Domn, tovarăș, frate


sursa:http://leo-butnaru.blogspot.ro/2011/03/teatrul-avangardei-ruse-la-bucuresti.html

În pușcăriile comuniste erau închiși atît domni, cît și tovarăși. Tovarășii se numărau printre angajați și nu erau deloc domni, dar tot închiși erau și nici nu se eliberau din funcție. Pușcărie pe viață! Pentru ca diferența dintre ei și foștii domni să fie mai evidentă, tovarășii temnicieri li se adresau foștilor domni cu apelativul „Banditule.” Totuși foștii domni ce se adresau tovarășilor caralii trebuiau să folosească apelativul „Domnule.” Ei, mai nou bandiți, nu puteau să fie „tovarăși” cu actuali domni. De unde și un apelativ folosit de unii care sesizau diferența, dar nu-și puteau explica contradicția existentă. De aceea ei se adresau zbirilor cu apelativul „Domnule tovarăș.”

O situație, de fapt o răsturnare de situație, în care existau doar victime: trecute, prezente și viitoare. Frica, ura, tortura dictau în numele unei așa-zise clase ce domina nu numai conștiința, ci și trupul și sufletul.

Un gardian al regimului comunist accepta datorită regulamentului să fie apelat cu „Domnule,” apelativul clasei pe care o ura și din care nu a făcut parte. Nu e de mirare că pentru a-și eleva  poziția i se adresa fostului domn cu apelativul „Banditule,” degradînd cealaltă ființă umană la nivelul abject de scursură deviată a societății. Astfel îi anula acestuia, cel puțin teoretic, personalitatea umană.

Lipsa hranei, a odihnei, purtatul zeghei, bătăile, înjurăturile și hărțuirea continuă la care era supus acesta, îi anulau deținutului, cetățean român cu drepturi iluzorii, bruma de omenie care o mai avea. Practic el înceta să mai fie om. În comparație cu el și un maidanez era mai avantajat.

Deși nu era condamnat la moarte „banditului” i se ofereau nenumărate ocazii să moară pentru simpla vină că făcea parte dintr-o categorie ce era numită generic „dușmani ai poporului.” Cu toate că  au fost eliberați în 1964 supraviețuitorii sistemului concentraționar comunist din România au fost în continuare urmăriți, șicanați, persecutați.

Sistemul nu uită.

Pe vremea unirii Moldovei cu Țara Românească, adică aproximativ cu 75 de ani înainte de instaurarea comunismului la noi în țară, Alecsandri scria Hora unirii. Păcat că după 23 august 1944 temnicierii comuniști nu citeau poezie:

Eu ți-s frate, tu mi-ești frate, În noi doi un suflet bate!

Poate din cînd în cînd ar trebui citite versurile astea și în unele biserici din zilele noastre.

Sistemul nu se schimbă. Nici Domnul!

Păpuşa roşie


1961

Ploaia alungă copiii ce se jucau în faţa Primăriei. Trotinetele şi tricicletele dispărură ca prin farmec. Acum mai treceau doar perechi răzleţe ţinîndu-se de mînă. Şuşoteau. Vîntul înfoia rochiile fetelor. Ciorile se îngrămădeau pe ornamentele de fier-forjat ale palatului. Croncăneau parcă mulţumite că ziua se sfîrşea. Porumbeii se culcaseră între burlanele clădirii de vis-a-vis. Tărşîindu-şi bocancii militari bătrînul paznic al Sfatului Popular tîrîia o mătură aplatizată. Se uită în urma sa dînd mulţumit din cap: trotuarul e acum şi măturat şi spălat. Împinse uşa masivă şi umbra-i dispăru odată cu răsucirea comutatorul. Era deja întunerec. Ultimul autobuz, roşu şi fără număr se retrăgea. Ce-mi plăceau autobuzele astea! Peste cîţiva ani mă voi face şofer de autobuz. Aruncăm o ultimă privire afară, timp în care mama aşternea paturile şi tata îşi termina de citit manualul de instrucţie. Semnale în poziţii ciudate, lumini, braţe, fotografii ce spuneau totul şi nimc pentru un copil de şapte ani. Mîine dimineaţa avea examinare. Nu era în apele lui. Noi însă eram în vacanţă. Zgîlţîită de bătăi repezi, insistente şi puternice uşa de la intrarea apartamentului se cutremura. Tata învîrti instinctiv de butonul scalei de la radio pînă se auzi vocea crainicului de pe programul unu Bucureşti, după care se îndreptă spre uşă. Cine putea fi la ora asta? Poate vre-un vecin care avea nevoie urgentă de ceva. Să nu fi uitat cumva apa deschisă la bucătărie…

– Cine-i?

O voce puternică, hotărîtă şi autoritară răspunse pe un ton căruia nu i te puteai împotrivi. Parcă nici mai puteai să mai gîndeşti limpede.

– Miliţia. Deschideţi! Am înlemnit cu toţii, dar n-a durat mai mult de o clipă. Nu era bine să laşi Miliţia să aştepte. Ne-am revenit şi acum eram toţi patru îngrămădiţi la uşă. Cheia ce tremura în mîna tatei ne dădea tuturor un sentiment accentuat de nelinişte. Uşa nu putea fi spartă prea uşor pentru că se deschidea spre afară. Dar de ce să fie spartă? Tata răsuci cheia de două ori. De afară cineva trase violent de uşă care se deschise pînă la perete. Era Miliţia. Am înlemnit. În faţa noastră stătea un ofiţer de miliţie în uniformă. Deodată izbucni într-un

– Măi Ghiţă, io-s Miliţia!

– Costică! Bată-te norocu! Ne-a venit inima la loc. Chiar era unchiul Costică. Ne-am repezit la el.

– Am terminat şcoala şi mi-au dat o permisie. Luni mă prezint la post. I-am sărit în braţe, ne-am pupat, şi mama a adus pahare din bucătărie. Cum nu aveam cinci pahare la fel, noi copiii vom bea din paharele de ţuică. Unul plin. Dopul zbură pînă-n tavan. Vinul făcea spume. Am ciocnit toţi paharele:

– Noroc!

– Noroc! Ce pişca, ce ardea…

– Tocmai am sosit de la Bucureşti şi nu mai am tren să merg acasă, şti tu cum merg trenurile, îi făcu tatei cu ochiu, aşa că, poate dorm la voi, şi…

Uşor ameţit, dar obosit bine, am visat cu uniforme albastre, un tren ce pleca din gară şi autobuze roşii.

Cînd ne-am sculat noi cei mici, unchiul Costică nu mai era. Dormisem prea mult. Eram botoşi, dar ne-a trecut repede. Ne-a lăsat fiecăruia cinci lei aşa că am plecat la cinema. Am văzut „Cîinele gănicerului” şi am mîncat o felie de tort rusesc. La fel ca filmul. Buni erau ruşii ăşia. I-au bătut pe nemţi. I-au bătut şi pe americani. L-au trimis pe Gagarin în spaţiu şi nu l-a văzut acolo pe Dumnezeu. Am citit în „Cravata Roşie” că atunci cînd nemţii i-au ocupat satul el înfunda ţeava de eşapament a motocicletei curierului neamţ cu cartofi. O să încerc şi eu asta mîine cu motocicleta lui nenea Zab.

1965

Nelu insista. Nu ştiu de ce. Soră-mea nu era frumoasă, şi nici deşteaptă. Sau cel puţin aşa credeam eu. Nici el nu părea prea dotat. În schimb avea o colecţie de Pifuri cum n-am mai văzut. În cele din urmă am plecat în tabără şi am nimerit în aceiaşi cameră. El, eu, Relu şi Adi. El era utemist, noi pionieri. Într-o după-masă ploioasă am jucat ţări, oraşe ape. Am cîştigat pentru că el a trişat la numărarea punctelor. A făcut-o ca să îi pun o vorbă bună pe lîngă soră-mea. Ciudat. Îl mai vedeam în recreaţii şi cînd mai venea să o viziteze. N-avea temperament, părea mai degrabă placid. N-avea voce, n-avea păr, n-avea muşchi, n-avea nimic ce să-ţi placă. Parcă era faimosul Om-fără-nas-ochi-şi gură din povestirile lui Octav Pancu-Iaşi. Dar ăla era bandit. Cati  mă folosea drept scuză să scape de el, el încerca să mă folosească în avantajul lui. Şi insista. Apărea cînd nu te aşteptai. Normal, la vremea aceea nu prea erau telefoane. Dar ei aveau unul. De obicei convorbirile se terminau pe scară. De obicei ea revenea busumflată şi plictisită. O singură dată a revenit în casă cu ochii strălucind. Ba era chiar veselă. Am aflat şi motivul. Eventualul Mercedes dacă el ajungea general de Securitate. În ziua aia Cati a mai scăzut în ochii mei cu o treptă. Nu că se afla prea sus. Uite domle ce putea face un Mercedes…

1967

Ne plimbam prin oraş şi puneam ţara la cale împreună. Dinu era de obicei mai calm şi mai rezervat. Eu eram mai “revoluţionar”. Trecură cîţiva tipi în salopete albastre. Parcă mergeau în formaţie, doi în faţă, trei în spate. Ultimul lansă o flegmă ce ateriză chiar sub nasul nostru. Ne-am privit unul pe altul cu subînţeles.

– Parcă merg la defilare.

–  În Ungaria, dacă scuipi pe jos miliţianul te amendează pe loc cu o sută de forinţi!

–  Eu i-aş băga la închisoare pe toţi ăştia care mănîncă seminţe.

–  În Ungaria…

–  Mă lasă tu Ungaria asta, că nu mă interesează, uite ce harababură e la noi şi cum toate merg pe dos. Cu puţină organizare am duce-o mult mai bine.

–  Cînd am fost la Balaton am mîncat un şniţel cît capacu dă la budă!

–  No şi?

–  Păi la noi cînd îţi dă un şniţel abia ai ce mînca că tot îi zgîrci! Şi am băut Pepsi…

– Îţi dau ieu Pespi acuma! Am început să fug după el, dar nu l-am mai ajuns. A urcat pînă la etajul întîi şi profitînd că m-am împiedecat a descuiat repede uşa şi acum îmi făcea semne de ciudă-ciudă de după grilaj. M-am apucat de sunat la sonerie. Am greşit soneria: a ieşit tanti Toth.

–  No, gata cu galagia mai baiatu… Nem szobod atîta galagia!

Mă privea întrebător la adăpostul limbii pe care eu nu o vorbeam, nu o înţelegeam.

– Jó estét, Toth neny! Mi történik? Csak az én barátom… Apoi mă întrebă complice:

– Vii să ne uităm la Ivanhoe la unguri?

–  Mai întrebi! Aşa că am sfîrşit cearta noastră naţionalistă şi iredentistă urmărind aventurile lui Ivanhoe în limba maghiară. Noroc că aveam traducător.

– Da să şti că în Ungaria şniţelu era cît capacul de… S-a pomenit cu o pernă în cap, şi în minutul următor pernele zburau în toate direcţiile ca pe vremea lui Ivanhoe. Una mătură peştele românesc de sticlă albăstrie de pe pian. Noroc că perna a căzut după pian aşa că peştele ateriză pe moale. O clipă ne-a stat inima-n loc! Ne-am calmat la timp pentru a-l vedea umilit pe şeriful din Nottingham.

– Vaişamar de şerifu ăsta. Dacă aş fi fost eu şerif…

– Dar nu ai fost! Şi nici nu o să fi!

– Am un unchi ce e maior de Miliţie, aşa că…

– Şi eu am un unchi ce e maior de Securitate!

– Serios? Şi ce maşină are?

– O Volga verde.

– Da un general… ce maşină are?