Demoni mai vechi și mai noi


Ieri a fost maslul la biserica din localitate. S-a făcut publicitate la panoul electronic de afișaj din centru. Oare pe unde umblă acum demonii exorcizați? Un subiect incitant, periculos, vechi, dar totuși actual. Ce fel de demoni (ne) mai bîntuie?

A început cu șarpele despre care unii zic că n-a fost decît un biet animal nevinovat. Atîta l-a dus capul pe dobitoc! Apoi a continuat cu idolii importați din Aram, din Egipt și cu cei întîlniți în Canaan: Baali, Astartee, Ahure, Mamona, Belial și atît de prezentul Satana, împotrivitorul, devenit parcă după ce Isus și-a început lucrarea, șeful tuturor demonilor, tartorul cel mare. În cele din urmă au venit grecii, apoi romanii.

În Apocalipsă ni se dau detalii mai specifice și secrete, dar ce avem de spus acum în secolul XXI? Azi abundă vrăjitoarele, sataniștii își cer dreptul la existență instituțională, fenomene ciudate sunt catalogate ca entități, iar dracii sau demonii sunt considerați rezultatul unor secole de obscurantism. Parcă asta pretindeau și comuniștii… Și ca să fim în ton cu unii mai avansați, extratereștrii ne țin sub observație, se amestecă în treburile noastre sau chiar ne răpesc pentru cine știe ce experimente demne de caznele iadului. De-ar fi așa de simplu…

Desigur că știți că nu Vechiul Testament, ci Noul, cu toate că e mult mai redus ca întindere, cuprinde cele mai multe referiri la demoni, spirite malefice și draci. Cel puțin în limba română. Dar poate încercați în ebraică.

Un fost lider baptist certa o studentă mai puțin prudentă în ale exprimării că Sfînta Treime este jignită că și-a luat îndrăzneala să numească cele trei fiare din Apocalipsă treimea malefică. Eu n-aș fi așa de sigur, dar cine știe, nu te poți pune cu cei ce au parte de revelație directă și nemijlocită. Aceasta nu se poate corecta pentru că este de natură divină.

Deci, după o trecere fulgerătoare printre demonii vechimii, să vedem dacă mai avem de-a face cu alții mai noi, sau cu unii care și-au schimbat înfățișarea, numele sau obiectul muncii.

Ce ați spune de demonul vitezei, al progresului, demonul politicii, cel al timpului pierdut, cel al nivelului de trai ridicat și alții de aceiași teapă?

De exemplu demonul vitezei ne face să consumăm resurse pentru a bate încontinuu recordul. Indiferent care, în ce domeniu și unde. Principal este să faci treaba cît mai repede. Nu contează că ieri ai fugit 100 metri în 9,8 secunde, azi trebuie să fugi mai repede. Se țin olimpiade, balcaniade, concursuri regionale, naționale, europene, mondiale sau simple competiții în aer liber sau în sală. Trebuie să îi bați pe ceilalți și dacă se poate, pentru că trebuie să se poată, să îți bați recordul personal. Ce se întîmplă dacă nu reușești? Ești înfrînt. Ai pierdut. Ce? Bani, faimă, acces la trupul și sufletul unora, accesul în mediul VIP.

Demonul progresului ne spune că societatea omenească, omenirea, merge tot mai bine, evoluează de la o societate primitivă la una superioară în care nu vor mai fi boli, foamete, război, suferință în general. În plus omul își va atinge potențialul maxim pentru că va exista omul de tip nou. Mă întreb ce se va întîmpla cu omul de tip vechi? Va fi reciclat, va fi scos afară din societate pe ușa din dos, pe cea din față sau pur și simplu se va sinucide? Uitîndu-mă doar la istoria ultimilor 100 de ani nu cred că găsesc răspunsuri satisfăcătoare. Să caut mai departe?

Demonii politicii ne spun că partidele ne vor asigura fericirea, bunăstarea, viitorul și ne vor explica trecutul. Trebuie să ai mare credință în astfel de demoni. Uniri, despărțiri, aranjamente, asasinate, atentate, războaie, genocide sunt rezultatul acestui demon. Este un demon cu mai multe capete, extrem de activ și de convingător. Spunea cineva, mai demult, că va fi capabil să-i facă să cadă și pe cei aleși. Căci și despre alegere și alegeri este vorba.

Uite-l și pe demonul timpului pierdut, al uitării de sine și al uitării de aproapele. E un demon liniștitor. Un fel de amoc. O marihuană socială ce se vrea nevinovată. Al neimplicării. Al totalei uitări de sine. Și nu numai. Dar fără obiect. Pentru că, nu-i așa, și așa nu contează. Nimic nu contează. Sau aproape nimic. Un demon ce te convinge să nu investești pentru că oricum o să pierzi. Un demon ce te ține anchilozat la nivelul inferior al plăcerii personale. Al nederanjării aproapelui. Dacă nu faci nimic, nu riști nimic. Dacă nu riști nimic este ca și cînd cîștigi. Pași mici, viață lungă. Și uite-așa vei ajunge să-ți risipești viața într-un consumatorism ieftin, o apatie vecină cu moartea clinică.

Dimpotrivă, demonul nivelului de trai ridicat te energizează, te pune-n mișcare, dar îți oferă obiective facile, imediate, ce te propulsează în atenția invidioșilor de doi bani: te-ai realizat. Te-ai dat peste cap să dovedești, mai ales celor care nu te bagă-n seamă și nu contează de fapt în viața ta, că ești cineva pentru că te înscrii un pic mai sus decît ceilalți care trăiesc normal. Ești mai sus la studii, la avere, la familie și distracții. Pentru că îți permiți? Nu, pentru că investești în așa ceva. De fapt acest demon este demonul deghizat al recordurilor. Cu fiecare realizare deșartă îți bați propriul tău record personal. Ești mai sus cu o treaptă. Oare?

Ce vor de fapt demonii? Nimic. Totul. Totul și nimic. Cînd te prinde, un demon te minte. Te fraierește. Te convinge să-i dai lui viața. Toată. Să uiți ceea ce este important. Ce contează. Să uiți că ai venit gol pe această lume și că pleci din ea fără să iei nimic cu tine… în afară de binele pe care l-ai făcut.

M-a sunat Putin!


Era o zi ca oricare alta. Era o vreme ca oricare alta. Dar era iarnă. Chiar și pe uliță. Era ora, cam 10 și cîteva minute fix, ora Bucureștiului. Nu pot să-mi dau seama care era ora locală, și și dacă-mi dădeam, la ce m-ar fi ajutat? La, la-la, la, la,la, la, la, la. Cînta Fergie, Shakira sau pur și simplu Smaili. Era o lălăială de zile mari. S-o creadă Mutu: zilele erau mici, nopțile erau mari!

În orice caz, și-n orice glas, eram eu. Cîntam. Bine că nu mă auzea cîinele lu vecinu, că iar s-apuca să urle a mort. Bezmeticu!

Tocmai veneam din pivniță unde am aprins focul, cînd sună telefonul. Fixu. Cu o voce a semi-leheamite, că pe ăla sună numa mam-soacră, anafu și foști colegi drogați de la cantina săracilor că le trebe doi lei pînă luni, spusăi un alo, așa, de pamplezir. Era cu totul altceva dacă în loc de pam-plezir era unul de la Pan-pro, că ăia fac pită faină.

După ceva hîrîituri, dregeri dă voci masculine și șușoteli mîțoase, un cetățean, bănuiesc că era un cetățean, nu un oarecare, mi se adresă în suava, dar în același timp primitiva limbă a lui Gogol, Lomonosov, Stalin și Iliescu:

– Gaspada Alexeevici,

–  Gaspada? Nu stă nci un Gaspada p-aici.

– Gaspada, domnu Alexeevici, peședintili Putin ar vrea gavarit cu dumnievostră.

Nici dacă eram verișoara lui Houdini, Mița trapezista sau următorul Dalai Lama nu aș fi fost mai uimit, mai siderat și mai contorsionat de vocea cavernoasă ce părea mai degrabă farsa vechiului meu prieten din liceu, Piți. Nu Piți ăla cu na-ți-o-nala, altu…

Mă gîndeam că am mai dat eu cu blogu-n gard, ba chiar în Rusia și Putin, că l-am pictat cu diferite materii mirositoare și alte cele și nu-mi puteam reveni…

– Bă, care faci farse?

Mîțele de pe pervaz se uitau bănuitoare. Probabil că aveau impresia că iar mă sună că am cîștigat un milion de dolari, că s-a răsturnat un camion de viagra la colțul uliții sau că motanul cu șosete a mai terminat vreo două pereki de golumbi ai vecinului. Același.

Mă duse gîndu la domnu colonel, cîndva tovarăș, ce asculta prin interpuși telefonul personal ce nu-l aveam instalat la revoluție, dar la faza asta mi se blocă ramul de parcă accesam saitul ministerului educației în ziua cînd se afișează notele la bac. Minus 273,15 °C, adikă zero absolut. Eram blokat.

Dusei mîna la cap ca să gîndesc mai temeinic, dar gestul mă ajută doar să scap receptorul din mînă și legătura se întrerupse. Nu pentru mult timp însă. De sub pat, din cădița broaștei țestoase a viitoarei mele cumnate sau din adăpostul cîinilor comunitari colectați în comună după ce dubele misterioase îi deversau în nopțile fără lună, sună mobilul.

,,Noi suntem români, noi suntem români, noi suntem aici pe veci stăpîni!,, No, că alt rington nu mi-am putut alege…

De data asta o altă voce, fără bîrîituri, schizofrenie acustică umanoidă sau alte zgomote de fund. Adică fond. O voce ușor grizată, un picuț taraganată, dar fermă, așa ca a unui bărbat pe la 62 de ani două-trei luni și cîteva zile, ochi albaștri, păr puțin, proaspăt barberit și buzele aproape liniare (semnul de netăgăduit al ambiției și puterii) prinse să vorbească în cea mai neoș limbă moldovinească cu un puternic accent românesc de Balta-Albă:

– Domnu Alex, aș vrea să vă vorbesc personal și în acest scop am securizat această linie, astfel că va fi nevoie să dați socoteală niciunui serviciu de informații existent. Vă rog să mă ascultați.

La aceste cuvinte parcă predestinate de Mama Natura, zeul Zamolxe și umbra lui Mircea la Cozia, am rămas cu mobilul la ureche, dîndu-le de înțeles celor din casă, inclusiv pisicilor agățate de pervaz și cîinelui de sub mașină, că sunt angajat într-o aventură ce l-ar fi lăsat fără pălărie pe Indiana Jones, fără cisme pe baronul Munchausen și precis fără gît pe răposatul întru mucenicie Constantin Brîncoveanu. Nu l-am mai pomenit pe Mihai Eminescu, nici pe Nicolae Ceaușescu că erau deja super flu pentru o lume a sfinților. Mă bătea un gînd să dau de Mahatma Gandhi, de Margaret Thatcher, dar m-am lăsat păgubaș: simțeam cum mi se descarcă bateria. Nu a telefonului, ci a pismeicărului. Eram în pericol să fac atac de cord la inimă. Speram totuși că nu mi se va rupe jugulara de la picior!

-Ăăăă… Știu eu? Da, cine spuneți că sunteți? Că n-am înțeles de prima dată… Mințeam. Soția deja deschise ușa de la frigider să se-ncălzească.

– Vladimir Vladimirovici Putin.

– E… E…

– Ce „E” omule?

De data asta mîțele fură lovite de cîțiva țurțuri de la rufele ce înghețară instantaneu, băieții o tuliră să se dea cu patinele-n sufragerie unde se instală un mini-baikal autohton. Mirosea a Siberia.

– Încîntat…

Altă minciună. Nici dacă suna Sfîntu Petru pe linie directă nu aveam nevoie de mai mult de 8 secunde pentru a mă reculege. Ca la box. Eram knock-down. Bine că era duminica dimineața. Ce s-ar fi întîmplat dacă glumeții ăștia ar fi sunat cînd eram la biserică. Sau la spital… Mă transferau urgent la infecțioase, să nu se infecteze și alții că ieșea de o nouă Transnistrie. Sau la glumeți. Cine m-ar fi crezut?

– Domnu Alex, trebuie să vă întreb ceva. Ceva ce mă chinuie.

– Aha. Păi…

Era clar că ceva mergea rău în Rusia. Putin să mă sune pe mine? Și cum de știe românește? Românește-moldovenește, tot aia! Ăsta nu-i Putin! Ăsta-i Putin, cum sunt eu Serghei Lavrov! Sau Napoleon. Sau cel mai iubit dintre pămînteni…

– Mă gîndesc să mă căsătoresc cu o româncă…

Nu, de fapt n-a zis chiar asta. De fapt a zis că Elveția-i inspiră teamă că-n Rusia mulți au luat țeapă cu creditele-n franci elvețieni. Și ce dacă de la napoleon încoace nimeni nu s-a pus cu Elvelția? Nici Hitler, nici Stalin, nici papa. Apropo, tot atîtea divizii are papa? Și a mai sporovăit el încolo și-ncoace, cînd aut ăv ză blu îmi spune:

– Domnu Alex, dar cu tezaurul ce facem?

(nu știu dacă va mai urma, dar convorbirea nu s-a terminat aici. nici acolo…)

 

Cu teleguța prin gropi…


Mă gîndeam să scriu despre căruță. Sau cocie. Dar nu mai e o căruță. Nici cocie. E doar o teleguță. Dacă aveți chef și un pic de inspirație, încercați să citiți rîndurile de mai-sus cu vocea lui Aiurel din Winnie the Pooh. Mie mi-a ieșit!

Beton! Beton nemțesc.

Dar de pomană sau de amorul artei.

Pentru cei ce nu sunt la curent cu mijloacele de locomoție mai arhaice, căruța (sau cocia) e un fel de remorcă de lemn (mai ales), cu patru roți tot de lemn, pe cînd teleguța are doar două roți și e trasă de un cal sau de doi. Nemții, mai deștepți au înlocuit roțile de lemn cu roți de automobil, făcînd transportul mai confortabil, mai rapid și mai puțin gălăgios. Nemții! Iar ăștia dom-le?

Merg unii cu teleguța pentru că au pierdut două roți la căruță. Acum au varianta mini. Și merg prin gropi cu brișca precum ăia de calcă-n strachini.

Baiu, nu-i că merg. Ci că stropesc cu noroi. Nu pe mine, nici pe tine. Stropesc istoria. Aia. Știți voi. A Bisericii. Cu separarea Bisericii de stat. Sau stat cu sî mare și Biserică cu bî mic. Și a banilor statului în Biserică. Avea clasicul Caragiale o vorbă. Iat-o tălmăcită. Nu-mi place cine o tălmăcește, dar o zice bine.

Nu-mi place pedeleul…

 

La Caracal unde s-a răsturnat carul cu proști…


sursa: http://demotivational.in/stupidity/

Nu știu unde, poate într-un Magazin Istoric, nu știu cînd, poate pe vremea lui Ceaușescu, am citit o explicație a expresiei „La Caracal, unde s-a răsturnat carul cu proști…”

Spunea autorul că de fapt nu era vorba de proști, ci de ploști. Și nu era vorba de români sau olteni, ci de niscaiva ruși voluntari în trupele lui Tudor Vladimirescu. Carul de aprovizionare era plin de ploști, nu cu proști (cine ar fi crezit așa ceva!!!) și la Caracal, la o manevră mai strînsă, gata, s-a răsturnat. Rușii raportară mai sus că s-a răsturnat un car cu proști în loc de ploști. Expresia a prins (chiar mă mir de ce că se știe că oltenii sunt foarte isteți) și a dat de înțeles cînd era rostită că acolo, ca la Caracal, e o puzderie de proști. Asta e! Istoria nu iartă. Rostită în alt context transmite că și în locul respectiv s-ar găsi destui indivizi –  poți să umpli un car – care sunt declarați, parafați și răsturnați, deci proști. Nasol!

Probabil că prima întrebare s-ar pune cam așa: s-ar mai fi răsturnat carul cu proști la Caracal într-o societate dominată de islamiști? Oricum turcii erau prin țară… dar într-o societate creștină?

Mă uitam ieri și alaltăieri la un serial documentar pe TVR 2: ceva despre islamiști și islam. Intervievații erau din state islamice din Europa, etc. Unul era fratele fondatorului Frăției musulmane din Egipt. Altul un filosof din Iran. Acesta din urmă spunea că islamul nu-i interesează pe tineri care-și dau seama de înapoierea și întunerecul în care le ține islamul. Egipteanul povestea despre coabitarea dintre puterea militară și islamiști pînă islamiștii denunță dictatura militarilor și intră în conflict cu ea. S-a mai spus despre mitul salvatorului, a lui Mahdi, conducătorul trimis de Allah ce va salva națiunea. Și de greșelile Occidentului în relațiile cu statele islamice, impactul lui Khomeini, ura femeilor musulmane față de conducerea clerului islamic. Un tip foarte interesant a spus ceva ce contravenea politicii islamice a țării sale la o conferință în Berlin, apoi la întoarcere în Iran a fost arestat, întemnițat și dat afară din clerul islamic.

În documentarul de Youtube ni se spune de ce islamiștii urăsc democrația: a face parte dintr-un parlament și a face legi contravine islamului: toate legile au fost făcute de Allah, enunțate de Muhamad, așa că ele există, nu mai trebuie făcute altele. Islamiștii urăsc democrația pentru ea contravine islamului. De aceea orice musulman ce este ales într-un  parlament dintr-o țară ne-islamică nu mai este musulman.

Unul dintre intervievații din documentar mai spunea că este ciudat să trăiești în secolul 21 după interpretarea Coranului ce a fost făcut în cele trei secole după moartea lui Muhamad. Ei știu mai bine, dar aici înclin să-i dau dreptate. Cu toate că și creștinii vor să revină la punerea literală în practică a Bibliei. În documentarul Islam vs Islamists apare un musulman canadian moderat Tarek Fatah, ce-i combate pe islamiști, el însuși pus pe o listă de 4 personaje anti-islamice, el fiind singurul musulman de pe listă. Iată că sunt buni moderații. Mă bucur că invitatul său, un imam din Trinidad-Tobago a folosit o expresie ce am folosit-o și eu jihad împotriva jihadului.

Mi se pare extraordinară ideea să fii musulman și să faci un documentar, ba chiar două undercover și să-l faci public. Ce ziceți. Ia uitați și ceva despre afacerea caricaturilor din Danemarca și de minciunile vehiculate de clerici. Clericii ăștia!

La 1,2 miliarde de musulmani unii extremiști înfocați vor să lichideze democrația, așa cum e ea, să impună islamul ca să-i protejeze pe toți pămîntenii și să omoare pe oricine se opune planului lor. For zeă pis of maind.

Dar mă gîndesc că și noi avem extremiștii noștri ce seamănă în esență cu extremiștii musulmani. Nu vor să discute, vor să impună. Dacă s-ar putea ar și lichida. Pentru ei nimic din ce gîndesc alții nu poate fii bun pentru că nu este ceea ce gîndesc ei. E lipnede ca lacrima: cine nu-i cu ei e împotriva lor! Orice vorbă diferită de a lor merită pedepsită. Dar nu numai ideile, că alea nu țipă de durere, ci cei ce le enunță. Ne mîndrim cu extremiști pentru că nu vrem să ne folosim creierele. Îi blestemăm pe cei ce și le folosesc pentru că, chipurile, încalcă legea Domnului. Sau interpretarea ei. Ce fac pe deștepții? Se cred mai cu moț? Mai buni ca noi?

Pentru extremiști nu înseamnă nimic că inchiziția nu mai există. Lor le pare rău că n-au o inchiziție personală. Fac valuri și se mîndresc cu îngustimea lor. Îngustime demnă de un car ce trece pe la Caracal. Precis o să se răstoarne. Așa cum s-a răsturnat acolo carul cu proști.

 

Minciuni pocăiești


sursa:http://www.funandmusic.biz/funny-pic-mary-poppins.htm

Vă anunț cu bucurie că pocăiții de peste baltă au început să înșire minciuni tipice. Ei nu numai că știu cine sunt, ci și ce gîndesc. Mai ales ce nu mi-a trecut niciodată prin cap. Un exemplu elocvent, dar în același timp jalnic este postat pe http://armoniamagazineusa.com/2014/06/12/un-nume/ ce spune cam așa:

„Însă, din preaplinul de sine  – dr. Alexandru Nădăban  –  și-a manifestat  nemulțumirea că nu este mediatizat cum se aștepta.  Probabil de aceea apare  ulterior și Nota redacției Newsnetcrestin.”

Și unde mi-am manifestat această nemulțumire că nu am fost mediatizat așa cum mă așteptam? Probabil că eram în transă și duhul armoniamagazinusa m-a cercetat. M-a cercetat așa de tare că a început să mă tragă de urechi. Noroc că eram în transă. Cum să te lupți cu un așa demon? Simplu: strigi Înapoia mea Satano!

Pentru posteritate: cine este Newsnetcrestin și ce apare acolo?

În rest aceleași reacții tipice de teologie de baltă tipică românească.Îi recomand vajnicului apărător al credinței strămoșești să încerce puțin șotron teologic ca antrenament pentru intrarea în dialog cu teologi mai renumiți cum ar fi Origen, Augustin, Petro Valdo și alții. În caz că refuză, ca teologia să alunece mai ușor pe gît în jos, poate lua cîteva lingurițe de dulce conform rețetei patentate Mary Poppins. Dar atenție, în disputa cu teologia academică și istoria să n-o sfîrșească ca Marry ce s-a ciocnit cu avionu’! Meni fani feisis!!!

Să mă ierte patrioții ofuscați și să strige o dată cu mine Hai România! și Jos Pițurcă! Azi începe mondialul de fotbal!!!

P.S. armoniamagazinusa: mulțumesc pentru publicitate. Aia negativă dă cele mai bune rezultate! lăv iu frate!

NOTĂ: Postul inițial a fost șters. N-am cerut așa ceva.

A exorciza sau a nu exorciza? – aceasta e întrebarea


În VT nu se pomenește nimic despre exorcism. Cu toate că vrăjitorii făceau minuni, că duhurile erau responsabile de unele acțiuni ale oamenilor. Cu toate astea accentul se pune pe întoarcerea la Jahve, la Ierusalim, la Templu și respectarea legii din inimă: milă, cinste, dreptate, loialitate. Caracter, caracter și iar caracter.

Trec anii și apare Isus ce îi trimite pe draci în porci, eliberează femeia ce era țintuită într-o poziție incomodă de un drac, poruncește dracilor să o ia spre Adînc. Super! Ba învinge moartea și se ridică la cer. Satana își mai face totuși de cap, dar ucenicilor li se dă posibilitatea să alunge dracii, să-i elimine pe cei afectați de Satana (mincinoșii, sex-ofenderii, etc.) În final o etapă mare a lumii se încheie cu bătălia tuturor bătăliilor, legarea Satanei și aruncarea lui în Adînc pentru 1000 de ani. O veșnicie aș putea spune. Apoi iar e liber (cam ca și primul și al doilea război cu Irakul) și vine judecata cea mare. Teren controversat însă de multele interpretări. Deci pas!

Totuși ce ne facem cu dracii ăștia? Linia dintre o boală psihică și demonizare e destul de subțire, dar încă perceptibilă. Cam toți am văzut Exorcistul. Uite un alt film despre așa ceva.  Interesantă mi se pare cartea unui ateu (M. Scott Peck) ce spune că diavolul există și a participat la exorcizările despre care scrie (Psihologia minciunii).

Pavel spune să ne împotrivim diavolului și să fugim. Isus parcă e mai direct: să îl batem, să-l alungăm. Cine poate rezista la o experiență atît de dură?

Test


Urmăriți materialul și enumărați cîte idei identice cu creștinismul și cîte idei contrare creștinismului anunță autoarea călătoriei în lumea de dincolo. Chiar sunt curios. Eu am identificat mai multe idei comune cu creștinismul decît idei contrare lui. Apropo, faceți o comparație cu un material asemănător ce se află pe youtube în care Ioan Gabor povestește lucruri de dincolo?

Aiurea-n tramvai… sau despre îngeri și proroci


Tramvaiul este un vehicul special. Cel puţin pentru mine. E ca viața: merge unde trebuie fără să faci prea multe eforturi. Asta dacă ești normal. Merge pe acelaşi traseu. Dacă nu îşi convine traseul schimbi tramvaiul sau linia. Deci ai de-a face cu o călătorie extrem de previzibilă.

Călătoria cu tramvaiul e avantajoasă şi pentru că îţi dă o anumită libertate: poţi să priveşti ce se întîmplă în interiorul său sau în afară în loc să ai grija condusului. Vezi toată lumea de sus, aşa că ai o perspectivă mai largă. E ieftin şi dacă chiar nu ai coborît unde trebuia mai faci puţină mişcare pînă la destinaţie. Într-un cuvînt, îţi dă acea pis ăv maind pe care maşina nu ţi-o poate oferi pentru că te grăbeşti şi trebuie să fii foarte atent. În plus în afară de bilet, care e foarte ieftin, nu îţi trebuie asigurare, taxă de drum, permis şi plinul făcut, fără să mai pomenim că uzura tramvaiului şi că respectarea sau nerespectarea regulilor de circulaţie nu te interesează. Deci tramvaiul, pe lîngă că nu poluează atmosfera nu-mi poluează nici mintea, nici buzunarul, nici alte cele. Avantaje şi numai avantaje…

Cu toate astea nu mă aștept să iau tramvaiul și să ajung în Nirvana. Nici nu mă aștept să mă împiedec de un catharsis de vreo anumită factură. Nu. Pentru mine tramvaiul e doar un tramvai. Nu mă inspiră cu nimic. Ba chiar e anost.

Dar în unele tramvaie se petrec lucruri năucitoare, puțin sau deloc previzibile, ce au schimbat destinul unor oameni. Oare de ce? Oare destinul meu poate fi schimbat de mersul cu tramvaiul? Ueit ănd si!

Cazul 1.

De exemplu ce te faci cînd în tramvai încep să se întîmple lucruri ciudate? De exemplu, într-un post mai vechi aminteam de un fost penticostal, fost baptist ce a stat de vorbă cu o tînără ce s-a făcut nevăzută după ce a coborît şi i-a spus unele lucruri despre propria-i persoană pe care numai el le ştia . Ce faci? Te duci la doctor, te apuci să citeşti tratate de angeologie, stai în post şi rugăciune sau îţi spui că ai greşit tramvaiul? Un tramvai numit… mirare.

Aș putea justifica cumva această întîlnire de gradul III sau această epifanie laică. De exemplu, cu moștenirea penticostală latentă și cu oarece neîncredere în astfel de manifestări din biserica baptistă, omul nostru era undeva la granița spre credința care spune că îngerii există, comunică, după care dispar lăsîndu-te cu gura căscată. Mie fenomenul acesta mi se pare foarte asemănător cu cel al OZN-urilor. Le vezi, dispar, apoi toată lumea te privește cu neîncredere. Uot if… Apoi aflat într-o biserică cu zbateri, dar fără soluții, omul nostru era receptiv la ceva nou, la ceva inedit. Cu toate astea îngerul nu i-a dat un mandat, nu i-a prezis viitorul, ci i-a spus ceva despre el. Paralizant!

Nu știu dacă îngerul se aștepta ca respectivul să întrebe no și acum ce ar trebui să fac io? În logica mea ceva îmi spune că dacă îngerul ar fi avut un mesaj, indiferent care era acela, l-ar fi transmis. Ceea ce și cred că s-a întîmplat de fapt.

Dacă mie mi s-ar întîmpla așa ceva, mi s-ar da peste cap întrega mea viață. Ce ar urma de acolo? De ce a fost nevoie de așa ceva? Care este bătaia unui astfel de mesaj și a unei astfel de întîlniri? Complicații…

Cazul 2

Apoi ce te faci cînd în tramvai cineva îţi spune aut ăv năuueă că ai să te pui pe treabă că oamenii te vor urma? Aştepţi să îşi arunce toţi hainele înaintea ta, schimbi tramvaiul, te dai jos cu o staţie mai devreme sau pur şi simplu intri în rol? Mă gîndesc că atunci cînd încep să ţi se întîmple astfel de lucruri devi mai selectiv cu tramvaiul sau încerci să vezi dacă tramvaiul îți comunică ceva mai mult. Insiști. Un tramvai numit speranță?

Și această arătare era pe fondul unei moșteniri penticostale în context baptist. Omul nostru venea de pe o linie descendentă penticostală și se confrunta cu necazuri baptiste tipice. Dar cum se poate explica o astfel de întîlnire de gradul II? Poți presupune o mulțime de lucruri: că prorocului i-a vorbit atunci Domnul și mesajul era urgent și trebuie transmis mintenaș. Se poate. Apoi că el sau ea avea mesajul, dar nu găsise ocazia. Și asta se poate. Dar se mai poate că mesajul era acolo de mult și prorocul nu l-a băgat în seamă. Era prea aiurea. Las că și prorocul e om.

Dar omul nostru a intrat în rol.

Cazul 3

Te duci la o întrunire religioasă. Iți place omul ce vorbește, îți spune ceva ce îți dă de gîndit. Chiar mult. Îți face praf premisele teologiei tale. O întîlnire de gradul I. Viața ta este dată peste cap. Păi e grav. Dacă Isus nu e Dumnezeu, dacă e o emanație, dacă nu există Trinitate, dacă el a avut un început și dacă tu ești mîntuit numai și numai dacă numele tău e scris în cartea vieții (ce nu mă îndoiesc, dar cine poate verifica, Biblioteca Academiei?) și alte chestii de genul ăsta, indiferent dacă se vorbește în limbi, se prorocește sau se cîntă îngerește, fugi!!!

Mai ales dacă omul care îți vorbește se numește Nelu Vlaic. În ce tramvai te-ai urcat? Pare  cam deraiat. Ai și plătit bilet?

În ce tramvai a primit el informațiile astea vechi de aproape 2000 de ani? Mie mi se pare că e cam …aiurea-n tramvai. Dă-te jos, nu merită să călătorești cu așa ceva. Tramvaiul ăsta nu va ajunge nici măcar în depou!

Poate un pastor să ajungă în iad?


Tocmai a murit un pastor baptist foarte bătran şi credincios… Ajuns la porţile raiului, este luat in primire de un înger, care-i zice:

– Tu, in iad!…

– Cum?!?… Eu am fost pastor şi am fost credincios toată viaţa!…

– Bine-bine!… Stai sa vedem ce spune şefu’…

Cînd pastorul ajunge in fata sa, Dumnezeu tună:

– În iad!…

Izbucnind în lacrimi pastorul strigă:

– Cum, Doamne?!?… Eu, care am fost toată viaţa pastor, în iad?!?

Atunci, apare Sfîntul Petru care vine lîngă pastor, îl bate uşor pe spate şi-i zice zîmbind:

– Puţin credinciosule… vezi tu norişorul de colo?!?… Zîmbeşte, eşti la camera ascunsă!!!

Exorcişti din toate cultele uniţi-vă!


Parafrazînd celebra lozincă a comuniştilor “Proletari din toate ţările uniţi-vă!” preluată din Manifestul Comunist şi aflată pe piatra de mormînt a lui Marx, ce a fost şi deviza de stat a Uniunii Sovietice fiind prezentă pe panglicile roşii ale Stemei URSS, iar, în 1919, tipărită și pe primele ruble ale Rusiei bolșevice (unde era scrisă în limbile rusă, germană, franceză, japoneză, engleză şi arabă), încerc să pun întrebarea: cum de lumea asta spirituală este percepută dualist: aia bună a lui Dumnezeu, aia rea a lui Satan, dar în acelaşi timp persoane diferite au experienţe diferite referitoare la întîlnirile cu cei care aparţin ambelor domenii.

Pe de altă parte mai există (din vechi timpuri) şi cei are spun că în final pînă şi Satan va primi iertarea de la Dumnezeu. Recent, căutîndu-l pe Ioan Gabor pe youtube, am dat de trei relatări care mi-au atras atenţia: una în engleză a unui american ce nu iese din tiparul cunoscut pînă acum , a doua a unei tinere din România care în mod clar prezintă nişte detalii foarte interesante http://www.youtube.com/watch?v=Trl0QY2gZmE&feature=related şi în cele din urmă a unei femei, tot din România care confirmă unele informaţii deja ştiute, dar care deschide o fereastră într-un unives total diferit şi în mare parte necunoscut: cel al sataniştilor http://www.youtube.com/watch?v=FjeHuKIqVio&feature=related.

Aş vrea să mai fac cîteva precizări: în urmă cu aproape 20 de ani spuneam că viitorul bisericii va fi unul charismatic, adică unul în care Dumnezeu va acţiona dincolo de limitele cunoscute de om pînă în momentul actual. Aceasta nu m-a făcut să devin “charismatic”, ci să fiu atent şi să îl recunosc pe Dumnezeu la lucru. În acelaşi timp, mi-am dat seama că există mulţi diletanţi în materie de spiritual combat, acest adevăr fiind prezent chiar în bisericile penticostale. Pe de altă parte am fost uimit să aflu că unii creştini, la fel ca şi ateii, exclud existenţa lumii spirituale malefice şi efectele sale în viaţa oamenilor. Pe de altă parte recunosc că aşa-numita “teologie a blestemelor” care spune că blestemele rostite au efect asupra omului (indiferent care ar fi acesta) nu are un fundament bine conturat şi că există destule mărturii şi argumente pentru a o contracara. În acelaşi timp însă ce ne facem cu realitatea: de ce spiritele malefice acţionează şi de ce nu putem, ca să zic aşa, “să le venim de hac”?

Există în această direcţie două direcţii mari, diferite: una spune că nu te angajezi în luptă cu lumea spirituală malefică, ci o eviţi, fugind de eventuale urmări. A doua ce spune că nu numai că nu trebuie să fugi, ci să le cucereşti terenul în Numele lui Isus Cristos. Pe cînd prima spune că eşti sub protecţia sîngelui lui Cristos, pentru că eşti creştin, cea de-a doua spune că trebuie să adopţi o mentalitate vecină cu cea a fariseilor ce spălau toate vasele şi dădeau zeciuială şi din mentă, just in case… fiind oricînd şi oriunde sub atacul lor. Depinde de cine eşti, de ce fel de creştin eşti, de ce îngeri te protejează sau de ce?

În ceea ce mă priveşte nu am avut de-a face cu “bătălii” sau cu mari încercări în domeniu, partizanii celei de-a doua variante vor spune că nu pune Domnul bază pe mine nici cît pe un copil, şi aici s-ar putea să se înşele, pentru că aş avea cîte ceva de povestit în domeniu. Tot în aceste două concepţii se încadrează modul cum este percepută lumea spirituală malefică: unii spun că Dumnezeu ţine totul sub control, Sanat neputînd să facă mai mult decît îl lasă el, şi aici există argumente în Scriptură. Alţii, mai activi, spun că Satan are slujitorii săi care vin şi îi culeg pe cei răi în ceasul morţii ca să îi ducă acolo unde trebuie. Şi aici există unele referinţe în viziunile unor creştini din antichitate pînă în ziua de azi. Interesant că Isus i-a trimis pe demoni în Adînc, dar nu există niciunde menţiunea în Scriptură că acolo ei ar fi şefi, ci că sunt şi ei chinuiţi.

Deci, suntem biruitori, intangibili şi activi sau supuşi atacurilor demonilor, totdeauna în pericol, vorba lui Pavel şi gata să ripostăm ca la karate “simţind pericolul”? Sau depinde de situaţie?

Is There Such a Thing as Life After Death?


Time Magazine
By Laura Fitzpatrick Friday, Jan. 22, 2010
// Click  here to find out more!

Is there life after death? Theologians can debate all they want, but radiation oncologist Dr. Jeffrey Long says if you look at the scientific evidence, the answer is unequivocally yes. Drawing on a decade’s worth of research on near-death experiences — work that includes cataloguing the stories of some 1,600 people who have gone through them — he makes the case for that controversial conclusion in a new book, Evidence of the Afterlife. Medicine, Long says, cannot account for the consistencies in the accounts reported by people all over the world. He talked to TIME about the nature of near-death experience, the intersection between religion and science and the Oprah effect.

Medically speaking, what is a near-death experience?
A near-death experience has two components. The person has to be near death, which means physically compromised so severely that permanent death would occur if they did not improve: they’re unconscious, or often clinically dead, with an absence of heartbeat and breathing. The second component [is that] at the time they’re having a close brush with death, they have an experience. [It is] generally lucid [and] highly organized.

Întîmplări ciudate (4)


Am mîncat, m-am uitat la tv şi apoi m-am culcat. Dimineaţa, după plecarea părinţilor m-am trezit şi m-am dus să vad cît era ceasul. În faţa ochilor îmi stăruia o imagine: un trunghi echilateral albastru intens, cu marginile, perimetru roşu aprins, triunghiul fiind înclinat cam cu 15-20 de grade.  În rest, fondul imaginii era negru. Dau la o parte draperia şi mă uit la ceasul din turnului primăriei. Soare orbitor. Nu văd nimic cu ochiul stîng pe care-l închid din reflex. 9 fix. Mă îmbrac şi mănînc nimic. Semnalul cunoscut. La geamul din cămară (care era egală ca suprafaţă cu bucătăria, adică cam 3 pe 6 metri) scot capul afară şi îl văd pe prietenul meu gata să meargă undeva. Cobor şi eu.

– Aseară ai plecat şi nu am convenit ce o să transmiţi.

– Da, dar eu am transmis!

– Şi eu am recepţionat!

Ceea ce am “visat” era exact ce el a “transmis”!

Coincidenţă? Telepatie sau altceva?

Întîmplări ciudate (3)


Locuiam de cînd mă ştiam pe B-dul V.I.Lenin nr.1 sau pe B-dul Republicii nr. 73, că Palatul Cenad, era mare, avea de fapt patru porţi masive, dar numai două deschise în timpul zilei la adresele amintite. Celelalte două de pe latura clădirii ce dădea înspre Sfatul Popular erau (cu cîteva excepţii) închise tot timpul. Adresa nu conta prea mult pentru că era acelaşi poştaş care cunoştea pe toată lumea.

Aveam un prieten foarte bun care se mutase tot pe Lenin 1, dar un etaj mai jos, la cealaltă scară, îl chema Dinu, de fapt Constantin Cioarsă. Era cu un an mai mare, dar ne împrietenisem, devenind prieteni la cataramă. Ne vizitam, ne plimbam împreună prin toate locurile mai mult sau mai puţin ciudate din Arad, mergeam la bunici împreună şi datoriă faptului că el avea biciclete şi eu nu, mă bucuram cînd mergeam cu bicicleta pînă în Checheci la rudele mele. O dată am fost chiar şi la mare împreună cu familiile şi am locuit la aceiaşi adresă. De ce mai multe ori fluieram semnalul “nostru” şi ieşeam la geam sau pe balcon şi comunicam. Înainte ca să avem telefon (el avea deja) ne-am confecţionat două lanterne din tuburi Bergman de plastic şi am comunicat prin alfabetul morse. Era un pas înainte în materie de comunicare la nivelul anilor 60.

Dar o dată, după ce el văzuse (ştia să vorbească la perfecţie limba maghiară) la TV Budapesta un program despre hipnoză, am avut o lungă discuţie, intrigaţi de o astfel de practică, putere sau ce o fi fost. Mi-a spus că el are putere mai mare decît mine la aşa ceva pentru că are ochi negri, spre deosebire de mine care-i aveam albaştri. M-am simţit inferior.  N-am încercat să ne “hipnotizăm” reciproc, dar ne-am prostit un pic.

Dar, am experimentat cîteva chestii ciudate. De exemplu, dacă el nu era acasă şi plecase în oraş să cumpere ceva sau dacă venise vreun coleg de clasă de-al său şi plecaseră să se plimbe, ieşeam în faţa clădirii, acolo unde şi el (ei) ieşise(ră) din clădire, stăteam cîteva secunde ca şi cînd aş vrea să ascult de unde vine un zgomot (eram total relaxat) şi apoi plecam într-o direcţie, pe urmele lui (lor), fiind convins că o să îl (îi) întîlnesc.

O dată am ajuns pînă la un loc din Cetatea Aradului unde exista o frescă făcută de un ostaş sovietic (avea o aură de mister) şi eram contrariat că nu i-am găsit. Era locul pe care îl atingeam de cele mai multe ori, cam la doi-trei kilometri de casă. M-am întors din drum, apoi am revenit în faţa frescăi, dar tot nu erau acolo. Mi se părea că ceva nu este în regulă. Ceea ce eu “ştiam” nu concorda cu realitatea. Ciudat! Am abandonat şi m-am întors acasă.

A doua zi am aflat că ei fuseseră exact în acel loc, urmînd exect traseul pe care l-am urmat şi eu, dar au decis să meargă dincolo de frescă, dincolo de locul în care ne opream de obicei. Eu m-am blocat din cauza precedentului, fără să îmi treacă prin minte că ar mai trebui să “ascult” unde erau ei la momentul acela. Totuşi mi se părea normală această percepţie ce trecea dincolo de comunicarea obişnuită şi pe care o catalogam ca izvorînd din prietenia noastră foarte apropiată.

Apoi, cu o altă ocazie am ajuns să discutăm despre telepatie. Este celebră,  experienţa americanilor (adevărată sau ba) ce au încercat să transmită un mesaj telepatic dinspre sau spre un submarin atomic. Nu mai ţin minte nici dacă experimentul a reuşit (probabil că da de vreme ce noi îl discutam), nici dacă la acea dată noi eram la curent cu acest experiment sau era vorba de cu totul altceva. Cert este că am auzit de telepatie şi ne-a atras. Am ajuns la concluzia că el este un bun “transmiţător”, iar eu sunt un bun “receptor”. Era într-o după masă a vacanţei de vară, aşa că am decis să facem un experiment în timpul nopţii. El să transmită şi eu să recepţionez. Apoi, din cine ştie ce motive, am schimbat subiectul discuţiei şi nu ne-am adus aminte de ea nici cînd ne-am despărţit. Dar a doua zi…

Întîmplări ciudate (2)


Dacă ne gîndim bine fiecare dintre noi îşi aduce aminte de cel puţin o “întîmplare ciudată”. Prima care am trăit-o era pe vremea cînd în Arad funcţiona Baia comunală, Simoy. Era o clădire cu un punct termic propriu, cu văni de marmură adînci, în încăperi de circa 12 metri pătraţi. Plăteai un bilet, parcă patru lei. Cînd suna cineva care terminase baia, femeile care deserveau locul deschideau uşa de metal cu un şperaclu lung si solid şi intrai. Ţi se dădeau două cearceafuri. Înăuntru aveai o sfoară de care dacă trăgeai declanşai soneria şi la capătul coridorului pe un panou apărea numărul băii. Erau cam 20 pe fiecare latură a clădirii. Te lasă cam 30 de minute, după care erai atenţionat cu o bătaie în uşă că ar cam trebui să termini. Băiaşa se asigura că vana ţi-e spălată şi că eşti încuiat.

Exista o caserie, unde lucra mama unui coleg de clasă, o frizerie şi încă ceva. Aceasta era baia comună. O zi pentru bărbaţi, alta pentru femei. Plăteai acelaşi bilet şi intrai. Îţi lăsai hainele la garderobă, primeai un petec cu care iţi mascai anumite părţi mai importante ale corpului şi un cearceaf. Dacă voiai al doilea după ce te ştergeai, îi dădeai tipului cu cearceafurile un leu, neoficial, şi primeai al doilea cearceaf, în care te înfăşureai ca într-o togă. Ca urmare baia era plină de senatori romani. O tempora! Existau mai multe feluri de bazine: cu apă caldă, cu rece, o încăpere cu abur fiebinte şi una cu abur uscat duşuri, şi la etaj o sală cu paturi şi pături unde puteai să te odihneşti. La parter mai era, o încăpere mai mare cu mese şi scaune unde puteai să comanzi de la un ghişeu, a unui bufet T.A.P.L. ceva de băut sau ceva mîncare rece. Tot acolo era un cîntar alb metalic.

Frizeria de la parter avea două  sau trei scaune, dar mai era o sală mică de masaj şi pedichiură şi bineînţeles personalul aferent. Pedichiuriştii umblau peste tot cu cutia lor de lemn în care îşi ţineau ustensilele. În baia cumună nu aveai probleme cu nimeni. Puteai să stai de dimineaţa pînă seara. Dar cine voia să facă asta? Eu nu. De multe ori stăteam şi doă ore la rînd numai să nu dau ochii cu boşorogii de la comun. Era un teren cam ciudat pentru un băiat de 8 ani. Şi era prea cald, ceea ce nu îmi plăcea. De obicei era mare aglomeraţie sîmbata şi vinerea. Pe atunci în Arad existau foarte puţine blocuri şi clădiri mai vechi cu încălzire centrală, aşa că mai toată lumea, proletariatul, dar şi intelectualii se ducea pentru o baie bună la baia oraşului. Ăsta era nivelul nostru de trai. Erau familii la care care intrau bărbaţii (tatăl, fii) într-o baie, femeile (mama, surorile) în alta. Băiaşa lua cam un leu bacşiş de fiecare uşă deschisă. Într-o zi aglomerată făcea peste 100 de lei, ceea ce era foarte mult. Mai ales că bacşişul era înfierat ca o practică a vechiului regim şi trebuia extirpat.

Înt-o dimineaţa m-am dus şi eu cu tata la baie şi m-a “convins” să mergem la comun. Ne-am îmbăiat, am stat puţin să ne “aburim” şi apoi transfiguraţi în senator senior şi senator junior am poposit la bufet. Tata a găsit imediat cu cine să stea de vorbă. Nu mai ţin minte cine era, dar ei doi discutau ca de la egal la egal la masa noastră. Mi-am rotit privirea prin sală, era cam de şase pe şase, poate nu chiar patrată. Erau prezenţi cam şase-şapte, hai să zicem zece “senatori”. Asta cu tot cu plebeul de la ghişeu. Am rămas cu ochii în ochii unui individ de circa 50 de ani undeva peste masa noastră, într-un unghi de vreo 15-20 de grade spre stînga. Era cel puţin pe la patru metri distanţă. În toată sala nu exista alt copil. Mă privea cu capul înclinat în jos, uşor pieziş, stînd pe cîntar. Nu dădea impresia că ar fi fost incomodat sau deranjat de ceva anume sau de cineva anume.

În acel moment am primit comanda să mă ridic, să mă duc direct la el şi să îl cîntăresc. Nu, nu s-a rostit nici un cuvînt, nu s-a schiţat nici cel mai mic gest. Nu a existat niciun fel de body-language. Privirea sa extrem de pătrunzătore îmi comunica totul. Urma să mă ridic de pe scaun, să mă duc la el. Nu trebuia să îl întreb ce voia. Ştiam precis. Trebuia să îl cîntăresc. Nu avea nevoie de “ajutorul” meu, ci îmi poruncea să fac ceea ce el voia. Eram speriat, aproape înfricoşat. Am simţit ceva ce nu mai simţisem vreotdată. Ceva rece, dur, imposibil de rezistat. Nu am înţeles ce era. Nu ştiam ce mi se întîmpla. Probabil eram hipnotizat. Totuşi, eram cît se poate de lucid. Îmi era frică, dacă nu groază. Nu ştiu exact ce s-a întîmplat în momentul următor, dar cumva eye-contactul s-a rupt. Am scăpat de imperativul chemării lui. Am schimbat cîteva cuvinte cu tatăl meu şi apoi m-am uitat din nou la acel bărbat în vîrstă. Privirea i s-a schimbat. Stătea de vorbă cu cineva. A lăsat ochii în jos ca şi cînd nimic din ceea ce am experimentat nu s-a întîmplat cu adevărat. Am avut doar impresia? Nu cred.

Cîţiva ani mai tărziu…

Întîmplări ciudate (1)


Totdeauna îmi plăcea “tăierea porcului”. Nu numai pentru că de obicei mama mă învoia în ziua respectivă de la şcoală sau de dragul szekey gulaşului de la prînz şi a urechii de porc bine pîrjolite, ci şi din alte motive. Printre altele era vorba, aşa cum spune şi G. Călinescu în Istoria literaturii române, de atmosfera tipică a satului românesc. Seara pe la ora şapte mîncam pecie (adică carne) şi cîrnaţ rumenit la focul mic în tipsia cu untură clocotită, la care se adăuga maioş fiert în gigantica căldare de afară şi apoi jumeri încă calde. Pe masă mai erau felii uriaşe de pîine  proaspătă coaptă la pec (adică brutar) şi castraveţi sau ardei acri de închideai instinctiv ochii cînd muşcai din ei. Nu tu supă, piure sau alte umpluturi de genul ăsta, ce nu îşi aveau rostul la aşa eveniment. Cei mai în vîrstă începeau cu câte un păhărel de ţuică de prună (peste cea cu care biruiseră frigul din timpul zilei) şi continuau cu vin roşu în timpul mesei. Niciodată nu se făcea exces – doar atît cît să aibă toată lumea un pic de chef. Nimeni nu cînta, nimeni nu înjura. Nu se fuma, nici nu se ruga nimeni înainte sau după masă. Eram toţi ortodocşi. De fiecare dată se nimerea la pomana porcului cel puţin un unchi sau o mătuşă, care bineînţeles rămînea şi la masă. Doar unchiul Avram înainte de a despica porcul îi cresta cu cuţitul, pe capul bine pîrlit şi şurluit, o  cruce mare. Astfel porcul arăta ca un cruciat… mort. Toată lumea mînca în bucătărie, o cămăruţă, cu pămînt pe jos şi cu două ferestre mici prin care abia se vedea afară. Din bucătărie dădeai spre “horn”, încăperea neagră în care se afumau mai apoi slănina, şunca şi cîrnaţii. Căldura cuptorului ţărănesc, combinată cu mirosul cîrnaţului ce sfîrîia, alcătuiau o combinaţie irezistibilă. Dar pe lîngă toate astea, mai exista ceva ce făcea ca acele seri să fie atractive pentru un orăşean: povestirile.

O dată, bunica a povestit cum într-o noapte s-a întîlnit cu “Fata bisericii” din Micălaca. Nu mai ţin minte cum de bunica se găsea pe uliţa principală a satului (strada Renaşterii) în toiul nopţii. Nu ne-a spus şi nici noi nu am întrebat. Dar, ceea ce i se întîmplase mi s-a părut straniu. “Fata bisericii” era o apariţie uriaşă de vreo patru-cinci metri, o fată gigantică, cu părul negru, despletit. Fata părea dezorientată şi a întrebat-o pe bunica cît era ceasu’. Cum bunica ştia cine era personajul, a sesizat pericolul. Cu toate că nu ne-a spus exact care era anume, glasul ei grav, pauzele semnificative şi gesturile mai domoale lăsau să se ghicească că îi era o frică de moarte. Dînd dovadă de înţelepciunea proverbială a poporului nostru, bunica a minţit arătarea spunîndu-i că era ora …patru. “Se făcea de ziuă şi a trebuit să plece să nu o prindă dimineaţa, a explicat bunica, altfel m-ar fi luat cu ea.” Am fost fascinat de povestirea ei şi l-am întrebat pe tata dacă asemenea lucruri erau adevărate. Tata mi-a făcut semn că “discutăm noi mai tărziu”. Era un semn din acela pe care toţi părinţi ştiu să îl facă copiilor cînd abordează în public un subiect mai incomod.

A doua zi mi-a spus că bunica avea nişte probleme psihice. N-am prea înţeles eu prea bine despre ce era vorba, dar parcă voia să îmi comunice că bunica nu era “întreagă”. Trebuie să fi fost adevărat sau poate cel puţin era o explicaţie destul de bună pentru manifestarea bunicii, pentru că, tata era fiul ei. Nu ar fi putut spune despre propria mamă că e …ştiţi dumneavoastră cum!

Dar povestirile nu s-au oprit aici…