Martha Stout: Sociopatul de alături. Cum să-l cunoşti şi să te fereşti de el


O carte cu un titlu incitant, dar şi cu un conţinut pe măsură. Se spune că fiecare dintre noi avem un anumit grad de nebunie, lucru ce numai nebunii nu îl recunosc. Dar dincolo de această constatare, e bine totuşi să şti cine e dus 100% şi care sunt riscurile în cazul în care acesta e “vecinul” sau aproapele tău. Martha Stout analizează cîteva cazuri reale şi încheie prin a prezenta unul imaginar, care face să ni se aprindă beculeţul de avertizare: dacă nu eşti atent ai putea fi victima unor astfel de oameni. Am găsit atîtea vorbe adevărate în cartea asta încît am dat şi eu în boala studenţilor de anul I: ceea ce se voia o recenzie a ajuns pînă la urmă un colaj de citate. Bad boy! Bad boy!

Martha Stout numeşte conştiinţa “al şaptelea simţ”. Poate nu e prima care face acest lucru, dar ce contează? Dincolo de intuiţie, care este al şaselea simţ, conştiinţa veghează să nu facem lucruri rele. Conform DSM IV psihopat sau psihopată este cineva care întruneşte cel puţin 3 din cele şapte criterii de diagnosticare: 1. eşec în a se conforma normelor sociale, 2. ipocrizie şi caracter manipulativ, 3. impulsivitate, eşec în a planifica în perspectivă, 4. nervozitate, agresivitate, 5. nepăsare faţă de siguranţa sa sau a celorlalţi, 6. lipsa de consecvenţă a responsabilităţii, 7. lipsa remuşcărilor după ce a rănit, maltratat sau a furat alte persoane.

În acelaşi timp acestea se asociază cu un anumit şarm, o charismă, care-l face pe psihopat să pară mai atrăgător, mai interesant decît cei normali. Psihopaţii îşi asumă riscuri mult mai mari şi au nevoie de o continuă şi tot mai mare stimulare. Ei sunt cunoscuţi pentru minciuna şi înşelătoria patologică şi pentru relaţiile de tip “parazit” cu prietenii, pe care-i exploatează.

Dacă stau bine şi mă gîndesc, avînd în vedere că aproximativ 1 din 25 de oameni sunt psihopaţi, cred că cunoaştem fiecare cîţiva. Cu unii am fost chiar prieteni pentru că ne-au fermecat prin charisma lor, cu alţii am ajuns doar la faza de cunoscuţi pentru că nu ne-au atras în mrejele lor. Probabil că cel de-al şaselea simţ ne-a avertizat.

Stout îl menţionează pe Ieronim ce a introdus noţiunea de synderesis, care înseamnă a distinge între bine şi rău, interpretînd celebra viziune a lui Ezechiel. Contemporanul său, Augustin, susţine că toate legile morale derivă din Adevăr şi că au fost descoperite tuturor oamenilor. Totuşi rămîne validă întrebarea, în opinia autoarei “De ce nu toţi oamenii sunt buni?” şi “”De ce la unii oameni “vedem conştiinţa distrusă şi strămutată”?”

Abia în secolul XIII Toma d’Aquino vine cu o soluţie: între synderesisi, infailibila cunoaştere a binelui şi a răului din perspectiva lui Dumnezeu şi constentia, judecata umană omenească ce se străduie să judece şi să decidă ce este bine şi rău, există  o distincţie. Raţiunea primea de la Dumnezeu informaţiile, dar trecute prin gîndirea omenească deciziile nu erau identice cu cele dumnezeieşti. Ca urmare nu conştiinţa era de vină pentru ce se întîmpla, pentru că a face rău însemna doar a greşi. Acest mod de a justifica conştiinţa provine din faptul că în acele vremuri se credea că legile moralităţii sunt absolute, că toţi oamenii cunosc Adevărul absolut şi comportamentul inadecvat este rezultatul unei gîndiri eronate. După ce introduce conştiinţa din perspectivă creştină, Stout ajunge şi la impactul gîndirii freudiene.

Cele de mai sus au fost acceptate pînă cînd Sigmund Freud a  susţinut apariţia Supraeului în mintea copilului care îi înlocuieşte pe părinţi, nu pe Dumnezeu. Martha trage o concluzie extrem de validă: “Cu această “descoperire” a Supraeului, Freud a smuls practic conştiinţa din mîinile lui Dumnezeu şi a pus-o în ghearele angoasate ale mult prea umanei familii. Această schimbare de domiciliu a conştiinţei a necesitat unele schimbări înfricoşătoare în perspectiva noastră veche de sute de ani. Brusc, conţineau erori fundamentale, iar Adevărul absolut a început a se supune incertitudinilor relativismului cultural.” Freud a susţinut că s-ar putea “repara” conştiinţa unor indivizi (prin psihanaliză) şi organizarea finală a Supraeuui este dependentă de rezolvarea complexului lui Oedip de către copil.

Martha îi atribuie, pe bună dreptate, lui Freud meritul de a fi demonstrat că “simţul nostru moral nu este un cod unidimensional ermetic”, cadrul social ce dictează respectarea regulilor “jocului”.

“Psihopaţii sunt remarcaţi îndeosebi pentru superficialitatea trăirilor, pentru natura ipocrită şi trecătoare a oricăror sentimente afectuoase  pe care pot pretinde că le au, o anume asprime răpitoare. Odată ce farmecul superficial este dat la o parte, căsniciile acestor oameni sunt lipsite de iubire, unidirecţionale şi aproape întotdeauna au viaţă scurtă.  …partenerul este văzut ca o posesiune a cărei pierdere îl poate face pe psihopat să se simtă furios, însă niciodată trist sau responsabil.”

“Psihopatia este singura “boală” care nu determină suferinţa pentru persoana cu această tulburare, niciun fel de discomfort subiectiv.”

Unul dintre elemenetele cele mai interesante pomenite de autoare este experimentul profesorului Milgram din 1961-62 de la New Heaven, Universitatea Yale. Semnalat pe acest blog în urmă cu ceva timp pentru că a fost pomenit de o altă somitate în materie, Zimbardo, experimentul este un must pentru toţi cei ce au idee ce înseamnă leadership şi vor să nu o ia razna (whatever this means!). Vă sfătuiesc să îl citiţi, să îl vizionaţi (undeva pe youtube este chiar originalul dar mi-a fost imposibil să îl găsesc…) şi să luaţi aminte.

Recomand aşadar cartea ce se poate comanda pe comenzi@edituratrei.ro cu o mică şi necesară atenţionare. Nu toate persoanele care suferă de anumite afecţiuni psihice sunt “nebuni” şi periculoşi. Nu au vrut ei să fie aşa, după cum nici noi nu am ales unde să ne naştem şi cum să ne fie ochii, părul, sexul, etc. Citiţi cartea cu o anumită doză de relaxare, psihopaţii încă nu s-au organizat şi nici nu au jurat să ne exploateze sau mai rău, să ne lichideze. Sau cel puţin eu nu am aflat despre aşa ceva. Mai am şi eu unele scăpări…

Pe scurt, vă rog! Václav Havel, Curtea Veche, Bucureşti, 2009


Ei, m-am săturat de politicienii români, de prostia lor, de egoismul lor, de arivismul lor, de lăcomia lor, de cît de buni sunt adică, aşa că am închis teveul şi m-am pus pe citit. Cum mîine e ziua de schimbat cărţile la bibliotecă, trebuie să scriu două-trei rînduri inteligibile despre ce am citit. Nu o să vă obosesc cu amănunte tehnice, cît de mare e cartea, cît a costat, cum e coperta şi cine a tradus-o (chiar mă întreb de ce vă protejez…) şi voi trece la kestiune.

Cînd am luat-o am zis că trebuie să fie o carte interesantă. Nu m-am înşelat, cu toate că la un moment dat m-am îndoit. Sunt parcă două cărţi într-una, dat fiindcă e un lung interviu plus fragmente din memoriile lui Havel, toate în ordine cronologică, dar uneori fragmentele se tot împlin în interviu, astfel că spre sfîrşitul cărţii apar de cîte trei-patru ori aceleaşi (scurte) fragmente, care aşa cum aţi ghicit (ce buni sînteţi!), se repetă. Cel mai des apar, cel puţin în memoria mea, fragmentul cu debaraua unde şi-a făcut “cuib” un liliac şi de aceea nu se mai aprinde lumina să nu îl deranjeze, cel cu cît e de scurt furtunul pentru udat gradina şi încă unul care probabil că o să mi-l aduc aminte peste două zile. E haios însă. Cu toate că e o carte serioasă, alternarea şi repetarea asta îşi dă senzaţia, cel puţin mie, că e de-a dreptul comică.

Dar să revenim la oile noastre, adică la politicienii noştri. Cartea te lasă cu impresia, şi vina este doar a lui Havel, că omul ăsta gîndeşte prea mult. Să sperăm că încă gîndeşte că am auzit ieri că a fost internat.  Pe lîngă asta Havel mărturiseşte că de foarte multe ori are impresia eşecului, a neadecvării şi a mediocrităţii. Parcă îţi citeşte gîndurile omul ăsta. E clar că e una dintre cele mai mari excepţii în materie de politică. N-avea ce căuta acolo, dar din fericire a ajuns acolo. Părinţii lui au avut avere, dar a fost confiscată de comunişti, după modelul marxist-leninist. În cele din urmă a primit-o înapoi. A făcut bani ca şi scriitor, mai ales din piesele jucate în trăinătate, aşa că dacă vreţi să deveniţi dizident de succes, scrieţi ceva şi apoi faceţi politică, că şi în închisoare o să primiţi bani. În fine, a stat cinci ani au buleau unde s-a îmbolnăvit de pneumonie, i-a murit soţia ca urmare a unei tumori la creier, a fost pe scenă cu Joan Baez în Cehoslovacia, a fost primul preşedinte necomunist al Cehoslovaciei în epoca comunistă, a declarat dizolvat tratatul de la Varşovia şi a fost şi preşedintele Cehiei, în vremea sa Slovacia separîndu-se. Cu multe îndoieli, cu multe discursuri scrise chiar de el, cu multe întrebări şi cu oarecare nesiguranţă, dar şi în unele momente pasiv la presiunile unor politicieni ambiţioşi, a luat uneori decizii care acum le explică şi le regretă, dar şi unele de care e mîndru. S-a întîlnit cu mai toată lumea, de la Dalai Lama la Madeleine Albricht, comunişti şi dizidenţi, politicieni şi episcopi, rockeri şi actriţe, miliţieni şi militari, stăini sau nu. O viaţă cum nu va fi alta, demnă de cel puţin un roman şi cîteva filme, plus un serial. Dar cum era atît de atipic, puţin probabil că va face cineva un film cu Havel. A dus o luptă continuă cu administraţia castelului, a fost salvat de la moarte de cîteva ori de cea de-a doua soţie şi a suferit accidente din care a scăpat fără o zgîrietură. Noroc chior!

Am remarcat cîteva paralelisme între politicienii cehi şi cei români, sper să îmi aduc aminte unde. Havel foloseşte termenul acritură, acrituri pentru comunişti. Cu o singură excepţie parcă (el ne-a invitat să ne alăturăm NATO, pentru că deţinea preşedenţia la vremea aceea) numele României nu este menţionat. S-a recăsătorit cu o actriţă de succes, mărturisind că n-a fost un înger în timpul primei căsnicii.

Două fragmente pentru edificarea stilului. După ce arbuştii din jurul locuinţei sale de preşedinte de la castel au fost tăiaţi Havel spune: “A fost ca şi cum mi-a fost atacată chiar identitatea . Ca şi cum cineva mi-ar fi tăiat mîinile şi picioarele. Ironia sorţii face că am trăit acest şoc în momentul cînd la televizor se transmitea finala galei pentru desemntarea de către spectatori a “celui mai mare ceh” în care eu m-am situat pe locul al treilea după Carol al IV-lea şi T.G.Masaryk şi am fost nominalizat ca singurul în viaţă dintre primii zece. Cînd am văzut pe fereastră dezastrul din faţa casei, mi-am zis că mai degrabă aş merita titlul de cel mai mare idiot.”

“…permanent încerc să fiu pregătit pentru judecata din urmă. Pentru o judecată în care nu va rămîne nimic ascuns, în care va fi apreciat cum trebuie tot ce se cuvine apreciat şi se va vedea automat tot ce nu este în ordine. Evident, presupun că judecătorul suprem este pedant ca şi mine. “

 

În fine spre final cartea cam plictiseşte, dar are avantajul că oriunde o deschizi dai peste ceva interesant, dacă nu ca informaţie, cel puţin ca stil. Dar, cartea merită citită, pentru istoria din ea, pentru omul din ea, pentru caracterul acestui om.

Pío Moa: Franco, un bilanţ istoric, Editura Historia, Bucureşti, 2008


Mărturisesc că sunt încă marcat de orientarea de stînga a cinematografiei şi literaturii, cărţile despre Spania citite în perioada comunistă nefiind depăşite ca număr de cele de după, situaţia fiind foarte asemănătoare în ceea ce priveşte vizualul. Ecranizările romanelor lui Hemnigway, Speranţa lui André Malraux, cît şi povestirile despre faptele de vitejie a celor din brigăzile internaţionale ce au activat în Spania de partea stîngii nu au putut fi estompate de nimic asemănător venind dinspre dreapta. Moartea lui Moţa în Spania nu mi-a comunicat nimic, după cum imnurile pline de tragism ale legionarilor români nu îmi inspiră schimbarea perspectivei. Totuşi în ciuda propagandei comuniste la care am fost martor eram foarte interesat să aflu mai multe despre Franco şi Spania din perioada sa. Autorul compară dictatura lui Franco cu cea a generalului Pilsudski, eu aş face o comparaţie mai nereuşită, cu aceea a lui János Kádár.

Pío Moa este un stîngist radical care s-a orientat spre dreapta după moartea lui Franco, spre deosebire de mulţi franchişti care s-au orientat spre stînga după moartea acestuia. Din această perspectivă mi se pare că el este avantajat, neputînd fiind considerat un oportunist. Traducerea este marcată de unele imperfecţiuni, traducătorul preferînd să traducă mot-á-mot în loc să adapteze textul uzanţei româneşti (de exemplu traduce istoriile nu istoria). Poate că editorul ar fi trebuit să facă asta în cele din urmă, textul fiind în anumite cazuri destul de alambicat.

Fără să fie prezentat ca bau-baul din perioada comunistă, Franco (sau Francisco Paulino Hermenegildo Teódulo Franco y Bahamonde, 4.12.1892 – 20.11.1975) este adesea considerat prin prisma realizărilor în comparaţie cu alţi lideri europeni fascişti de marcă, Mussolini şi Hitler, cărora le-a supravieţuit în ciuda unor idei asemănătoare. Iniţial ofiţer în armată, Franco ajunge să fie avansat la rang de general, fiind la vremea aceea cel mai tînăr general din Europa. S-a distins în  Maroc şi s devenit, la declanşarea războiului civil comandantul trupelor spaniole din Africa. La scurt timp devine generalissim şi apoi Caudillo, un titlu asemănător cu il duce, fürer sau le conducăteur al lui Antonescu. Autorul atrage însă atenţia că spre deosebire de Mussolini şi Hitler, dictatura lui Franco a fost marcată de caracterul catolic pregnant, el favorizînd Biserica ce fusese persecutată în perioada republicană. Cu toate acestea autorul nu îşi poate explica de ce Biserica Romano-Catolică i-a întors spatele după conciliul Vatican II decît dacă în eventualitatea morţii sale iminente, o schimbare de orientare ar fi favorizat-o după dispariţia franchismului de pe scena politică. Victoria lui Franco în războiul civil trebuie remarcată mai ales în ciuda tuturor dezavantajelor cu care  a avut de luptat. Partida naţionalistă, spre deosebire de cea republicană, dominată de stînga, anarhişti şi comunişti, nu a avut la îndemîna sa rezervele de aur a Băncii Naţionale, posibilitatea de a achiziţiona armament în numele unui guvern recunoscut internaţional şi nici două treimi din cele mai bogate provincii ale ţării. La vremea declanşării ostilităţilor trupele lui Franco erau blocate în Africa de către flota ce aparţinea în întregime stîngii. Franco este cel ce a realizat pentru prima dată în istorie transferul trupelor pe calea aerului, folosind foarte puţine avioane, dar operînd rapid, spre deosebire de inamicul care în ciuda conducerii centralizate era inactiv din cauza deosebirilor ideologice şi a ambiţiilor personale. În războiul civil Franco nu pierde iniţiativa şi cu excepţia unei înfîngeri, micile dar neîncetatele sale victorii, printre care cea a despresurării de la Toledo, îl recomandă ca un general foarte capabil. Aceste aprecieri vin în pofida armamentului mult mai bun aflat în dotarea trupelor republicane, a avioanelor de fabricaţie sovietică superioare celor din dotarea sa şi a comisarilor sovietici trimişi Stalin. Bineînţeles că nu trebuie uitată contribuţia legiunii Condor şi a ajutorului italian. Spre deosebire de legalitatea reintrodusă de Franco în teritoriile controlate de naţionalişti, guvernul republican a trecut la măsuri asemănătoare cu cele sovietice: confiscarea valutei străine, a aurului şi bijuteriilor, a tuturor valorilor artistice, lichidarea oponenţilor politici chiar şi în rîndul stîngii (troţkiştii şi anarhiştii), obedienţa totală faţă de Moscova. Nu este trecută cu vederea represiunea de după încheierea războiului civil, greutăţile din timpul şi de după terminarea Celui De-al doilea Război Mondial cînd tuturor li se părea că lui Franco i-a sunat ceasul. În ciuda acestui lucru, politica dusă de Franco de apropiere a facţiunilor dreptei, susţinerea Bisericii şi sprijinul poporului care se săturase de teroarea stîngii şi dreptei au făcut ca Spania să rezisite împotriva tuturor obstacolelor, foametei, neprimirii în ONU, izolării şi ostilităţii vecinilor, URSS şi a sateliţilor săi. Argentina a fost singura ţară care a acordat credit Spaniei, guvernul fiind capabil să cumpere grîu şi carne pentru combaterea foametei. Dar, declanşarea Războiului rece şi evoluţia situaţiei internaţionale (războiul din Coreea şi Vietnam, acapararea puterii de către comunişti în China, cît şi dorinţa ţărilor democrate din vestul Europei de a nu se complica cu o nouă ascesiune a comunismului în Spania, corelată cu lupta împotriva stîngii în Italia şi Franţa) au dus în cele din urmă la îmbunătăţirea relaţiilor Spaniei, Franco fiind recunoscut ca şi un conducător bine intenţionat ce prevăzuse multe din evoluţiile de după război.

Franco i-a apărat pe evrei în perioada cînd Franţa, şi Germania mai ales, i-a trimis spre crematorii, evreii sefarzi din străinătate putînd să se declare spanioli şi să scape de la moarte. Aceasta l-a făcut să salveze mai puţini evrei ca Vaticanul, dar mai mulţi decît orice altă ţară, atrăgîndu-şi protestele naziştilor. Contribuţia lui Franco la războiul împotriva URSS n-a fost uitată, Divizia albastră fiind totuşi retrasă de pe frontul de est înaintea trupelor italiene. Franco a rezistat presiunilor lui Hitler, dar şi blocadei britanice ce putea duce la colaps economia spaniolă lipsită de combustibili.

Cu toate acestea, Franco a rezistat, Spania ajungînd doar cu doi-trei ani întîrziere la progresul de după război a ţărilor din Occident. Orientarea sa spre casa de Bourbon a făcut ca monarhia să revină în Spania, tranziţie făcîndu-se relativ lin după moartea sa în 1975. La ora actuală are loc o reinterpretare în spiritul stîngii comuniste a perioadei franchiste, o perioadă pe care şi noi o cunoaştem tot prin prisma aceasta.

Ali Tariq şi Benazir Bhutto, între “Ciocnirea fundamentalismelor. Cruciade, jihaduri şi modernitate” şi “Reconcilierea. Islamul, democraţia şi Occidentul.”


Hans Kung spune în cartea sa “Global Responsibility”, că nu poate exista “pace între naţiuni fără să existe pace între religii”.

Tariq Ali, provine dintr-o familie de moşieri pakistanezi (Punjab). El mărturiseşte că este ateu, dar dincolo de ateismul declarat se poate observa un apologet al islamului. Spre deosebire de occidentali care se leapădă de orice fel de credinţă cu excepţia ateismului, Tariq nu poate fi acuzat că este ateu convins, ci doar că este ateu declarat în care sălăşuieşte cultura islamului pe care o apără contra tuturor celor care o atacă: imperialişti de tot felul, extremişti religioşi islamici sau creştini, lideri politici (de dreapta mai ales) cu interese pe termen scurt sau lung. De obicei ateii occidentali nu apără creştinsimul, fiind eventual doar naţionalişti, dar Tariq nu se încadrează în această categorie din ce în ce mai largă, el criticînd doar islamul de tip arab, catalogîndu-l ca naţionalism şi susţinînd naţionalismul de stînga în detrimentul celui de dreapta. Printre toate cîte le spune, şi credeţi-mă spune multe, Tariq susţine că în islam nu există cler ca în creştinism. Aici probabil trebuie să îi dăm dreptate, că nici la noi nu există, în principiu, dar ce mai contează un principiu vechi cînd trebuie să respectăm alte cîteva mii mai noi. Tot el se declară umanist, aducînd vorba de mulahii batjocoriţi de musulmanii copilăriei sale, de folclorul local. Şi aici stăm bine, şi noi ne batjocorim popii şi papii. Tariq este stabilit în Marea Britanie şi căsătorit cu o britanică, ceea ce nu îl califică ca şi fundamentalist, dar faptul că scrie despre acest subiect nu îl califică în mod neapărat ca şi specialist în domeniu.

Benazir Bhutto (născută în Karachi, într-o familie de suniţi de origine kurdo-persană), era fiica cea mai mare a lui Zulfikar Ali Bhutto, fost prim-ministrului al Pakistanului, preşedinte al PPP (Partidului Popular din Pakistan), executat după un simulacru de proces, după lovitura de stat a generalului Zia-ul Haq. Prim-ministru de două ori, îndepărtată ca urmare a acuzaţiilor de corupţie încă nedovedite, Benazir îşi aminteşte de primii pantofi cu toc în vremea adolescenţei. Renunţarea la burka vine la doar o zi după ce a constatat că o sufoca, decizia fiind acceptată de către tatăl său, deja general, urmată de renunţarea mamei sale a aceleaşi tradiţii. Harvard şi Oxford au fost două universităţi de prestigiu care au marcat personalitatea sa, după cum şi Occidentul a imprimat dorinţa de libertate, democraţie şi adevăr. Rămas văduv după asasinarea soţiei sale Benazir Bhutto, Asif Ali Zardari este la ora actuală preşedintele Pakistanului. Reconcilierea se deschide cu marşul triumfal marcat de atentatul ce a curmat viaţa a zeci de oameni în ziua cînd Benazir se reîntoarcea în Pakistan în vremea regimului generalului Musharraf. În ciuda acestui atentat şi a tuturor ameninţărilor Benazir îşi pune întrebarea “Este inevitabilă ciocnirea civilizaţiilor?” încheind cu capitolul Reconcilierea. La vremea respectivă ea spera că acest lucru este posibil, dar nu a mai supravieţuit să vadă ce s-a întîmplat pentru că a fost asasinată la 27 decembrie 2007 într-un atentat combinat că bombă şi lunetişti.

Nu se poate să nu reacţionezi imediat la titlul cărţii lui Tariq, ce încă de pe copertă îţi atrage atenţia: cruciadele sunt înaintea jihadurilor, cu toate că la început a fost… jihadul. Criticînd modernismul Tariq cade în păcatul postmodernismului. Într-o carte care face uz de date istorice, de propriile amintiri cu privire la evenimentele din Orient (cu precădere Pakistan, India şi Orientul Mijlociu), el inserează pasaje dintr-un roman care, prin definiţie, nu constituie o dovadă imparţială şi obiectivă referitoare la istorie, fiind expresia sentimentelor, crezului sau orientării(lor) scriitorului respectiv. Dar, bineînţeles, care istorie mai e obiectivă în ziua de azi? Deci, Tariq distorsionează din start istoria pe care o prezintă, inserînd date care nu ar avea ce căuta într-un astfel de gen de carte. Apoi el face uz de Coran, o carte care a distorsionat istoria biblică, care a pretins că este unica revelaţie nedistorsionată în detrimentul celei ebraice şi creştine. Perioada islamului arab expansiv din secolele 7-8 este idealizată, Carol Martel fiind menţionat ca “bastardul care a oprit expensiunea firească a islamului în Europa”. “Povestea” lui Tariq se screme, ca să zic aşa, să atingă un obiectiv evident pentru toată lumea: antiteza dintre Occident şi Orient, cea dintre civilizaţia post-creştină şi cea islamică. Aruncate în oarecare ordine istorică, capitolele cărţii nu prea explică ce îşi propune, astfel că întreaga carte pare să fie o versiune pakistaneză de stînga a celebrei culegeri de basme orientale “O mie şi una de nopţi”! Ca să întărească această impresie, Tariq preia pretenţia Coranului, aceea de a fi singura şi ultima revelaţie nepervertită. Cu toate acestea, scriind după apariţia eseului lui Huntington “Ciocnirea civilizaţiilor”, cartea nu aduce nimic nou, din contră, se foloseşte de un titlu devenit celebru. Tariq vrea să demonstreze că tot ce el nu acceptă este fundamentalism islamic sau creştin sau de altă factură. El îşi interpune propriile amintiri şi considerente în cadrul unui peisaj deja consacrat, mizînd pe cartea fricii. Pe aceiaşi carte a mizat Khomeini când a ocupat ambasada USA din Iran, fundamentaliştii islamici care s-au aruncat în aer cu bombe sau avioane şi Occidentul cînd a răspuns cu aceiaşi monedă. Reconcilierea. Islamul, democraţia şi occidentul” scrisă de Benazir Bhutto şi apărută ceva mai tărziu decît cartea sa îndeamnă la meditaţie, şi de ce nu la o asumare a religiei în conformitate cu spiritul, nu cu litera ei. Spre deosebire de Tariq, pakistaneza Bhutto susţine o teză sensibil diferită, plecînd de la premize destul de asemănătoare. Lipsa de substanţă a lui Tariq se poate vedea mai ales la partea de teologie a islamului şi a creştinismului. Cu toate că a beneficiat de o educaţie academică occidentală (la fel ca şi Bhutto), cei doi autori cu două agende politice diferite ajung la două concluzii diferite. Dar cu toate că Tariq are în mînă o carte de care trebuie să îţi fie frică, Bhutto pare să fie în avantaj. În finalul cărţii soţul şi copiii doamnei Bhutto scriu un cuvînt de încheiere:  “Această carte este despre tot ce ucigaşii ei nu au putut înţelege: democraţie, toleranţă, raţionalitate, speranţă, şi mai presus de toate, adevăratul mesaj al Islamului. Sau poate că au înţeles aceste lucruri şi s-au temut de ele, şi astfel s-au temut de ea. Ea a fost cel mai urît coşmar al fanaticilor. … Ne vom dedica viaţa transformării mesajului acestei cărţi în moştenirea ei, gîndindu-ne la viitorul unui Pakistan democratic. Şi suntem siguri că vom reuşi., fiindcă după cum spunea, “Timpul, dreptatea şi forţele istoriei sunt de partea noastră”. 

Tariq a fost deseori prezent pe micul ecran pentru a-şi susţine cauza. Dar, spre deosebire de Bhutto, care a murit pentru cauza pentru care a trăit, Tariq nici măcar nu reuşeşte să trăiască pentru cauza pentru care pretinde că o susţine. Tariq a scris o carte care se vinde pentru că a mizat pe frică, un sentiment instinctiv, primar, al fiecărei vieţuitoare, de la insectă la om. Bhutto a scris o carte ce face apel la valorile superioare ale omului ce transcend religia, fie acesta Islamul, creştinismul sau hinduismul. Ceea ce toată lumea poate înţelege, dar nu toată lumea poate accepta. “Coşmarul cel mai urît al fanaticilor” nu este pe gustul celui care vrea să pună în evidenţă fundamentalismul. Evident cei doi nu vorbesc aceiaşi limbă, cu toate că vorbesc despre acelaşi subiect. Dar pentru a înţelege Pakistanul şi pentru a ne face o imagine inteligibilă despre ceea ce se întîmplă acum în islam, ne lipseşte varianta militarilor şi a celor care sunt caracterizaţi fundamentalişti şi fanatici.

Adeptă a islamului, Benazir Bhutto pare mai în măsură să vorbească despre islam, decît Ali Tariq ce se declară ateu. Ali şi Benazir se ciocnesc la modul cum este interpretată perioada Bhutto, dar se aseamănă în mare parte la descrierea crizei ce a dus în final la apariţia statului Bangladesh. Cu toate acestea per ansamblu se remarcă deosebirea esenţială de perspectivă, hai să-i spunem la scară mai mare, strategică, în gîndire, faţă de Tariq care nu depăşeşte scara evenimentelor imediate, să zicem tactică. Amîndoi abordează terorismul islamic şi fac legătura dintre islam, masele manipulate, talibani, mujahedini şi interesele străine. Cu toate acestea, pe cînd Tariq joacă pe cartea teoriei conspiraţiilor în care totul se leagă tainic, el fiind singurul insaider care ne face cunoscut adevărul, Bhutto o joacă pe cea a idealurilor civilizaţiei superioare pentru care a şi murit. Care mesaj este mai veridic, care este cel care va cîştiga? Înclin să cred că schimbările declanşate recent în lumea arabă sunt cauzate mai degrabă de alternativa Bhutto, pentru care cineva este dispus să îşi dea viaţa, partizanii teoriilor conspiraţiei ascunzîndu-se pe sub paturi pentru a profita de pe urma sîngelui deja vărsat.