Dacă nu te ucide ea, te ucid eu!


Aș putea fi fariseu. Aș putea critica pînă la loc-comanda textul acestui cîntec. Clipul la fel. Dar la ce mi-ar folosi? Cui i-ar folosi… Și totuși!

Un tip actualmente arătos își manifestă ceva. M-am tot întrebat ce, dar e clar că e un zăpăcit tipic. De ce? Pentru că se exprimă ca o mîță. Am cîteva, așa că știu asta din experiență. Încercați să împiedicați o mîță să ajungă la mîncarea din care se înfruptă alte cîteva. O să încerce să ajungă la ea pe ocolite. Pe la spatele tău. Pînă își atinge scopul.

Ea te face complice pentru că atacă și te poziționezi în funcție de inițiativa ei. Abia așteaptă să-și înșface bucățica cu gheruțele. După aia fuge. În viteză…

Cam așa și tipul ăsta:vede bucățica, îi dă tîrcoale, o face (în imaginația lui) subiectul unui joc. Simplu. Murdar. În antiteză. Catalogat ca un delir pînă la cer. Mda…

E totul în viteză
Delir cât cerul de înalt
Suntem în antiteză
Subiecții unui simplu joc murdar

Nu cred că ochii lui coboară rușinați. Că altfel de ce ar mai fi continuat? Poate ochii lui ne-rușinați… De doritori, sunt doritori. E clar. Bine că în locul tipei nu este un tip. Singurul lucru pe care-l poate face e să o respire. Vorba vine…

Ochii mei, rușinati, coboară doritor

Dar te respir, în acest urban decor

Mă ucide ea,

Și ea-l ucide. Serios? Cum? Mie mi se pare că el se sinucide. Mîța ce-i spune șoricelului fugar că trebuie să-l pape că altfel o omoară. Încă nu mi-am revenit după șocul avut la vederea imaginii acelei mîțe sfîșiată de șoricelul vegetarian!

Mă ucide ea

Încet

Îmi vrea inima, Îmi vrea inima
Din piept

Se pare că tipul ăsta se vrea victimă sigură. E prea timid să facă curte cuiva, vrea să fie agresat. O fi vreun masochist…

E atât de grațioasă

Printre mulțimi de oameni
Plictisiți pe drum

Și pare un dans ascuns
Supuși, dansează doi necunoscuți

Și veșnica poveste: atracția între doi necunoscuți. Supuși? Cui? Dansează? Ai vrea tu!

Ochii mei, rușinați, coboară doritor
Dar te respir, în acest urban decor

Mă ucide ea, Mă ucide ea
Încet

Îmi vrea inima, Îmi vrea inima
Din piept

Mă ucide ea, Mă ucide ea
Încet

Îmi rupe inima, Îmi rupe inima
Din piept

Tipul ia foc. Nu de la întîlnirea cu necunoscuta trăznet, ci de la asfalt. Atenție municipalitatea: reparați o dată auto-stropitoarea aia, că se încing oamenii și le fierb creierii! Sau altceva…

Arde pe asfalt și pulsează foc
Arde, arde revoltat
Arde prea frumos, arde inima
Arde, recunosc

Și urmează apoteoza apoteozei. Ză criim ăv ză criim! Biata și în același timp inconștienta fată îi rupe fără milă inima. Tocmai din piept. După cum curg versurile și muzica nu aș spune că e vorba de piept și de inimă, dar ce știu eu! Buzele alea… Și gravitația domle! Îl atacă pe neașteptate. Mai știu eu unul ce se credea atacat de dulap, de farfurii și cuțite, dis-de-dimineață. Amorez  paranoic.

Mă ucide ea încet, încet
Îmi rupe inima, da, din piept
Tremură ușor buzele mușcate
Iar gravitația mă atacă

Dar nu, nu s-a terminat. După final, e grand finale. Al doilea punct culminant. Cum e vorba despre sex și nimic altceva, gîndul mă duce spre un hepi end fericit  închipuit de mîța hămesită. Și șoricelul trebuie să ajungă la extaz în ghiarele felinei. Fluturi imaginari, vibrații numai calde, că cele reci nu duc niciunde, și mugetul unui final descătușat de un foc mistuitor taman în pat, dar nu în cel conjugal. Tipic. Doar timpul, acest nemernic ce nu ne bagă-n seamă, e de vină. În rest totul e ochei.

Fluturi și vibrații calde pe asfalt
De parcă ne plimbăm desculți, prin pat
Sirene de incendiu care nu ne pot opri
Iar timpul, un nemernic, numără grăbit

Mă ucide ea, Mă ucide ea, Mă ucide ea, Mă ucide ea
Da, da

Bă, dacă nu te ucide ea, te ucid eu!

Prorocie mincinoasă: fanfara mntuie


Dormeam buștean. Nici nu-mi păsa. Se făcea că eram în patul meu. Visam că vnam bizoni pe întinsele cmpii ale vnătorii. Și ce dacă? Dar pe cnd să nfulec un hartan de bizon simt o durere în f…, pardon, dos. Mă întorc și ce să vezi, ditamai ngerul mi ardea scatoalce.

Mă ntrebam dacă e aievea sau visam. Ca în filmul ăla n care personajul principal visa că visa. N-am avut timp să mă dumiresc pentru că durerea era tot mai aprigă.

Personalul naripat ce mă tot abuza fizic ncepu să mă abuzeze și verbal:

-Scoală și du-te pe drumul ce duce către Bobohalba și vestește un festival de fanfare!

-Ptiu drace! La o ripostă att de drză și neașteptată personajul negativ se mistui lăsnd n urmă un persistent iz de ou clocit. Pesemne fu Necuratul alias Ucigă-l toaca.

Dar, cumva mă simțeam ca un Iona negativ. (Evident, elementul pozitiv nu e ion.) Să mă duc sau să nu mă duc să vestesc un festival?

Știu, am mulți prieteni și cunoscuți ce activează n fanfare. Dacă aș fi crescut ntr-o biserică de acest tip probabil că și eu aș fi n aceiași ipostază. Dar nu sunt.

Și mulți dintre ei spun că fanfara i-a ținut n biserică. Aici mă ntristez. Credeam că dragostea lui Cristos i-a ținut. Dar nu, ei insistă. De unde eu deduc că fanfara are rol de mntuire. Dacă nu era fanfara prietenii mei ar fi fost pierduți.

Deci, pe lîngă Sf Treime ce se implică direct n mntuire, fanfara mparte cu Fecioara Maria, rolul de co-Redemtrix, co-mntuitoare a sufletelor aflate aproape pe calea pierzării.

Dacă aș fi papa de la Roma m-aș precipita spre catedră să expun nentrziat și pe de-antregul dogma ce poate aduce salvarea a milioane de fanfariști. Deus ex fanfara! Sau poate mai dramatic, Fanfara ex machina. Ei, asta o s-o stabilească teologii.

Cum bisericile pleznesc de sănătate și de frați și sore n vrstă, nevoia de fanfară este acerbă și în direcție descendentă. Mărturisesc că și mie mi-ar scăpa cteva lacrimi să mă văd și să mă aud condus pe ultimul drum cu o fanfară bine garnisită ce interpretează tot alde Glory glory aleluia! Dar mă tem că de la acel eveniment voi lipsi ntructva…

Și atunci de ce mai face diavolul zarvă, de ce mă simt att de marcat de viziunea aceasta mincinoasă ce mă trimite să vestesc un festival de fanfare?

Pentru că în viziunea unora fanfara compensează lipsa de spiritualitate a individului și a bisericii. Pentru că ntrecerea ce scoate la suprafață cea mai bună fanfară, nu este extinsă și asupra unora ce nu cntă la vreun instrument. De ce nu se instituie un festival al celui mai bun creștin? A celui mai smerit creștin? Poate a fratelui cu cei mai mulți copii? Astfel bisericile s-ar ntrece direct n cele spirituale, nu n erzațuri audio-vizuale.

Nu mi-a luați în nume de rău. N-am nimic cu fanfara, ba chiar mi place muzica de fanfară, mai ales nainte de predică. De cele mai multe ori folosesc o ilustrație istorică. n campania din Italia Napoleon a njghebat o fanfară și a pus-o n fruntea trupe pentru a-și impulsiona soldații descuți, nemncați și obosiți. Inamicul auzind fanfara s-a retras fără luptă. Austriecii știau că nu orice armată are fanfară. Doar un corp de armate avea fanfară. Auto-induși n eroare au fugit.

Poate că și Diavolul fuge cnd aude fanfara. Dar doar atunci cnd armata cu care se confruntă este antrenată ntr-o bătălie spirituală. Fără Duh asistăm doar la o paradă a soldaților de mucava.

Vrei să cnți n fanfara bisericii? În primul rnd fii soldatul lui Cristos. Ești soldatul lui Cristos, luptă lupta cea bună. Chiar și ntr-o fanfară. Dar nu uita: fanfara nu mntuie!

PS S-a nțepenit o tastă. Cred că v-ați prins care… 😉

Sola Scriptura: Heaven in my Heart


Neal Morse fiul unui dirijor renumit din Los Angeles începe să cînte la pian la vîrsta de 5 ani. La 20 compusese deja două music-hall-uri. Plictisit în curînd de scenă pleacă în Europa. Devenit creștin în 2002 el părăsește mediul în care se afirmase, compune Testimony, urmat de alte albume cu teme creștine.

Sola Scriptura apare în 2007 despre viața lui Martin Luther, personajul principal al Reformei.

Clișee evanghelice (2): ultima chemare


Ultima chemare te face să gîndești. Dacă nu intri în panică.

Dumnezeu îți face o propunere avantajoasă: trebuie să iei o decizie pentru că asta e ultima dată cînd te mai întreabă. Și ca să fie mai dramatic, mai cu țeava la tîmplă, predicatorul pune (din nou) corul să te impulsioneze. Oare unde era corul ăla în Faptele Apostolilor cînd s-au întors la Domnul 5000 și 3000 de oameni. Probabil că atunci era un cor de îngeri, invizibil și inauzibil, că altfel nu se explică. Prea bune rezultatele, prea ca la țară…

Presupun că ăștialaltii s-au inspirat de la licitații. Cutare dă atîta, ce ziceți de mai mult? O dată. De două ori. Last call. E ultima strigare… (sau ultima chemare). Adjudecat!

Doar n-o să rămînă Dumnezeu cu marfa pe tarabă și fără bani! E musai ca cineva să răspundă la ultima chemare.

Cu toate astea nu auzim, vedem scris de așa ceva în Evaghelia originală. Și ca să fie cuiul și mai tare și mai mare versul cîntării cu același titlu spune poate-i ultima chemare.

Și o zice cu atîta tristețe că-ți vine să mori de inimă albastră. Sau de depresie bilaterală. Zău așa!

Unde-i „smail gizăs lăvs iu?” Se profilează o mare și iremediabilă tragedie? Nău uei!!!

E doar un clișeu. Serios!