Două lecții despre politică și creștinism


Dumbest Cartoon From The Left On "Church And State ...

Majoritatea evanghelicilor sunt de părere că Reforma a fost ceva bun. Vrem nu vrem, într-un fel Reforma a fost mama noastră. Chiar dacă unii dintre noi susțin sus și tare că se trag tocmai din cămăruța de sus a cinei de pe urmă sau cel puțin din casa cincizecimii. Indiferent de mitul original, sau cum vrem să-i spunem genezei pe care o acceptăm, susţinem sau combatem, trebuie să admitem că religia reformatorilor nu ne-a fost prea favorabilă. Noi, sau ai noștri, ne-am găsit să ducem reforma mai departe sau cel puțin să fim diferiți. Și pentru diferența asta suntem în stare să ne scoatem ochii, să murim și să declarăm că ceilalți (oricare ar fi ei) se duc direct în iad, cu sau fără clauza purgatoriului.

Dacă din punct de vedere religios (cu excepția anabptiștilor) biserica Reformei ne-a tras de urechi, hai să spunem că din punct de vedere politic nu cred că suntem de acord cu militarismul Reformei. S-ar putea să am un lapsus, dar totuși nu cred că just war se încadrează în același registru cu fericirile de pe munte. Ştiţi voi care. Cu toate că azi, pentru mulți, pare o opțiune agreată de Isus . Dincolo de războiul din Germania care a durat destui ani, de războiul țărănesc (sau răscoala țăranilor din Germania), să nu uităm ceea ce istoria consemnează sub numele de Războiul de 30 de ani din secolul 17, ce s-a stins în secolul 18.

Dar din 1522 (cel puțin) pînă în 1711 sunt niște ani buni de măceluri. Îi admirăm pe hughenoți, pe protestanți în general, dar să nu uităm că şi ei au contribuit din plin la cele 10 milioane de victime înregistrate în războaiele religioase din acea epocă.

Să nu uităm nici că în toiul războaielor s-au aliat cu dușmanii ca să-și atingă țelurile politice. Probabil știau proverbul autohton ce spune că nu-i rău, ba e foarte bine, să ne facem frați cu dracu pînă trecem puntea. Ca urmare, protestanții au fost sprijiniți de țar și de sultan. În timpul războiului de optzeci de ani Olanda protestantă, calvinistă, a avut Franța catolică ca aliat, evident, după faimoasa noapte de Sf Bartolomeu. O sfîntă alianță am putea spune… Şi nici să nu uităm că foarte curând după iniţierea Reformei, în 1527 trupe protestante germane au jefuit Roma catolică fără nici un fel de remuşcări.

Putem discuta despre stat și biserică, dar să nu uităm că fără puterea statului Reforma ar fi eșuat. Chiar pre-reformatori ca Hus au susținut ideea unei biserici naționale, apărînd ideea rezistenței armate. Husiții n-au fost doar niște tipi pioși. Erau și buni militari. Două sute de ani mai tîrziu new model army a lui Oliver Cromwell era compusă din cele mai radicale elemente creștine ale vremii, adică cei mai credincioși dintre credincioși. Și de ce să n-o spunem p-aia dreaptă: fără traducerile autorizate de stat, adică de regele Iacob, fără decretele Elisabetei I, protestantismul englez ar fi eșuat într-un catolicism autohton cu iz izolaționist. De fapt cele 39 articole ale credinţei din 1563 au debutat cu Zece Articole (1536), Şase Articole (1539) şi 42 articole (1552) pe vremea a şase monarhi:  Henric VIII, Eduard VI şi Elisabeta I.

Un al doilea exemplu, mai aproape de noi vine (Vă vine să credeți?), din tabăra americană a democraților. Este vorba despre președintele Jimmy Carter. Se pare un om bun, un creștin practicant, fost ofițer de marină, senator, guvernator. Dar după spusele americanilor Carter a fost un președinte slab. A eșuat jalnic în criza ostaticilor. Însă puțini dintre noi știm că s-a implicat în Habitat for humanity, că s-a opus cu hotărîre deciziei Curții Supreme în Citizens United v. FEC care a coborît limitele banilor cheltuiți de corporații și sindicate, susținînd că S.U.A. „nu mai este o democrație funcțională ” și are un sistem de „mită politică fără limite.”

Deci un baptist ce a devenit președinte, dar n-a plăcut deloc. I-a urmat un actor, despre care aș spune că și-a jucat rolul, nu c-a fost un președinte. Însă cînd vezi harta alegerilor și covîrșitoarea majoritate a voturilor date lui Reagan, îți pui anumite întrebări.

De exemplu, una dintre ele ar putea fi: Oare ce legătură este între politică și religia creștină? Cea existentă între biserica ortodoxă și stat, oricare ar fi el? Care este menirea creștinului? Să schimbe lumea apelînd la pîrghiile democrației? La cele ale statului? Mi se pare ciudat să batem apa-n piuă cu Isus care a trecut pe lîngă citadela romană din Ierusalim ca să se îndrepte spre Templu, dar în același timp noi să poposim îndelung în fața Citadelei statului fără să ajungem la cea a Templului.

Oare Ierusalimul ceresc are nevoie de politică, de partide, de o democrație autentică înrădăcinată în etosul valah, transilvan sau moldovan? De ce Isus n-a primit să fie rege? Îl alegea doar mulțimea prin vot popular. Nu permitea constituția Israelului? Era mai ceva ca un referendum! Sau poate ne sună a nenea Iancu: Dorința adunării stimabile!

Ce vreau să spun cu aceasta? Vreau să spun că există oameni implicați în politică care sunt buni sau foarte buni în ceea ce fac. Pot fii creștini. Dar tot atît de adevărat este că în politică creștinii au rețineri, mustrări de conștiință, scrupule ce provin din conștiința religioasă. Spre deosebire de Hitler, Stalin, Ceaușescu, Mao, Dragnea, Tudorel Toader, Dăncilă, Firea, Orban, Tokes și alții de teapa lor.

Bănuiesc că atunci cînd Isus a spus să fim sarea pămîntului, nu se referea la sarea partidului. Nici nu ne trimitea la centru să ne impunem politica bisericească de acolo. El nu numai că n-a acceptat să fie rege, ci a fost condamnat de unul dintre ei și de politicieni. Chestia asta ar trebui să ne servească ca pildă. Și iertați-mă, dar faza cu împăratul Constantin și cu salvarea bisericii de la persecuție nu ține. Dacă pînă și ortodocșii susțin ca adevărat enunțul Sîngele martirilor, sămînța bisericii, autorul ei fiind ereticul Tertulian.

Confesiuni (4): ce este tirania ideologică?


https://m.psecn.photoshelter.com/img-get/I0000XuqQ2BBjOmA/s/1200/I0000XuqQ2BBjOmA.jpg

Eram elev într-un liceu industrial din partea de vest a ţării. Făceam parte de câţiva ani din organizaţia comunistă numită generic Uniunea Tineretului Comunist (U.T.C.) în care eram uneori votat de colegii de clasă drept casier şi încasam de la ei o cotizaţie simbolică ce bineînţeles era plătită de părinţi. Nimic altceva.

Într-o zi pe nepusă masă suntem adunaţi toţi uteciştii din liceu în sala de educaţie fizică – dacă-mi aduc aminte corect – unde are loc practic un proces. Doi dintre colegii noştri de liceu, din ani mai mari ne-au făcut de ruşine. Au trădat crezul nostru comunist. Trădătorii – naivii de ei, deşi aveau vreo 15-16 ani – au scris unui post de radio capitalist să le difuzeze nişte piese muzicale. Naivi pentru că şi-au dat numele. Trădători pentru că muzica era capitalistă, rock şi că postul de radio se numea Radio Luxembourg.

Poate asta n-ar fi contat prea mult pentru mine. Au făcut o prostie, o plătesc. Oricum eu – probabil şi familia mea – am scăpat prin clasa a treia, a patra de a fi etichetat şi sancţionat de aceeaşi manieră cel puţin, pe când mă căzneam să anunţ la o adunare de pionieri, că muncitorii nu erau chiar aşa de exploatați în capitalism, pe cum eram noi învăţaţi, după ce contemplasem acasă un prospect al firmei Fiat.

Şi cum ziceam, asta n-ar fi contat pentru mine, şi cine ştie, poate şi nici pentru alţi colegi, dacă după momentele în care fapta acuzată n-ar fi fost condamnată de tovarăşa profesoară de limba şi literatura română poreclită – habar n-am din ce motive – Ruli, instructor UTC pe liceu şi membru al PCR (Partidul Comunist Român) n-am fi fost martorii unei scene cu un pronunţat iz ideologic.

Da, ca-ntr-o adevărată scenă ruptă din realitatea istorică a secolului XVI poate, când predicatorii săreau pur şi simplu pe scena teatrului ambulant în mijlocul unei piese antice plină de suspans atacând spectatorii cu proclamări exaltate despre moartea lui Isus sau cine mai ştie ce teme, o voce găunoasă, răguşită, dar dotată cu o încărcătura cvasi-latentă de acuzaţii proletare – ei, eram într-un liceu industrial, ce mama supărării tovarăşi! – m-a distras din autoproclamata reverie în care mă ţinuse captiv discursul tovarăşei.

-Voi! Voi sunteţi vinovaţi împreună cu ei amândoi! Pentru că voi n-aţi luat seama. Pentru că voi n-aţi ştiut ce fac ei. Pentru că sunteţi colegii lor. Dacă numai unul dintre voi ar fi avut un pic de conştiinţă cetăţenească asta nu s-ar fi întâmplat. Dar ne-aţi făcut de ruşine. Aţi adus atingere unităţii ideologice a organizaţiei noastre UTC. Ruşine. Voi aţi…

Şi ca prin minune colegul nostru – că el era – colegul nostru Nilă, cel mic, că avea un frate într-un an mai mare, fu oprit tocmai de tovarăşa instructor, membru PCR, Ruli:

– Lasă Nilă, vom lua măsurile corespunzătoare.

Buzele parcă arse de febră, ochii scânteietori şi pumnii încleştaţi ai lui Nilă cel mic n-au prevăzut asta. Cum, când pot să-i sfâşii cu impunitate, să ies în evidenţă cât de devotat sunt cauzei partidului, când ei ar trebui să moară, poate împreună cu ăştia toţi ce n-au vegheat – ar trebui să le împărtăşească cumva soarta – mă opriţi? De ce? Eu vreau binele partidului. Eu sunt altcumva decât ei. De ce nu pot să…

Mai reţin doar figura unuia dintre împricinaţi pentru că era un băiat înalt şi slăbuţ. Reţineţi că aproximativ 50% din clasa mea erau nemţi ce avuseseră o parte sau toată familia deportată în URSS sau în Bărăgan. Şi reţineţi că eram în perioada de glorie a lui Ceauşescu când magazinele erau pline de mâncare, benzina era ieftină şi neraţionalizată, se construiau mii de blocuri. Dar micile şi mortalele lipitori ale tragediei optimiste de sorginte comunistă erau prezente şi vehemente. Parcă eram într-o scenă de film turnat în URSS cu Revoluţia bolşevică.

Poate risc încadrându-l pe acest elev utecist român în tagma acelor familii care au beneficiat de vreuna dintre politicile comuniste, cum a fost de exemplu colectivizarea forţată. Dar body-language-ul lui, modul lui de se îmbrăca, de a vorbi şi de a acţiona – inclusiv discursul său acuzator în cel mai bun stil robespierrist, l-au încadrat în mintea mea exact acolo: un produs al profitului ideologic comunist. Un pui, un demn urmaş al totalitarismului românesc. De care la vremea aceea nu aveam habar.

Nimănui nu i-a trecut prin cap să îl întrebe pe micul, dar vajnic acuzator/agitator ce i-a trecut prin cap. Nici dacă a fost instruit să facă ce a făcut. Nici nu i-a trecut nimănui prin minte ideea a-i apăra pe acuzați, de a intra benevol în bătaia puștii ideologice și a risca să fie executat într-un mod similar sau chiar mai abject. Toți am tăcut mâlc. Era pardonabil.

N-am mai fost martor la ceva asemănător până într-o zi din anul 1995. La o capelă a unui institut biblic la care eram angajat. Nu mi-am închipuit ce va urma, dar oricum mi-am luat o carte în caz că urmează ceva extrem de plictisitor. Mai ţin minte şi acum coperta verde-albă. Mai ţin minte şi numele autorului. Cartea abia apăruse şi-mi era deosebit de folositoare: Damşa, T., V., Biserica Greco-catolică în perspectivă istorică.

Dar ceea ce a urmat a întrecut ca violenţă psihică precedenta experienţă veche deja de peste 20 de ani. Ce fusese procesată, catalogată şi arhivată undeva într-un fişier dosnic al existenţei mele şi al existenţei comunismului pre-decembrist.

Şi am asistat la un spectacol de zile mari. La un proces spectacol. Evident cu public. Evident cu actori. Evident cu marele inchizitor. Şi evident de tragic, cu câteva victime. Dar show-ul totalitarismului de la vârful piramidei din care făceam parte trebuia să aibă un context, un scop şi o finalitate ce va să fie înscrisă ca să dăinuiască în etosul instituţiei. Ca să fie învăţătură de minte.

Nu ştiu dacă are sens să povestesc acum ce anume făcuseră acei studenţi. Ce nu făcuseră, dar au fost acuzaţi că făcuseră sau că pur şi simplu chiar se bucuraseră de ceea ce făcuseră şi erau acuzaţi cu o oarecare marjă de sfântă dreptate creştin-fundamentalistă extrem de conservatoare, ba chiar legalistă aș putea zice pe bună dreptate. Nu asta este important. Şi cred că n-a fost important nici atunci. Dar trebuie să menţionez că micii şi marii inchizitori au dus la îndeplinire un plan la fel de ideologizat, cvasi demonic – dacă tot suntem în acest registru asumat creştin – fie vorba între noi, total liberal când sunt analizate acţiunile, nu vorbele conducerii, ce nu dă doi bani pe sufletul omului şi nici nu crede în existenţa demonilor – pentru a-şi pune în operă atât spectacolul de atunci, cât şi ceea ce a urmat după spectacol, atunci când presiunea sa paroxistică a dus la mărturisiri demne de cea mai haină laşitate, de un spectacol de turnătorie demnă doar de presiunile regimurilor totalitare ale secolului XX. Ei, încă eram în secolul XX…

Mi-ar plăcea să greșesc afirmând că cel ce era acuzatorul nu era tradiționalul Satan, ci tocmai idolul nostru care conducea instituția, un om pe care și noi l-am transformat – cel puțin într-o oarecare măsură – în ceea ce era. În lacrimile lui din acele momente n-am văzut părerea de rău, identificarea cu sufletul ce a greșit, ci efectul produs de deziluzia atacului mârșav săvârșit de câțiva studenți asupra instituției pe care cu onor o conducea. De parcă Isus pe cruce ar fi spus bisericii, nu tâlharului astăzi vei fi cu mine-n rai! De parcă atunci când Pavel spune că Isus a murit pentru biserică ca s-o sfințească și s-o înfățișeze fără pată se gândea la Petru ca la primul papă și la el ca la episcopul itinerant ce punea bazele ierarhice ale instituției. Dacă Isus a stat la același nivel și a murit pentru și cu un singur păcătos pe care l-a luat cu el dincolo, tocmai acest tip de episcop are sens, nu cel instituțional cu lacrimi publice, îmbrăcat în odăjdii aurite și cu coroană de nestemate pe cap.

La puţină vreme după acest eveniment traumatic la mai multe nivele, am avut ocazia împreună cu alte cadre ale respectivei instituţii de învăţământ superior, să stau la masă cu un important invitat din Statele Unite ce tocmai predicase la capelă. Predicase în acelaşi etos al capelei mai-sus-amintită. Cu toate că mă aşezasem lângă el la masă, n-am reuşit să schimb un cuvânt cu persoana în cauză. Nici măcar să mă întorc către el din politeţe şi să-i spun Poftă bună. N-am fost înstare. Am fost slab sau instinctul de conservare mi-a dictat-o? N-aş putea s-o spun. Şi nici măcar nu prefer adevărul în acest caz. Sunt – mă simt- vinovat. Nu pentru că eram părtaş aceloraşi crime, în ghilimele, ci pentru că n-am făcut sau n-am zis nimic în apărarea celor ce erau judecaţi într-un proces spectacol de sorginte totalitară. E tardiv să-mi cer iertare, dar nu e tardiv să-mi iert sufletul că a asistat la asemenea grozăvii într-un loc auto-proclamat sfânt. Cel puţin generic.

Tema predicii sale a fost imposibilitatea liderului păcătos de a mai fi reabilitat. N-a contat că contrazicea esenţial sursa inspiraţiei sale revelate divin. N-a contat că misiunea unui dascăl nu este cea de judecător al sufletului, ci de îndrumător, nici cea de ascultător al confesiunii ca un pastor ce era. A contat lecţia ce trebuia livrată și distribuită conform unei sentinţe apriori stabilite: Vinovat fără drept de apel.

Oare ce a fost în mintea lui Isus Cristos pe cruce când i-a spus păcătosului de lângă el ce își primea pedeapsa: Astăzi vei fi cu mine-n rai? La ce angaja asta individul? Pe mine? Dar instituția?

Mircea Bulatov despre Cina Domnului


De unde frați și surori atâta conservatorism, atâta împotrivire la a împărtăși bucuria Învierii Domnului Isus?

Oare de ce această indicație restrictivă cu două zile înaintea primei duminici a lunii aprilie, tocmai în preajma sărbătorilor pascale, cu o săptămână înaintea celor catolice și cu două înaintea celor ortodoxe?

Finalul Recomandării CEx. al UBR in ce privește Cina Domnului in perioada de pandemie și prezentat azi 03.04.2020 cu două zile înainte de prima duminică din aprilie.

Ce să facem în situația crizei pandemice?

Întâi de toate, să nu ne abatem de la învățătura și rânduiala biblică. Crizele de un fel sau altul pot schimba împrejurările, nu Scriptura. Inovații de genul – Cina Domnului pe internet sau pe telefon ar modifica învățătura Domnului și practica apostolică.

• Unitatea Bisericii în părtășia la masa Domnului ar fi compromisă. Pastorul singur acasă transmite binecuvântarea prin telefon sau internet și fiecare credincios singur pune mâna pe pâine și pahar ca să recepteze binecuvântarea;

• Pastorul ar deveni un personaj eretic care își asumă puteri supranaturale de a transmite harul binecuvântării prin telefon sau internet și de a legitima împărtășirea fiecăruia cu pâinea și cu vinul lui. În lume sunt asemenea șarlatani care pretind că transmit puteri vindecătoare prin telefon, internet, obiecte, etc., contra donații, sau dacă beneficiarii pun mâna în locul durerii, sau pe ecranul televizorului, computerului, etc.,

• Solemnitatea celebrării Cinei Domnului ar fi înlocuită cu situații ridicole. Imaginați-vă situația unei femei credincioase cu un soț bețiv și batjocoritor, în momentul în care o vede luând sticla lui cu vin ca să bea la Cina Domnului.

Apoi, este bine să așteptăm în rugăciune și evlavie vremea când Dumnezeu va deschide ușa pentru a ne aduna laolaltă. Mântuirea noastră este asigurată prin credința în jertfa Domnului Isus în locul nostru. În această perioadă avem oportunitatea de a studia Cuvântul, de a stărui în rugăciune și de a depune o mărturie creștină frumoasă pentru cei din casele noastre.

Paul Negrut

Vicepreședinte cu educația

Întrebări retorice ce și le pun creștinii care nu au uitat alte vremi.

Crizele de un fel sau de altul nu trebuie lăsate să strice ADEVĂRUL scripturii. Iar acest ADEVĂR este înțeles de fiecare funcție de legătura pe care o are cu Cel Înviat. De aceea vă rog să mă iertați cei ce consideră gândurile mele, așternute mai jos, ca o greșeală.

Oare statul acasă din cauza agentului celui rău, COVID-19, nu este o detenție necesară pentru protecția trupului?

Dacă suntem înțelepți și o respectăm pentru a ne feri organismul de infecție, de ce am institui această privațiune a luării Cinei Domnului pe varii motive dictate de diverși lideri cultici, asupra sufletului pentru a-l face să sufere.

Oare modul cum au luat cina creștinii mesianici din lagărele naziste, ortodocșii de la Aiud, sau pravoslavnicii din gulagul sovietic au fost „inovații” sau a contribuit la întărirea celor ce se încredeau în Domnul chiar și în detenție.

Mesianicii din lagărele naziste luau cina doar cu bucățele de pâine reținute din felia aproape mucegăită dată dimineața. Seara, după ce pleca plantonul din baracă, unul rostea rugăciunea de binecuvântare în timp ce ceilalți țineau mâna pe bucățica de pâine ascunsă în buzunarul de la zeghe. Greșeau?

Ortodocșii de la Aiud, din perioada bestialei terori comuniste, deși considerau Sfânta Euharistie nu un simplu simbol sau un simplu rit ci o adevărată jertfă și o Taină, treceau peste opreliștea izolării singulare în celule și după ce „ascultau” transmise prin bătăi de lingură în pereți „cuvinte sfinte în alfabetul Morse – internetul deținuților” de la Părintele Felea sau Părintele Stăniloae, se împărtășeau singuri doar cu pâine și apă, având legătură în acele zile de Paști doar cu Domnul Isus. Cine erau acești „nechibzuiți” ce se „abăteau” de la „rânduiala biblică”. Erau cei mai periculoși infractori politici ai vremii, elita societății: avocați, arhitecți, comercianți, farmaciști, medici, ingineri, învățători, profesori, preoți, scriitori, subofițeri și ziariști, dar și cei care fuseseră bancheri, chiaburi, moșieri, industriași sau diverși patroni. Ce ușor se uită că cei care au murit la Aiud (563 decese) în acei ani (1945-1965) au trăit clipe de zidire sufletească tocmai la aceste cine de taină „neortodoxe” luate de creștini ortodocși. Greșeau?

Creștinii din Gulagul sovietic socoteau o binecuvântare când reușeau (unii) la începutul verii să culeagă малина (zmeură) din jurul lagărului printre șirurile de sârmă ghimpată. Trăiau un eveniment sacru în sufletele lor. O striveau pe bucățica de pâine păstrată cu grijă, învelită într-o bucată de pânză, într-un buzunar, sau legată cu șnur la piept pentru Sfânta Împărtășanie. Simțeau că Hristos nu i-a părăsit și este acolo cu ei, înconjurat și El de sârma ghimpată. Simțeau că sângele Lui mântuitor este acolo în picăturile roșii provenite din zmeura strivită. Greșeau?

Închei gândurile mele lăsându-vă pe voi, dragi frați și surori să hotărâți fiecare în cugetul lui dacă ei au greșit, atunci, sau voi greșiți, acum, în modul cum luați Cina Domnului cercetați de Cuvântul Lui și al vremilor în care trăim și suferim.

„Dum­nezeu n-a venit în lume ca să pună capăt suferinţei umane. El n-a venit în lume nici măcar să explice suferinţa. Dumnezeu a venit în lume să umple suferinţa umană de prezenţa Lui”.

                                                                                                            Paul Claudel

În închisoare, purtam asupra mea o bucățică din Sfânta Împărtășanie, păstrată pentru momente limită. O păstram într-o batistă curată, înfășurată și înnodată, fie legată cu o sforicică în jurul gâtului, fie chiar în buzunar, pentru a-mi fi la îndemână în momentele critice. În timpul perchezițiilor, n-o ascundeam. Aveam credință că ea se apără singură și mă apără și pe mine. Așa se întâmpla.

Când îmi venea rândul să fiu percheziționat, eram dezbrăcați și la pielea goală. Hainele și lenjeria, batistele, prosoapele și orice îmi aparținea erau pipăite la toate încheieturile  și cusăturile și aproape totdeauna tăiate și descusute. După ce milițianul îmi spunea să-mi iau boarfele, mă aplecam să le ridic și găseam batista cu Sfânta Împărtășanie deasupra lor, fie printre ele, neatinsă, nedezlegată, necălcată în picioare, așa cum aveau obicei să facă cu orice găseau asupra celui percheziționat.

O singură dată m-a întrebat la Jilava un milițian:

– Ce ai în batistă?

– Sfânta Împărtășanie! i-am răspuns fără să mă tem.

– Ia-ți bagajul și treci la cameră!

Mai mult de 15 ani am purtat la mine Minunea lui Dumnezeu, Minunea Minunilor Lui, Trupul și Sângele Fiului Său, în mâinile mele păcătoase de om pământean: și am ieșit cu această Minune afară!

Virgil Maxim, Imn pentru crucea purtată, Ed. Babel, 2012

Cu dragoste frățească

Mircea Bulatov

Eu cu cine votez? – turul II (2)


Am cam întîrziat cu al doilea post pe tema asta. Motive? Lenea. M-am molipsit de la Iohannis. Că nu de la inima cu care mă îndemna Dăncilă să votez mi se trage. Nici de la legile schimbate peste noapte.

Nici de la feic niusurile plătite de psd pe aradon.ro sau de la situri anonime cu fake news anti Iohannis. Mi s-a tras de la bunul simț al poporului român ce nu vrea să se certe în public atunci cînd ceva este atît de evident. Adică victoria lui Iohannis. Dar nu vreau să mă opresc aici.

Totuși mai sunt multe de zis. Dincolo de scandările Io-ha-nis-Io-ha-nis! – de aseară. Bănuiala mea – și vă rog să urmăriti în viitor această idee – este că deocamdată mergem spre o guvernare liberală care sună bine cu comisia aia de desființare a hîrtiilor, cu des-pesedizarea ministerelor și a altor instituții de stat. Nu de alta dar sub masca unui partid socialist-democrat s-a cam jefuit țara, s-au înfruptat unii și alții și au apărut averi inexplicabile pentru legea 18 (de exemplu) – dacă aceasta ar mai fi încă în uz.

Dar dincolo de vot, victoria lui Iohannis, a Partidului Liberal, a dreptei în general, mă întreb ce se va întîmpla cu poporul? Acest popor care a plecat peste hotare nu numai din cauza PSD-ului. Și nu numai din cauza sărăciei. Din cauza legilor inepte, a nedreptăților, a oprimării sociale și a inerției unui stat ce se numește România. Vorba aceea: parcă e mai ușor să fii patriot peste hotare decît acasă în țara ta unde te lovești peste tot de metehnele naționale!

Și din aceasta perspectivă mă întreb ce va face Iohannis, PNL-ul ca să vină în ajutorul celor ce n-au fost băgați în seamă pînă acum? Știu că alocația pentru copii a fost practic mărită de PNL, dar oare ajunge atîta? Dar să trecem dincolo. Știu pe cineva cu pensie de 8 lei pe lună. Serios? Da! Ce să faci cu 8 lei pe lună? În cazuri din acestea, cînd oamenii sunt bătrîni și habar n-au de lege și de ce posibilități există ca să își ajusteze pensia, n-ar fi normal ca instituția de stat ce le virează pensia să intervină automat ca să o mărească? De exemplu!

Mie mi se pare că de fiecare dată după o victorie electorală nu electoratul, adică poporul, a beneficiat de rezultatul alegerilor, ci tot clientela politică, activul de partid, politicienii de meserie. Asta vreau să se schimbe. Pentru că în esență asta amendează votul. În mod ideal politicienii ar trebui votați în fiecare an ca să dovedească că ceea ce spun și fac. Nu că ne duc cu vorba. Asta aș vrea să văd de la PNL, de la Iohannis. Eu am votat anti-PSD, dar am votat și cu inima pentru că m-am gîndit la așa ceva. Ce folos că doar Isus a plîns cînd a văzut poporul ca niște oi fără păstor?

M-am săturat să mi se spună că din păcate roata s-a învîrtit, cei de sus au ajuns jos, cei de jos au ajuns sus și noi, poporul am rămas tot acolo. Și cred că de asta ne-au plecat milioane de oameni din țară. Pentru că s-au săturat. Iohannis cu PNL-ul și cine o mai fi de partea lor au un an să ne demonstreze că ceva s-a schimbat și că schimbarea continuă. Dacă nu, peste aproximativ un an se va întîmpla încă un exod masiv din România și PSD va recîștiga domnia.

După turul II la prezidențiale, aștept și efectul, urmările la turul II!