M-am convertit din nou: sunt musulman baptist!

Am devenit musulman baptist. Eram musulman și m-am botezat într-u Allah. Am strigat “La ilaha illa Allah, Muhammadur rasoolu Allah,” în momentul cufundării și atunci s-a produs minunea. Pesemne din cauza lichidului intrat pe nas și pe gură în același timp. Acum nu mai sunt sigur de mîntuirea mea, pentru că deviza convertirii a fost cam gîlgîită. Mă întreb cine mă va înțelege: Allah sau Dumnezeu?

 

Soția mi-a dat să mănînc un rasol, dacă tot am strigat lozinci, și iată, mi-am schimbat obiceiurile alimentare. Sper să nu mă radicalizez.

Mi-am pus și minaret la casă și cum nu este muezin prin apropiere am și giobul ăsta. Mă urc în minaret de cinci ori pe zi și mă chem la rugăciune. Că sunt atîta de ocupat că aproape uit de rugăciune. Apoi iau covorașu lui Moxi, foxterierul de companie al copiilor și mă proștern. La început nu știam de cîte ori trebuia. După un timp mi-am dat seama că dacă mă doare căpățîna de atîta bănguit, a trecut timpul de rugăciune. Plus persecuția lui Moxi: Are niște colți…

Vineri mă duc la geamia baptistă. Aici ascult propria mea predică despre tradiție, locul femeii în moskeie, învelirea capului femeii, rolul femeii în societate și eliminarea apostaților. Sîmbătă fac pauză în semn de respect pentru religia falsă a înaintașilor și duminică pun de un mic jihad. Dacă era unul mai mare se întindea peste săptămînă, dar așa, limitat, e numai bun. Se poate aplica individual sau în grup.

Jihadul meu de musulman baptist este personal, adică eu lupt. Și este și colectiv, adică luptă și ei. Nu cu mine! Cel personal este la peluza terenului de fotbal al comunei. Cel colectiv este după meci, cînd împreună cu alți coreligionari în devenire jihadăm albitrul dacă nu ne iese meciul. Săptămîna trecută era cît pe ce să luăm beregata celui de centru, dar nu l-am putut prinde. S-a autobotezat în pîrîul local care fiind iute l-a luat la vale.

Presa a scris despre un creștin înecat, dar eu cred că am reușit să-l convertesc, cu toate că n-am mai reușit să-l salvez. Am fi fost doi musulmani baptiști, că el s-a botezat în ultima clipă ca tîlharul de pe cruce. Io cred că-i mîntuit… Allah e mare.

Cu hajul stau cam rău. Nu pot să mă duc la Mecca, că secta mea nu e recunoscută oficial, dar am hotărît să mă duc la Arad, care este considerat Ierusalimul baptiștilor. Baiu-i că deși este Ierusalimul baptiștilor, Aradu nu-i bun la închinare: e la apus și la Coran scrie că tre să ne închinăm către răsărit.

Dar poate dau acolo de un muftiu, un cadiu, un hoge sau un aiaholah de pastor care îmi pune o pilă unde trebuie. Adică la Mecca. La Medina am fost, dar nu mai vreau să fiu plimbat de la Ana la Caiafa. Apropo, am instituit o petiție onlain cu protest: să se corecteze cărțile sfinte ale creștinilor. Marele preot nu putea fi Ana, o femeie.

Deci religia mea este superioară și o să cucerească întreaga lume. Primul pas a fost făcut. Mă duc la o manifestație pașnică de interzicerea explozivilor. Voi manifesta în fața tuturor instituțiilor. Pot să trec pe la toate cu tramvaiul. Nici nu mă dau jos. Dacă nu văd ei protestul meu, e problema lor. Cine mai vine?

Dacă umplem un tramvai facem turul Ierusalimului pe gratis că nu poate să urce nici un controlor. Și punem de o eclesie musulmană suis generis. Nu ne poate detecta nimeni, nu ne trebuie spațiu, nu plătim facilități. Cu un bilet de 2 lei avem la dispoziție o oră de comfort. De ce nu s-a gîndit nimeni la asta pînă acum? Bag seama că în Arad se construiește o nouă moskeie cu vreo 4 milioane de euroi. De banii ăștia cuceream toată lumea, ba aveam și bonus Luna. Sau cel puțin semi-Luna…

Ha!

De ce scriu așa cum scriu? D-aia!

sursa: http://www.le-tatouage.com/recherche/tatouages/ecriture/

Sau d-asta:

Îmi spunea cineva că de la un timp, scriu așa, mai ne-academic, mai pentru mase. Nici nu mi-am dat seama. Dar e adevărat. Și o să vă explic de ce.

Nu mă interesează prea mult cei doldora de carte pentru că ei doar analizează pro sau contra, dar nu schimbă nimic. Ei nu se schimbă pentru că și-au raționalizat modul de-a fi, inclusiv greșelile. Greșelile lor, succesele lor. Normal. Le faci și beneficiezi de ele doar la nivelul 10+. La nivelul ăsta ai acumulat zece vieți și un credit nelimitat! Așa că bagi mare!

Apoi scriu mai șocsi pentru că nu mai am răbdare. La 60+ mai ai răbdare doar cu nepoții. În caz că-i ai. Eu n-am.

Și lastbatnotlist, masele contează, chiar dacă principiul este să investești într-un mic număr de oameni. Adică fac ceva invers. Oricum există o droaie de lideri pre-fabricați care investesc în mase și pre-fabrică lideri. Merită să investesc în mase pentru deconstrucția liderilor de carton, a celor pre-fabricați. Conștienți de forța misiei lor liderii pre-fabricați distrug un principiu. Acela pus în practică de Isus. Eu încerc să distrug aberațiile lor. Ofer o alternativă.

Lor le este frică de așa ceva. Nu sunt capabili să facă altceva. Pentru că nu vor. Nu le place. N-au chef.

Dar îmi place că ei nu pot face ce fac eu. Eu sunt liber, ei nu. Am plătit un preț, dar merită. Toți banii.

 

Noblesse oblige

sursa:http://www.keepcalm-o-matic.co.uk/p/keep-calm-and-noblesse-oblige-5/

Expresia se aplică în situația în care cineva face un gest mărinimos, neașteptat, ceva frumos cu toate că era de așteptat ceva rău. Noblețea obligă sau într-o altă formă mai actuală, dacă ești nobil nu faci ce face toată lumea, ci cu totul altceva, pentru că prin asta te deosebești de alții. Spunea cineva că tot din zona asta își trage originea cuvîntul fraier. Fraierul era gentlemanul austriac. Era domn, iar românii i-ar fi spus fraier, adică prost, că nu profita de situație. Mă uit azi la Austria, mă uit la România și încerc să văd cine a fost de fapt fraierul… Noblesse oblige!

Și acum despre politică și națiuni.

Primul război mondial a început nu din cauză că moștenitorul tronului a fost asasinat. Nu-i păsa nimănui în Austria de el. A început pentru că Austria voia teritorii și Rusia se opunea. Germania a intrat s-a amestecat unde nu-i fierbea oala. Dar în general, la declanșarea conflictului era vorba despre onoarea pătată a Austriei și de repararea ei. Cine nu crede să citească ultimatumul Austriei (http://wwi.lib.byu.edu/index.php/The_Austro-Hungarian_Ultimatum_to_Serbia_%28English_translation%29).

Despre blogerul adevărat și cel fals

sursa:http://allthingslearning.wordpress.com/tag/top-bloggers/

Din când în când mai ies și eu în lume. Și trag cu urechea. Câteodată nici nu e nevoie să trag cu urechea, se aude tot.

Pe cînd sorbeam un ărl grei cu miere la Picollo ce-mi aud urechile?

– Măi uite cum cred eu că stă treaba cu blogării ăștia – între două înghițituri de șnițel vienez cu garnitură de vegeteiblîs – eu, da nu numa eu, și alții ca mine, se înțelege, nu? Și continuă uitîndu-se penserozo-explicativo înspre tavan – semn că spunea adevărul, nu inventa. Eu, noi, m-ănţelegi, noi ăștia, că suntem mai mulți – și trase o dușcă de pepsi ca să-și dreagă glasul un pic pițigat de salata de sfeclă roșie – doar mă ști tu pe mine – și făcu un gest larg cu furculița de parcă se lupta cu morile de vânt – considerăm că există două categorii de blogări.

Nu voiam să pierd contactul vizual, dar nici nu voiam să-l tulbur pe vorbitor cu curiozitatea mea în acest început de discurs, așa că amestecam preocupat ultima picătură de miere stoarsă din micul recipient transparent ce-mi stătea pe farfurioară. Era un tip cam la vreo cincizeci de ani, bine îmbrăcat, dar ușor demodat, cu părul un pic vîlvoi. Ochi căprui, grizonat, vreo 80 de kile cu tot cu ambalaj. Degetele-i trădau febra tabagică, compensată probabil cu desertul ce încă se odihnea în farfurioara din fața sa.

– Unii, ca mine și… ca alții, cu ceva cinste în desaga genetică – și aici mestecă metodic crestând cu cuțitul ce mai rămăsese din șnițel – ce scriu și pun pe blog ce le trece prin cap, oameni, adică blagări cinstiți, ce fac eforturi, ce se dedică, ce speră și cred în ceva… Aici luă o pauză de respiro și trase cu ochiul la farfuria vecinului. Mai era ceva din ciolanul afumat ce înghesuia parcă pe marginea farfuriei niște rămășițe de fasole roșcată. Vecinul sau prietenul său, un tip cam de vârsta lui, părea mai degrabă preocupat de lichidarea șoricului din farfurie decât de discursul funebru ce se anunța. Părea coborât din apartamentul de deasupra bistroului. Nu-i lipseau decât papucii de molton. Avea un aer speriat, dar eram poate indus în eroare de părul lui zburlit și sacoul de gabardină kaki contorsionat de atâta purtat. La intrare o damă bine întreba spre surprinderea celor doi dacă e voie cu cățel.

– Ia uite! Mai asta lipsea. Cei doi se priviră semnificativ. Și ce-o să comande? Poate vrea să facă-un pipi… Lasă bacșiș? Cei doi mimară o mutră surprinsă de un scurt acces de violență. Ghiare, scuipat și pfui specific pisicesc. Dama hotărî că lui Kiki îi e mai bine în mașină.

– Deci, noi zicem că există adevărații blagări ce scriu și pun ce gândesc și falșii blagări, ce nici nu-s blagări, că doar postează ce gândesc alții. Noi cu muncă, ei cu suitul în topuri și bani din reclame. Și se canaliză spre desert, cu ochii ațintiți pe dama ce scotocea după un telefon ce soma: Nu răspunde! Nu răspunde! Dacă te caută cinevaaa? Amândoi rămăseseră cu furculița-n aer, cu ochii suspendați la cizmulițele mov cu toc cui. Gura li se umplu de salivă. Nici o legătură cu blogăritul sau desertul…

– Aha, zise zburlitu, parcă trezit dintr-o fantezie de tip adolescentin, deci voi sunteți cinstiți și ăialalți hoți, dacă-am priceput eu bine… Termină porția de fasole cu un râgâit discret, o slăbire de curea și o dușcă de apă minerală. N-ar fi rea o cafea sau un coniac… Vecinul continuă însă impasibil pe un ton arțăgos:

– Da cum să evaluezi cinstea, mă Mirce, că doar nu s-a inventat un etalon, pentru numele lui Dumnezeu! Ăia-s falși blagări. Falși de tot!!! Ia uite că mi se ridică tensiunea de la cizmulițe… Ăă, ce prostii vorbesc! De la crema asta de zahăr ars. Mmm… ce bucățică!

Era cât pe ce să-mi zboare ceaiul pe nas. M-am ridicat, am salutat, i-am lăsat la exercițiul de spălarea ochilor pentru blăgări cinstiți. În fond era un argument între prieteni.  

Ce pot învăța?

În urmă cu ceva timp… Iar încep așa!? Iar o iau istoric? Păi altfel nu se poate.

De fapt aș fi putut începe cam așa:

Din ciclul „Am încercat pentru dumneavoastră” sau „Am fost timp de șase luni distribuitor de pliante.”

Ce mi-am zis? Nu sunt evreu să fac bani, nici american gras (pardon, bogat!) să fac mișcare și să plătesc. Așa că am ochit un anunț din pliantul de la Kaufland și mi-am zis ca tot românul ce nu vrea să dea bani la sală:

Să îmbin plăcutul cu utilul! Vorba vine…

Am aplicat telefonic la job, adică să împart pe la casele oamenilor pliante Kaufland. Între timp jobul îl luase altcineva. Pagubă-n mașrums!

Însă după cîteva săptămîni sună telefonu și sunt angajat zilier Kaufland în mai puțin de cinci minute. Vine șoferul cu ele în fiecare vineri după-masa, le distribui și luni se face controlul. Se plătește 14 bani la kilogram. Mai trebuie deschis un cont la BRD și reținut 16% impozit.

OK.

Și iată-mă angajat ca zilier. Probabil primul zilier cu doctorat, din România. Sau din Europa. Sau din Lume. Sau din Univers. Din Univers precis, chiar dacă nu sunt primul din Asia… sau Africa. Ce mai contează de unde…

Deci prima zi:

Apare un microbuz alb, după ce îl ghidez printre străzile aglomerate și întortochiate din comună: la stînga, ba la dreapta, la număru, las că te văd eu din poartă!

Și a ajuns. Am împachetat pliantele că erau prea mari și am plecat aiurea-n sat, bătînd ulițele, cărările și cîinii agresivi. Cu mîțele n-am avut probleme. Nu era greu, doar monoton. Dar făceam mușchi la picioare, la spate și la mîini. După o vreme m-am specializat. Am luat-o cu bițigleta. Mă opream la o poartă, puneam pliantul. Apoi scoteam încă două pe care le țineam pregătite. Vîj-vîj, peste gard cu ele. Oamenii se procopseau cu ele din senin. Ba unu a strigat că-i sparg capu! Ei nene! Cu un ziar???

Erau 650 de bucăți. Eram foarte legalist: puneam pliant și acolo unde nu locuia nimeni. Dacă cumva venea omul acasă din America, de la muncă dinm Europa? Făcea cunoștiință cu prețurile! Să nu fie înșelat la magazinul sătesc.

Apoi mi-au dat cîte două tipuri de pliante, așa că pierdeam mai mult timp cu împachetatul, că doar nu o să pedalez cu două rucsacuri atîrnate de gît! Apoi au apărut pliantele mari și grele. Pliante mai grele, mai mult efort, mai mulți multă mișcare, mai mulți bani. Curat capitalism victorios la orașe și sate!

Unii mă luau cu domnu, alții întindeau mîna în scîrbă de parcă eram sluga lor pe viață. Copiii erau fericiți. Nevinovații! Cu babele mai glumeam. Ceva de genul: „Ați fost cuminți azi?” Daaa!!! „Atunci uite ce primiți! Cine nu-i cuminte nu primește azi nimic!”  Rîdeam de parcă eram la sărbătorirea reconcilierii româno-maghiare. Sau invers.

O dată trec pe lîngă vreo doi ce tot gustau ceva dintr-o sticlă de bere. Bună-i berea? Îhî! Cînd trec pe partea cealaltă la numerele cu soț le plasez un pliant unora ce făceau același lucru dis-de-dimineața în fața magazinului sătesc: Na să moară de ciudă ăia dă pă partea cealaltă, că lor nu le-am dat! Ce să vezi? Încep ăia să strige: Domnu, domnu! Mă uitam pe cer, nimic. Pentru cîteva clipe am avut impresia că trăiam parousia! M-am liniștit cînd am auzit că le spun unor țînci să fugă după mine să le dau pliante. M-a milostivit eventualitatea unei parousii iminente și am lăsat vreo două pe jos ca nu cumva să fugă tot satul după mine. Cine știe la ce complicații se ajungea, că eram în zona ungurească…

Apoi un sătean mai inimos cum mă vede cum mă invită înăuntru și pentru că era sărbătoare scoate o sticlă de coniac de cinci stele și îmi toarnă un păhărel. De pomană, de singurătate, de veselie și de ce nu! Ciocnim, ciocnim dar misia-misie! El cu sticla, eu cu giobul! Fain coniac, da cam tare! M-am retras în garaj fără a mai lua călători.

Apoi au fost unii care nu voiau domle să primească pliantul. Da nu m-am opus. Comuniștii n-au murit! I-am tot pușcat io la revoluție, da parcă au înviat! Apoi a fost un incident cu o gudă. Baba mătura în fața casei, guda lătra la mine. Io la datorie dis-de-dimineață. Mă pun în fața porții să termine ambele cu lucru, da guda se repede la mine și-mi face hara-para bunătate de pantaloni scurți tip jeans de catifea reiată. Ea că cică cîinele nu mușcă. Tocmai am văzut! Noroc că nu m-a lăsat în pielea goală!

La poliție, că baba nu voia să se împace cu realitatea, îi povestesc agentului verde cum o fost. Îmi dă dreptate și zice să o dau în judecată. Mă uit la el, mă uit la pantaloniio scurți, mă uit la martorii care lipseau și trec vreo cîteva sute de lei dintr-un buzunar în altul auto-hipnotizîndu-mă că am fost deja la judecătorie, că judele a fost cinstit ca baba și am cîștigat procesul. Vivat justiția romîneacă chioară!

Ca să fie tacîmul complet seara mă duc să pun pliante la niște blocuri, vorba vine blocuri. Pitice ca aprodul Purice… Dau să intru în casa scării și mă latră un ditamai pastor german. Cînd ies mă fac că dau cu piatra-n el că doar o mai tăcea din gură. Ultima dată cînd lătra a mai chemat cîțiva k9 pe acolo și mă pomenesc că sunt vitriolizat de undeva de sus. Prima dată am zis că o fi o voce din cer. Aș! Nu era înger sau cel puțin nu era un înger al Domnului. Poate că era din celălalt. Zice-ți dumneavoastră: multă anatomie (a lui și a mea), multe rude de gradul întîi (ale lui și ale mele), multe urări și last bat not list (nici măcar franț list) dă cu un ghiveci de flopri după mine de la balcon. Era gras, chel, vreo 45 de ani, dăzbrăcat de parcă făcea plajă la lună și se mai lupta cu o femelă ce tot încerca să-i spună că io îs ăla cu pliantele! Și cîinele mă cunoștea mai bine ca el. Dar el era îngerul păzitor al cîinelui și eu l-am atacat. Mirosea a sulf. Îi mai lipsea tridentul că deja coada se ițea după ghizurile balconului. Pariz că la condiția mea fizică acumulată nu m-ar fi prins nici dacă sărea de la balcon în cap. Ceea ce aș fi vrut să văd!

Așa că în ciuda multiplelor avantaje de a face condiție fizică pe bani, de a cunoaște oamenii din sat (chiar mă gîndeam că la următoarele alegeri aș putea candida la primărie că doar îi știu pe toți și ei mă știu pe mine) și de a presta o muncă cinstită, m-am lăsat păgubaș. Mai bine doar doctor în teologie! Să moară ăștia de la Kaufland de ciudă că au avut un supracalificat și nu l-au putut ține pe post. Așa că mi-am dat demisia!

Ce pot învăța de aici? Cred că ăștia n-au management prea bun…

Related articles

• Euro disparitie si dezavantajele adoptarii in romania (slideshare.net)
• And now…champagne! (studyabroadadventure.wordpress.com)
• Ordin structura-an-scolar-2013-2014 (slideshare.net)

O istorie a faimei biblice sau scurt ghid despre cum să ai succes în viață dacă faci ca ei sau shi mai shi

Nici Adam nici Eva nu au vrut să devină faimoși. N-au reușit. Cam toate poveștile încep de la Adam și Eva. Nici Cain nu a vrut să devină faimos, imitând modelul tatălui său, dar, a devenit faimos pe spinarea fratelui său mort Abel. Deci la primii patru oameni minciuna, dubiile, crima și invidia i-a făcut să fie faimoși peste milenii. Probabil că sufereau de anonimat cronic atunci cînd erau încă în viață (cum o fi aia să nu te știe mai mult de cîțiva oameni?), dar ce să-i faci, faima cere sacrificii. Nici măcar Dumnezeu nu a fost prea faimos la vremea aceea pentru că altfel nu ar fi fost atît nebăgat în seamă. Noroc cu Noe.

Dracu s-a hotărât să se ascundă că (probabil) devenise foarte faimos încă de la început, așa că s-a făcut șarpe. Mare prost! Dacă s-ar fi făcut mîță sau cîine ar fi avut mai mult succes! De parcă așa nu îi merge vestea… Dacă te uiți prin lumea asta, parcă numai de el se discută, parcă numai el face și drege și Dumnezeu a dat bir cu fugiții.

Revenind vedem cum Lameh își face primul reclamă foarte violentă și vrea cu tot-dinadinsul să fie cunoscut. Cine știe dacă a reușit că era prea user-un-friendly. Poate dacă mai exagera sau poate dacă nu exagera avea mai multe șanse. Apoi unu a trăit prea mult și asta l-a făcut faimos. Parcă a fost vina lui! Unu mai cu moț, a devenit faimos că nu l-au mai găsit. Încă îl mai caută, dar nu văd ce mare faimă e în asta. Încă se mai caută aurul lui Ceaușescu, Atlantida, Eldorado și tot nimic. Ba uniii au găsit apă pe Lună!

Dacă îl luăm în considerare pe Cain e clar că dacă omori pe cineva, mai ales dacă e fratele tău ai parte de ceva faimă. Sau dacă ești victima unui deluviu ca în cazul lui Noe. Lui i s-a dus faima că a fost primul proprietar de grădină zoo. În lipsa unui potop alții mai limitati s-au multumit sa scufunde ambarcatiuni, dar aici a depins de marimea acesteia și de cîți oameni s-au înecat. Vezi Lusitania și Titanic.

După un timp se vede treaba că pofta de faimă a devenit colectivă că altfel nu s-ar explica prea ușor cum construind un turn ai deveni faimos. Pînă la acea dată nimeni nu a încercat așa ceva. Ar fi fost faimos și un turn mai mic, nu chiar pînă la cer. Pînă la primul norișor. Dar se vede că obiecția nu a ținut și s-au apucat de construcție. Cu cît mai sus, cu atît mai faimos. Cu cît mai ceva decît a făcut sau n-a facut de loc altcineva te face să devi faimos. Zis și încurcat. Pesemne că au luat-o pe alte cărări că altfel nu s-ar explica cum de nu s-au mai înțeles. Tot Noe o fi fost de vină cu invenția sa bahică. Parc-ar fi un plagiat dintr-o altă mitologie!

O fi intervenit o mutație genetică instantanee conform evoluției cu acumulări cantitative pentru un salt calitativ. Nu s-ar explica la ce o fi fost bună modificarea dacă a dus la împrăștiere, dar uite că de aici poți trage arhicunoscuta concluzie că și lui Dumnezeu îi place diversitatea. Pe cînd eram în clasa a cincea profa comunistă ne-a explicat că datorită înălțimii prea mari ăia de sus strigat că-ră-mizi și ăia de jos înțelegeau mor-tar. Clevă, izînt-it? De parcă scrisul nu exista și bilețelele de amor între șefii de echipă nu se puteau scrie doar pe că-ră-mizi… Vă dați seama ce însemna să scapi pe jos un bilețel din ăla… Mai ales că multe virgule căștile de protecție costau prea mult, deci se furau în scopuri militare și de pregătire a hranei și ca atare s-a mai tăiat din costuri.

Deci, producîndu-se o mare babilonie și scopul fiind atins, construcția a încetat. A rămas ceva din construcția aia, a rămas în mod sigur faima și dacă ne uităm la ce fac instituțiile statului prin țărișoara noastră cred că și noi am avut dacă nu cîțiva reprezentanți la fața locului, cel puțin unul ce a primit în fața drapelului de luptă împotriva ordinii, cinstei și promtitudinii distincția de babilonian de frunte. De aia l-au pus la noi în frunte. Și o să rămînă acolo!

Poate că Melhisedec ar fi trebuit să fie mai faimos decît mulți alții, dar greșelile birocrației au făcut ca unii să nu existe sau să dispară fără să moară. Pe lîngă faptul că nimeni nu se mai miră de așa ceva, e tot mai greu să devi faimos cînd ți se întîmplă să dispari din evidențele unor instituții. Eu personal chiar aș vrea… Cine se asociază cu mine?

Dintre femei, după Eva se situează nora păgubită a lui Iuda ce practică, așa în treacăt, o meserie necondamnată la vremea aceea în Izrael pentru că nu s-a dat Legea. După cum se vede că stătea treaba, era mult mai important să te ții de cuvînt și să achiți plata serviciului prestat la răspîntie de drumuri, deci cvasi public, decît să te faci de rușine în mod personal că nu poți prezenta chitanța de la pefeul cu pricina. Ce vremuri domle! Era mult mai ușor să devi faimos. Acum uită-te la Mazăre că nu-l mai bagă nimeni în seamă. Nici măcar bunul simț. Hei, citește cineva DSM IV? Poate se găsește ceva acolo să-l facă faimos…

După Moise, primul bîlbîit menționat în istorie, primul despicător de ape și producător de minuni gen horror, ajuns vestit și datorită turismului plin de neprevăzut prin locuri fără apă, Samson dă un ton cu totul aparte. Nu putem să facem abstacție de frizura lui (oare ce șampon folosea, că m-aș îmbogăți dacă aș ști formula), de cunoștiința lui în arte marțiale și de înclinația spre somolență ce i-a fost fatală. Ajuns faimos în străinătate a făcut-o faimoasă pe Dalila, dar la asta a contribuit în mare măsură în vremurile adolescenței mele și galezul  Tom Johnes. Nu putem uita că a făcut din demolări o pasiune mortală. A fost un maestru în tot ce a făcut. Cine nu crede să facă plîngere la protecția consumatorului.

După cei ce au făcut ceva pentru prima dată, în numărul oamenilor faimoși intră extremiștii care fac excese de orice natură sau se dedau la unele acțiuni extrem de periculoase. Printre cei mai de sus sau ca o combinație a celor două l-aș înscrie pe Solomon, fiul lui David. A făcut rost de 1000 de neveste și amante. Iubăreț băiatu ăsta din cale-afară! Nu chiar atît de deștept cum l-au crezut unii și nici prea econom. Ba chiar extrem de plictisit. Mă mir că nu a inventat televiziunea, parașutismul sau sumarinul zburător! Ar mai fi evadat din banalul feminin cu care s-a înconjurat. Nu-i de mirare că după el regatul s-a divizat. Vorba aia; din ceva bun a făcut două lucruri bune. Numai o femeie s-ar fi putut gîndi la așa ceva! Ulterior vestea monogamiei a picat cum nu se poate mai rău într-un popor cu așa înaintaș excentric. Cine i-o fi repetat performanța în istorie?

Și așa ne întoarcem la David, cel care în lipsa prietenilor și a fraților mai mici cu care să se antreneze la summo iudaic a folosit diverse animale sălbatice din cele mai banale cum ar fi leul, ursul și goliatul. A devenit așa de faimos că s-au compus un fel de manele cîntate de soprane și atîta faimă i-a pus viața în pericol, așa că a decis să emigreze în alte ținuturi. La noi e invers: pleci să devi faimos și să te întorci acasă cu lauri. Tot din cauza faimei a făcut pe nebunul. Iar pe dos ca în ziua de azi. Azi cine e cel mai nebun e și cel mai faimos! Pe omul normal nu-l bagă nici cucu-n seamă. Despre nebuna aia de Gaga se vorbește la secundă la teve. Propun să se lanseze echivalentul ei masculin, un fel de Lord Macmac să nu ne lăsăm mai prejos la nebunie.

Acuma destul că nu vreau să devin faimos prin lungimea postului. Mai urmează, că faimă a fost, e și va mai fi.

Auschwitz, Treblinka, Mathausen sau hermeneutica urii

În finalul Primului război mondial germanii cad victimă propriei lor propagande naționaliste ce a construit și miturile revanșei și declanșării celui de-al doilea război mondial. Propaganda germană spunea că armata nu a fost înfrîntă pe cîmpul de luptă, ci evreii și comuniștii au subminat țara din interior. O mare parte a germenilor a acceptat acest mit, mai ales că în est germanii ajunseseră pînă la Odessa și ocupaseră Ucraina. Pe teritoriul Germaniei nu se dăduseră lupte astfel că populația nu a putut constata pe viu înfrîngerea. Militarii nu au avut interesul să spună că au fosat înfrînți, deși comandanții lor au știut că intrarea în luptă a Statelor Unite va duce în mod inevitabil la sfîrșitul războiului.

Rapida ascensiune la putere a lui Hitler și răspîndirea doctrinei național-socialiste, dar mai ales susținerea mitului trădării din interior de către evrei și comuniști în cartea sa Mein Kampf, asociată cu succesele politicii dictatoriale în interior și cu cele militare de la începutul războiului, i-au făcut pe cei mai mulți germani să creadă și să sprijine o politică a urii susținută și de așa-zisa supremație a rasei ariene. Intrarea, din nou, în război a Statelor Unite și Stalingradul au făcut să se întoarcă valul fluxului german.

Hitler și acoliții săi trec la aplicarea soluției finale ce presupunea lichidarea tuturor opozanților, deja aplicată conform ordinului Nacht und nebel (noapte și ceață) presupunea distrugerea tuturor dovezilor și acțiunarea în urma ordinelor nescrise bazate pe loialitatea, ascultare oarbă de aparatul de stat și mai ales implicarea elementelor loiale dresate încă din anii 20 de la instituirea trupelor de asalt SA.

Efectele secundare ale acestei politici generalizate a războiului total s-au concretizat în folosirea milioanelor de sclavi pentru continuarea conflictului. Dar greșelile lui Hitler, ce acaparase conducerea militară, au făcut ca în scurt timp Al treilea Reich să nu ajungă la mult-trîmbițata prosperitate de 1000 de ani. Zvastica, simbolul reîncarnării nu a făcut altceva decît să marcheze sfîrșitul unui ideal utopic al unei extreme drepte care a cultivat ura ca politică de partid și de stat la scară mondială.

Împreună cu principalii ei aliați de aceiași factură, Italia lui Musollini și Japonia lui Hirohito, Germania a condus lumea spre cea mai mare catastrofă din istoria omenirii. Nu trebuie uitată contribuția României, Ungariei (a cărei armată a capitulat doar la 8 mai 1945) Bulgariei, Croației și în general a tuturor voluntarilor înrolați în trupele SS la crimele comise în numele unui ideal plin de ură.

Nu am fost la Auscwitz, nici la Treblika, nici la Maidanek, dar am fost la Mathausen. Am rămas fără cuvinte cu toate că am citit cîteva cărți bune despre lagărele de exterminare și concentrare. Gîndul mi-a zburat însă la președintele Iranului ce încerca să spună într-o întîlnire cu studenți americani că lichidarea evreilor este o chestiune ce ține de hermeneutica academică. La fel face azi și un alt Mustafa în legătură cu lagărul de exterminare de la Trablinka pe situl Daily Mirror spunînd că de fapt moartea acelor oameni trebuie explicată prin cauzele izbucnirii celui de-al doilea război mondial.

Chiar așa. Acum că le-am explicat, oare dacă familia cuiva este lichidată fără motiv ar trebui un eventual supraviețuitor sau o rudă sau un procuror care investighează un asasinat în masă să caute doar o eventuală explicație istorică sau să caute asasinii și autorii morali? Sau punînd lucrurile în altă perspectivă, cine este oare de vină de exemplu pentru lichidarea armenilor din Turcia în timpul Primului război mondial? Sau sunt oare de vină vikingii, Columb sau Isabela de Castilia pentru lichidarea indienilor din Americi?

Politica urii și a genocidului propagată de Iran (de exemplu – și care are mare priză la musulmani) în conjuncție cu miturile unei conspirații la nivel mondial împotriva republicii islamice, împreună cu politica de negare a holocaustului seamănă de minune cu miturile enunțate, acceptate și dezvoltate de naziști după înfrîngerea suferită în Primul război mondial. O hermeneutică a urii bazată pe transformarea în minciună a adevărului. Cui servește? Aș da un alt exemplu elocvent. Războiul dintre Iran și Irak s-a oprit în cele din urmă din lipsă de bani. Sute de mii de musulmani s-au omorît fără remușcări, mii de copii au murit, mii de bărbați au rămas schilodiți fizic sau mental. Cui a servit?

Trîmbițată de mai bine de junătate de secol, lichidarea statului evreu nu ar duce la lichidarea evreilor, așa că ar trebui ca cei care susțin declanșarea ostilităților să își pună o întrebare foarte simplă referitoare la efectele unui război nimicitor în zonă: cui folosește și ce rezolvă? Care sunt mijloacele pentru asigurarea succesului și ce se va întîmpla după? Hitler asigura Germania că va beneficia de 1000 de ani de prosperitate și pace și de aceea sunt necesare sacrificii. Să spunem că statul Israel va fi lichidat. Care va fi beneficiul? Eliberarea Ierusalimului către care se închinau în urmă cu 1300 de ani și musulmanii? Parcă acum se închină spre Mecca… Răzbunarea palestinienilor morți și rezolvarea greșelilor făcute de un oarecare lord englez în urmă cu o sută de ani? E tot de domeniul trecutului și ține tot de o hermeneutică a urii.

Nu cred că propagarea unor mituri sau rescrierea istoriei în chip totalitar ar duce la rezolvarea sau aplanarea unui conflict (ce ține de prea mult timp), așa după cum nici implantarea de așezări în teritoriile ocupate (și altele de acest fel sau mai agresive) și politica duplicitară a statului Israel nu contribuie cu nimic la întărirea poziției evreilor în lume pentru că se bazează tot pe o hermeneutică a urii în stilul Nacht und nebel. În opinia mea trebuie schimbată hermeneutica.Sau pe înțelesul tuturor, ar trebui să încercăm cu altfel de sentimente. Și atunci s-ar putea descuta și despre adevăr și dreptate.

Auchwitz, Treblinka, Maidanek, Mathausen? Nu trebuie uitate. Trebuie să schimbe ceva, să ducă la ceva dincolo de răzbunare, dincolo de dreptate. De unde să începem?

Piscina ofițerilor de la Mathausen era în afara zidurilor, cu toate că Dunărea nu era prea departe. Zidurile din piatră ale lagărului păreau că vor supraviețui chiar și Reichului de 1000 de ani. Încă o dovadă că panta alunecoasă a lichidării celor nedoriți nu s-ar fi oprit niciodată. Mai întîi opoziția, apoi evreii, țiganii, slavii, apoi cei mai puțin blonzi, cei cu altfel de ochi decît albaștri… și tot așa se vor găsi impuri care nu merită să facă umbră pămîntului.

Mi se pare ciudat că cea mai pură ființă ce a existat pe suprafața pămîntului nu a impus standarde de puritate și nu a chemat la lichidarea necredincioșilor. Ba nici nu a fondat un partid, ci a fost omorît de ciudă de cei ce se credeau campioni în materie de puritate, religie, adevăr și dreptate. O hermeneutică a urii care a anunțat că are ca soluție moartea pentru lichidarea hermeneuticii iubirii. Eroare! Numai o hermeneutică a dragostei poate să aibă ca soluție moartea, pentru că moare în locul cuiva, nu pentru că se răzbună.

Ar fi aceasta o soluție sau soluția?

Scurgerea timpului şi desfăşurarea evenimentelor (6)

La ultima şedinţă de comitet menţionată anterior la (5) avînd în vedere alte minciuni ale păstorului Vasile Mich şi la refuzul delegaţilor comunităţii de a discuta cauzele nu efectele situaţiei create de Vasile Mich am cerut să citesc această declaraţie. După ce am citit-o am lăsat-o secretarului bisericii să fie înregistrată și am plecat. S-a mai discutat încă o oră în absenţa mea. Tot atunci păstorul Vasile Mich i-a cerut lui Florin Lucaci să se dezică de Alexandru Nădăban. De-a dreptul comic!

Declaraţie

Către comitetul bisericii creştine baptiste din Cicir

Subsemnatul Alexandru Nădăban credincios al Cultului Creştin Baptist din România din anul 1983, actualmente membru în Biserica creştină baptistă din Cicir, am luat cu surprindere la cunoştiinţă de hotărîrea comitetului din data de 8 aprilie 2012 prin care mi s-a interzis să predic pe termen nelimitat fără ca această chestiune să se găsească pe ordinea de zi a comitetului la acea dată. Hotărîrea comitetului contravine secţiunii a 3-a din Statutul de organizare şi funcţionare a Cultului Creştin Baptist, al Uniunii Bisericilor Creştine Baptiste din România, publicat la Bucureşti în anul 2008, art. 18.4 ce stipulează că ”Membrii bisericii au dreptul şi responsabilitatea de a se implica în slujirea bisericii potrivit cu chemarea divină, înzestrarea duhovnicească, maturitatea spirituală şi mărturia creştină pe care aceştia o au în familie şi societate.”

Decizia comitetului care a venit la cîteva minute după participarea la Cina Domnului mă uimeşte, cu atît mai mult cu cît Statutul stipulează încă din Preambul II, pg. 2 că “Baptiştii consideră că libertatea religioasă este inalienabilă şi irevocabilă şi că nici o altă libertate nu este în siguranţă acolo unde nu există libertate religioasă”.

Prin hotărîrea comitetului consider că mi s-a adus atingere garanţiei date de Statut în ceea ce priveşte libertatea de a crede şi a mărturisi credinţa, libertatea de închinare privată şi publică şi libertatea de interpretare a Scripturii. Rezervîndu-şi unilateral dreptul de a predica fratele păstor Vasile Mich contravine clar art. 20.1 Secţiunea a 3-a din Statut şi din Mărturisirea de credinţă a Cultului Creştin Baptist (Uniunea Bisericilor Creştine Baptiste din România 2009) care afirmă despre slujitorii bisericii (pg 20): “Potrivit învăţăturii şi practicii bisericilor baptiste, evanghelizarea personală şi publică, predicarea Cuvîntului lui Dumnezeu, conducerea grupurilor mici, acţiunile de caritate, precum şi alte activităţi cultural-religioase reprezintă atribuţii ale preoţiei universale, calitate pe care o are fiecare credincios baptist” şi “Noi credem şi mărturisim că, preoţia în conformitate cu Noul Testament nu formează o clasă specială, ci o calitate pe care o are fiecare credincios; ea este universală. Fiecare credincios e un preot. Fiecare are dreptul de a se apropia de Dumnezeu direct prin Domnul Isus, fără alt mijlocitor. Fiecare are drept de a oferi jertfe bisericeşti.”

Deasemenea cred că hotărîrea comitetului din data de 8 aprilie 2012 contravine garanţiei oferite de statul român în ceea ce ne priveşte ca şi cult, adică cea stipulată în Statut la Cap. 1, art. 1, aliniatul f: “Credincioşii baptişti şi aparţinătorii sunt protejaţi de statul român împotriva oricăror comportamente care au ca scop sau vizează atingerea demnităţii ori crearea unei atmosfere intimidante, ostile, degradante, umilitoare sau ofensatoare ori a unei stări de inferioritate, legate de apartenenţa acestora la credinţa baptistă.” Mi se pare ciudat că cel care manifestă astfel de comportamente este tocmai păstorul bisericii baptiste, Vasile Mich.

Faţă de aceste garanţii îmi exprim surprinderea şi mîhnirea că fratele păstor Vasile Mich a găsit cu cale să conducă biserica inspirînd frică, în conformitate cu o colecţie de legi instituită ad-hoc fără aprobarea comitetului şi o viziune ce nu se regăseşte în Mărturisirea de credinţă, că biserica din Cicir ar fi o grădină, iar fratele păstor Vasile Mich ar fi grădinarul. În contradicţie cu fratele Vasile Mich care se comportă ca şi cînd el este singura autoritate în grădina sa, Mărturisirea afirmă Despre Biserică pg. 17: “Conducerea directă a Bisericii o are Hristos prin Duhul Sfînt. Nu recunoaştem grade ierarhice. Cei ce primesc anumite însărcinări sunt slujitori ai bisericii, nu stăpîni care să poruncească.”

În egală măsură îmi exprim nedumerirea referitor la pretinsele sale acuzaţii la adresa mea, despre care nu am discutat cu dînsul şi care la fel ca şi hotărîrea de comitet nu au fost comunicate bisericii.

Personal consider că s-a ajuns la această stare de fapt în mod unilateral. Vasile Mich este cel ce a declanşat, întreţinut şi escaladat cearta sa personală cu Alexandru Nădăban, eu retrăgîndu-mă unilateral din predicare timp de o lună şi revenind asupra hotărîrii la insistenţele sale. Prin acuzaţiile sale la adresa mea, la adresa teologiei mele şi la adresa slujirii mele, el se identifică ca victimă, cu toate că tot timpul şi-a asumat responsabilitatea şi a jucat rolul de a fi atît reclamantul, procurorul, judecătorul, cît şi călăul meu, adăugînd la toate acestea influenţarea comitetului după un vot care nu ar fi dus la “condamnarea” mea. Cunoaştem că cel ce perseverează să joace în acelaşi timp rolul de victimă, reclamant, procuror, judecător şi călău nu face altceva decît să caute răzbunarea.

Mărturisesc că Mich Vasile care m-a invitat să devin membru în biserica din Cicir, care mi-a cerut să predic, să conduc şcoala duminicală chiar şi atunci cînd a cunoscut trecutul meu, nu mai este acelaşi cu cel de azi. Cu toate acestea eu nu cred că modul său de a acţiona este reprezentativ pentru păstorii bisericilor baptiste, starea de fapt nereprezentînd biserica baptistă pe care eu o cunosc şi o slujesc, ci dezvăluie un mod anacronic de a acţiona tipic pentru un tribunal comunist din epoca stalinistă.

Ca urmare, cer anularea unui vot abuziv bazat pe acuzaţii nedrepte şi mincinoase apărute din interpretarea slujirii mele sincere în biserică, şi repunerea mea în drepturile avute înainte de data de 8 aprilie 2012.

Dr. Alexandru Nădăban, PhD

30.05.2012

Resurrected

 

Uel, not rili, dar cum am avut de lucru şi cum dacă am ceva de lucru sunt fefe task-orienteitid, mi se pune o ceatză de zile mari şi mici şi nu mai pot să scriu altceva. Eventual să mai comentez succint pe alte bloguri. Deci, şi prin urmare, de săptămâna viitoare mă apuc de scris pe blog. Adică, dacă tu blog or not tu blog, iţ tu blog.

Ca să vă fac un pic curioşi, o să îmi pun mintea cu New Age, că tot nu m-am ţinut de promisiune acum vreo două luni (sau trei? hu keărs?!) şi încă ceva care mă tot roade de un timp, referitor la justiţie în general, la cea din România în special. Tot ce e în plus faţă de asta e bonus. Nu vă gândiţi la detergent.

În rest totul e o kei cu mua. Săptămâna trecută  am stat de vorba cu cineva care mi-a confirmat o idee mai veche şi probabil că şi asta va ajunge pe tapet. Ceea ce mi-a mai făcut să-mi vină inima la loc, că mă cam încerca complexul lui Ilie. Nu eram singur. Mai sunt nebuni care gândesc ca mine. Deci nu suntem singuri în univers!!! Last bat not list (cu toate că îmi place  Liszt), o să abordez o altă faţetă a bisericii din România şi într-o altă adresă, so tu spik, de ce nu ineficacitatea, în mare parte inutilitatea şi imbecilitatea unei instituţii care se pretinde reprezentanta lui Dumnezeu. Tare! În fine, poate nu o să fac asta, aşa că, dacă vreţi să aflaţi, ţine-ţi aproape! Nu prea aproape că o să puteţi citi tăbliţa aia mică cu scrisul ăla şi mai mic că o să ne tamponăm! Oricum o să tamponez cu cîte unul, hai doi, dar nu cred că o să iasă mare balamuk.

În ultima vreme m-am intoxicat cu umanism, New Age, marxism (D. proastă calitate), islam (probabil că am înţeles de ce este aşa mare hâră între islam şi creştinism la ora actuală şi de faptul că aşa va rămâne) şi postmodernism (tot de proastă calitate, dar vorba aia, nici postmoderniştii nu prea înţeleg despre ce e vorba în ceea ce îi priveşte). Totul prin prisma creştinismului. Aici iar o să facă unii spume, că şi creştinismul e cam divers, mai mult sau mai puţin biblic, tradiţional, legalist, charismatic, liberal, etc., etc. (am pus punctul la etîcî, deci, nu mă mai criticaţi!). Ca să nu existe dubii, creştinismul e unul personal, aşa că, fie, nu mă simt nici prea biblic, cu toate că sunt şi aşa, nici prea charismatic, cu toate că sunt şi aşa, dar nu prea tare, cam atâta cât pui piper într-o supă bună să fie spaisi, liberal, dacă tot m-au katalogat unii, poate şi alţii, dar nu mă interesează, şi de ce nu şi tradiţional, că nu pot să îndur toate măgăriile (vorba unui prieten vechi ce bloguieşte şi el) moderne sau postmoderne. În esenţă nu mă interesează alte dispute de genul calvin-arminius, har-nehar, batik – nebatik, anaiolism-iad curat uan handred părsent, fund-amentalişti versus liberali, biblia lu ciarli versus biblia altei tagme, cornilescu versus noua traducere română, etc. Să vă spun sincer, toate astea mă afectează cum influenţează paralelismul şinelor de cale ferată mersul curcilor bete. Adikă şi lor şi mie nee se  roope-n 3,14!

Întîmplător sau nu, în Adam resurrected există un institut. Hmmm… A existat unul şi în viaţa mea.