Raiul pe pămînt? Unde, cînd, cum?


Nu aveam 16 ani cînd mergînd pe stradă cu un prieten și ne dădeam cu părerea că aici ar putea fi raiul pe pămînt dacă lucrurile s-ar face mai bine, dacă ne-am organiza mai eficient. Același lucru l-am auzit din gura multor indivizi de-a lungul timpului. Și așa s-a născut întrebarea: Este raiul pe pămînt posibil? Unde? Cînd? Cum?

Marii teoreticieni ai comunismului, Marx și Engels și-au dat cu părerea că o societate fără exploatare, fără clase și fără proprietari va fi posibilă după ce proletariatul va pune mîna pe putere, după ce dușmanii de clasă vor fi lichidați și după ce nu va mai exista proprietate privată. În viziunea lor aceasta se putea întîmpla doar în țările cu un proletariat foarte numeros, adică în țările cu o orînduire capitalistă. Raiul era după colț.

Nimic mai greșit. Încercările de a instaura raiul comunist au dus la milione de morți, victime ale unui sistem utopic, fără fundament ideologic temeinic și imposibil de aplicat în practică cu rezultate pozitive de durată.

Dar, omul se gîndește să instaureze raiul (religios sau secular) pe pămînt. Nu e rău că vrea, nici că încearcă, poate e de discutat metoda de a ajunge la acest rezultat.

Ceea ce mă face să mă gîndesc dacă cumva e posibil ca raiul să fie inaugurat pe pămînt dacă, să zicem, toți locuitorii, fără excepție ar fi creștini de cea mai bună calitate. Ca să nu excludem și nici să nu jignim pe nimeni.

N-ar fi rău, dar mă gîndesc că în lipsa unui conducător absolut, noi oamenii, chiar creștini de marcă, am continua să păcătuim în cele mai diverse domenii și n-am ajunge în rai prea repede. Ne-am găsi imperfecțiuni, vini, lipsuri și plusuri de care nu putem scăpa.

Mă mai gîndeam zilele astea că averea, indiferent care e, nu va mai conta. O vom arunca asemenea unei poveri ce ne împiedică să zburăm spre cer. Aruncăm lestul și ne vom înălța mai repede. Cine îndrăznește să arunce primul cu averea? Cam seamănă cu întrebarea cine dintre voi e fără păcat să arunce primul…

Cînd se va realiza raiul pe pămînt? Oricînd, cu precizarea că în nici un caz atunci cînd oamenii vor încerca. Dumnezeu va avea ultimul cuvînt.

Unde se va realiza raiul pe pămînt? Un paradis fără Dumnezeu este ca și iadul fără draci. Draci care acolo vor fi chinuiți, nu vor chinui ei pe cineva. Deci un paradis (oricît de elaborat) ar fi, rămîne unul fiscal, turistic, efemer și în cele din urmă plin de urmări negative. Ce nici nu mai trebuie menționate.

În cele din urmă, un paradis omenesc pe pămînt nu rezolvă cîteva lucruri esențiale (făcînd abstracție de problema proprietății): existența suferinței și a morții. De menționat că Isus Cristos a spus că acolo (în paradis, rai, în prezența lui Dumnezeu) vom fi ca îngerii, nu ne vom căsători. Refuz să fac alte presupuneri. Moartea va fi lichidată, suferința nu va mai exista și Smile, Jesus loves you va fi o realitate deloc banală.

Cînd se va realiza raiul pe pămînt? Cum există cîteva variante, și mulți partizani, vreau să afirm că raiul se va realiza atunci cînd Dumnezeu va locui pe pămînt cu noi, și va fi un pămînt nou alături de ceruri noi. Hmmm… Și totuși cînd? Cîndva.

Există unii, și printre ei mă număr și eu, care susțin că raiul începe de pe pămînt, că suntem cu un picior în paradis. Trăim aici ca și cînd am trăi dincolo. de acord, dar să nu uităm că nu suntem total dincolo, și în pofida, now but not yet, trebuie să facem legătura cu comunitatea în care trăim exemplificînd prin viața noastră ceea ce credem.

Și nu în ultimă instanță, după cum putem deja trăi în paradis, putem trăi deja și în iad. Asta nu numai dacă credem că el există, ci dacă trăim ca și cînd numai iadul există. Destinat inițial îngerilor căzuți, iadul a făcut loc și sufletelor ce își merită un astfel de loc. Sau de stare. Așa că după cum putem trăi deja în paradis, putem trăi și în iad, chiar din viața aceasta. Dar încă mai avem o șansă să ne schimbăm destinul. Și șansa noastră este Isus Cristos.

 

Un ascultător enervat întreabă: Cine se supără mai tare Dumnezeu sau dracu?


Pe cînd teologul de serviciu făcea cîte ceva încolo și-ncoace, un ascultător foarte, foarte nervos, de-a dreptul inervat, a sunat la redacție și a întrebat:

– Cine se supără mai tare, Dumnezeu sau dracu?

Acuma, să fi fost decît femeia de serviciu în redacție, tot ar fi putut da un răspuns destul de clar, articulat și la obiect. Dar mai era acolo și sponsorul principal al rubricii, Dvs. întrebați, nici îngerii din ceruri nu poate să răspundă, biznismenul local Teodulos Păcățianu. Așa că teologul nici n-a trebuit să se întrebuințeze.

Cam așa începea acest post în urmă cu un an și mai bine. Dacă l-aș continua, pe stil nou, 05.04.2016, l-aș continua cam așa:

Banii mișcă, banii fac, banii vorbesc. Știm asta. Dar mai există ceva ce mișcă ideile, gîndurile, mîna ce scrie sau limba ce vorbește. Ura. Ura pentru tot ce nu este ca tine. Pentru tot ce nu înțelegi. Pentru tot ce este altcumva. Pentru tot ce ai vrut tu să fii și să ajungi, dar n-ai putut. De trei, ba chiar de patru ori Ura!

Atunci cînd vorbești la un post de radio sau cînd ai un blog pe care figurează numele tău, istoricul tău și unele dintre frămîntările tale, te faci vulnerabil. Te expui în bătaia invectivelor mai mult sau mai puțin anonime. Mai ales dacă dai liber la comentarii sau dacă accepți telefoane în direct. Comentarii anonime de la oameni influenți cum ar fi Ioan Botezătorul, John Pop, Justice sau telefoane de la oamenii ce vor să vorbească cu ăla care vorbește sau cu muieri deștepte ce te fac prost pe tine și pe cine mai e pe acolo, amenințînd cu cenzura, linșarea și expulzarea din post.

Și atunci e normal ca din cînd în cînd să te întrebi cine e campionul supărării. Nu de alta, dar comentatorii anonimi sunt parcă rupți, desprinși, teleportați din Sfînta Sfintelor. Direct din Dumnezeu. Sunt mînioși pe tine, micul, insignifiantul păcătos ce nu-i în stare să citească o carte veche de 2000 de ani. Tu ești praf sub talpa lui (sau ei), cu toate studiile, cu toate miile de ore de cogito ergo sum, mene, mene și alte expresii în limbi de mult dispărute din uz. Ești un nimeni cu nume, pe lîngă ei, niște anonimi cu renume (de Justice, realaltfm, Îngerul Gabriel, etc).

Din Scriptură vedem că Dumnezeu. Se supără, ai încurcat-o. Dar nici dracu nu se lasă mai prejos. Se supără și el. Îți mor rudele de gradu-întîi, pierzi la cărți, te lasă-n pană amanta (niciodată soția) sau se află ce matrapazlîcuri cu fonduri, proprietăți intelectuale și mai puțin intelectuale ai făcut, de trebuie să mergi pînă-n America să mai calmezi spiritele. Spiritele cui?

Mai ieri, alaltăieri primesc un coment pă blog de la un post de radio. Era ciudat. I-am dat un deget, a mai postat ceva. Eram curios cine e sub numele postului. Nimeni. Nu am putut citi ce postează. Din decență. Așa că a ajuns în gheena spamului. În focul cel veșnic al internetului. Să nu mă acuzați că sunt anihilaționist. Așa-i chestia asta. Și m-am întrebat: ce-i mîna pe ei în luptă? Ce voia acel…???

Teoria spune că prostul nu e prost destul dacă nu-i și fudul. Adică dacă nu-și face publicitate. Să se vadă. Să se expună. Să-și explice prostia la nivel superior. Adică superior oricui. Să țipe, să-și reverse prostia precum soarele lumina. De fapt, ca vidanja rahatul. Scuzați cuvîntul vidanjă…

Asistăm la o dorință acută, imperioasă de recunoștere a prostiei drept cinste, geniu și de ce nu, dumnezeire. Se vrea o schimbare revoluționară: prostia să ia chipul și locul înțelepciunii. Cam ca o revoluție proletcultistă cu lupta de clasă ca mijloc suprem de lichidare a celor ce trebuie să piară pentru că sunt urîți… Nu mai contează de ce sunt urîți. Să dispară. Să tacă. Să plece.

Și-n spate vedem niște nervi cu care nu poți să te lupți pentru că nervii ăștia n-au limite. N-au decență. N-au indecență. Au nervi și pe dracu. Un drac nervos. Cred că acești draci nu ies cu post și rugăciune, ci doar cu un bici de ștreanguri. Cel puțin din Templu.

Mîine sunt la post. Tot timpul sunt la Templu. Dumnezeu nu e nervos.

La dreapta! La stînga! Înainte marș! Sau înapoi fuga… marș!!!


Parc-am fi la instrucție. Cînd la dreapta, cînd la stînga. Alternanța, bat-o vina! Nu-ș de ce-mi vine să mă gîndesc la curent alternativ. Poate din cauză că ne-ar prinde bine un scuturat, așa, număru unu.

M-am informat de unde vine chestia asta cu dreapta și stînga. Că cică la 1789 în Adunarea națională în Franța, cei ce au susținut dreptul de veto regal (aristocrația și clerul) erau așezați la drepta președintelui adunării, iar cei ce se opuneau (starea a treia sau patrioții) la stînga. Adică la stînga erau progresul, egalitatea, fraternitatea, solidaritatea și nesupunerea, iar la drepta era autoritatea, identitatea națională, ordinea, securitatea, tradiția și conservatorismul.

Apoi zicea cineva mai dăunezi că de fapt stînga și dreapta vine din timpul războiului franco-prusac (1870-71)  cînd forțele Comunei din Paris ocupau malul stîng al Senei, iar cele ale guvernului de la Versailles pe cel drept. Merge și așa, dar e greu conceptual.

În fine dacă ne gîndim la Anglia, în Parlament, partidul (coaliția) la guvernare ocupă poziția din dreapta Speakerului, cei din opoziție sunt la stînga. Deci nu e vorba de o culoare politică, ci de poziția la guvernare: la putere sau nu.

Să fiu sincer (de parcă pîn-acum am spus numai minciuni…) mi-e destul de greu să mă identific cu o poziție sau alta. Cert este că amîndouă au promis progres, dezvoltare, independență, bunăstare, înaintare în ceva, undeva. Viitorul era asigurat (ceva greu de crezut…) și trecutul pe cale să fie uitat. Și ce repede uităm trecutul…

În primul rînd conform criteriului clasic la noi stînga înseamnă comunism, iar dreapta anti-comunism. Sau așa ar trebui să fie. Știți că imnul Partidului Laburist din UK este Internaționala? La fel ca și imnul Partidului Comunist Român. Mai țineți minte cînd la unul dintre congresele PCR Ceaușescu cerut să se cînte Internaționala și i-a întrebat ironic pe participanți dacă mai cunosc versurile? La guvernare, la comfort și cu puterea-n mînă, chiar dacă ești de stînga, o iei spre dreapta… Sau la ceea ce numeau comuniștii deviații, revizionism sau îmburghezire.

În prezent în cele mai multe țări nu mai există o diferență  esențială între ideologia de stînga și cea de dreapta. Și ca să mergem la esență, întrebarea în aceste condiții, este ce să facem cu masele? Isus a privit și a primit masele cu milă. Spre deosebise de autoritățile zilei.

Și azi autoritățile, de stînga sau de dreapta lovesc masele. Mila este necunoscută. Banul, interesele politice, de grup, cele personale stimulează reacția guvernanților și a celor ce dețin puterea financiară. Măsurile lor vizează mulțimile pînă la ultimul individ fără excepție.

Cu toate astea Isus nu și-a schimbat modul de a acționa. Spre deosebire de autorități, Isus investește în indivizi, nu în gloate, mulțimi, partide. Am crede că Dumnezeu inversează prioritatea și o ia de jos, de la unul singur ca să ajungă la cei mai mulți. Dar acesta a fost politica sa inițială.

Noi l-am imitat și am început să luăm măsuri ce trebuie să schimbe omul, să-l ajute. Omul de tip nou este și de dreapta și de stînga. Cu toate astea toate experimentele au dat chix. Omul are doar garanția altui om la fel de labil ca și el însuși. Mussolini, Hitler, Corneliu Zelea Codreanu, Stalin, Kennedy, Mao, Ceaușescu, Pol-Pot, Kim Ir-Sen n-au reușit.

Politic nu merge. Nici genetic nu merge. Cu buna nu merge. Nici cu forța. Încercăm cu mila?

 

Pulsul zilei de 28.07.2014: Cu Biblia-n mînă și cu fatwa-n buzunar


sursa:http://chasblogspot.blogspot.ro/2008/09/homer-simpson-joins-micky-mouse-fatwa.html

Cîteodată-mi vin idei. Nu din alea mari că pe alea le-aș ține minte mai bine. Îmi vin, îmi trec, le uit, mi le amintesc și tot așa pînă, mă chinuie mai mult și încep să scriu. Scriu mai bine cînd sunt provocat de vreo minune. Dar mai ales de o prostie. Și cel mai cel cînd prostia este gigantică. La fel pățesc cu nedreptatea. Fără să știe a pus bunică-mea un spirit de dreptate-n mine de cred că la judecată o să cer o sentință mai severă. Cel puțin pentru mine.

Poate de aici li se trage și altora. Alb sau negru. Vinovat sau nevinovat. Dac-ar fii așa de simplu… Dar se pare că e mai mult vinovat și vinovat. Un fel de tribunal revoluționar, al poporului, al revoluției sau contra-revoluției. O curte marțială. Ei sunt într-un război continuu. Sunt războinicii luminii. Fiii neprihănirii. Pămîntești, nu eterne. Cei fără pată. Cu o misiune de îndeplinit. Vorba cîntecului: „Avem o țară, o datorie, o misiune de veacuri de îndeplinit!”

Mă întrebam cum prețuim noi creștinii sacrificiul de sine. Dacă e în favoarea noastră sau îl facem noi, e bine. E bun. E „de la Domnul”… Dar dacă e pentru dușmanii noștri, așa cam ca și cel al samariteanului pentru israelitul jefuit de israeliți? Sincer? Nu cred că putem concepe așa ceva! Pentru că altfel nu se explică o interpretare a Bibliei de genul: „Bre ereticule, eu sunt de partea lui Dumnezeu și așa scrie-n Biblie!”

Adică pe lîngă faptul că greșești, greșești împotriva lui Dumnezeu, ceea ce eu nu fac și pentru că faci asta iaca-ți dau primul cu piatra-n cap (blog). Veniți și m-apărați, că m-omoară ereticu! Și mulțimea sare, că nu trebuie să citească decît ultimul rînd. E ieftin și rapid.

Și ca să satisfacem și setea de sînge să facem încă o paralelă. Una ortodoxă. Un autor de manual (Nu vă spun din care, nu vă spun numele lui. Căutați!) zicea că minunea cea mare nu este atunci cînd Dumnezeu iartă păcatele, ci atunci cînd Dumnezeu iartă păcatele la absolvirea ce o dă preotul. Mă iertați pentru exprimarea catolică!

Tot așa, prostia cea mare nu este cînd creștinul neghiob dă cu fatwa împotriva „ereticuluiˮ, ci cînd mulțimea se dă de partea neghiobului și-l omoară cu pietre. Mulțimea indignată n-are timp de judecat, de citit, de rumegat. Ea aplică sentința. Sentința e dată după felul cum gîndește gloata. Aceiași care a strigat Răstignește-l, răstignește-l! Aceiași ce omoară creștinii doar pe baza unei bănuieli că au spus ceva despre Muhamad sau Coran.

Neghiobi plus gloată plus pietre egal violență. Fizică. Verbală. Scrisă.

Numai neghiobii-l apără pe Dumnezeu. Dumnezeu n-are nevoie să fie apărat. El este.

Dont col az, ui col iu!


Atenție: unele imagini pot dăuna credinței personale!

Trăim într-o țară ce se vrea ortodoxă. Sau creștină. Cum vreți. În fond cel puțin așa afirmă majoritatea cetățenilor ei. Chiar și cei catolici. Cu toate astea relația cetățenilor ei cu Dumnezeul creștin este de tipul Dont col as, ui col iu! Adică nu te deranja să ne contactezi; dacă va fii necesar o să te contactăm noi. Și gata. L-am trimis pe Dumnezeu la plimbare. Să ia pauză. Ce, ne trebuie acum? Să-și vadă de-ale lui. Să nu ne deranjeze. Are el popii, călugării, mironosițele și alte categorii de factura asta. Noi e în control. Cum zice leatul ăsta americanizat.

Vecin cu maneaua, refrenul zicea, Lasa-mă pe mine să te sun, La la la la la la, Nu mă cauta ca un nebun, La la la la la la, Ție-ți plac toate Doar pentru o noapte… Merită citit cîntecul ăsta că e emblematic. Începe cu ce vrea autorul din domeniul Lui:

Hey, sexy, parca ai cazut din Rai
Tu de dai cu pe josul, eu alerg prin tramvai
Si sper sa nu te lase benzina
Ca eu am de gand sa cobor la prima

Ai lacat la suflet, baby
Eu am cheia
Doamne, bine ca ai inventat femeia
Pardon, pardon, parca e maraton.

Cam așa e tot ce face românu: cruci, biserici, drumuri, poduri, școli, alianțe, teze de doctorat, promisiuni, jurăminte. Pe moment. De moment. O etică aluzivă, lichidă și incoloră.

Program teve de dimineață. Știri, horoscop, gagici, aluzii, minciuni, muzică, vremea. Și în încheiere iar horoscop. Unul mai micuț. Nu se așteaptă nimic altceva decît realitatea, obictivitatea și materialul. De aia avem canal separat pentru religie. Dont col az, ui col iu!

Dar de ce avem religie în școli? Dar de ce o facem separat, să ne separăm mai tare? Nu suntem toți cetățenii aceleiași țări? De ce avem atît de multe rimainduri materiale că cineva acolo sus ne iubește, dacă atunci cînd are de zis ceva îl punem pe hold? E mai ieftin? E mai scump!

 

Dușmani? Ce să faci cu ei?


Isus spune să-ți iubești dușmanii! Nu zice să n-ai dușmani. Zice să-i îndrăgești. N-am nimic împotrivă. Dar mai întîi trebuie să-i ai.

Deci întrebarea nr. 1 este: Cum să-ți faci dușmani? Cred că metoda cea mai simplă ar fi să le faci tu niște rele ca să-ți devină dușmani. Concluzia e că nu poți satisface pe toată lumea și dacă-i iubești pe dușmani, trebuie să iubești orice nenorocit de dușman, chiar și ăla care a încasat-o.

Apoi, dacă ai dușmani și-i iubești, trebuie să fii în preajma lor. Și cum zice să-i iubești la prezentul continuu, înseamnă că și dacă-i iubești tot o să-ți fie dușmani. Greu domle cu dușmanii ăștia! Mai ales că Isus spune să-ți ierți fratele, nu dușmanul. Hmmm…

Și așa am ajuns la o dilemă: pe cine să iubesc mai mult, pe dușman sau pe aproapele meu? Dar cum rămîne cu Dumnezeu? Cînd să-l mai iubesc și pe el? Creștinismul ăsta devine tot mai dificil de pus în practică…

Uite așa o să fiu acuzat că am adoptat o etică situaționistă: fac ce-mi place în funcție de situație. De exemplu, eu vreau să pun omul mai presus de regulile religiei mele. Cam ca omul față se sabat. Și ce observ? Îmi fac dușmani. Păi pe ăștia, cum să-i împac? Cum să-i iubesc? Și cînd? Și dacă o fac în timpul sabatului ăștia spun că-i bai!

Acuma să fim serioși! În bisericile în care am fost am observat că cel mai ușor îți faci dușmani dacă pui într-adevăr omul înaintea sistemului religios. Ce contează omul, cînd contează c-au descoperit brusc c-ai încălcat articolul nr. 1, paragraful trei, litera b al legilor nescrise. Și ca să fie siguri se asociază cu toți ce se pot asocia după toate regulile nescrise: la noi nu se face așa ceva, omul ăsta e un păcătos că nu respectă regulile noastre! Parcă i-au mai spus așa ceva unuia acum vreo 2000 de ani…

Dacă încalci regulile nescrise și nespuse ai toate șansele să ajungi dușmanul lor declarat, înfierat și ostracizat. De cît de periculos, de otrăvitor, de ereziac, de rătăcit și de necontrolat ești, nu mai vorbesc. Dac-ar fi posibil și s-ar găsi la-ndemînă o cruce, un rug, o roată, un stîlp al imfamiei s-ar rezolva mai practic. Și așa te alegi cu toți ăialalți ce nu-ți fuseseră dușmani că vor să te tragă pe roată, prin focul purgatoriului, poate direct prin focul iadului. Un scuipat ar fi ieftin, o amenințare prea banală, o înjurătură prea academică.

Și să-i iubești? Sigur. Culmea, ei te-au iertat! În fața Domnului! Pe bune! Pe genunchi! Cu mîna pe Biblie! Dar de ce-a rămas secret? Dar de ce n-au spus-o public? Sau direct? Așa-mi plac mie rugăciunile alea de iertare stil „Doamne, dacă-ți-am greșit cu ceva, te rog să ne ierți…” Super! Mă gîndesc la rugăciunea Tatăl nostru:

Tatăl nostru care ești în ceruri, sfințească-se numele Tău. Vie împărăția Ta. Facă-se voia Ta precum în cer așa și pre pămînt. Pîinea noastra cea de toate zilele dă-ne-o nouă astăzi și ne iartă nouă greșalele noastre dacă cumva le-am greșit altora

Mi se pare foarte tare faza cu orbul din naștere. Teologie proastă, practică păcătoasă, concluzii proaste, vindecare sigură. Numai Isus era în stare de așa ceva. Ca un făcut, se întîmpla de sabat. Iar! Ucenicii vin cu teologia de baltă: cine a păcătuit, el sau părinții lui? Un dram de minte le-ar spune că n-avea cum să păcătuiască el dacă este orb din naștere. Logic! Dar Isus îi ia de acolo de unde i-a găsit: n-a păcătuit nici el, nici părinții lui. Uăci mi! (Mi minor, ca la conservator!)

Trage un scuipat pe jos (Doamne ce scîrbos!). Ba nu, două! Și cu noroiul ala necurat după regulile scrise și nescrise, unge pleoapele orbului. Fără să-l întrebe dacă vrea. Fără să-l atenționeze: Bre, o să fi ritualic necurat!!! Atenție: orbul nu auzise conversația cu ucenicii, dar avea aceiași teologie de doi bani: trebuie să fi fost ceva păcat pe undeva de era orb! Oare de ce atunci cînd păcătuiește cineva nu orbește? Li se mai spune asta adolescenților, dar nu bag mîna-n foc că-i așa cum li se spune…

Individul se duce unde-l trimite, adică la scăldătoarea Siloamului. Talmudul (Sukkoth 4. 9) spune că de sărbătoarea corturilor din iazul Siloamului se scotea apă într-un vas de aur ce era dusă în procesiune la Templu. Nu neg asta. Tot prin apropiere fusese și turnul ce omorîse în cădere 18 oameni… Orbul nostru se duce, se spală, vede. Dilema fraților lui, a apropelui sau a dușmanului:  e el sau nu e el? Parcă se jucau de-a baba-oarba!

Dacă e el, mai e păcătos sau nu? Dacă nu e el, nu e păcătos. Cine să-l verifice? Cei mai buni dintre noi: fariseii!!! Ăia ce știu toate regulile scrise și nescrise. Toate legile. Toate chițibușurile. Ăia ce sunt sfinți declarați, în teorie și în practică. Un fel de icoane vii. Uși de bi… Pardon! Uși de sinagogă!

Fariseii decid: păcătosu ăla, ce pretinzi că te-a vindecat, nu putea face așa ceva că nu ținea regulile. Murdărea duminica. Tradiția.

De cele mai multe ori cel atins de Dumnezeu nu-și mai poate găsi locul în adunarea celor religioși pentru că e fostul păcătos, conform teologiei lor eronate. Și ei nu se ating nici de păcătoși, nici de cei ce par păcătoși. Ei sunt corban! Ba, nici cel ce l-a vindecat nu e mai bun ca păcătosul ăla. Ce-mi place mie teologia asta contemporană! Veche și totuși atît de contemporană.

Apoi urmează ssstarea de vorbă. Cu șerpii aceia. Interogatoriul cu sentința premeditată, preconcepută și precondiționată. Părinții, ca și părinții spirituali ce preferă să nu fie dați afară din biserică împreună cu așa-zisul păcătos, de frică (oare o fi frica aia din apocalipsă, să fie ăștia fricoșii din apocalipsă ce vor rămîne în aut?) îl lasă baltă.

Mamă, ce-mi place fraza ce urmează!!!

“Fariseii au chemat a doua oară pe omul care fusese orb şi i-au zis: Dă slavă lui Dumnezeu: noi ştim că Omul acesta este un păcătos.” Sau Then again called they the man that was blind, and said unto him, Give God the praise: we know that this man is a sinner. Super!

Dacă tot știți, ce mai întrebați? Exact! Parcă am fii la comitet. La oricare. Și apoteoza: “Tu eşti născut cu totul în păcat”, i-au răspuns ei, “şi vrei să ne înveţi pe noi?” Şi l-au dat afară.

Evidemon! Cum să nu dai afară un om ce-ți contrazice legea scrisă sau nescrisă, tradiția, părerea sau colecția de păreri sedimentate, betonate, și armate. Că doar nu te-o da el pe tine-afară! AFARĂ! Ce să ne mai deranjeze păcătosul ăsta/păcătoșii ăștia. Ciuri-buri… Noi e sfinți, e frumoși, e importanți, e Dumnezeu. Și gata. Rezolvat. Next pliz!

Pentru menținerea ordinii. A legii. A acelui Dumnezeu ce a făcut din haos ceva frumos. Citez din memoria ce vreau să o uit și nu pot: ,,Dumnezeul nostru este un Dumnezeu al ordinii!!!” Mi se pare korekt. Koșer de corect. Mă tot întreb cine a făcut haosul. Ei, lăsați teologia…

Partea bună e că Isus îl căuta. Nu i-a trimis citație, invitație sau decizie. Nici nu l-a sunat. Bietul om nu avea nici meil… Important e, de fapt, IMPORTANT ESTE că L-A GĂSIT!!! Ostracizatul răspunde la o singură întrebare, pune și el o întrebare și i se răspunde: crezi? Să nu uităm că nu l-a identificat pe Isus imediat după ce și-a recăpătat vederea, că era departe, la scăldătoare.

Și vine verdictul cu privire la orbire: cine-și dă seama că e păcătos vede; cine neagă c-ar fi păcătos e orb. Simplu. Din nou. Asta teologie! Tot actuală, dar de bună calitate. Oare există vreo biserică în lumea asta să insereze afirmația în mărturisirea ei de credință? Pe pariu?

Concluzia: toți suntem păcătoși. Doar că unii suntem conștienți de asta. Ceilalți ne arată cu degetul ca să fie ei mai sfinți. Și gata. Noi cu dragostea, ei cu legea. Noi cu suferința, ei cu bățoșenia. Mi se pare corect. Doar că ei conduc…

Dușmani? Cum să ne fie dușmani? Dușmanii sunt ceva frumos. Pentru ce să ne fie dușmani? Ei sunt altceva. Altcumva. Ei sunt aut.

 

Bomba zilei!


sursa:http://ploiestiri.altphel.ro/2013/04/12/o-bomba-din-timpul-celui-de-al-doilea-razboi-mondial-a-fost-detonata-la-rafov-proiectilul-a-fost-gasit-la-o-rafinarie-din-ploiesti/

Cînd vrei să atragi cititori nu pui un titlu explicit. Pui „Secretele apostolului Pavel…” sau „Sora cutare rupe tăcerea.” În cel mai rău caz merge și „Misterul fiarei din Apocalipsa.” Nu mai merge să dai apă la moară vechilor uzanțe în ale scrisului. Trebuie să fii senzațional. Altfel nu te mai citește nimeni. Trebuie să ieși din banal, din rutină, din înțepeneala vechiului ce vine o dată cu vîrsta.

Dacă scrii că așa simți, nu te mai lupți cu nimeni și nimic, doar cu propria-ți conștiință, credință și inspirație. Nu-ți pasă de laicuri, accesări, înjurături sau nebăgare în seamă. Nu ești singur. Ca tine sunt milioane. A scris despre ei și Eminescu, Cronin, Marx, Engels, Lenin, Pavel și Confucius.

Boala americanilor de a fi celebru a dat în epidemie. De fapt pandemie. Suntem asaltați de pozele celebrităților, eroii sunt la modă, anonimatul este o calamitate. Dacă nu poți face mare lucru ca să devii celebru, bun e și un rol într-un documentar despre plictiseală, platfus, plantatul orezului și îngrijirea curcilor. Dar cel puțin așa-ți mai vede cineva fața. Ajunge să te cunoască. Ești ăla unu de pe ecran, ăla unu din cele 8 miliarde de muritori. Dacă nu reușești să fii bomba zilei, cel puțin să fi grenada, ghiuleaua sau petarda momentului.

Totul depinde de oportunitate, de șansă, noroc sau ghinion. Apoi de momentum. Concurezi să cîștigi, nu ca să pierzi. Nu trebuie să fii scurmbia din bancul de 100000 de scrumbii, ci rechinul alb, mare, tare, mușcăcios de mortal. Calul ce trece primul linia de sosire, ogarul ce nu obosește, ics factorul, top sau master șeful. Degeaba ești al doilea, al treilea sau al patrulea. N-ai făcut nimic. Locul doi e banal și banalul nu face senzație. Primul, prima, primele, primii. Totul sau nimic. Riști și cîștigi.

Cîteodată mă întreb cum e să fii primul la cruce. La slujire. Sau la ascultare. Primul la dragoste, primul la jertfă, primul la rugăciune. Din fericire pentru noi, aici primele trei locuri sunt luate. Nu putem fii decît pe locul patru sau mai jos. Așa că ne liniștim. O fi asta bomba zilei?

Stai! Parola!


sursa:http://www.hetel.ro/index.php/2011/07/3627/

Unul dintre lucrurile pe care le înveți în armată este să somezi și să răspunzi la somația santinelei. Nu somezi, diversionistul inamic te poate lichida. Nu te oprești la somație sau nu răspunzi corect, te poate lichida santinela, chiar dacă ești general pentru că santinela este inviolabilă. Unii dintre noi mai poartă mitul soldatului ce stătea de santinelă ce a făcut vreme de vre-un ceas-două culcaturi și tărîșuri cu un ofițer ce îndrăznit să-i calce postul. Dar e doar un mit.

Lumea bisericească este marcată pînă la extrem de adevăr. Dar este la fel de adevărat că în numele adevărului s-au spus multe, poate prea multe minciuni. Lumea religioasă din România nu constituie o excepție. Drept urmare adevărul, și numai adevărul a devenit într-un fel sau altul un fel de modus vivendi. Mai ales că unii dintre noi, la fel ca și Pilat, au fost marcați de întrebarea „Și cine este Adevărul?“

De dragul unui adevăr sau de dragul acestui Adevăr scriem, citim, vorbim, lucrăm și trăim. Ba alții (e drept că nu de la noi) mai și mor. Să le fie țărîna ușoară și cerul aproape! Uneori mă întristez cînd îmi dau seama că avem de-a face cu un fel de război civil. Ne batem noi între noi. Ba chiar suntem maeștri la așa ceva. Știm să înfigem adevărul pînă-n prăsele. Și ce doare! Nu fac nici eu excepție. Probabil că ceilalți sau celălalt a fost partizanul unui adevăr mai diluat sau cine știe ce-o fi fost?

În VT schimonosirea parolei, acest șibolet modern ducea la moarte sigură. Nici Izraelul nu a avut milă. Dar poate nimeni nu a cerul milă… în Numele Domnului. Și aici ajung la ceva ce mă intrigă. Numele Domnului era taboo și era aproape secret în Izrael. Apoi, se spune că după robie Numele lui s-a pierdut. Nu se mai știa exact cum se pronunță. S-a ajuns la tetragramă. Distanța dintre om și Dumnezeu se vedea în ipostaza ciudată în care ajungea marele preot o dată pe an cînd trebuia să facă ispășire în sfînta sfintelor. Se putea ca el să moară acolo și ca să nu mai moară și cei ce ar fi intrat să îl scoată afară să îl înmormînteze, l-au legat cu o funie. Just in case… De parcă Dumnezeu stătea de santinelă acolo în întunerec și-l soma:

– Stai!

– Parola?

– …

– Cine umblă?

– Marele preot.

– Luminează-ți fața!

– Nu te recunosc.

Trosc un glonte în moalele capului!

Mă gîndesc că marele preot își punea casa în rînduială înainte de a intra acolo ca nu cumva să aibă de umblat pe la judecători în legătură cu moștenirea, dacă se trezea mort…

O altă fațetă a acestui joc de-a santinela adevărului este prezent într-o zăludă ambiție legată tot de numele Domnului. De fapt și al Tatălui și al Fiului. Oare nu putea Fiul să-i dezvăluie din nou Numele? Ar fi fost o dovadă clară că-l știe de la sursă. Ar fi fost o dovadă de autoritate clară. Dar el nu face asta. Pe lîngă că-i spune Abba, un fel de tăticuțul, tăicuțu, el îi somează pe draci să-și spună numele. Și-l află: Legiune. Sună ciudat dacă pui Abba lîngă Legiune… Unde e puterea? Unde e autoritatea? Vorba unui scriitor de-al nostru: Proști, da mulți!

În ceea ce privește numele lui Isus, încă ne mai certăm cu alții dacă se scrie cu un i sau cu doi. Păi dacă nici Isus sau Iisus sau IIsus nu a venit cu adevăratul, unicul, marele, singurul nume al Tatălui, de ce facem noi atîta caz? Ei na! Simplu: noi stăm de santinelă. Nu că am fi interesați să păzim Adevărul. Adevărul se păzește singur. Nouă ne place funcția. Ne place că avem puterea santinelei. Inviolabilitatea sa. Ne place să dăm cu ofițerul de pămînt. Să facem un pic de instrucție cu el. Să-i pice epoleții. Chiar dacă-i general!

Apăi eu tac, că am ieșit din post. De fapt, am ieșit din armata asta, că nu mi-a plăcut să fac gardă. În numele Tatălui, al Fiului și al Sfîntului Duh!

Jeanne d’Arc sau Fecioara din Orléans


sursa: http://theendofbeing.com/2010/10/04/lady-warriors-of-afghanistan/jeanne-darc/

Jeanne era tînără, Extrem de tînăr, dar chiar şi în epoca aceea oamenii mureau foarte tineri. A auzit nişte voci care au făcut-o să vorbească şi să acţioneze. De fapt era singură împotriva tuturor. Va lupta pentru încoronarea regelui Franţei la Reims şi pentru alungarea englezilor. Bineînţeles că nu ştia să se bată, să ţină un discurs, să se poarte. Nu avea habar de teologie. Era naivă şi sinceră. Exact ce am pierdut majoritatea dintre noi.

Dar cu ce era şi avea a mobilizat, a convins şi a reuşit.

Apoi, cum era normal, a căzut victimă maşinaţiilor celor versaţi, politicienilor şi experţilor în cîştigarea luptelor în culise. Mai ales mai-marilor bisericii. Teologii (cît rău au făcut!) i-au venit de hac. Era din nou singură împotriva tuturor. A pierdut. A plătit cu viaţa pentru înfrîngere. Pentru ea nici viaţa, nici moartea n-a fost o comedie.

De ce a reuşit şi de ce nu a murit? Pentru că a aceptat un risc foarte mare: să fie luată în derîdere, să fie batjocorită. Cu toate asta nu a renunţat, s-a făcut vulnerabilă şi a mers mai departe. Probabil că mulţi dintre noi n-ar fi ales calea asta. De fapt majoritatea ar fi preferat să treacă pe dinainte asemenea preotului şi levitului. Ea a văzut că patria sa era căzută între tîlhari de tot felul. Şi-a asumat rolul samariteanului milostiv aşa cum a putut, cum a ştiut, cum a crezut. Şi a plătit cu preţul vieţii.

Dar a inspirat. Şi i-a inspirat pe cei laşi, pe cei nehotărîţi, dar şi pe fricoşi şi pe temerari. Împreună au reuşit ce nu a reuşit nimeni. A fost unul dintre puţinele momente în care o fecioară i-a inspirat pe bărbaţii duri, pe oamenii de război, pe rege. Şi poate şi pe cler. Şi a rămas în istorie. Curînd după moartea sa Biserica Catolică a sanctificat-o. De ce? Eu mă fac că nu ştiu. Descoperă singur.

De cele mai multe ori în faţa exemplelor de acest fel ne ascundem. Ne băgăm capul între braţe, luăm poziţia fetusului şi ne paralizăm creierul cu aceiaşi frază cu care ne minţim zilnic: Nu mă priveşte! Nu e treaba mea! Nu pot să risc! De fapt nu vrem să ne schimbăm. NU vrem să fim deranjaţi. Nu vrem să pierdem ceva ce… nu avem. Mai ales bărbaţii.

Pentru că o femeie are ceva ce noi nu avem suntem gata să o demolăm cu argumente biblice, cu o teologie scosă din buzunar, prefabricată te miri unde! Şi? Cum e victoria noastră? Dacă nu putem să depăşim o femeie în ceea ce crede şi face, atunci o înlăturăm prin mijloacele noastre specifice. O ştergem de pe faţa pămîntului. Ca nişte BĂRBAŢI!

Dacă numai asta putem şi numai aşa putem, suntem jalnici.

Fiecare ţară are cîte o Jeanne dArc, Fiecare ştim cine este, ce face şi cum gîndeşte. Doar că nu avem suficiente motive să o recunoaştem. Ce ne împiedică? Aceleaşi lururi care l-au împiedicat pe preot şi pe levit să se apropie de cel aflat pe moarte.

Dar poate avem o şansă, aşa cum au avut francezii în 1430.

Meditaţia zilei: etichetarea


sursa: http://www.europarl.ro/view/ro/press-release/actualitatea/actualitatea-2011/actualitatea-2011-mai/actualitatea-2011-mai-16.html

Etichetarea cuiva este o caracterizare extrem de concisă, de obicei un singur cuvînt, bazată de obicei pe cele mai vizibile calităţi sau defecte. Părinţi  şi copii, toţi îi etichetăm pe prietenii sau duşmanii noştri. Etichetarea este dăunătoare pentru că dă impresia unui destin ce nu poate fi schimbat: tu eşti aşa şi nu poţi fi altcumva. Au existat copii care au fost etichetaţi cu etichete ce i-au urmărit toată viaţa. Mai ales la sat, unde cam toate familiile aveau o poreclă: A cui eşti tu mă? A lu Văruie-cai. Asta pentru că în anii 1900 bunicul cuiva s-a dus la veterinar cu calul bolnav şi acesta i-a spus să-i dea apă de var. Omul a dat cu apa de var pe cal în loc să i-o dea să o bea. Are vreo legătură cu copilul, nepotul omului? NU!

Etichetarea pozitivă spune că tu eşti Preaînaltul. Asta era etichetarea lui Adrian Năstase pe cînd făcea şi desfăcea totul în PSD. Poate asta i-a spus mătuşa Tamara, Victor Ponta ca student la doctorat şi alţi bine intenţionaţi ce voiau să îi recunoască influenţa. Credea că îi merge la nesfîrşit, conform etichetei. Şi totuşi nu a fost aşa. Putea să spună eu nu sunt Preaînaltul, nu mă mai faceţi ce nu sunt. A greşit şi el, au greşit şi ei. Dar numai el plăteşte. La propriu şi la figurat.

A mai fost şi Desanca. Chipurile tămăduitoarea, întruparea Duhului Sfînt, cu un copil pe nume Isus. Veneau oamenii să fie vindecaţi şi să fie amăgiţi. A reuşit, dar a murit de cancer. Rapid. Nu i-a ajutat izvorul cu apă vie de pe propria-i proprietate. Cine i-a pus eticheta de vindecătoare şi de dumnezeu n-a ştiut ce face. Ea era un om, un biet om. La fel ca noi toţi. Dar n-a ştiut să scape de etichetă. Dacă cineva vindecă (şi asta spun şi doctorii ce i-am întîlnit), acesta este Dumnezeu. Dacă ar fi ştiut să-i dea lui Dumnezeu eticheta asta…

Apoi au fost cei cărora li s-a spus că nu sunt buni de nimic. De către specialişti. Şi cu toate astea au reuşit. Unii mai repede, alţii mai tîrziu. Iată cîteva exemple:

Tu din ce categorie faci parte?