Între teorie şi practică, în România (2): în vacanță LBC


La Vîrfurile a fost ca în vacanţă. După ce ne-am întors la LBC unul dintre colegi l-a întrebat pe Markus:

– Am auzit că în România ai fost antrenat în tot felul de activităţi ilegale… Markus roşi instantaneu.

Era adevărat. Am fost la tăiat şi furat lemne de construcţie din propria pădure din care legea nu îi dădea voie proprietarului să ia, la pescuit în apa Crişului călcînd apa ca să sperie peştele să ajungă în năvod.

Altele mai puţin ilegale au fost de a mînca virşli din carne de capră şi oaie, de a vizita Timişoara şi a fi prinşi de poliţia de la circulaţie mergînd pe contrasens. Markus era băiatul cu care toate fetele de la şcoală, indiferent de naţionalitate şi religie voiau să se mărite. Ar fi putut să se însoare şi în România. El le spunea tuturor fetelor aceiaşi frază: “Eu o să mă însor numai cu o fată care este din aceiaşi ţară cu mine!”.

De fapt s-a ţinut de cuvînt. La Vîrfurile a împodobit casa atunci cînd soţia prietenului meu trebuia să vină acasă după naştere. Era prima dată cînd am luat la cunoştiinţă că se putea face aşa ceva.

Apoi a plecat. În locul său a venit Phil. Cu Phil a fost o întreagă aventură. În primul rînd am plecat după el la Bucureşti cu trenul. Cînd am ajuns la aeroport, unde ştiam că aterizase de ceva timp, m-am aşezat pe aceiaşi bancă cu el, observîndu-l vreme de cîteva minute. Nu părea prea stresat. Totuşi era.

Am plecat direct la gară, am călătorit toată naoptea şi am ajuns pe la prînz acasă. Aici a urmat ŞOCUL!

A vrut să se ducă la toaletă. S-a dus. Vă închipuiţi unde.

A vrut să se spele pe mîini. I-am arătat un lavoar de metal emailat cu apă pusă cu cana.

A căscat ochii mari. Apoi l-am pus la masă. Mîncarea a fost foarte bună pentru România: pui pane, cartofi fripţi şi salată de catraveţi. A mîncat fără poftă.

După masă i-am servit o cană de ceai englezesc. Da englezesc de tot! Sorbea zgomotos, cu nesaţ şi ofta preluing a “ceai bun”. Şi cînd te gîndeşti că era cald şi ceaiul era fierbinte. În cele diu urmă mi-a spus:

– “Alex, dacă nu ai fi tu aici, primul şi singurul lucru care l-aş face, ar fi să mă duc direct la aeroport şi să iau primul avion spre casă!”

Declaraţia sa mă făcu să mă simt bine: deci aveam o oarece influenţă asupra sa.  Phil era un englez tipic, cu diferenţa că era dispus să joace volei. Lucru pe care nu l-am făcut în România, ci în Anglia. Era stresat de mediul românesc, de tot ce se întîmpla.

De exemplu într-o seară am luat-o încet spre biserică. După prima curbă, o vacă nbună care nu voai să intre în curtea proprietarilor o luă pe lîngă noi la trap. Am fugit după ea, am ajuns-o din urmă, am determinat-o să se întoarcă şi am cravaşat-o peste crupă cu Biblia îmbrăcată în piele ediţia Cornilescu. I-am strigat lui Phil să îi aţină calea ca nu cumva să se întoarcă vaca de unde venise.

S-au executat amîndoi.  Vaca a nimerit poarta casei.

Apoi aproape de biserică, doi săteni încercau să îşi pornească aroul nărăvaş. Ne-am pus să îl împingem după ce se mai înroşiseră vreo trei buji. Am reuşit din a două încercare, cu toată opoziţia lui Phil. La îndemnul meu de a ne înjuga la o sarcină atît de lumească, răspunse privindu-mă cu mirare:
– “Şi musafirii?”

– Of course!

Apoi am ajuns la biserică. După după săptămîni de chin în care vizitasem doar Aradul, am plecat la Bucureşti să-l ducem pe Phil la aeroport. Am dormit o noapte la o “tanti”. Phil mi-a cedat partea lui din patul îngust, preferînd să “doarmă” pe jos:

– “Indiferent ce se întîmplă, eu mîine seară o să dorm în patul meu!” Avea dreptate. A doua zi am ajuns la aeroport, l-am trecut graniţa şi am plecat înainte ca avionul său să decoleze. Ne-am oprit doar la Sinaia unde am dat o tură pînă la crucea de pe vîrf.

Phil ne făcea cu mînuța din văzduh…

Note teologice de subsol (1)


sursa: http://www.catholicherald.co.uk/commentandblogs/2011/05/12/hans-kung-an-ageing-enfant-terrible-going-nowhere/

De multe ori apar comentarii demne de luat în seamă pe blog sau Facebook. Unii au obiceiul să le re-posteze și să dezbată chestiunea în cauză. Nu țin minte să fi făcut așa ceva. Dar simt nevoia imperioasă de a da cîteva explicații ce nu și-ar fi avut loc inițial și ar fi complicat scrisul unui post sau altul.

Deseori am criticat instituțiile de învățămînt teologic din România. Nu de alta, dar am studiat într-un loc ce părea raiul pe pămînt și am predat în cîteva locuri ce erau foarte diferite de un paradis teologic. Acum s-a activat o dispută referitoare la una dintre laturile teologiei lui Miroslav Volf. Ca urmare aș vrea să fac unele precizări de natură generală. Sper ca ele să clarifice unele nedumeriri sau semne de întrebare ce au apărut.

În 1994 la Oradea a apărut J. Stott. A avut o prelegere la care au fost prezenți studenți și cadrele locului. Eu nu am fost prezent avînd un program foarte aglomerat. Sincer să fiu nici nu-mi place Stott. Cel puțin ca teolog. După aceea s-au perindat cîțiva dintre profii de la LBC/LST: Tony Lane, Graham McFarlane. Primul îmi supraveghea teza de doctorat, al doilea fusese examinatorul intern. Primul, probabil cel mai mare specialist în viață în Calvin din Europa, al doilea mai tînăr, își luase cu brio doctoratul înainte de 40 de ani.

Ce am constatat? Studenții nu aveau aparatul necesar pentru prelegeri ținute de doctori în teologie ce se pregătiseră serios pentru eveniment. La vremea respectivă credeam că explicația nivelului academic scăzut se datora teologiei americane de import, a accentului pus pe credință și pe lipsa de stimulare academică. La prelegerile doctorilor studenții păreau loviți de amoc. Dar și la prelegerea lui R.E. Coleman, autorul cărții Planul de evanghelizare al Învățătorului, fenomenul s-a repetat. Pusă în termeni mai puțin academici aveam impresia că undeva cererea și oferta nu se întîlnea cu piața…

Nidles tu sei că la un deranj așa mare al vorbitorilor se putea trata altfel chestiunea: un pic de publicitate, invitații date altor culte, unor oameni de cultură, alegerea unui loc neutru pentru eveniment, etc. Cum s-ar spune s-a dat cu tunul după muște…

În același timp, în materie de teologie este absolut necesar să se facă o distincție între teologia ca știință și teologia cea de toate zilele a credinciosului ce nu are veleități de filosof antrenat prin biblioteci, ce n-a citit și n-a scris în viața sa vreun eseu despre, să zicem, importanța kenozei la Hans Küng. Asta mi-a venit mai repede pe limbă…

Ca urmare, cu tot respectul pe care îl am față de cel mai mare credincios baptist, penticostal sau ortodox, acestuia n-ar trebui să i se fluture prin fața rațiunii marcate de textul Vechiului și Noului Testament lozinci teologice de genul cutare vrea să ne vîndă catolicilor, papa e anticristul și pașapoartele biometrice înseamnă lepădare de Hristos, de rai, evanghelie și damnarea veșnică la un loc cu celebrul deținut 666. Chiar și Noul Testament mai nuanțează uneori lucrurile.

În această ordine de idei vreau să reafirm că teologia nu este ceva ce se învață, ci ceva ce se descoperă. În același timp un mediu intelectual restrictiv nu face decît să o limiteze și să o banalizeze, pentru că dacă este adevărat că la început a fost Cuvîntul și că acesta era cu Dumnezeu și din Dumnezeu, limitările intelectuale nu fac altceva decît să-l restrîngă pe Dumnezeu la cutiuța celui ce gîndește undeva la centrul propriei neputințe.

Definind clar limitele este posibil să te întorci la ele, să le depășești și să revii pentru a lărgi arealul luat în stăpînire de Cuvînt. Dacă vreți este efectul invers al experimentului cu copiii preșcolari ce au fost lăsați să se joace singuri. Fără gardul ce delimita lumea de afară de lumea lor, aceștia se simțeau amenințați și stăteau înghesuiți în centrul spațiului de joacă. Exteriorul necunoscut era periculos. După instalarea gardului, copiii s-a răspîndit în tot spațiul de joacă pentru că nu mai exista presupusa amenințare exterioară.

Revenind la teologie, după instalarea gardurilor primelor concilii ecumenice teologul este liber să zburde între limitele acestora. Mai pot adăuga glumind, că nu trebuie să-și abandoneze hainele, bunul simț și soția… Dar el poate reveni între limitele istorice pentru că acestea îi asigură spațiul dezvoltării intelectuale, a jocului teologic. Mataforic vorbind.

Ar mai fii de menționat două aspecte la fel de importante, dar neglijate: 1. teologia unui mare teolog evoluează; 2. cîteodată există e deosebire între ce crede un teolog și ce scrie același teolog. Dar despre aceste două note de subsol data viitoare!

Istoria pe baricade: Eforturile maghiare pentru convertirea românilor din Transilvania (1)


Scopul acestui capitol este dublu.

 Mai întâi, el trasează complexul mediul politic, social şi eclezial în care a existat Biserica Ortodoxă Română din Transilvania până la unirea cu Biserica Romano-Catolică. Fără consistenţă cu faptele, teza ortodoxă română pretinde nereuşita Reformei printre credincioşii ortodocşi din comunităţile transilvane. În contrast cu această teză, teza greco-catolică pretinde succesul absolut al Reformei în comunităţile rurale din Transilvania şi modificarea ireversibilă a dogmei şi practicii Bisericii Ortodoxe Române. Ca răspuns la această polarizare acest capitol oferă o explicaţie nouă şi echilibrată care argumentează în favoarea unui succes limitat al Reformei.

În al doilea rând, capitolul angajază pretenţii sociologice specifice găsite atât în teza Bisericii Ortodoxe Române cât şi în cea a Bisericii Greco-Catolice. Prima pretinde că în vremea Reformei, în ciuda tuturor măsurilor restrictive impuse de protestanţii maghiari împotriva Bisericii Ortodoxe Române, credinţa ţăranilor needucaţi i-a asigurat acesteia supravieţuirea. Cea de-a doua pretinde că atât de profundă şi sistematică a fost interferenţa protestantă maghiară încât Biserica Ortodoxă Română şi-a pierdut identitatea sa bizantină.

Acest capitol neagă aşa-numita “supravieţuire miraculoasă” a Bisericii Ortodoxe Române şi totala şi ireversibila alterare a dogmei şi practicii ei în perioada Reformei din Transilvania.

Capitolul mai acuză ambele teze mai sus-amintite că sunt selective în felul cum folosesc datele pentru a justifica concluziile lor contrastante: motivele pentru care Biserica Ortodoxă Română din Transilvania a avut sau nu nevoie de unirea cu Biserica Romano-Catolică.

Pentru a fi consistent cu dezvoltarea ulterioară a tezei capitolul se referă la elementele principale ale credinţei comunităţilor rurale din Transilvania ca la dogma şi practica Bisericii Ortodoxe Române.

5.1. Politica romano-catolică maghiară în Transilvania

Regii apostolici maghiari şi-au protejat graniţele răsăritene prin colonizarea Transilvaniei. Ei i-au adus din Europa de vest pe saşi, ultimul grup etnic care a intrat în Transilvania, cândva în secolul al XII-lea. În perioada domniei regelui Andrei II, până în august 1225, Ordinul Teuton a staţionat o scurtă periodă în Transilvania pentru a apăra graniţele de sud-est. În ceea ce priveşte religia, trăsătura comună a populaţiei ce a intrat în Transilvania dinspre vest, a fost romano-catolicismul. Totuşi, dincolo de graniţele Transilvaniei, dincolo de Carpaţi spre sud şi est, locuiau tot români, aceeaşi populaţie băştinaşă ca în Transilvania. În Ţara Românească şi Moldova, ca şi în Transilvania, Biserica Ortodoxă Română era sub jurisdicţia episcopilor ortodocşi români. Ei erau în comuniune cu patriarhul ecumenic din Constantinopol.

Sub regele Andrei II şi a fiului său Bela IV, Transilvania a fost ocupată total de maghiari. Dar Transilvania nu a fost anexată la regatul Ungariei, ci a rămas autonomă ca un voievodat separat. Noua administraţie a împărţit Transilvania în trei: Terra hungarorum, sau pâmântul stăpânit de maghiari, în Transilvania centrală şi de vest; Terra saxonum, sau ţinutul săsesc, regiunile ocupate de saşi; şi Terra siculorum sau Fundus regius, sau ţinutul secuiesc, regiunea ocupată de secui. Noii stăpâni nu au considerat existenţa poporului băştinaş destul de semnificativă ca să merite recunoaşterea ca Terra valachorum, chiar dacă la acea dată românii, numiţi vlahi, formau majoritatea populaţiei din Transilvania.

Faptul că în acea perioadă nu exista un stat român în Transilvania sau pe partea de vest a Carpaţilor a dat naştere ideii că românii (sau vlahii) erau oameni de o speţă joasă. De acum încolo, cele trei naţiuni dominante, maghiarii, saşii şi secuii vor considera această ordine ca fiind status quo din Transilvania.

Ca resultat al invaziei mongole a Transilvaniei şi Ungariei sub Bathu-han în 1241 şi a înfrângerii regelui Bela IV în bătălia de la Câmpia Muhi (sau Mohi) la 12 aprilie 1241 (cu pierderea a 40 000 de maghiari) a existat o perioadă de pace relativă. Înfrângerea a cauzat deasemenea slăbirea puterii celor trei naţiuni dominante în Transilvania. La începutul celui de-al patrusprezecelea secol regele Andrei III (1290-1301) al Ungariei a murit (punându-se astfel capăt dinastiei Arpad) şi a fost urmat de către un membru al familiei Angevine din Neapole. Fiul regelui Neapolelui, Carol Robert d’Anjou (1301-1342) a fost chemat pentru a ocupa tronul apostolic al Ungariei. Al doilea rege din aceeaşi familie, Ludovic I cel Mare (1342-1382) a luat una dintre cele mai influente măsuri pentru dezvoltarea ulterioară atât a Ungariei cât şi a Transilvaniei.  El a decis continua servitute a şerbilor, cărora nu le era permis să părăsească pământul pe care trăiau fără permisiunea proprietarului.

5.2. Efectul celui de-al patrulea Conciliu lateran în Transilvania

Avansarea catolicismului maghiar şi implementarea noii legislaţii în Transilvania după Cel de-al patrulea Conciliu Lateran (1215) a însemnat şi sfârşitul proprietăţii româneşti asupra pământului: doar romano-catolicii aceau voie să posede pământ. În aceste condiţii în Transilvania, regele Ludovic d’Anjou a decis să recunoscă ca nobili doar pe acei români a căror viţă nobilă a fost deja certificată de regii maghiari precedenţi. Consecinţele acestei decizii au fost următoarele: întâi, credincioşii români ortodocşi care nu au acceptat romano-catolicismul şi-au pierdut poziţia socială şi politică pentru că şi-au pierdut titlul nobiliar şi feuda; a doua, că ţăranii români liberi care nu aveau un titlu au fost deposedaţi de pământ şi au devenit şerbii proprietarilor romano-catolici maghiari, saşi şi secui. Astfel aceştia au devenit singurii proprietari legali ai pământurilor din Transilvania. Puşi în faţa pierderii titlului şi a feudei, marea nobilime română a acceptat romano-catolicismul. Dar acceptarea romano-catolicismului a fost asociată cu acceptarea identităţii maghiare: românii ortodocşi şi-au schimbat numele cu cele maghiare şi în curând au început să vorbească maghiara ca limbă maternă ceea ce a dus la pierderea identităţii româneşti. Din aceste motive ei au fost asimilaţi de cultura maghiară romano-catolică.[1]

Aceasta a însemnat o pierdere uriaşă pentru poporul român: s-au pierdut singurii români care puteau să îşi asume conducerea politică în Transilvania în numele întregului popor. Deasemenea acest aspect va atrage atenţia asupra două consecinţe viitoare: a) importanţa singurei autorităţi româneşti care nu a fost abrogată, acea a episcopului Bisericii Ortodoxe Române; b) dată fiind importanţa acestui oficiu după dispariţia nobilimii române, metodele folosite de către maghiari pentru convertirea românilor şi slăbirea Bisericii Ortodoxe Române din Transilvania.

5.2.1. Rolul episcopului ortodox român după Cel de-al patrulea conciliu lateran în Transilvania

Pentru că statutul social şi economic al preotului ortodox nu era diferit de cel al unui iobag român, oricare credincios român îl identifica pe preotul român cu unul dintre ai săi. Totuşi, ţăranii erau conştienţi de diferenţa cultică: doar preotul era responsabil de menţinerea legăturii comunităţii cu Dumnezeu şi de efectuarea ritului. Probabil că acest model a fost proiectat şi asupra episcopului acesta fiind identificat ca singura autoritate existentă ce le-ar fi prezentat doleanţele în faţa autorităţilor. În cazul unei crize, acest model de reprezentare constituia unica bază a dialogului dintre poporul român şi autorităţile neromâne.

Istoricii români sugerează existenţa mai multor episcopi români în Transilvania. De exemplu, Pascu presupune existenţa unei episcopii române la Dăbâca între secolul IX şi XI.[2] Anghel menţionează o episcopie românească la Râmeţ până la 1377.[3] Totuşi surse scrise indică o organizare consistentă ortodoxă română a bisericii doar în vremea Reformei în Transilvania.

Pentru că nobilii români care şi-au asumat conducerea politică au dispărut,[4] oficiul episcopului din Biserica Ortodoxă Română, a devenit cea mai importantă autoritate a românilor. Românii nu aveau o altă alternativă politică. De aceea importanţa acestui oficiu trebuie văzută la adevărata sa valoare, adică ca fiind unica alternativă pentru ca un conducător român să fie acceptat de către toţi românii şi să nu fie contestat de naţiunile dominante.

Chiar dacă românii nu au fost recunoscuţi ca naţiune autorităţile celor trei naţiuni dominante şi mai apoi Imperiul habsburgic se vor adresa capului Bisericii Ortodoxe Române ca şi capului întregului popor român din Transilvania. Din această cauză oricare autoritate transilvană (catolică, protestantă, austriacă sau maghiară) va trata cu capul Bisericii Ortodoxe Române ca şi cu singura personă care putea sau/şi trebuia să îi conducă pe români. Din nefericire de cele mai multe ori acest posibil canal de dialog a existat doar pentru a transmite poruncile de sus în jos, din vârful ierarhiei la bază.

5.2.2. Rezistanţa română în faţa metodelor romano-catolice maghiare de convertire

Pop descrie metodele ce erau folosite pentru a-i convinge pe români să părăsescă Biserica Ortodoxă Română în favoarea Bisericii Romano-Catolice:

Pe parcursul câtorva sute de ani de la cucerirea Transilvania de către maghiari până la Reformă, presiunile catolicilor asupra românilor s-au axat cam pe aceleaşi metode, adaptate, desigur, împrejurărilor: combaterea până la deposedarea de avere, şi alungarea preoţilor şi ierarhilor ortodocşi, ameninţări şi convertiri forţate, împiedicarea desfăşurării serviciului divin, şi a construirii bisericilor de piatră sau de zid, condiţionarea nobilităţii şi a deţinerii pământurilor de apartenenţa la catolicism, desconsiderare faţă de credinţa răsăriteană, îndepărtarea elitei româneşti ca ‘stare’ din viaţa politică a Transilvania etc.[5]

Astfel de metode agresive erau obişnuite pentru romano-catolici pentru că ele se regăseau pretutindeni unde ei deţineau puterea. Prin deposedarea românilor de avuţia lor, de statutul lor politic şi prin interzicerea ritul ortodox, maghiarii au făcut o greşeală firească ce a decurs din poziţia lor dominantă. Din această cauză românii din Transilvania au asociat romano-catolicismul cu convertirea forţată la religia stăpânilor. În ciuda faptului că vestul creştin a penetrat spre Răsărit, în aceste circumstanţe comunităţile româneşti nu au vrut să înţeleagă că romano-catolicismul era mijlocul prin care mântuirea era posibilă. În secolele XIV şi XV încercările romano-catolice maghiare de a-i câştiga pe credincioşii ortodocşi pentru Biserica Romei prin construirea de biserici şi mănăstiri şi prin instituirea unei noi episcopii pentru românii catolici (1374) dar şi asocierea acestora cu o mare diversitate de ameninţări, nu au adus un număr semnificativ de convertiţi.[6]

Politica agresivă a regilor apostolici maghiari în Transilvania poate fi explicată în diferite moduri. De exemplu, Nouzille crede că aceste măsuri au fost luate pentru a preveni apariţia celui de-al treilea principat românesc în Transilvania.[7] Cu toate acestea, Pop atrage atenţia asupra faptului că în Moldova, romano-catolicismul a avut oarecare succes printre români. Astfel că în 1234 s-a exprimat dazamăgirea faţă de folosirea de către preoţii catolici maghiari a altei limbi decât cea românească şi s-a cerut Romei un episcop băştinaş. Era evident că în condiţiile acceptării romano-catolicismului românii îşi apărau identitatea etnică şi eclezială. Explicând cum Biserica română a ajuns sub jurisdicţie bizantină, Pop atrage atenţia asupra faptului că regii maghiari au înlocuit dimensiunea spirituală a convertirii cu una politico-militară care avea în vedere expansiunea graniţelor maghiare prin mijloace violente. Scurtcircuitând legătura directă dintre Roma (Avignon) şi principatele române regii maghiari i-au forţat pe români să se orienteze spre Constantinopol (celălalt centru de legitimare a puterii) pentru independenţă.[8]

5.2.3. Unio trium nationum, alianţa politică a nobililor împotriva ţăranilor

Condiţia românilor din Transilvania s-a deteriorat progresiv sub regii maghiari. Limba, religia[9] şi pământul lor erau sub control străin şi majoritatea timpului ei erau victime ale abuzurilor de tot felul. Fără nici o protecţie din partea legilor feudale şi lipsiţi de protectori, românii îşi părăseau căminele pentru a emigra la sud sau la est de Carpaţi în Ţara Românească şi Moldova – a doua lor patrie. Ei plecau pentru că împărtăşeau aceaşi identitate culturală: biserica era ortodoxă, şi populaţia locală vorbea aceeaşi limbă, româna.

Curând această stare de lucruri a generat conflicte. În 1437, episcopul maghiar romano-catolic György Lépesy[10] a decis să accepte doar monede noi pentru plata decimei către biserică. El a cerut de asemenea plata impozitului pe trei ani în avans. Rezultatul a fost declanşarea unei răscoale de mare anvergură în Transilvania. Sub influenţa ideilor husite tăranii români, secui şi maghiari s-au ridicat la luptă şi i-au învins pe domnii feudali la Bobâlna. Armata voievodului transilvan  Ladislau Csáki a fost înfrântă şi s-a încheiat un tratat între ţărani şi nobilime la 7 iunie 1437 la Cluj-Mănăştur.[11] Totuşi, în anul următor situaţia militară s-a inversat, ţăranii fiind învinşi. Pentru a preveni astfel de mişcări sociale în viitor, cele trei naţiuni dominante din Transilvania au semnat un tratat la Căpâlna în 1437 numit Unio trium nationum. Scopul principal al pactului a fost să organizeze nobilimea celor trei naţiuni dominante (maghiarii, saşii şi secuii) împotriva unei posibile revolte a ţăranilor. În plus, tratatul a legalizat în termenii cei mai drastici relaţiile dintre nobilime (posesoare a pământurilor) şi ţărănime (ajunsă în stare de iobăgie). Tratatul nobilimii[12] era de fapt îndreptat împotriva românilor care constituia majoritatea şerbilor. În acest sens Constantinescu afirmă că

Trebuie să remarcăm că termenul de naţiune nu are un sens etnic, ci social; înseamnă doar că nobilii aparţineau celor trei naţiuni… Acest pact începe prin a avea o semnificaţie socială, dar sfârşeşte şi prin a avea, şi un sens etnic. Naţiunea română confundându-se cu clasa ţărănimii, dar formând în acelaşi timp marea majoritate a Transilvaniei, era exclusă pentru totdeauna din viaţa politică a ţării.[13]

O interpretare obiectivă a Unio trium nationum duce la o concluzie cât se poate de simplă: pactul noblililor romano-catolici minoritari era îndreptat împotriva majorităţii învinse, a ţăranilor ortodocşi români.

Un alt episod cu adânci semnificaţii politice şi sociale pentru Transilvania a avut loc în 1514 când s-a declanşat o nouă răscoală. Liderul acesteia, secuiul Gheorghe Doja, a condus armata unei cruciade proiectate[14] împotriva turcilor (din vecinătatea Budei, capitala Ungariei) pentru a lupta împotriva nobilimii transilvane. Totuşi nobilimea unită a reuşit să înăbuşe răscoala dar efectele ei au fost hotărâtoare pentru desfăşurarea imediată a situaţiei politice şi religioase în Transilvania.

În primul rând, o nouă lege, Opus Tripartitum,[15] a stabilit că şerbii erau legaţi de pământ pentru totdeauna (mera et perpetua servitute), devenind astfel supuşii domnilor lor până la moarte (dominis suis terrestribus mera et perpetua rusticitate sint abjecti). Acest document stabileşte teoria constituţională a ‘Sfintei Coroane[16] argumentând că libertatea nobilimii era chintesenţa statului.[17] Dieta a decis să fixeze prestaţia legală de clacă a ţăranilor pentru domnii lor la o zi pe săptămână. Au fost fixate cinci taxe ca să se impună îndeplinirea obligaţiilor ţăranilor faţă de nobili, coroană şi de episcopul romano-catolic. Cea mai dramatică declaraţie a aristocraţiei a fost etichetarea tuturor ţăranilor care au participat la răscoală ca “trădători” şi transmiterea aceastei etichete asupra urmaşilor lor pentru totdeauna.[18]

În al doilea rând, nobilimea i-a pedepsit pe toţi ţăranii rebeli capturaţi cu tăierea braţului drept pentru că au folosit sabia, o armă interzisă tuturor cu excepţia nobilimii. Această măsură neînţeleaptă a condamnat atât Transilvania cât şi Ungaria la dominarea lor de către turci. Rămasă fără infanterie, care în mod tradiţional era compusă mai ales din ţărani înarmaţi, doar cavaleria regelui Ludovic II şi nobilimea s-au mobilizat pentru a face faţă invaziei turce conduse de sultanul Soliman Magnificul. Regele însuşi şi cea mai mare parte a armatei ungare (în jur de 38000 oameni) au fost ucişi la Mohács (29 august 1526), permiţând turcilor să se îndrepte spre Viena. Ungaria a fost împărţită în trei: un paşalâc turc, un regat a cărui coroană a fost însuşită de Ferdinand de Austria şi un alt regat avându-l ca rege pe Ioan Zápolya. Ferdinand a luptat pentru a prelua controlul asupra Ungariei şi Transilvaniei, dar la fel a făcut şi Ioan Zápolya, care a fost încoronat rege la Buda (1529). Cei doi au semnat un tratat de pace la Oradea în 1538, care stipula că după moartea lui Ioan Zápolya, regatul său se va întoarce sub habsburgi.[19]

În al treilea rând, în această perioadă Transilvania a continuat să existe independent de Ungaria ca şi un principat autonom[20] în Imperiul Otoman, la fel ca şi cele două Principate Române. De asemenea înfrângerea regatului ungar a creat premizele pentru toleranţa religioasă în Transilvania unde măsurile regelui Ludovic II împotriva Reformei apobate de Dieta de la Rákos din 1524 nu au putut fi aplicate în practică.[21]

5.2.4. Concluzii: eşecul romano-catolicismului de a converti poporul român

Eforturile romano-catolice de peste cinci secole pentru asimilarea ortodocşilor români din Transilvania nu au avut succes. Totuşi, presiunile politice şi eccleziale i-au forţat pe nobilii români să accepte romano-catolicismul. Indiferenţa lor etnică i-a lăsat pe românii din Transilvania cu un singur lider: episcopul Bisericii Ortodoxe Române. De aceea, importanţa acestei poziţii a devenit maximă. În ciuda presiunii combinate exercitate de către Biserica Romano-Catolică şi de către monarhia maghiară, nu există surse care să ateste vreo alterare a dogmei şi practicii Bisericii Ortodoxe Române din Transilvania.

După Mohács (1526), romano-catolicismul încă domina în Transilvania. Imperiul otoman nu a alterat organizarea administrativă şi ordinea socială din Transilvania astfel că politica acestuia de toleranţă religioasă a menţinut status quo-ul religios referitor la români şi celelalte naţiuni din Transilvania. Singura schimbare majoră a venit din vest sub forma Reformei.[22]


[1] I.-A. Pop, ‘Etnie şi confesiune: Geneza medievală a naţiunii române moderne’ în Etnie şi confesiune în Transilvania (secolele XIII-XIX) (Oradea: Cele Trei Crişuri, 1994), vezi 47. Pop pretinde rezistenţa celor mai multe familii româneşti, care chiar înobilate oficial şi catolicizate în secolelel XIV-XV au păstrat pentru un timp îndelungat identitea etnică şi se autodenumeau nobiles Valachi. Acesta atrage atenţia ‘statelor’ (naţiunilor legal recunoscute) să vegheze ca românii să nu aibă acces printre naţiunile privilegiate din cauza marelui număr al acestora.

[2] Pascu, Monumentele, vezi 14.

[3] G. Anghel, Dela vechea mitropolie ortodoxă a Transilvaniei la episcopia de Alba Iulia (Alba Iulia: Editura Episcopiei Ortodoxe de Alba Iulia, 1993), vezi 15.

[4] I. Chirilă, ‘Etnie şi confesiune – evoluţia termenilor în cadrul istoric transilvănean în secolele XIII-XVII’ în Leb, I.V., ed., Teologie şi cultură transilvană în contextul spiritualităţii europene în sec. XVI-XIX (Cluj-Napoca, Presa Universitară Clujeană, 1999), vezi 30-32.

[5] Pop, ‘Etnie,’ 41.

[6] Ş. Pascu, Voievodatul Transilvaniei, I (Bucureşti: Dacia, 1986), vezi 452.

[7] J. Nouzille, Transilvania zonă de contacte si conflicte (Bucureşti: Enciclopedică, 1995), vezi 90.

[8] Pop, ‘Etnie,’ vezi 33-34.

[9] Ritul slavo-bulgar a fost introdus şi impus printre români în vreme ce aceştia se aflau sub dominaţia Imperiului vlaho-bugar în secolul al X-lea; limba liturgică era greaca sau slavona. Limba română a fost introdusă în Biserica Ortodoxă Română doar în 1860, prin reformele principelui Alexandru Ioan Cuza atât în Moldova cât şi în Ţara Românească.

[10] În vreme ce Sigismund de Luxembourg era rege al Ungariei.

[11] Nobilimea a acceptat să abandoneze unele privilegii însemnate.

[12] Nobilimea sau cele trei naţiuni dominante erau diferenţiate de populaţia din Transilvania prin privilegii şi imunităţi fiind şi de religie romano-catolică.

[13] L. J. Constantinescu, Chestiunea Transilvaniei (Bucharest: Jurnalul Literar, 1997), 24.

[14] Organizat de papa Leon X la închiderea ultimei sesiuni (a şesea) a Celui de-al cincilea Conciliu Lateran, care a dat printr-o bulă absolvirea de păcate, eliberarea de iobăgie şi completa libertate pentru cei ce s-ar fi înrolat, pentru proprietăţile lor şi pentru familiile lor de acasă.

[15] Cunoscut sub numele de Werboczi’s Tripartitum, după numele autorului, documentul (în trei părţi) menţiona că “a fost scris cu sânge de iobag.”

[16] Coroana apostolică a regilor maghiari.

[17] Constantinescu, Chestiunea, vezi 26.

[18] D. Prodan, Problema iobăgiei în Transilvania 1700-1848 (Bucharest: Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1989), vezi 350-351.

[19] M. Păcurariu, Istoria Bisericii Ortodoxe Române, I (Bucharest: Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, 1992), vezi 495.

[20] Principele de Transilvania era ales de  Dieta formată din marea nobilme. Sultanul, căruia I se plătea tribut, îl  investea.

[21]W. Wünsch, ‘Ideea de toleranţă din perspectivă săsească ardelenească,’ în I.V.Leb, ed. Toleranţă şi convieţuire în Transilvania secolelor XVII-XIXX (Cluj-Napoca: Limes, Presa Universitară Clujeană, 2001), vezi 145.

[22] A. Oţetea, Renaşterea şi Reforma (Bucharest: Ştiinţifică, 1974), vezi 258-259.

LBC-LST intermezzo


Făcînd  focul azi am dat peste o bucată de hîrtie pe care am căutat-o fără succes timp de cîţiva ani. Azi am găsit-o pur şi simplu din întîmplare. Iată despre ce este vorba.

Cu puţin timp înainte de examenul de NT cîţiva studenţi m-au convins să vorbesc cu proful. Vorba aia: m-au băgat la înaintare. Motivul era folosirea unor expresii mai puţin întîlnite în limba engleză, ceea ce sporea dificultatea întrebărilor. Examenul era scris, ca toate examenele la LBC, aşa că nu puteai să ceri lămuriri. Supraveghetorul habar n-avea de întrebări şi nu era treaba lui să ne dea lămuriri. Aşa că i-am bătut la uşă lui Steve Motyer şi i-am ridicat mingea la fileu. A răspuns cu un Hmmm lung şi foarte marcat, privindu-mă ca şi cum ar fi înţeles despre ce era vorba.

La o săptămînă după abordarea mea, vine la ora ce se desfăşura în capelă şi unde eram prezent întreg anul III şi ne spune că la cererea noastră avea să explice cîteva cuvinte pe care le va folosi pentru formularea întrebărilor, mai ales pentru studenţii ce vorbesc ingliş ez ă secănd lenguigi. Zis şi făcut. A pus pe over-head projector o folie pe care erau scrise următoarele:

IMPERATIVE

TO DOWN PLAY

RED HERRING

POKE FUN

“VOLTE FACE”.

Şi s-apus pe explicat. A ajuns cam pe la al treilea cuvînt, cînd mi-a venit o idee. Am copt-o pe loc! Am scris pe o hîrtie ceva, i-am dat-o lui Simon Standen ce stătea lîngă mine să citească textul să văd dacă este inteligibil şi după ce acesta a dat din cap mi-am luat inima-n dinţi, m-am ridicat şi m-am dus spre Steve şi i-am lăsat hîrtia pe pupitru. S-a auzit un uşor murmur de dezaprobare.

“De ce îl întrerupe?”

Steve a luat hîrtia, a citit-o, dar a lăsat-o pe pupitru continuîndu-şi explicaţiile pînă a terminat şi ultima expesie, de care nu aveau habar nici măcar englezii. Apoi făcînd o pauză semnificativă a luat biletul meu şi a început să citească, spunînd că a primit biletul din partea studenţilor internaţionali:

“Dear foreign brethren, (asta era introducerea lui, eu n-am scris asta)

IT IS IMPERATIVE    TO DOWN PLAY  Neapărat să minimalizăm

STEVE’S RED HERRING momeala lui Steve: (hohote de rîs reţinute)

WE MUST POKE FUN SITTING THE EXAM, Trebuie să ridiculizăm examenul (explozie de hohote de rîs)

OTHERWISE WE’LL ‘VOLTE-FACE’-IT!!! Altfel o să o buctăm!!! (întreaga capelă în delir!)

S-a rîs cîteva minute, explicabil avînd în vedere stresul examenelor şi simţul umorului studenţilor la teologie. Toată lumea a înţeles sensul cuvintelor. Cînd ne-am potolit, Steve ne spune:

“Se pare că unii s-au prins despre ce mă chinuiam eu să explic aici de cîteva minute!”

Toate cuvintele s-au regăsit în întrebările de la examen. N-a picat nimeni.

Temă de casă pentru dumneavoastră: încercaţi să aflaţi care este înţelesul cuvintelor subliniate.

LBC-LST (9)


Am început primul an de reseach full-time la LBC după ce m-am mutat la Oradea, unde lucram ca preparator la IBEO. Între timp m-am şi căsătorit, aşa că aveam toate condiţiile necesare unei nereuşite de excepţie: oraş nou, biserică nouă, job nou, apartament cu chirie nou. Totul era NOU.

Researchul l-am început practic de la zero, încercînd să dau de literatură ce m-ar fi putut ajuta. Am făcut cîteva vizite la Institutul Teologic Greco-Catolic din Oradea unde am găsit o bibliotecă mică şi neinteresantă, dar unde am găsit o atitudine pozitivă vi-a-vis de subiectul tezei mele. L-am cunoscut şi pe episcopul greco-catolic care mi-a propus să mă trimită la Roma pentru o perioadă de documentare. Visam la bibliotecile Vaticanului şi la Colegiul Irlandez unde îmi propusese să ajung.

Mi s-a promis de către Les Tidball că în locul unei vizite la LBC pentru documentare, voi beneficia de acelaşi lucru în Italia. Trebuia să obţin doar viza şi în acest scop le-am scris celor de la Institutul baptist din Roma, Pietro Valdo. Cu asta am rămas. Am ajuns şi la protopopiatul ortodox unde am descoperit în bibliotecă cîteva broşuri care mă puneau în temă cu Biserica Greco-Catolică. Cel mai mare ajutor l-am primit însă de la unul dintre prietenii din copilărie ai tatălui meu, părintele Pecican, care mi-a împrumutat pînă la terminarea doctoratului Dogmatica din 1900 a lui Vasile Suciu, mitropolitul greco-catolic.

O altă carte ce mi-a deschis ochii la disputa dintre Biserica Ortodoxă şi ce Greco-Catolică a fost cea a lui Stăniloae, Uniatismul din Transilvania încercare de dezmembrare a poporului român. În anul următor am cumpărat cartea lui Damşa, Greco-catolică în perspectivă istorică, un plagiat de zile mari a cărţi mai sus-pomenite a lui Stăniloae.

Cert este că pentru a pune în practică ideea lui Paul Negruţ care mi-a propus să fac cu catolicismul ce a făcut el cu ortodoxia, a trebuit să îi citesc şi teza sa de doctorat. M-a surprins faptul că între cuprinsul cărţii lui Iosif Ţon, Credinţa adevărată şi teza lui Paul exista o paralelă foarte aproapiată, conţinutul fiind foarte diferit. Cine ştie, o fi beneficiat şi Paul de sfaturile lui Iosif Ţon sau poate doar a vrut să-i demonstreze lui Iosif Ţon ce înseamnă în concepţia sa scriere academică. În orice caz, mie mi-a plăcut lucrarea pe care am luat-o drept model, la fel cu cîteva sfaturi de bun simţ, cum ar fi înlocuirea “concluziilor” cu “observaţii”, un termen mai puţin agresiv. 

Primul capitol care l-am predat l-a făcut pe Tony Lane să exclame că acum ştie mii de lucruri noi despre Biserica Greco-Catolică, dar nu m-a încîntat pentru că îmi dădeam seama că între ceea ce voiam eu să scriu şi ceea ce am scris era o prăpastie insurmontabilă. În martie 1995 am plecat pentru a doua oară la Londra după ce eram full time job, full time student şi curînd după sosirea mea la LBC am înţeles că nu numai că eram full time la pătrat, eram şi fool de-a binelea!

La LBC m-am dus direct la bibliotecă, am început operaţiunea scotocirea, şi la scurt timp mi-am dat seama că ceva nu era în regulă. Nu mai vedeam literele, nu mai înţelegeam mare lucru, începea să mă doară capul. Eram complet surmenat. Am înţeles atunci că se impunea o schimbare dramatică din mers, altfel undeva ceva avea să “puşte”. În ciuda concurenţei de a termina cît mai repede şi a obţine doctoratul, de a preda trei cursuri noi şi de a face faţă tuturor situaţiilor noi cu care mă confruntam, printre care şi o situaţii materiale undeva la limita existenţei, cel mai imporatant era să o iau mai încet şi să termin cursa, nu să termin cu orice preţ pe primul loc.

Ca urmare, am trecut de la full time research la part-time, iar de două ori am fost nevoit să iau cîte o pauză de un an, prima dată în 1997 şi a doua oară în 2001. Între timp pentru că Ministerul Educaţiei a refuzat să îmi echivaleze cei trei ani de LBC cu o licenţă în teologie românească, am fost nevoit să devin student la teologie şi cu toate că Paul Negruţ mi-a spus că faptul că nu am o licenţă în teologie nu va conta în detrimentul meu, relaţiile dintre noi, în ceea ce îl priveşte rămînînd la fel, am dat licenţa împreiună cu studenţii cărora le-am predat Istoria Bisericii (am mai scris cîteva eseuri, unul pentru Doru Hnatiuc, două pentru universitate, la literatura universală), avînd ca lucrare de licenţă unul dintre capitolele din teza de doctorat.

De-a dreptul comic. Am terminat şef de promoţie, împreună cu alt student aşa cu care ar trebui să mă duc la întîlnirile alumni de la UBEO. Unul dintre membrii comisiei de licenţă de la Bucureşti m-a întrebat care au fost judeţele Transilvaniei în care se găseau mai mulţi greco-catolici în secolul 18. Nu existau atunci judeţe, dar el era în comisie… Răspunsul său a fost Satul Mare, dar acest județ nu se afla la vremea unirii în Transilvania.

În fine, am aşteptat încă un an ca să nu merg cu doctoratul la echivalat la numai un an de la terminarea licenţei.

La un moment dat aflat sub influenţa textelor academice ortodoxe am ajuns la concluzia nu mai puţin ortodoxă că dacă voiam o teză care să fie recunsocută de comisia ortodoxă din Românaia trebuia să mă angajez în dezbatere şi cu Părinţii bisericii, aşa că am scris un capitol, pe atunci capitolul 4, cu acest scop. A fost primul şi ultimul la care Tony Lane m-a întrebat: “Care este scopul acestui capitol?” După ce i-am explicat despre ce era vorba mi-a spus sec: “Nu e necesar”, iar eu l-am eliminat, tot sec.

Stilul meu de scris era setat pe modul economic, adică cu cît mai puţin şi bine, cu atît mai bine. Nu mai voiam să tai şi să redactez o teză din sute de mii de cuvinte, cum au păţit alţii. Seara de obicei aveam mai mult spor, cîteodată scriind chiar şi 3000 de cuvinte de calitate. Trebuia să insist pentru că a doua zi inspiraţia dispărea. La un moment dat mi-am dat seama că nu este posibil să scriu o teză asemănătoare cu cea a lui Paul Negruţ. În primul rînd pentru că nu aveam atîtea surse, cele greco-catolice fiind greu de obţinut, în al doilea rînd pentru că nu eram Paul Negruţ (asta era evident, nu?) şi înclinaţia mea era către istorie, nu către sistematică şi în al patrulea, dar nu mai puţin important, că exista ceva în interiorul meu care mă făcea să merg în mod natural în altă direcţie, a mea proprie.

Trebuie să recunosc însă că la un moment dat, pe la sfîrşitul doctoratului, aveam mari dubii cu privire la teza mea, dar la ultima citire, la ultima întîlnire cu Tony Lane la Timişoara, după ce mi-a citit toată teza de a început pînă la sfîrşit, mi-a spus: “You have a thesis!” Am răsuflat uşurat pentru că pînă atunci, cu excepţia capitolului pe care l-am abandonat nu mi-a spus nici bine nici rău, habar n-aveam dacă mă duc într-o direcţie bună sau rea. A fost un chin, a fost o suferinţă continuă, a fost ceva care m-a transformat.

În drumurile mele la LBC m-am reîntîlnit cu Cornel Boingeanu, care a terminat o dată cu mine, cu Mircea Mitrofan şi Dorin Axente care au făcut un MA în hermeneutică la LBC înainte de a începe doctoratul, cu Dănuţ Mănăstireanu, Alex Neagoe, cu George Ille şi cu Silviu Rogobete, mai rar cu Tavi Baban şi Daniel Bulzan. Am fost martor suferinţelor lui Costel Gott şi Florin Reţe, doi creştini deosebiţi, dar îndrumaţi necorespunzător de Less Tidball.  O singură dată l-am mai văzut pe Cristi Sigheartău care a mai făcut şi el un MA, deloc pe Marius Mazuru şi foarte puţin pe Gina şi Petrică Bulica.

În anul 1995 s-a deschis Centru Guthrie unde cei ce făceau reseach aveau destinat un spaţiu liniştit, unde erau săli special amenajate pentru seminarii, MA rămînînd tot în spaţiul periodicelor din bibliotecă. Am ţinut un research seminar avînd tema Inochenţie Micu-Klein, undeva în al treilea sau al patrulea an de research, nimic deosebit. Pentru mine cu cîteva excepţii research-ul fost un timp extraordinar, benefic şi plin de har. Mai trebuie să menţionez că tot la LBC l-am reîntîlnit pe un prieten din Sevierville, Tennessee, USA, Charles Strohmer, reuşind să mai vin cu Silviu Tatu şi cu David Cathey pe acolo. Simona şi Sorin Sabou de la UBEO, respectiv Institutul Baptist din Bucureşti au terminat tot la LBC, Simona o dată cu mine.

Cu toate că nu mai eram în termeni buni (seach me why!), l-am informat pe Paul Negruţ, rector la acea dată, că nu am bani de bilet de avion şi că nu o să mă pot prezenta la viva ce era fixată pe 11 iunie 2003. S-a oferit să mă ajute cu un împrumut, cu toate că privirea sa nu mai era aceiaşi. Din fericire nu a mai fost nevoie. După ce înainte cu trei ani îmi tăiase bursa pentru că am întîrziat predarea unui eseu (în treacăt fie spus, n-am predat niciun eseu la termen!) şi după ce nu mai credea că o să finalizez doctoratul, după o păţanie în stilul Procesului lui Kafka, Less Tidball mi-a trimis în cele din urmă prin fax documentele pentru ultima viză UK, am plecat la Bucureşti, am luat viza şi să am ajuns din nou la LBC pentru viva. Dar asta în LBC-LST (10).

LBC-LST (8)


Şi a venit şi anul III. Am sosit cu vreo două zile înainte de deschiderea cursurilor şi ţin minte că Graham McFarlane, directorul cu studenţii români, era entuziasmat pentru că la scurt timp aveau să apară restul colegilor din ultimul an, împreună cu un alt coleg la cursul de MA (master). S-a prins că a comis o indiscreţie şi după ce s-a asigurat de discreţia mea, vorba sa, pentru a nu declanşa sentimente inutile de invidie, mi-a destăinuit că Dănuţ Mănăstireanu este alesul datorită faptului că era mult mai avansat în ale teologiei. N-am înţeles cine l-ar fi invidiat, poate cei rămaşi în ţară, pentru că nu cred că printre noi ar fi fost cineva capabil să facă saltul din anul doi direct în MA. Sau poate era doar prudenţa britanică.

În vacanţa de vară pe care am petrecut-o acasă am discutat doar cu unul dintre cei aleşi, Titi Bulzan, care a pus totuşi condiţia să vină însoţit de familie care avea să stea în Plumsted Common, în estul Londrei, acolo unde era şi biserica înfrăţită, o biserică Free Evangelical, The Slade. Dar cum se pare că nu a primit OK din partea factorilor de răspundere (RMS UK, LBC şi cîte or mai fi fost) nu a mai apărut deloc.

Tot în Arad mai era şi Onisim Mladin care nu a venit la LBC, dar credeţi-mă nu mai îmi amintesc motivele. Exista un barem al notelor şi al predării eseurilor, dar nu cred că aceasta ar fi fost cauza. De remarcat că în urmă cu ceva timp, mînat de dorinţa de a-i ajuta pe unii dintre studenţii mai “nevoiaşi” în ale studiului de pe lîngă Galaţi parcă, Les Tidball, directorul Romanian Missionary Society mi-a cerut mie şi unui alt student român să scriem vreo cîteva eseuri pentru cei din ţară. Cum nu mi se părea normal am refuzat, moment din care au început “meciurile” cu acest domn englez. În acelaşi timp l-am înştiinţat pe Graham McFarlane care s-a făcut alb la aflarea veştii, promiţînd “to take care of this”.

Într-o seară am dat cu ochii de noii veniţi: Mircea Mitrofan, Corneliu Boingeanu, Marius Mazuru, Ghiţă (George) Ille, Dorin Axente, la care s-au mai adăugat Florin Reţe şi încă un tînăr din Iaşi a cărui nume îmi scapă (Costel Gott, după cum apare în postul lui Dănuţ Mănăstireanu -vezi poza). Primul şoc pentru mine a fost că au călătorit traversînd Europa într-un microbuz de marfă.

Al doilea şoc a fost pentru mulţi dintre ei la vederea LBC-ului ce părea next door to hell datorită etosului complet diferit de cel românesc. Ţin minte că unul dintre colegii de an era speriat de-a binelea, emanând o evidentă aură de fundamentalism. Dănuţ Mănăstireanu era probabil cel mai relaxat, pe locul doi fiind Dorin Axente, necăsătorit la acea dată. Nu pot uita cît de bucuros a fost Dănuţ cînd şi-a găsit un duhovnic! Suna ortodox, dar suna bine. Un alt şoc a fost atunci cînd Tavi Baban mi-a spus că în ciuda faptului că îi spusesem administratorului colegiului, David Bradley să nu dea altcuiva busa noastră ea a fost ridicată de către Less Tidball fără acordul nostru. Cu alte cuvinte, dacă mergeam la poliţie am fi putut reclama un furt calificat cu complicitate. Aşa cum am mai pomenit ultimii bani rezultaţi în urma acestui furt i-am primit înapoi abia în aprilie. Ca urmare a acestui conflict Tavi Baban a fost catalogat ca element recalcitrant, etc., etc.

În fine am devenit a doua naţiune ca mărime la LBC după englezi şi am început să ne pregătim de “finals”, adică examenele de sfîrşit de an. Am ales opţiunea “long essay” pentru a demonstra că sunt în stare să fac research şi am cravaşat către linia de sosire. Examenele noastre au avut prioritae pentru că trebuia şi evaluarea unui examinator extern aşa că şcoala s-a terminat cu o lună înainte de primirea diplomelor.

Aş fi putut fi primul la ieşirea din sală la cursa pentru trasul clopotului din bibliotecă ce indica că tocmai se ieşise o nouă promoţie, dar i-am lăsat această onoare unei negrese mici, de circa 1.50, dar iute ca argintul viu. A urmat o lună de relaxare. În ultimul trimestru am făcut mai multe analize care de care mai ciudate, incluzînd endoscopie la Mount Vernon Hospital din apropiere datorită faptului că aveam fel de fel de simptome ciudate. Credeam că mi-a sosit sfîrşitul.

Credinţă deşeartă, toate simpomele dispărînd curînd după predarea eseului de 10000 de cuvinte despre conceptul de Satan din Noul Testament. Cine m-a pus să scriu despre aşa ceva? Ulterior doctorul colegiului m-a chemat să mă informeze că nu mi-au găsit nimic, eu spunîndu-i că nu mai simt nimic, aşa că am dat vina pe stress. În ziua cînd s-au comunicat rezultatele am plecat în Londra pentru a face aşteptarea cît mai uşoară.

La venire tot citeam tabelul şi nu înţelegeam în ce categorie eram. M-am liniştit cînd citind a treia oară am înţeles că eram clasificat upper second, deci mă calificasem pentru research. Ca urmare trebuia să vin cu o propunere de research în faţa unei comisii, în cazul meu formată din Tony Lane şi Max Turner. Voiam un subiect în domeniul Istoriei Bisericii, dar singurul specialist era Meic Pierse, care încă nu supraveghea doctorate.

La prima înfăţişare am picat, unele subiecte fiind prea evidente, comisia spunîndu-mi “all Catholic theologians will agree with you” atunci cînd am propus un subiect despre papa Ioan Paul II şi trimiţîndu-mă să mă mai gîndesc. Cum la vremea respectivă eram în termeni foarte buni cu Paul Negruţ care tocmai îşi termina doctoratul, i-am făcut o vizită pentru că locuia foarte aproape de şcoală. În cîteva minute l-am pus în temă şi mi-a dat cîteva idei: mi-a dat o carte despre Biserica Greco-Catolică să mă inspir, mi-a propus să scriu o teză cu un titlul asemănător cu al său în domeniul greco-catolicismului şi mi-a spus să fiu mai hotărît, încercînd să-i pun pe cei din comisie în poziţie de inferioritate, pentru că eu jucam cartea atacului, ei cea a apărării. Zis şi făcut.

La următoarea înfăţişare le-am propus o teză despre biserica Greco-Catolică din Transilvania, foarte asemănătoare cu cea a lui Paul Negruţ: The tension between the dogma and practice in the Greek-Catholic Church of Transilvania şi la întrebarea lor cine îmi va supraveghia mie o astfel de teză, le-am servit fără să clipesc textul “I am sure that given Tony’s experience in research and supervising he will be able to achieve this”… Au rămas o clipă pe gînduri, dar am înţeles că am cîştigat partida atunci cînd nu au putut spune nu. Pe asta am mizat şi eu. Eram oficial înscris la MTh-PhD.

După o croazieră pe Tamisa şi după ceremonia de înmînare a diplomelor, unde am rostit un scurt, dar foarte aplaudat speech, (o fotografie de final, cu toţi românii şi cu Peter Cotterell, principal, pe blogul lui Dănuţ Mănăstireanu, Persona) am plecat spre casă, după ce am petrecut ultima seară cu colegii la pub. Era duminică dimineaţa 3 iulie 1994.

S-a încheiat, un capitol, a început un alt capitol, total diferit.

Pentru cei ce doresc să citească o scurtă istorie a LBC-ului vezi http://en.wikipedia.org/wiki/London_School_of_Theology.

LBC-LST (7)


Cum pe vremea BA-ului nu existau încă celulare, fiecare student făcea de serviciu la telefonul din holul de la etajul I, cam de două ori pe trimestru. Aşteptai, răspundeai la cele două telefoane publice şi preluai mesajul sau te duceai şi căutai studenta sau studentul respectiv. Asta între orele 18 şi 21. În rest mai existau acţiuni sporadice la care se căutau voluntari. O dată m-am dus cu cîteva scrisori din partea şcolii la vecinii “noştri” ca să îi anunţăm că în zilele următoare se vor face lucrări şi va fi zgomot, ne cerem scuze. Era o plimbare după masa de prînz. În rest nimeni nu ne-a pus să cărăm ceva, să curăţăm zăpada, să spălăm pe jos sau pe sus, să facem cor, să umplem capela că vin “sponsorii” sau ceva de genul ăsta. Era o lume liberă nu numai în cuvînt, ci şi în faptă. Exista doar presiunea de a studia, de a citi, de a nu te face de rîs şi de a nu face notă discordantă.

Examenele veneau şi treceau, la fel şi eseurile şi seminariile. Citeam ca apucaţii, căutam cărţile prin bibliotecă adulmecîndu-i pe cei care nu le restituiau la timp şi ne împiedicau să ne scriem eseurile.

Apoi în ultimul trimestru urma o perioadă de două săptămîni pentru recapitulare, apoi examenele. Recapitularea materiei ţi-o făceai singur, nu existau cursuri pentru aşa ceva, dar te puteai asocia cu alţi 4-5 studenţi şi pe baza subiectelor date în anii precedenţi (care stăteau cuminţi în biblioraftul cu examene din bibliotecă) și puteai să concepi o temă asemănătoare. În loc ca fiecare să conceapă 4-5 fiecare concepea una şi apoi se făcea schimb. Echitabil, mai ales că făceai economie de timp.

Eu nu am recurs la astfel de grupuri, aşa că preferam să îmi organizez materialul singur. Era o metodă eficientă, pentru că în afara eseurilor şi a seminariilor din cursul trimestrului nu reuşeam să învăţ mare lucru. E drept că nici nu făceam mari eforturi în direcţia asta.

Într-una dintre zilele în care învăţam cu geamul deschis, pe la ora 11 dimineaţa, aud voci de bărbat jos, între gardul şcolii şi clădire. Mă uit şi ce văd? Cam cinci-şase studenţi, unii din an cu mine, alţii din ani mai mari, încărcaţi cu găleţi pline cu apă. Au tras în mine cu un pistol cu apă, dar nu m-au atins, geamul interpunîndu-se între noi. Mi-au făcut semn să tac din gură, dar curios să aflu ce se va întîmpla, am coborît din cameră, am traversat biblioteca şi m-am căţărat pe scara de incendiu ce ieşea la etajul întîi al bibliotecii unde uşa era deschisă din cauza căldurii. Studenţii se grupaseră la baza bibliotecii gata de atac în direcţia terenului de tenis, unde pe două terenuri diferite jucau tenis de cîmp două studente din anul II şi Graham McFarlane, proful de etică şi cristologie  şi proaspăta sa soţie. Studenţii au atacat, fetele au fugit în colţul terenului ţipînd cu mîinile sus, dar studenţii s-au îndreptat spre prof şi i-au tras un duş pe cinste. Am rămas mască! În orice şcoală românească întreg grupul ar fi fost imediat exmatriculat. Aici Graham s-a dus să se schimbe şi a făcut abstracţie de eveniment, băieţii din Aldis (aşa se numea pavilionul unde erau cazaţi) avînd o rîcă mai veche cu el din vremea cînd el nu era încă căsătorit, dar care era la nivelul glumelor, unele mai bune, altele mai lichide. L-am întrebat ce o să le pregătească, dar Graham, dînd dovadă de o detaşare totală, mi-a răspuns foarte prozaic: “Nothing.” Să pici pe jos! A fost o lecţie pe care am ţinut-o minte restul vieţii: niciodată nu am urmărit un student, indiferent de motivele mele sau ale lui. Cine a picat, a picat că nu a ştiut, cine a trecut, a trecut pe ştiinţă sau prin har. Nu m-a interesat să primesc nimic de la nimeni (cu toate că au existat tentative), după cum n-am dat nimic nimănui. În cei trei ani de BA nu am auzit ca cineva să fi copiat sau să fi avut fiţuică, după cum nu ştiu ca cineva să fi fost dat afară din examen pentru că a şoptit. La fel şi în cazul eseurilor. Nimeni nu a fost prins plagiind.

Nu acelaşi lucru pot să îl mărturisec despre şcolile din România pe la care m-am perindat, mai ales în ultimele două, unde etica învăţatului, a scrierii eseurilor şi a dării unui examen era înfiorătoare. La o şcoală catalogată ceva mai tîrziu liberală standardele erau creştine, pe cînd la o şcoală creştină, garantată de prezenţa Duhului Sfânt standardele erau absolut libertine. Ciudat!

Prima vacanţă de vară a venit puţin mai tîrziu, datorită faptului că biletul de avion a sosit mai tîrziu. Crezînd că mă scald în bani responsabilul cu biletele nu avea de gînd să îmi dea unul. Eu făcusem grava greşeală de a-l întreba dacă în caz că îmi iau maşină o să îmi plătească benzina dus-întors. Plănuiam să merg în misiune în Franţa şi să îmi iau de acolo (din bursa economisită) un R 12 sau ceva asemănător. Am găsit în Londra o Lada 1200 albă cu 180 de lire sterline negociabil, dar asigurarea era înfiorătoare, depăşind cu mult costul maşinii. Pe la jumătatea trimestrului al treilea şcoala ne-a spus că mai trebuie să primim bursa pe trimestrul doi şi trei, aşa că am devenit brusc “bogat”. Pentru mine era o adevărată avere, niciodată neavînd atîţia bani.

Chiar am mers pe la ambasadele Germaniei, Beneluxului şi Franţei, unde am renunţat, avînd în vedere ce scumpă era viza şi că mai trebuia să plătesc o traversare dublă cu feribotul, pe “continent”. După circa o lună de stat în estul Londrei, am plecat la Bucureşti cu Taromul şi apoi la Arad cu Dacia tatălui meu ce mă aşteptase la Otopeni. O altă lume, o altă civilizaţie. Ajuns în Arad, m-am pomenit la farmacie că vorbesc în limba engleză. Era straniu, nu spuneau bancuri românii care uitaseră limba. Era firesc, gîndeam în engleză, vorbeam în engleză.

Toamna am luat-o în sens invers fiind bucuros că începe din nou şcoala. Anul II promitea, mai ales că apăruseră Gina şi Petrică Bulica şi Silviu Rogobete cu soţia, toţi din Timişoara. Familiştii însă nu erau cazaţi în campus, ci unii în Pinner, relativ aproape de şcoală. Am început activitatea de la penitenciarul din Bovingdon. A sosit şi Alex Neagoe din Ţara Galilor şi Cristi Sigheartău din Vulcan (venit pe o altă filieră) în anul I.

London Bible College-London School of Theology (6)


Dincolo de condiţiile de mediu (situat în Greater London într-un “sat” cochet şi liniştit – Northwood), avînd o suprafaţă relativ mare şi spaţiu verde bine întreţinut, condiţiile de trai la LBC erau foarte bune. Rar era gălăgie, totdeauna mîncarea era pregătită la timpul mesei, existau diferite regimuri (vegetariene, fără sare, fără mai ştiu eu ce…), totdeauna curgea apa, totdeauna era curent electric, totdeauna aveai aşternuturi de pat proaspete luni pe la prînz, totdeauna venea doctorul la cabinetul şcolii dacă aveai nevoie, totdeauna mergea metroul, totdeauna mergeau autobuzele. Totdeauna se respecta orarul, în cei trei ani de studiu intensiv o singură dată unul dintre profi a apărut cu două-trei minute înainte de a începe cursul şi ne-a spus pe un ton uşor spăşit: “Îmi pare rău, nu mi-am dat seama că avem curs azi după-masa, aşa că nu m-am pregătit, cursul se suspendă, urmînd să fie recuperat ulterior.” Ne-am uitat unii la alţii şi am înţeles: cu toate că putea să ţină un “curs” oricînd, proful a preferat să fie profesionist. Dacă cumva venea cineva (“prospective student”) să vadă cum este cursul, nu avea sens să rişte pierderea unui eventual student. Asta e!

Indiferent pentru ce m-am dus la principal (rector), decan, la secretară, la contabil, la administrator, la profi, la personalul administrativ (la recepţie, la întreţinere) sau la bucătărie am fost tratat bine, fără aluzii, ameninţări voalate sau ceva de genul acesta. Niciodată nu a trebuit să mă “căciulesc”, chiar dacă uneori a trebuit să insist să îmi primesc drepturile. Nimeni nu m-a ameninţat că mă dă afară din şcoală, că mă penalizează, că mă spune bisericii sau altele de genul ăsta. Nu exista aşa ceva pentru că fiecare îşi vedea “lungul nasului”, chiar dacă în sens britanic părea să atingă dimensiuni gigantice atunci cînd se făcea comparaţie cu mediul românesc.

A existat un student ce se închina soarelui pe terenul de fotbal, unul prea deştept pentru personalul academic, care a fost sfătuit să meargă altundeva şi unii care au plecat de bună voie acasă pentru că nu rezistau presiunii academice. Un coleg de an a întrerupt pentru că soţia sa gravidă în luna a şaptea a fost spulberată de o maşină, el (destul de imatur) rămînînd cu doi copii şi apoi intrînd în depresie severă. Nimeni nu repeta anul, dar au existat în cele din urmă şi doi studenţi români care au intrat în această categorie. Cine i-a îndrumat spre studiu academic a făcut o greşală incomensurabilă… Nimeni nu a avut tăria să recunoscă greşeala şi să abandoneze pentru a se redresa. A exista mai tîrziu şi un student ce s-a declarat homosexual, dar inactiv sexual, aşa că am cam văzut de toate.

Aveam bursa de la Sainsbury şi m-am obligat sub semnătură să revin în ţară după terminarea studiilor. Tot pentru bursă urma să prestez două ore de muncă pe zi, cu toate că la intrarea în ţară nu primisem acest drept. Oricum nu eram plătit, ci despăgubeam pe cei ce îmi acordaseră bursa, în beneficiul şcolii. Puteam alege mai multe domenii, dar în primul an am ales “Evening classes”. Evenimentul avea loc de două ori pe săptămînă, două ore cu o pauză de ceai-cafea de zece minute. Mă aflam sub supravegherea lui Antony Billington (fost student LBC cu MA), ce era însoţit de viitoarea sa soţie.

Puneam cîteva pupitre pe hol, ei aduceau din bucătăria şcolii biscuiţi, zahăr, ceai şi cafea şi bineînţeles pahare de unică folosinţă. La intrare se luau cecurile sau cheşul pentru orele respective. Nimeni nu verifica dacă în sală era cineva care nu plătise. Uneori erau două cursuri în paralel, audienţa fiind dominată de cele mai multe ori de doamne pe la 40 plus. După ceva timp am început să încasez eu banii, predînd încasările după ore. Cînd se termina pauza se termina şi activitatea mea, odată cu îngurgitarea vreunui biscuit nebăgat în seamă de cursanţi. Britanicii mănîncă biscuiţii ca o prăjitură, adică, unul, doi la o cană de ceai, spre deosebire de noi românii care mîncăm şi un pachet întreg o dată!

În paranteză fie spus, de fiecare dată, după ce puneam ceaiul în ceinicele de inox şi cafeaua în căni de inox de circa trei litri se găsea cineva, totdeauna se găsea, invariabil, să întrebe arătînd spre cafea: “Tea?” sau invers. La un moment dat m-am întrebat dacă cumva erau atît de duşi că nu îşi dădeau seama ce se afla în recipientele respective.

În fine, activitatea îmi lua circa o oră şi se desfăşura cel mult de două ori pe săptămînă, cu pauzele din vacanţe. Avînd în vedere că existau trei trimestre de zece săptămîni cu o vacanţă de patru săptămîni, vă daţi seama ce m-am mai spetit pentru aceste ore! Ce nu îmi plăcea era faptul că timpul era fragmentat şi nu aveai un timp mai îndelungat la dispoziţie pentru tine. A trebuit să îmi schimb mentalitetea patriarhală românească şi să mă  adaptez.

În anul al doilea şi în al treilea an, i-am propus administratorului, David Bradely să preiau jobul de la “security” ce era plătit cu trei lire şi ceva pe oră, astfel şcoala făcînd o economie importantă. Eu şi aşa trebuia să prestez o muncă în folosul comunităţii. Fusesem condamnat la trei ani de studii doar! Jobul a fost al meu, aşa că în fiecare dimineaţă mă sculam şi deschideam biblioteca (am uitat o singură dată în doi ani), apoi luam sacii cu poşta de la intare şi îi duceam în cancelarie. Seara la 22.30 evacuam studenţii prea studioşi din bibliotecă, stingeam luminile peste tot şi încuiam, după care dădeam un tur pe exterirorul clădirilor pentru a închide eventualele geamuri uitate deschise de profi sau de studenţi. Aveam o cheie universală cu care puteam să intru în caz de nevoie şi în camerele studenţilor, fiind folosit în acest sens de uituci sau distraţi.

Într-o  sîmbăţă dimineaţa Paul Fisher, colegul meu de an ce avea camera pe acelaşi palier plecase pe două zile şi nu îşi deconectase deşteptătorul electric. I-am făcut un pustiu de bine scoţîndu-l din priză. Ne trezise pe toţi sîmbătă la ora 7 dimineaţa. Într-una dintre seri i-am lăsat un mesaj lui Deryck Sheriffs, proful de VT, pe monitor spunînd că i l-am furat, io, hoţu. Asta ca să îi atrag atenţia să nu îşi mai uite geamul deschis la birou.

Nu am avut surprize în afara unei atenţionări din partea unei tanti englezoaice, ce era şefa personalului administrativ că nu îmi fac datoria, că nu sting luminile seara. Nu trebuia să se bage unde nu îi fierbea oala, nu era domeniul ei, nu eram angajatul ei, răspundeam în faţa administratorului doar. Luminile au fost aprinse de studenţi după ce le-am stins, unii afirmînd că au plătit pentru curentul ăla. O altă dată preşedinta studenţilor era furioasă că plecasem în Londra fără să îi spun, de parcă ea era şeful şi o studentă nu a putut intra în cameră că şi-a uitat cheia. Jobul meu nu era să deschid uşile celor uituci, ci să le închid.

Alţi studenţi tundeau iarba, lucrau pentru secretariat, etc. Mi-a plăcut ultimul job pentru că mă forţa să mă scol dimineaţa şi să mănînc breakfast în ciuda atmosferei low presure blue mood made in England şi era într-o perioadă de timp, foarte de dimineaţa şi seara relativ tîrziu, în care nu mai făceam nimic serios, sau cel puţin era bine să nu fac pentru că aveam un randament foarte scăzut.

Primele examene au fost foarte instructive. Era sfîrşitul anului întîi şi toată lumea revizuia materialul. De obicei studentul pregătea patru subiecte la fiecare examen, trecînd prin materie ca să aibă o orientare bună. Subiectele, aşa cum am spus nu se schimbau, dar trebuia să fi pregătit pentru a le aborda în fel şi chip. Am pregătit la Church History şapte subiecte, nu am ştiut mai mult de trei şi unele nici nu s-au dat, avînd în vedere că profa, Judy Gardiner era doar din anul acela la LBC. Circulau o droaie de mituri pe marginea examenelor, dar esenţialul era că trebuia să răspunzi la întrebări, nu să baţi (chiar şi graţios) cîmpii!

Bursa pe primul trimestru am primt-o prin octombrie, dar nu ştiam dacă o să mai primesc, aşa că am făcut economie la sînge. Singurul lucru mai scump ce mi l-am cumpărat a fost o pereche de Reebock de la magazinul sport din Northwood unde studenţii aveau o mică reducere. M-au ţinut vreo patru-cinci ani, cu toate spălările de rigoare în maşina de splălat!

În naivitatea mea credeam că în Anglia “vine iarna” şi trebuie să îmi iau încălţări adecvate. A fost o toamnă mai rece, să îi spunem aşa… În vacanţa de iarnă trebuia să eliberezi camera, dar puteai să îţi laşi pe riscul tău cărţile pe rafturi. Le-am lăsat acolo cu o bucată de hîrtie ce transmitea mesajul eventualului ocupant ocazional sau celui ce din curiozitate deschidea uşa camerei: “Romanian student”. Niciodată nu mi-a lipsit nimic.

În vacanţa de Crăciun plictiselă mare în Anglia, London, unde nu se întîmplă mai nimic. De Crăciun, o zi obişnuită la biserică, The Slade, Free Evangelical, Plumsted, London. 

În luna decembrie mai toate instituţiile au “Cristmas dinner”, adică o masă mai simandicoasă, ce poate avea loc în orice zi, dar nu şi de Crăciun. La şcoală au servit profii, studenţii stînd la mese, ne-am pus “fanny-hats” şi am tras de “crackers”. O prosteală mare!

Vacanţa am petrecut-o acasă la Maureen şi John Varrall, în Bexleyheath, în cealaltă parte a Londrei. Masa de Crăciun de la Varralli a fost mai festivă, cu deschiderea cadourilor. De obicei în casă era frig, încălzirea fiind setată pentru venirea celor doi e la muncă, aşa că o mai luam pe străzi, unde eram printre puţinii ce se deplasau per pedes. Mergeam cu autobuzul, doar pensionari și copii. Ceilalţi aveau maşini.

În fine, străzile păreau la fel, casele păreau la fel, cu toate că nu erau, maşinile idem şi toată lumea vorbea o altă limbă. Şocul cultural încă se manifesta. Abia după revenirea în vacanţa de primăvară am scăpat de el. Mai trecusem pe la National Galery, Tate’s, British Museum, Trafalgar Square, Covent Garden, Leicester Square, Parlament şi prin alte locuri despre care ştiam, dar pe care nu le văzusem vreodată. Primăvara dispăruse şi şocul. Mă adaptasem. Şi apăruse soarele.

 

London Bible College – London School of Theology (5)


 Sălile de curs variau ca mărime, dar cele mai multe dintre ele erau făcute doar pentru aşa ceva. În afara capelei, în care încăpeam toți, existau patru săli la etaj şi încă una la parter. Tot la etaj se afla dapartamentul Practical training şi un afişier imens cu orarul, grupele de seminar, anunţuri referitor la cursuri şi examene. Era recomandabil să treci pe acolo să te informezi. În bibliotecă existau bibliorafturi cu exemplare din examenele din anii trecuţi, aşa că puteai să îţi faci idee despre ce era vorba. Examenele vechi nu erau secrete, ele schimbîndu-se mai mult în formă decît în conţinut, dar cuvîntul de ordine era «Answer the question, don’t write everything you know on the subject, or you’ll be downdgraded!» – mai greu de făcut asta în anul I.

În anul întîi notele contau doar pentru încadrarea în cel de-al doilea an la pass sau honor. Cel de-al doilea an conta ca medie generală 30%, apoi ultimul an şi examenele finale. Cum nu îmi plăceau examenele, nici să fiu sub stressul limbii engleze la un examen, am ales opţiunile cu eseuri, lăsînd minimum de examene, adică VT, NT, Istoria Bisericii şi Teologie istorică. Am renunţat şi la greacă, eliminînd astfel învăţarea unei limbi străine printr-o altă limbă străină, la fel în anul II cu ebraica.

Avînd în vedere că în anul I am avut o notă destul de mică la Istoria Bisericii şi că voiam să predau acest curs la Oradea, am optat în anul II pentru continuarea cursului cu dr. Meic Pierce, proaspăt venit la LBC. Grupele de seminarii erau de circa 8 studenţi, ce discutau pro şi contra un subiect. Nu aveai seminar mai des de două ori pe trimestru la acelaşi curs. Era deosebit de distractiv şi educativ, mai ales că în proporţie de 70-80% subiectele de seminarii se regăseau în întrebările de examen.

La examen şi la curs stăteai pe un scaun avînd în faţă o mică măsuţă de circa 0.7 mp. La examen nu aveai ce să ceri colegilor tăi. Aveai nevoie de ceva ridicai mîna şi supraveghetorul îţi dădea ce aveai nevoie sau te lăsa la toaletă dacă venea un alt supraveghetor cu tine. Nu aveai voie să ai cu tine nimic în afară de pix, ceva de băut, şerveţel, liniar. Primeai un caiet pe care îţi scriai numele şi puteai ataşa foi primite de la supraveghetor. Nu exista examen de admitere, doar interviu. La examene spațiul dintre mese era destul de mare încît supraveghetorului să-i pice fisa că cel ce se holba la altă lucrare chiar avea chef de copiat. Nu s-a întîmplat așa ceva.

Cea mai mică sală de curs avea cam 5 pe 6, iar cea mai mare se putea obţine prin rabatarea unuia dintre pereţii despărţitori ce închideau două săli de circa 11 pe 5 şi 6 pe 5 metri. Era sala în care am dat examenele finale, dar care în variantă “două săli mari” adăpostea cursurile de an. La început am stat în ultimul rînd, dar destul de rapid m-am prins că dacă nu vreau să pierd contactul cu plutonul, so tu spic, trebuia să investesc mai mult în participarea la cursuri. Adică, am început să stau în primul rînd, să fiu mult mai atent şi să nu fiu distras de activitatea celor din ultimul rînd care mai mult se distrau şi nu aveau de gînd să se omoare cu învăţatul. Asta a însemnat să apar la fiecare curs mai repede cu cîteva minute locurile bune ocupîndu-se foarte rapid.

Profii erau ușor de înţeles, colegii erau mai greu datorită accentului de acasă, cel mai groaznic fiind cel de Birmingham. Am ajuns să iau notiţe rapid şi bine, astfel că aveam colegi ce îşi aruncau ochii pe notiţele mele pentru că nu puteau menţine ritmul, ce nu era foarte ridicat de altfel. Mai fiecare responsabil de curs, prof adică, împărţea “hand-outs”, adică o schemă a cursului predat, ce se regăsea în bibliograful cursului din bibliotecă și pe care puteai să o copiezi dacă nu participai la curs.

Unii dintre ei (Derick Sheriffs, VT) foloseau over-head projectors, alţii la limbi, ebraică şi greacă foloseau tabla. David Paine, decanul ce preda greaca, învăţa în fiecare vară cel puţin o limbă nouă. Ca să daţi seama de competenţa profilor dau un singur exemplu: Derick Sheriffs, ce lucra în biroul propriu pe două monitoare şi preda VT. La un moment dat pune un “transparent” pe OHP şi îşi continuă explicaţiile verbale. Pe OHP era un fragment de scriere cuneiformă. După aproximativ două minute de vorbit, timp în care se uita la noi, îşi aruncă privirea pe ecran şi zice: “Sorry!” după care întoarce textul ce era up-side-down. Ne-am uitat unii la alţii şi am zîmbit: putea să îl fi pus şi pe dos că noi tot nu aveam habar dacă scrierea cuneiformă se citea de la dreapta spre stînga, invers sau vice-versa…

Toţi profii ne spuneau pe numele mic şi ne adresam lor pe numele mic, aşa că am rămas cu toţii foarte impresionaţi. Ulterior am aflat că în cancelarie erau nişte albume cu numele şi fotografiile noastre, un mod foarte util de a-ţi apropia studenţii. În afara orelor de curs care erau în număr de 12 pe săptămînă, număr minim de ore la zi pentru învăţămîntul britanic, mai exista o activitate cu caracter practic denumită «Trainig for leadership» în care toată şcoala se întîlnea cu cîte o personalitate ce avea un cuvînt de spus în branşă. Nu exista examen pentru această activitate, dar cu ea se cupla o alta ce făcea parte din aceiaşi zonă practică.

Într-una dintre primele zile din an în Student Center a avut loc un fel de «tîrg» al activităţilor şi echipelor ce se ocupau de aşa ceva, a celor din anii II şi III. În afara orelor de curs trebuia să iei parte la o activitate de genul împărţirii de broşuri creştine, departamentul video, vizitării deţinuţilor la închisoare, clubului de predicat, activităţi cu copiii, tineretul, ajutarea bătrînilor, ochestra şcolii, etc.

Împreună cu Daniel Bulzan am ales Video Team, astfel că am pus mîna pe tot ce exista într-un studio video şi am lucrat tot ce ni se cerea. Nu uitaţi că era 1991 şi încă nu apăruseră camerele digitale. Am filmat, am transmis în direct, am editat, etc, etc. În cele din urmă am făcut parte dintr-o echipă împreună cu două britanice şi o chinezoaică şi am reuşit să facem un filmuleţ de 15 minute pentru Open Day. La scurgerea primului an de activitate bossul (ce avea la activ un doctorat) de la Video Team m-a întrebat dacă nu vreau să rămîn încă un an. Era interesant, erai privit cu admiraţie de colegi şi nu doar de ei, dar era o activitate ce în ciuda avantajelor îmi lua prea mult timp. La finele primului an am retransmis concertul, cu cea mai proastă cameră şi a ieşit nespus de bine. Nu vă plictisesc cu detalii tehnice. Cert că din faza în care bossul urla la noi în căşti la prima înregistrare a ‘Freshers’ revenge’ că nu făceam distincţie între close-up şi ne tremura camera, a ieşit spotless.

Unul dintre cele mai interesante cursuri la LBC a fost Communications cu Mark Greene (actualmente la LICC http://www.licc.org.uk/about-licc/staff/mark-greene), un evreu american convertit la creştinism, ce lucrase la New York în „avertising” şi ce avea un mod deosebit de a-şi ţine cursul. Începea de cele mai multe ori cu un hit sau cu un material ce se viziona pe monitor color. Ne atrăgea instantaneu atenţia şi ne punea la încercare spiritul de observaţie. Ne şoca, ne scotea din tipare, ne provoca să gîndim şi ne ducea cu un pas mai departe de ceea ce eram cu toţii obişnuiţi să reacţionăm. Era omul total.

Conrad Gempf (http://www.lst.ac.uk/smartweb/faculty/faculty-member/7) a fost un alt prof, tot american. El ne-a făcut să simţim ceea ce înseamnă LBC prin modul scos din tipare de a preda şi a reuşit să ne pună pe gînduri. Toată şcoala ştia că dădea foarte greu note bune avînd zicala: „C+ dacă ai reprodus ceea ce este în curs, B dacă ai venit cu ceva nou şi A dacă m-ai făcut să mă întreb „Cum de nu mi-a venit mie idea asta?” Erai ispitit să-l imiți.

Am avut avantajul să fiu în acelaşi „fellowship group” cu el, ceea ce îmi atrage atenţia şi asupra acestui aspect nemaiîntîlnit prin România. Fellowship group era un termen generic dat unei activităţi ce era focalizată în jurul unei grupe foarte variate de studenţi, din toţi anii, de la toate cursurile, de toate vîrstele, personal didactic şi administrativ. Toată lumea participa. Lunea era ziua cînd luai masa în acest grup la cantină şi toate cursurile erau programate în aşa fel încît să poţi fi de faţă. În funcţie de planificarea la masă, seria I sau II, aveai o activitate de o oră, înainte sau după masă, ce consta în sport, jocuri, o excursie scurtă, un subiect de discutat, practic orice. Nu cadrul didactic era şeful grupului. La noi a fost una dintre studentele de anul II, Kate Vine.

Într-una dintre aceste întîniri le-am povestit cum fusese viaţa sub regimul comunist. Îi vedeam că fac eforturi să înţeleagă. Erau şocaţi. Dar de cele mai multe ori era o activitate în care scăpam de stressul adunat datorită studiului academic şi a statului în bibliotecă. Îmi aduc aminte că în şcoală era interzis fumatul şi consumul, deci şi introducerea, de băuturi alcoolice. Prietenul meu din Londra, John Varrall tocmai ieşise la pensie şi adusese pentru petrecerea de ieşire la pensie de la Greenwich Maritime Museum cîteva sticle de vin alb din România. Am întrebat dacă le-ar place o oră românească şi am primit permisiunea conducerii să introduc două sticle de 700 ml în şcoală fără tam-tam.

Ne-am strîns în biroul profului, am adus cîteva albume româneşti, am pus un disc cu cîntece româneşti, Balada lui Porumbescu, Rapsodia română a lui Enescu, valsul lui Iovanovici şi am băut vin din pahare de plastic. La 14 oameni nici nu s-a simţit! Făceam glume pe seama celor ce ar deschide uşa găsindu-ne la o părtăşie de băutură aprobată de conducere! Cu acelaşi grup ne vedeam o dată pe săptămînă să ne rugăm împreună dimineaţa pentru cele mai importante lucruri. Toate activităţile erau „obligatorii” dar niciodată cînd am lipsit nu a venit cineva să te întrebe unde ai fost şi ce ai făcut. Iată de ce după ce am început să predau în sistemul românesc la Oradea am şocat să descopăr că şcoala de aici era un fel de Lubianka baptistă.

La jumătatea trimestrului al doilea am făcut cunoştiinţă cu Max Turner (amănunte la http://www.lst.ac.uk/smartweb/faculty/faculty-member/20), ce mai avea un PhD în fizică şi preda un curs de NT. Pentru prima dată mi s-a părut că am dat de un teolog adevărat. Mitralia cu argumente şi date, aşa că din înfruntarea cu el nu puteai să ieşi viu. Am constatat pe pielea noastră cînd la unul dintre primele cursuri m-a bombardat pe mine şi pe Tavi Baban cu argumente.

A fost o discuţie atît de susţinută ca un adevărat schimb de focuri cu replici de o parte şi de alta. În final a răsuflat uşurat şi noi am încetat să îl atacăm. Colegii rămăseseră interzişi aşteptînd finalul. Parcă nu înţelegeau despre ce era vorba. Englezii erau reţinuţi şi le era frică să nu greşească cu ceva. Noi nu aveam complexele astea. Aveam de alt soi! A doua zi Max m-a prins pe coridor şi mi-a atras atenţia să nu îmi fie frică că nu a avut nimic personal cu mine, aşa reacţiona el. I-am spus că am înţeles despre ce era vorba, aşa că nu e nici o problemă. Să fi îndrăznit aşa ceva în România, mai mult ca sigur că eram picat din oficiu la examenul lui. Ei, n-am picat, am luat –A la eseu.

Totuşi, după un an de zile, doar la cursul de Etică a lui Graham McFarlane (http://www.lst.ac.uk/smartweb/faculty/faculty-member/12) studenţii britanici au exclamat: „Wow, doar acum pot spune că merită banii ce i-am dat pe taxe!” într-adevăr, era primul curs de teologie care se adresa şi inimii, în care proful se făcea vulnerabil şi înţelegea prin ceea ce treceam noi ca studenţi. Aşa prof mai rar sau deloc!

London Bible College – London School of Theology (4)


Primul lucru ce l-am făcut cînd am ajuns la şcoală a fost să mergem în „Student Center”, o clădire cu etaj, unde era păstrată la frigider mîncarea pentru cei doi întîrziaţi din România. Nu ne-au uitat. Nimic fancy: cartofi înăbuşiţi, salată şi o bucată groasă de circa 6 mm de ham. Nu tu pîine sau supă. Nu ştiu ce a fost desertul, dar devreme ce nu îmi amintesc, nimic impresionant. În sala în care am luat masa se găsea un televizor color, exista un automat de băuturi răcoritoare, iar lîngă, o mică bucătărie bine dotată, o mică încăpere cu pian pentru repetiţii, o alta cu încă un televizor şi două cabine de telefon. Pe una dintre laturile clădirii se putea vedea un teren de fotbal.  La parter două grupuri sociale, vestiare pentru jucători, cu o sală de forţă, o altă sală mai mare cu o masă mică de biliard, două mese de ping-pong şi darts.

Comitetul de primire, în frunte cu un nigerian, ne-a întîmpinat cu zîmbetul pe buze. Am primit un program pentru a doua zi, identic cu cel primit şi lăsat în bagajul ce venea din ţară cu al doilea avion. Am hotărît cu Justin să ne vedem peste trei ore să recuperez bagajul. În holul de la intrare exista o placă din clădirea iniţială a şcolii care a fost deschisă în 1940, în centrul Londrei, în plin război, atunci cînd doar Anglia se lupta cu Germania nazistă, iar Londra era bombardată continuu şi nu se întrevedea viitorul. Asta spune multe despre ce fel de creştini existau atunci. 

Am ajuns în fine în camera mea cea de toate zilele. Cu mici excepţii cînd voi sta în altă cameră în anul III pentru că se renova, îmi voi petrece tot timpul din cursul celor trei ani aici. Camera era la etajul întîi. Acolo mă aşteptau cutiile cu cărţi şi hainele expediate în avans. Încăperea de circa 3,50 pe 3,50 avea un aspect deprimant: duşumea de lemn aglomerat, trei rafturi simple, un dulap înzidit destul de mare, o masă cu un scaun şi un pat, toate purtînd patina timpului, zugrăveala alb-gri şi fereastra metalică ce contrastau cu maroul mat, şters al mobilei. Absolut nimic colorat. Parcă eram într-un orfelinat. Mă ducea cu gîndul la Oliver Twist.

Pe pat era o pătură şi două perne îmbrăcate în feţe verde deschis. Pe lîngă cearceaful verde mai era încă unul de rezervă. Mi-am despachetat hainele şi le-am pus pe umeraşe. Pentru prima dată în viaţa mea am văzut umeraşe de sîrmă. Săraci britanicii ăştia!

Mi-am pus cărţile pe rafturi, mi-am scos cîteva poze să-mi aline dorul de ţară şi am fost invitat de colegul de vis-a-vis la ceai. Acolo mai erau alţi colegi din anul I: Alex, un englez, coleg de BA, un alt coleg din Yorkshire, Andy Wood, anul I la CLAM (un alt curs mai practic din care te puteai transfera în anul III la BA dacă aveai rezultate bune) şi Daniel Bulzan. Primul ceai cu lapte – o leşie mai degrabă. În final cel ce ne-a invitat a scos cheile maşinii şi ne-a întrebat dacă cineva dintre noi are chef de mers în Londra. Puteam lua maşina lui. Deschişi totuşi britanicii ăştia! Credeam că eram în Londra. N-aveam habar! Eram în Northwood, undeva în nord-vestul Londrei, în interiorul autostradei de centură ce cuprindea pe atunci Greater London. Ca să ajungi în centru îţi lua între jumătate de oră şi două ore şi jumătate, în funcţie de trafic şi o bună cunoaştere a drumului. Pe atunci nu exista încă sistemul GPS. Nu am acceptat invitaţia. Ne-am dus fiecare pe la camerele noastre.

Daniel avea una pe cealaltă parte a coridorului cu ferestra spre curtea interioară, tipică, cu gazon. A mea dădea spre două proprietăţi, dar era linişte şi plin de verdeaţă. Se vedea cerul, iar dimineaţa aveam un pic de soare. Deasupra noastră era etajul fetelor, la parter tot băieţi. Nu existau camere pentru familişti. Pe fiecare palier era o mică bucătărie unde puteai să-ţi prăjeşti pîine, să fierbi apa pentru ceai sau cafea, să calci. Acolo erau toate ustensilele.

Am aflat şi cînd se ia masa şi ce se face în sala de mase, o încăpere de vreo peste 100 mp, cea mai înaltă şi mai luminoasă din şcoală. Totul mergea pe „bandă rulantă”, cu toate că nu exista aşa ceva. Se luau opt farfurii şi se puneau pe mese (două mese puse una lîngă alta), apoi cîte doi de la fiecare masă (studenţi şi profi fără discriminare) stătea la rînd, luau mîncarea şi veneau cu ea la masă. Cineva aducea tacîmurile. Dacă pe masă exista un bol cu fructe şi iaurturi însemna că acolo nu se mai servea desertul (ce putea fi custard sau orice altceva), luai ceva de pe masă şi dipăreai rapid după ce mîncai felul principal. Era foate convenabil pentru cei grăbiţi.

Înainte de masă unul dintre participanţi atenţiona asistenţa cu ajutorul unei soneri de incendiu pe post de clopot şi spunea “Grace”. După masă farfuriile separate de tacîmuri se puneau pe un cărucior ce era tras în bucătărie, se descărca şi apoi revenea gol pentru alte farfurii. Resturile se puneau într-un recipient anume. Pe o masă de lîngă bucătărie erau două recipiente cu apă cu detergent şi două-trei lavete cu care se spălau mesele de către ultimii ocupanţi. În felul acesta ele erau curate pentru seria a doua.

La masă se discuta, toată lumea era „you” sau ţi se adresa pe nume. Să nu vorbeşti în timpul mesei era foarte nepoliticos. Eram cîteva zeci de naţionalităţi şi tot atîtea, dacă nu mai multe, denominaţii. Negrii, albi, galbeni, mulatrii, metişi, catolici, Salvation Army, Church of England, baptişti, penticostali, independenţi, Free Church, carismatici, denominaţii de care nu auzisem niciodată. Elveţieni, englezi, nemţi, bulgari (2), indieni, pakistanezi, scoţieni, irlandezi, nemţi, austrieci, din Bermude şi din alte insule, din USA,  Nigeria, Boswana, chinezi, sud-coreeni, olandezi, ruşi din Letonia, etc.

Justin a bătut la uşă la vremea hotărîtă şi după ce a deschis uşa a rămas fără glas după ce a intrat. Era şocat de cîte cărţi aveau săracii studenţi din România. Trebuie să mărturisesc că întreaga deplasare s-a făcut pe cheltuiala sa, noi neavînd nici un ban englezesc. Am discutat cu el pe drum, am aşteptat mai bine de două ore la aeroport şi am observat că soarele avea o strălucire ciudată, iarba era colorată într-un verde ciudat şi peste tot în aeroport erau aproape numai negri. Şocul cultural îşi făcea prezenţa. În cele din urmă am recuperat bagajul şi am luat-o înapoi spre „casă”. Am luat masa de seară şi m-am culcat.

A doua zi dimineaţa, baie, micul dejun cu cornflakes, ceai, pîine prăjită. La scurt timp Daniel bate la uşă şi îmi spune că îl vede pe Graham McFarlane, directorul nostru de studii. Nu ştiam care era eticheta, unde aveam şi unde nu aveam acces, aşa că stăteam la fereastră şi ne holbam la profesorul şi prietenul nostru. În cîteva minute şi-a ridicat privirea şi un zîmbet imens i-a acoperit faţa. A urcat la noi imediat şi ne-a îmbrăţişat! Parcă ne-a mai venit inima la loc. Apoi ne-am văzut la o capelă cu toţi studenţii în Student Center.

Cîntece noi, atitudini noi, etc. S-a făcut prezentarea cadrelor didactice. În afară de Graham nu cunoşteam pe nimeni. A doua zi a venit şi Tavi Baban a cărui paşaport fusese furat şi apoi recuperat înainte de plecare din Constanţa. Acum eram trei.

Cursurile au început a doua zi, cînd au apărut mai toţi studenţii. Tot atunci am făcut fotografia cu colegii, personalul nedidactic şi profii. Şcoala era dotată cu un sistem de alarmare în caz de incendiu şi la începutul fiecărui an şcolar se făcea un exerciţiu de evacuare pe timp de zi ce era verificat temeinic. Apoi urma unul pe timp de noapte. Nu se glumea cu aşa ceva. Fiecare palier avea cel puţin două uşi anti-incendiu astfel că la început ne tot izbeam de ele neştiind exact în care parte se deschid. După ce am învăţat făceam întrecere cine ajunge mai repede la capelă. Trebuia să te întrebuinţezi serios ca la rugby!

În prima zi am luat cunoştiinţă cu biblioteca ce se afla într-o clădire asemănătoare cu o biserică. La parter, după ce treceai de uşa masivă de la intrare se găsea biroul bibliotecarei. După o perdea micuţă, pentru a fi ferite de lumină, se aflau două pagini ale unei predici scrise de Spurgeon. Pe dreapta era fişierul cu xeroxurile şi apoi după altă uşă parterul bibliotecii.

Generalităţi, apoi rafturi uriaşe de circa trei metri. În spaţiile dintre rafturi mese şi scaune pentru lectură. Apoi un mic hol unde erau expuse ultimele apariţii ale periodicele şi în fine sala periodicelor cu rafturi doar pe pereţi şi cu mese separate pentru studenţii de la Master. Se aflau acolo mai mult decît ceea ce visasem eu vreodată. Doamne mulţumesc că mi-am văzut visul cu ochii! De acum mă voi preface în şoarece de bibliotecă!

La etaj, într-o sală egală ca mărime cu cea de jos erau tot cărţi şi mese de studiu. Între parter şi etaj exista încă o sală mică cu un televizor, un videoplayer şi diverse resurse practice (casete mai ales), ghilotină, scotch, foarfeci, etc. Ni s-a explicat sistemul de catalogare şi de împrumut. Nu era voie să împrumuţi mai mult de trei cărţi, pe mai mult de trei zile. Puteai să copiezi, dar nu mai mult de un capitol din cărţi, xeroxul fiind prevăzut cu cititor de cartele magnetice ce se puteau cumpăra la recepţie. În bibliotecă puteai citi cite cărţi voiai, dar la ora 22.30 un olandez înalt, mereu cu zîmbetul pe buze ne privea insistent agitînd o cheie. Era ora închiderii. La ora 7.30 dimineaţa puteai să dai din nou buzna!

Hainele se puteau spăla şi usca într-o spălătorie dotată cu maşini de spălat automate industriale şi cu uscătoare cu tambur. Trebuia să cumperi doar detergent şi cartelă de la recepţie. O spălare era cîţiva pence, la fel şi uscarea. Puteai să calci tot acolo aşteptînd să ţi se termine uscarea, dar de cele mai multe ori aşteptam vis-avis în Student Center relaxîndu-ne.

Am primit indicaţii preţioase de la Les Tidball cum să scoatem din cont de la Lloyd Bank în Northwood bani ca să mergem în Londra să ne înregistrăm la poliţia metropolitană. Aveam un cont de 50 de lire sterline. Tot în acest cont urma să primim şi bursa. Un travel card pentru o zi costa 3,10. Ne-a ajutat colegul nostru din anul I, Martin Parson. Cu aceiaşi bani am achitat garanţia cardului de intrare în şcoală (doar cartele magnetice de plastic) şi cea a cheii camerei. La recepţie se mai puteau cumpăra timbre sau cartele telefonice, pentru că la etaj erau două cabine de telefon. Tot la etaj un student administra o mini-librărie de unde puteai cumpăra rechizite de tot felul. În schimb la parter era o altă librărie, numai cu cărţi şi cu carduri. Acolo apăreau cele mai noi cărţi în domeniul teologic. Şcoala mai avea un departament video şi evident unul de întreţinere, iar asociaţia studenţilor deţinea un microbuz cu care se puteau face excursii.

Prima aventură în Londra a avut loc a doua zi. Am luat metroul de unul singur spre centru, ghidat de harta de la metrou. Am revenit cu capul vîjîind de cît de străin era totul. La primul drum la poliţie, nu am reuşit să ne dăm jos din vagonul de metrou la Conduit Street, uşile nedeschizîndu-se. Am pierdut timp cu întorsul înapoi, cu pozele de care aveam nevoie (pentru că nu aveam monede de o liră pentru automatul foto şi nimeni nu îţi schimba bani dacă nu cumpărai ceva).

Acolo am dat de doi bătrînei, în jur de 60 de ani, foarte comunicativi. Am intrat în vorbă cu ei şi i-am întrebat ce au păţit. Căutau de lucru şi erau …americani. Englezii nu discutau cu tine, erau sătui de turişti şi erau …englezi. Apoi un tip în costum negru la vreo 50 de ani ne-a oferit politicos două lire (n-am primit) să ne facem pozele. L-am refuzat la fel de politicos. Oricum era prea tîrziu. La întoarcere am făcut întrecere cu Daniel să vedem care dintre liniile de metrou sunt mai rapide: Jubilee sau Metropolitan. Jubilee era, dar avea trei opriri în plus. În cele din urmă ne-am încadrat în termenul de 10 zile pentru înregistrare la poliţie.

Am primit un soi de buletin verde. La început îl purtam cu noi. Nu ştiam că în Marea Britanie nu existau „buletine”…

Apoi, că eram deja în octombrie, a început să plouă ca-n Anglia. La Bucureşti au revenit minerii! Acelaşi anotimp, alte lumi.

London Bible College – London School of Theology (3)


Îmi aduc aminte că la prezentarea studenţilor de la Oradea din toamna lui 1990 am spus din greşeală London Bible School în loc de London Bible College şi am fost imediat atenţionat. Doar School!? Poate am fost un pic proroc, avînd în vedere că numele şcolii s-a schimbat ulterior din LBC în LST.

Duminică dimineața am urcat într-un Tupolev destul de obosit, am decolat şi am zburat întins peste toată Europa. Am ajuns deasupra Londrei şi am început să ne învîrtim. A durat cam cinci-zece minute, timp în care am putut distinge parlamentul, Tamisa cu vestitul său “u” (pentru conformitate vezi Battle for Britain).

Mă bucuram că îmi vedeam visul cu ochii pentru că mă interesau doar două ţări: Anglia şi Japonia. Eram printre puţini români care aterizau în Englitera. În fine aterizăm şi o luăm spre controlul paşapoartelor. Era o sală mare despărţită în două: pentru cei cu paşapoarte britanice doar două ghişee mici prin care se trecea foarte repede şi restul sălii, pe stînga, circa 200 mp cu vreo 15 ghişee şi cu direcţionare şerpuită ca lumea să nu se bulucească, ştiindu-se că non-britanicii, desigur, nu sunt civilizaţi.

Funcţionarii stăteau pe scaun în spatele unui pupitru, pe un podium, capul tău ajungea aproape la nivelul mîinii sale care verifica paşaportul. Trebuia să completăm nişte fişe de debarcare cu datele personale şi cu scopul şederii noastre în UK. O negresă autoritară îţi făcea semn chiar înainte de ieşirea spre ghişee la care dintre ele să te duci. Am nimerit la o tanti de vreo 40 de ani. I-am dat paşaporul, s-a uitat, mi-a cerut biletul de avion. M-a întrebat de ce am venit şi cînd merg înapoi. I-am spus ce şi cum (biletul de avion era dus-întors, pentru că aşa cerea ambasada UK) şi mi-a cerut invitaţia. I-am spus că mi-au luat-o cei de la ambasadă. S-a uitat ciudat la mine. M-a întrebat de ce dacă am venit la studii am bilet dus-întors. I-am explicat de ce. N-a părut convinsă. M-a întrebat dacă am bani. Am întrebat-o şi eu pentru ce să am bani, nu eu plăteam studiile. M-a întrebat cine mă aşteaptă. (Între timp Daniel Bulzan, aflat la un alt ghişeu în dreapta mea, trecuse “vama” şi dispăruse din raza mea vizuală.) Mă aştepta Les Tidball, director R.M.S.

Mi-am amintit că am hîrtiile de la LBC în bagaj, aşa că i-am spus asta şi mi-a reţinut paşaportul lăsîndu-mă să mă duc să îmi iau bagajul şi să revin. Ei totuşi nu erau aşa de haini capitaliştii! M-am dus la bagaje. Geanta mea nu a apărut. Nu au apărut nici bagajele grecilor cu care împărţisem avionul, aşa că ne-am dus toţi la “bagage reclaim”. Era acolo jumate din avion şi jumate din turnul Babel! Am reclamat, dar pe cînd reclamam mai abitir, cine apare cu falcă în cer şi una în pămînt, nu Muma Pădurii, că nu eram pe Ţărîmul Zmeilor, ci funcţionara de la “Immigration” stropşindu-se la mine că o fac să piardă timpul, de parcă tocmai acum intrase în ore suplimentare ce nu se vor vedea pe pay-check-ul de luna vitoare.

Negrul de la “reclaim” tocmai ne spusese că s-a produs o încurcătură: bagajele noastre au fost încărcate în al doilea avion ce urma să aterizeze în curînd, adică peste trei ore (de fapt nici nu decolase încă). Noi trebuia să fim în avionul ăla, nu bagajele în avionul ăsta! M-am întors cu vestea proastă la ghişeu. În toată sala aia enormă mai eram doar eu şi ea şi i-am comunicat-o.

S-a uitat la mine, s-a uitat la paşaport şi mi-a spus sec să iau loc să aştept pînă vine avionul. În caz că hîrtiile din bagaj nu vor confirma povestea mea, viza va fi anulată şi voi fi trimis cu primul avion înapoi. Cum în faţa destinului nu ai ce face, am luat loc pe scaunul tare de plastic, m-am făcut comod (cît se putea), iar ea a dispărut printr-o uşă aproape invizibilă. M-am gîndit că dacă doar atîta a fost din aventura mea cu studiile, adică zborul cu avionul, totuşi nu a fost chiar aşa de rău. M-am rugat “Mulţumesc Doamne pentru zborul cu avionul, fă tu ce şti dacă aici se termină, eu nu mai pot face nimic”, mi-am pus un scaun în faţă, mi-am întins picioarele pe el, am închis ochii şi m-am culcat.

Nu ştiu cît timp a trecut, dar am fost alertat de nişte bocănituri la ghişeul din faţa mea, unde funcţionara mai sus-menţionată tocmai ieşise şi bătea amarnic cu ştampilele. M-a chemat şi mi-a comunicat pe un ton la fel de sec că am primit o viză de studii pe trei ani şi că în termen de două săptămîni trebuie să mă înregisrez la poliţie. Am luat paşaportul şi am plecat cu mîinile în buzunare. Eram ca picat din lună: ăsta răspuns la rugăciune! Ei, nici chiar aşa: la ieşire era un grup de poliţişti cu două poliţiste tinere şi drăguţe, una dintre ele mai blondă, se întoarse pe călcîie exact cînd să trec printre ei şi mi-a spus cu un surîs larg pe faţă, privindu-mă în ochi: “May I see your passport, sir?” I l-am întins, s-a uitat, mi l-a dat înapoi, spunîndu-mi în limba lui Shakespeare, cu acelaşi surîs pe buze: “Thank you sir. You are free to go!”

De cealaltă parte, la circa zece metri, era ieşirea unde se înghesuiau cei ce îşi aşteptau rudele sau cunoscuţii: dintre necunoscuţi se distingeau feţele surîzătoare ale lui Paul Negruţ şi Daniel Bulzan, ce îşi agitau disperaţi braţele.

– Hei, unde ai stat atîta? Le-am povestit pe scurt de ce. Culmea: Daniel Bulzan ce avusese hîrtiile de la LBC cu el primise viză doar pentru una an.

Am plecat cu un Peugeot 204 condus de un student englez din anul doi, Justine spre LBC. În parcarea subterană din Heathrow am mai avut parte de un şoc: am văzut parcată o Dacia 1310 cu numere de România! La primul Volvo combi bleumarin am strigat că l-am văzut pe Less Tidball. Eram naiv: în Londra trebuie să fi existat la ora aceea mii de Volvo din alea! Apoi am apucat-o pe autostradă. Nu mă dumiream cum puteau să aibă becurile alea pe asfalt ca să nu încurci benzile. Aceiaşi naivitate a românului ce nu văzuse o autostradă în viaţa lui.

“Şi aşa am ajuns la Londra…”

London Bible College-London School of Theology (2)


Al doilea eseu a fost la Noul Testament. Era cursul lui Conrand Gempf (foto stînga), un american ce preda de ceva timp la LBC. Era cam poznaş şi în cele din urmă am scris un eseu, după ce m-am documentat bine.

Documentaţia de bază a fost eseul lui Daniel Bulzan cu care eram coleg la Aris Arad, fosta IMUA sau Fabrica de Strunguri “Iosif Rangheţ”. Nu tu bibliografie, note de subsol, nimic academic. Părea mai degrabă o lucrare de control din liceu. Dar am luat +C. Eram dezamăgit şi în scurt timp am aflat şi de ce. Conrad a produs un document intitulat “How to write an essay” pe care l-am primit odată cu notele, plus critica generală a eseurilor, notele fiind confidenţiale (dar nu şi printre români). Erau menţionate principale păcate de care noi nu aveam habar: nemenţionarea surselor era considerată plagiat, lipsa bibliografiei vitregea lucrarea de forma academică, etc. În anii următori documentul a devenit la fel de citit ca Biblia, fiind tradus în limba română şi pus şi în biblioteca UBEO. Pe Conrad l-am cunoscut mult mai bine după un an, cînd l-am întîlnit. Am fost şocat să-l văd că stă în faţa clasei cu mîinile în buzunare, că venea la cursuri în pantaloni de sport, încălţat în treinări. Dar, era totdeauna zîmbitor, gata să răspundă la orice întrebare indiferent cît de idioată părea şi cu un simţ al umorului molipsitor. Atîta mi-a trebuit!

În noiembrie 1990 am primit vestea că am fost selecţionat să merg în anul următor la Londra, începînd cu anul I. Deci cum s-ar spune rămăsesem repetent încă din primul trimestru. Era o “veste”! Nu avusesem nici un merit, în afară faptului că eram necăsătorit. Mai venea Daniel Bulzan şi Iova Cornel de la Oradea, selecţionaţi pe acelaşi criteriu. Daniel mergea direct în anul II, avînd în vedere că făcuse anul I în ilegaliate şi apoi îl refăcuse în legalitate ca şi mine. Nu ştiam mai nimic despre Cornel Iova în afara faptului că recent îi decedase soţia. Nu ştiu dacă a început odată cu mine sau dacă el continua la fel ca şi Daniel Bulzan. Pînă să ajungem la faza vizelor Cornel a renunţat la LBC, din motive familiale, rămînînd pastor la BB nr. 2 din Oradea şi predînd în acelaşi timp la IBEO. În locul său a fost selecţionat Octavian Baban din Constanţa, căsătorit şi avînd doi copii. El a fost primul român care a venit la Londra împreună cu familia.

Schimbarea în politica LBC-ului s-a produs ca urmare a unei întîlniri dintre Peter Cotterell (foto dreapta), director (sau “principal” pe engleză) cu unul dintre proprietarii creştini ai lanţului de magazine Saintsbury. Acesta a întrebat dacă şcoala are ceva de oferit Europei de Est, iar în urma răspunsului că LBC-ul s-a implicat încă dinaintea căderii Cortinei de Fier în Europa de Est, acesta a donat o sumă impresionantă de lire sterline pentru a aduce trei studenţi din România la studii la zi timp de trei ani. Unul dintre aceşti studenţi am fost eu.

Al treilea eseu a fost la cristologie. Trebuia să luăm în discuţie cartea lui J. Dunn, Christology in the Making. Considerat de noi liberal, l-am citit, l-am disecat şi în cele din urmă i-am desfiinţat metoda, făcîndu-i astfel argumentele vulnerabile. Dunn era extrem de logic, de convingător, dar foarte “alunecos”. Ştia “meserie”. Întîmplarea a făcut ca tot atunci să citesc Dicţionarul de psihiatrie a lui Constantin Gorgos, unde am dat de articolul “Persona” lui Jung. Am folosit argumentul lui Jung în eseu şi am luat o notă super. Cel mai ciudat a fost faptul că atunci cînd Graham McFarlane a ţinut cursul în Arad, a folosit acelaşi argument, care nu era pomenit în cursul său. Nu am îndrăznit să îl întreb dacă mi-a citit eseul pe care îl predasem deja. În orice caz, pentru mine această coincidenţă mi-a arătat că nu eram pe dinafară şi că puteam ţine teologia sub control.

Pentru a fi acceptat la LBC a trebuit să dau un test de limba engleză. Putea fi Toffel sau Cambridge Test. Am dat Cambridge-ul la Budapesta că era mai aproape şi nu ne trebuia viză. Era un test scurt, dar complex. Am comptetat un test scris, apoi am scris două eseuri scurte pe două teme date, am ascultat o casetă şi am completat texte într-un caiet de testare în acelaşi timp, am avut în final o conversaţie cu un angajat de la British Council şi apoi am primit prin poştă rezultatul testului. La ultima parte, conversaţia, cu toate că aveam impresia că m-am descurcat cel mai bine, am luat cel mai mic punctaj. Eu avusesem impresia că voi lua cea mai mare notă.

Am fost la test exact cînd venise un alt prof, ce ne-a predat Pauline theology. A trebuit să scriu un eseu despre conceptul de lege a apostolului Pavel. Ulterior m-am mirat că am luat cea mai mare notă din Arad, dar asta probabil se datora şi faptului că am participat la cursul de la Oradea (dacă tot îl pierdusem pe cel din Arad) de la Comunitatea baptistă maghiară. În afara pastorului maghiar a mai participat un pastor penticostal ce în urmă cu cîţiva ani păstorea biserica din Cantemir şi pentru un scurt episod Emil Bartoş. Faza următoare a fost viza pentru UK.

Iniţial paşaportul meu şi a lui Daniel Bulzan a ajuns la Oradea, la Iosif Ţon ce spera să faciliteze personal obţinerea vizelor. N-a fost aşa şi a trebuit să mergem (tot) personal la Bucureşti. Prima zi acolo a fost pierdută, securistul (în viaţa mea nu am văzut un personaj mai incompetent căruia i s-a dat atît de multă putere) a făcut în aşa fel încît să ajungă la interviu doar cei ce i-au dat mită. Printre preferinţele sale se afla şi sticla de wiskey. Cînd m-am dus a doua zi romînii ce păzeau ambasada (probabil să nu o fure americanii sau extratereştrii) mi-au spus că e “sărbătoarea băncii”. Am rămas pe gînduri: ce capitalism domle! Să fie banca sărbătorită în ţară şi să nu se lucreze nici în ambasade în toate țările! Era tare Mamona ăsta!  

Ulterior am aflat şi eu, la fel ca alţii, ce însemna de fapt “bank holiday”. De ciudă am plecat la Sinaia! A treia zi m-am pus la coadă seara la ora 21 după ce i-am comunicat lui Daniel Bulzan să fie acolo în zori. Am intrat împreună cu el a doua zi, după o noapte caldă petrecută în părculeţul de lîngă ambasadă, cu scandalul aferent şi inerent. Am luat viza şi tot în ziua aia m-am dus să cumpăr biletele de avion.

Între timp preţul se dublase aşa că a trebuit să împrumut bani de la Ilie Ţundrea (şi el în programul LBC), pastor la Bucureşti. Tanti de la ghişeu era extrem de nervoasă şi se credea coada de la cireaşă pe motiv că ea dădea bilete. Doamne fereşte să nu ai banii potriviţi şi număraţi. E drept că bancnotele de 100 de lei erau aşa de soioase! Era foarte dificil să numeri bancnotele ce erau lipite din cauza jegului și în finalul procesului te simţeai murdărit de bani. Pe deasupra erau şi puturoşi. Dar, cu biletele în buzunar eram liber şi fericit. În patru zile urma să fiu în Londra.

M-am revăzut cu Daniel Bulzan, căruia îi trimisesem o telegramă, în 28 septembrie 1990, duminica dimineaţa la intrarea în aeroportul Otopeni. Decolarea era la 10.30. Erau două avioane spre Londra şi exista şi un mare număr de turişti greci ce zburau în aceiaşi direcţie. Ni s-a spus că suntem în al doilea avion ce decola la jumătate de oră după primul. Dar atunci cînd s-a anunţat “Pasagerii pentru Londra se pot îmbarca” şi am trecut graniţa, ne-am îndreptat spre avion şi am zburat cu primul aparat, un Tu 168 al Taromului. 

Ca bagaj aveam doar o mică geantă de mînă, nici o liră sterlină, doar hîrtiile de la LBC spunînd ce se va face la începutul anului şcolar. În afară de ce aveam asupra mea, adică paşaportul, ceasul de mînă Poliot cu deşteptător, în geantă se mai găsea doar nişte coca-cola la doză şi strictul necesar în ale îmbrăcatului. Mai mult nu încăpuse în geantă, restul bagajelor (toate cărţile primite şi o parte din biblioteca personală), alte haine, pantofi, etc, au fost deja trimise cu camionul (graţie dlui Alan Penrose) şi ne aşteptau la LBC în cameră.

Abia aşteptam să dau cu ochii de Les Tidball, directorul Romanian Missionary Society UK, cel ce ne asigurase primirea cărţilor din Anglia şi a cursurilor. Tot el ne promise că ne va aştepta la Heathrow. În plus, ne-a asigurat că nu vom avea de ce să ne temem de sărăcia noastră, pentru că vom primi dintre cele mai bune haine ce vor fi trimise în România şi vom avea o bursă.

Primirea bursei era condiţionată de reîntoarcerea acasă după finalizarea studiilor în UK. Bursa va fi acoperită parţial prin prestarea a cel puţin două ore de lucru pe zi pe teritoriul campusului LBC. Am semnat şi am băgat la bilă.

London Bible College-London School of Theology (1)


În anul 1989 am aflat că începeau cursuri de teologie underground în România. Nu am dorit să fac aşa ceva pentru că aveam alte preocupări. 

După ce regimul comunist a căzut problemele mele s-au soluţionat şi am avut mai mult timp liber şi aş fi putut să studiez. Începusem deja să traduc pentru Societatea Misionară din România cartea lui R. Wulbrandt 100 Prison Meditations.

Datorită libertăţii religioase de care beneficiam mai nou, L.B.C., prescurtarea de la London Bible College, a decis să înceapă cursurile de la zero, în legalitate și cu mai mulţi studenţi. Ne-am întîlnit la Oradea, cu cei mai mulţi dintre ei, majoritatea păstori. Eram cam 30-35 de oameni. Director de studii era Graham McFarlane, un tînăr scoţian ce îşi luase doctoratul de curînd. Erau de faţă Ţon Iosif, Beni Fărăgău, Titi Bulzan, Daniel Bulzan, Onisim Mladin, Mihai Gongola şi unul dintre fraţii Cocaru, ce ulterior va pleca în Australia ca păstor şi la adresa căruia se făceau glume apropo de orientarea sa carismatică.

S-ar putea să fi fost prezenţi şi Dugulescu, Cornel Iova, George Ille, şi Emil Bartoş pentru că ei au fost incluşi în program. Cred că au fost prezenţi şi fraţi penticostali, pentru că în 1991 unul dintre cursuri a fost ţinut la Oradea, la Comunitatea maghiară şi pe lîngă păstorul maghiar baptist, era prezent unul dintre păstorii lor. Fiecare s-a prezentat.

A fost prezentat programul, ce conţinea doi ani de studii în România şi ultimul an de studii în Anglia pentru a intra în posesia diplomei. Anul în Anglia era obligatoriu (dar depindea de notele obţinute în primii doi ani) pentru a avea studiile complete. Planul era să vină un prof ce ţinea un curs de cîteva zile, ne aducea bibliografie, apoi scria toată lumea un eseu pentru cursul respectiv şi acesta era predat şi notat. Totul era în limba engleză. Principalele centre unde se țineau cursurile erau Arad, Oradea, Timişoara, Cluj, Iaşi, Bucureşti şi Galaţi sau Brăila.

Logistica era susţinută de Societatea Misionară Română UK, a cărui director era Les Tidball.

Primul eseu la Etică a fost groaznic. Habar n-am avut ce trebuie să fac. Nu ştiam să mă exprim în scris în limba engleză. Dar a venit un contra-ordin şi a fost contramandat. Bine că nu am apucat să îl scriu. Al doilea a fost la Noul Testament. A fost mult mai bine, dar nu aveam habar de încadrarea în numărul de cuvinte, stilul argumentativ saxon şi obiectivitatea cercetării teologice.

Nu îmi picase mie cu tronc filosofia şi întreaga perioadă de după convertire am conceput-o să devin cît mai eficient în ceea ce eram bun. În acelaşi timp mi-am impus un stil de viaţă direct, precis, clar, aproape cazon. Evident că am făcut şi greşeli, dar cine este perfect? De aceea, contactul cu teologia academică a fost pe de o parte intrigant (datorită modului nou de a gîndi), pe de altă parte m-a stimulat pentru că îmi dădeam seama că gîndirea teologică britanică era mai apropiată de modul meu de a raţiona, decît de modul tradiţional de a raţiona al baptiştilor din România.

Eram şocaţi de reacţiile lui Graham McFarlane care făcea literalmente mişto de moştenirea culturalo-teologică baptistă şi de teologia populară pe care o înmagazinaseră păstorii noştri. El o numea “Mickey-Mouse theology”! Dar avînd în vedere blocada comunistă destul de ermetică, nu era de mirare că teologia se găsea la acel nivel.

În poşta de azi, 15.02.2010 am primit un plic de la LST care trece printr-o perioadă financiară dificilă. Este semnat de Simon Steer. LST mi-a schimbat viaţa. LST încă schimbă vieţi. Poate mai bine decît alte şcoli din România. O să încerc să le trimit ceva bani chiar dacă predau la plata cu ora, trei ore pe săptămînă.