, că suntem mai mulți – și trase o dușcă de pepsi ca să-și dreagă glasul un pic pițigat de salata de sfeclă roșie – doar  mă ști tu pe mine – și făcu un gest larg cu furculița de parcă se lupta cu morile de vînt- considerăm că există două categorii de blogări.

Nu voiam să pierd contactul vizual, dar nici nu voiam să-l tulbur cu curiozitatea mea în acest început de discurs, așa că amestecam preocupat ultima picătură de miere stoarsă din micul recipient transparent ce-mi stătea pe farfurioară. Era un tip cam la vreo cincizeci de ani, bine îmbrăcat, dar ușor demodat, cu părul un pic vîlvoi. Ochi căprui, grizonat, vreo 70 de kile cu tot cu ambalaj. Degetele-i trădau febra tabagică, compensată probabil de desertul ce încă se odihnea în farfurioara din fața sa.

– Unii, ca mine și… ca alții cu ceva cinste în desaga genetică – și aici mestecă metodic crestînd cu cuțitul ce mai rămăsese din șnițel – ce scriu și pun pe blog ce le trece prin cap, oameni, adică blagări cinstiți, ce fac eforturi, ce se dedică, ce speră și cred în ceva… Aici luă o pauză de respiro și trase cu ochiul la farfuria vecinului. Mai era ceva din ciolanul afumat ce înghesuia parcă niște rămășițe de fasole roșcată. Vecinul sau prietenul său, un tip cam de vîrsta lui părea mai degrabă preocupat de lichidarea șoricului din farfurie decît de discursul funebru ce se anunța. Părea coborît din apartamentul de deasupra bistroului. Nu-i lipseau decît papucii de molton. Aveau un aer speriat, dar eram poate indus în eroare de părul zburlit și sacoul de gabardină kaki contorsionat de atîta purtat. La intrare o damă bine întreba spre surprinderea celor doi dacă e voie cu cățel.

– Mai asta lipsea. Cei doi se priviră semnificativ. Și ce-o să comande? Poate vrea să facă și pipi… Lasă bacșiș? Cei doi mimară o mutră surprinsă de un scurt acces de violență. Ghiare, scuipat și pfui specific pisicesc. Dama hotărî că lui Kiki îi e mai bine în mașină.

– Deci, noi zicem că există adevărații blagări ce scriu și pun ce gîndesc, și falșii blagări, ce nici nu-s blagări, că doar postează ce gîndesc alții. Noi cu muncă, ei cu suitul în topuri și bani din reclame. Și se canaliză spre desert, cu ochii ațintiți pe dama ce scotocea după un telefon ce soma: Nu răspunde! Nu răspunde! Dacă te caută cinevaaa? Amîndoi rămăseseră cu furculița-n aer, cu ochii suspendați la cizmulițele mov cu toc cui. Gura li se umplu de salivă. Nici o legătură cu blogăritul sau desertul…

– Aha, zise zburlitu, deci voi sunteți cinstiți și ăialalți hoți, dacă-am priceput eu bine… Termină porția de fasole cu un rîgîit discret, o slăbire de curea și cu o dușcă de apă minerală. N-ar fi rea o cafea sau un coniac… Vecinul continuă impasibil pe un ton arțăgos:

– Da cum să evaluezi cinstea, mă Mirce, că doar nu s-a inventat un etalon, pentru numele lui Dumnezeu! Ăia-s falși blagări. Falși de tot!!! Ia uite că mi se ridică tensiunea de la cizmulițe… Ăă, ce prostii vorbesc! De la crema asta de zahăr ars. Mmm… ce bucățică!

Era cît pe ce să-mi zboare ceaiul pe nas. M-am ridicat, am salutat, i-am lăsat la exercițiul de spălarea ochiilor pentru blăgări cinstiți. În fond era un argument între prieteni.

Ce pot învăța?


În urmă cu ceva timp… Iar încep așa!? Iar o iau istoric? Păi altfel nu se poate.

De fapt aș fi putut începe cam așa:

Din ciclul „Am încercat pentru dumneavoastră” sau „Am fost timp de șase luni distribuitor de pliante.”

Ce mi-am zis? Nu sunt evreu să fac bani, nici american gras (pardon, bogat!) să fac mișcare și să plătesc. Așa că am ochit un anunț din pliantul de la Kaufland și mi-am zis ca tot românul ce nu vrea să dea bani la sală:

Să îmbin plăcutul cu utilul! Vorba vine

Am aplicat telefonic la job, adică să împart pe la casele oamenilor pliante Kaufland. Între timp jobul îl luase altcineva. Pagubă-n mașrums!

Însă după cîteva săptămîni sună telefonu și sunt angajat zilier Kaufland în mai puțin de cinci minute. Vine șoferul cu ele în fiecare vineri după-masa, le distribui și luni se face controlul. Se plătește 14 bani la kilogram. Mai trebuie deschis un cont la BRD și reținut 16% impozit.

OK.

Și iată-mă angajat ca zilier. Probabil primul zilier cu doctorat, din România. Sau din Europa. Sau din Lume. Sau din Univers. Din Univers precis, chiar dacă nu sunt primul din Asia… sau Africa. Ce mai contează de unde…

Deci prima zi:

Apare un microbuz alb, după ce îl ghidez printre străzile aglomerate și întortochiate din comună: la stînga, ba la dreapta, la număru, las că te văd eu din poartă!

Și a ajuns. Am împachetat pliantele că erau prea mari și am plecat aiurea-n sat, bătînd ulițele, cărările și cîinii agresivi. Cu mîțele n-am avut probleme. Nu era greu, doar monoton. Dar făceam mușchi la picioare, la spate și la mîini. După o vreme m-am specializat. Am luat-o cu bițigleta. Mă opream la o poartă, puneam pliantul. Apoi scoteam încă două pe care le țineam pregătite. Vîj-vîj, peste gard cu ele. Oamenii se procopseau cu ele din senin. Ba unu a strigat că-i sparg capu! Ei nene! Cu un ziar???

Erau 650 de bucăți. Eram foarte legalist: puneam pliant și acolo unde nu locuia nimeni. Dacă cumva venea omul acasă din America, de la muncă dinm Europa? Făcea cunoștiință cu prețurile! Să nu fie înșelat la magazinul sătesc.

Apoi mi-au dat cîte două tipuri de pliante, așa că pierdeam mai mult timp cu împachetatul, că doar nu o să pedalez cu două rucsacuri atîrnate de gît! Apoi au apărut pliantele mari și grele. Pliante mai grele, mai mult efort, mai mulți multă mișcare, mai mulți bani. Curat capitalism victorios la orașe și sate!

Unii mă luau cu domnu, alții întindeau mîna în scîrbă de parcă eram sluga lor pe viață. Copiii erau fericiți. Nevinovații! Cu babele mai glumeam. Ceva de genul: „Ați fost cuminți azi?” Daaa!!! „Atunci uite ce primiți! Cine nu-i cuminte nu primește azi nimic!”  Rîdeam de parcă eram la sărbătorirea reconcilierii româno-maghiare. Sau invers.

O dată trec pe lîngă vreo doi ce tot gustau ceva dintr-o sticlă de bere. Bună-i berea? Îhî! Cînd trec pe partea cealaltă la numerele cu soț le plasez un pliant unora ce făceau același lucru dis-de-dimineața în fața magazinului sătesc: Na să moară de ciudă ăia dă pă partea cealaltă, că lor nu le-am dat! Ce să vezi? Încep ăia să strige: Domnu, domnu! Mă uitam pe cer, nimic. Pentru cîteva clipe am avut impresia că trăiam parousia! M-am liniștit cînd am auzit că le spun unor țînci să fugă după mine să le dau pliante. M-a milostivit eventualitatea unei parousii iminente și am lăsat vreo două pe jos ca nu cumva să fugă tot satul după mine. Cine știe la ce complicații se ajungea, că eram în zona ungurească…

Apoi un sătean mai inimos cum mă vede cum mă invită înăuntru și pentru că era sărbătoare scoate o sticlă de coniac de cinci stele și îmi toarnă un păhărel. De pomană, de singurătate, de veselie și de ce nu! Ciocnim, ciocnim dar misia-misie! El cu sticla, eu cu giobul! Fain coniac, da cam tare! M-am retras în garaj fără a mai lua călători.

Apoi au fost unii care nu voiau domle să primească pliantul. Da nu m-am opus. Comuniștii n-au murit! I-am tot pușcat io la revoluție, da parcă au înviat! Apoi a fost un incident cu o gudă. Baba mătura în fața casei, guda lătra la mine. Io la datorie dis-de-dimineață. Mă pun în fața porții să termine ambele cu lucru, da guda se repede la mine și-mi face hara-para bunătate de pantaloni scurți tip jeans de catifea reiată. Ea că cică cîinele nu mușcă. Tocmai am văzut! Noroc că nu m-a lăsat în pielea goală!

La poliție, că baba nu voia să se împace cu realitatea, îi povestesc agentului verde cum o fost. Îmi dă dreptate și zice să o dau în judecată. Mă uit la el, mă uit la pantaloniio scurți, mă uit la martorii care lipseau și trec vreo cîteva sute de lei dintr-un buzunar în altul auto-hipnotizîndu-mă că am fost deja la judecătorie, că judele a fost cinstit ca baba și am cîștigat procesul. Vivat justiția romîneacă chioară!

Ca să fie tacîmul complet seara mă duc să pun pliante la niște blocuri, vorba vine blocuri. Pitice ca aprodul Purice… Dau să intru în casa scării și mă latră un ditamai pastor german. Cînd ies mă fac că dau cu piatra-n el că doar o mai tăcea din gură. Ultima dată cînd lătra a mai chemat cîțiva k9 pe acolo și mă pomenesc că sunt vitriolizat de undeva de sus. Prima dată am zis că o fi o voce din cer. Aș! Nu era înger sau cel puțin nu era un înger al Domnului. Poate că era din celălalt. Zice-ți dumneavoastră: multă anatomie (a lui și a mea), multe rude de gradul întîi (ale lui și ale mele), multe urări și last bat not list (nici măcar franț list) dă cu un ghiveci de flopri după mine de la balcon. Era gras, chel, vreo 45 de ani, dăzbrăcat de parcă făcea plajă la lună și se mai lupta cu o femelă ce tot încerca să-i spună că io îs ăla cu pliantele! Și cîinele mă cunoștea mai bine ca el. Dar el era îngerul păzitor al cîinelui și eu l-am atacat. Mirosea a sulf. Îi mai lipsea tridentul că deja coada se ițea după ghizurile balconului. Pariz că la condiția mea fizică acumulată nu m-ar fi prins nici dacă sărea de la balcon în cap. Ceea ce aș fi vrut să văd!

Așa că în ciuda multiplelor avantaje de a face condiție fizică pe bani, de a cunoaște oamenii din sat (chiar mă gîndeam că la următoarele alegeri aș putea candida la primărie că doar îi știu pe toți și ei mă știu pe mine) și de a presta o muncă cinstită, m-am lăsat păgubaș. Mai bine doar doctor în teologie! Să moară ăștia de la Kaufland de ciudă că au avut un supracalificat și nu l-au putut ține pe post. Așa că mi-am dat demisia!

Ce pot învăța de aici? Cred că ăștia n-au management prea bun…

Ai grijă: Isus te privește


sursa: http://www.indusladies.com/forums/forward-messages-and-jokes/27346-a-dog-named-jesus.html

Un tip intră noaptea într-o casă ca să fure ceva.

Descoperă niște bijuterii. Cum tocmai le baga în sac aude o voce:
– Isus te privește!
Se uită el în toate părțile, dar nu vede nimic.

Dă de niște bani.
Îi bagă în sac și iar aude o voce:
– Isus te privește!
Se uită mai bine hoțul și vede un papagal.
Papagalul ii zice:
– Pe mine mă cheamă Moise, da să știi că Isus te privește.
Hoțul rîde și întreabă:

– Ce tîmpit își botează papagalul Moise?
Papagalul:
– Același tîmpit care și-a botezat dobermanul Isus!