Amintiri închipuite cu oameni importanți (3): minunea


Numărul 2 își drese glasul, își ajustă nodul de la cravată și zîmbetul, își împreună mîinile și spuse:

-Să ne rugăm!

A mitraliat o rugăciune. Ce rimează cu ciune? Ei, lăsați. Mi-a trecut așa, un gînd fugar…

Numărul 3 a demarat cu o istorie a responsabilității și iresponsabilității. Nu știu dacă cita din memorie, dar mă bătea un gînd că da. Apoi a început să mi se zbată pleoapa stîngă. Semn rău. El se ambala. Trecuse de la palid la portocaliu. Și nu se mai dădea dus. Apoi îl apucă un acces de tuse. Măgărească. Sau pe stil nou convulsivă. Probabil că n-o făcuse la bolile copilăriei. Eu eram imun. Ceilalți erau în pauză. Priviri bănuitoare. Brațe încrucișate.

Mi-era foame. Am înșfăcat Măgura, i-am rupt ambalajul și am mușcat cu poftă. Cvintetul cicinci mă privi cu o uimire mută mărginită de tunsori reglementare, costume asortate cu griul mochetei și negrul șosetelor ce nu lăsat descoperită nici un milimetru patrat de piele ariană. Mă simțeam un paria.

Numărul 4 se ridică, îi șopti ceva la ureche șefului și se așeză cuminte. Au și ei secrete? Probabil întîrzie pizza aia. Să fie și cu șuncă că altfel fac urît! Pauză. Nici o șansă cu diliveri în orașul ăsta. Și un zvon ajunge mai repede ca motoreta de serviciu. În fine, după un oftat adînc și după un protest mut al colegilor (mă aruncasem asupra napolitanelor și le sfîșiasem cu scîrțîitul tipic aș ambalajului de țelofan), completul părea să ajungă la final. Ura!

Numărul 5 făcu un semn a lehamite. Luă cuvîntul și bîngui ceva despre importanța educației generației tinere. Despre sfințenie. Despre misiunea noastră. Devenisem deja atent. Apoi după un scurt intermețo cînd sună telefonul mi-am adus aminte de un banc cu doi tipi ce se hotărîseră să meargă la picnic în curtea Vaticanului. Să-l lăsăm pe altă dată. Dar cine știe? Și încep:

-Un student la teologie i-a spus unui coleg de an (Se făcu liniște. Ridicară privirile și dilatară pupilele. Își închipuiau că urmează o mărturisire?): Hai la Vatican că sunt prieten cu papa. Mințea! Facem un picnic acolo, mai trece vremea… Ce ești nebun, picnic în Vatican! Nu ne lasă ăia. O să… Las că o să vezi, îi spune celălalt. Se duc ăia la Vatican, se instalează, îmbucă, trag la măsea, cînd de la o fereastră îi vede papa și trimite garda elvețiană. Gardistul vine, prietenul papei este dus în fața papei ce privea de la fereastră. Prietenul său îl vede pe papă făcînd semnul crucii cu gesturi mari, apoi prietenul său vine înapoi. Măi, dar am văzut că ai avut parte de o binecuvîntare specială. Super! Ce vorbești, zice celălalt. Ști ce mi-a zis? Tu și ridică mîna-n sus, și prietenul tău, arătînd în jos, luați-vă cortul, arătă spre stînga și cărați-vă de-aici, indicînd spre dreapta. O cruce-ntreagă. Ha, ha, ha! Și el crezuse…

Șeful însă se aprinse. Biserica era foc. Isus era foc. Școala era foc. El, evident era… foc! Nici n-am observat cum s-a schimbat la față. O fi re-editarea minunii. Sau poate nu.

-Ești nebun. Neobrăzat. Păcătos și iresponsabil. Ești un bețiv ordinar ce nu are limite. Te-am primit aici și-ți faci de cap. Știm noi că nu e pentru prima dată. E clar că n-ai chemare. N-ai pic de respect față de școală. De biserică. Aduci și consumi alcool! Depravatule! Gîfîia. Se bîlbîia. Tensiunea undeva la 200+. Eu stăteam prost cu glicemia.

Se uitau la mine ca la un monstru. Cu toate astea nu cred că într-o dispută 1/1 ar fi avut curajul să stea cu mine-n aceiași încăpere. Cu un monstru? Îl mîncam.

-Ai ceva de spus în apărarea ta? M-aș mira! Oricum e inutil…

-Am ceva de spus. De fapt am ceva de făcut. O minune. Voi transforma vinul în apă. Am înșfăcat cele două sticle, le-am agitat rapid și le-am deschis instantaneu dopurile împroșcînd plutonul de execuție, completul suprem de judecată.

-Ia d-aici! Și i-am stropit cu apa minerală de import. Din cap pînă-n picioare. I-am leorcat. Ce gust are vinul ăsta deștepților? E prea acru pentru voi? Am deschis ușa debaralei de serviciu și le-am pus în brațe mopul și găleata. Ia d-aici: șmega!

Scuipau și pufneau ca mîțele.

-Nebunule, ieși afară!

Și-am plecat. Dar i-am desconspirat pînă la piele!

Amintiri închipuite cu oameni importanți (2): deconspirarea


Dădu ceva indicații cuiva. Era un pic vesel, un pic iritat. Un pic distant, un pic prea comunicativ. Nu vorbisem de vreo cîteva luni. Dacă n-aveam ce. Dar voia ceva. De la mine. Sau cu mine. Doi studenți trecură-n zbor cu parașutele de rigoare-n spate. Nu-și luaseră și căștile că mergeau doar la cumpărături. Schimbarăm priviri alternative. Eram cu siguranțele puse așa că nu m-au prins cu scurt circuitul. Nu știam eu ce m-așteaptă…

Desigur fabulez. Ce se poate întîmpla? Nu eram la curs. Nu eram la seminar. Ba eram la locul potrivit, la ora potrivită. Sună cam pe dos, dar așa era.

Am deschis ușa de la intrare. El era șeful. Avea întîietate. M-a invitat să trec. El era șeful! Apoi am luat-o spre scări. Puteam să mă fac că mă duc la bibliotecă, dar cu plasa aia n-aveam nici o șansă. Putea și el să se facă că merge la bibliotecă, cu toate că  nu mergea acolo. Plasa. Plasa parcă devenea tot mai grea. Și sticlele alea…

Mă așteptam la orice întrebare. Dogmatică, istorică, personală, accelerată sau klingoniană. Dar întrebarea nu veni. Evident, nici nu plecă! Urcarăm așa un palier. Molcom. Festina lente. Vorba șefului: pași mici, viață lungă. Lungă-lungă, dar veșnică? Na că mă luă imaginația pe dinainte…

Apoi pe palierul următor îmi întorc privirea spre personajul magnific, pe idolul uns de Domnul (tot în imaginația mea, nu vă temeți!). Tăcerea lui mă intriga. Doar nu era în preajma unui atac de cord și avea nevoie de un sprijin. La kilogramele mele… Nici nu cred că voia să-mi destăinuie taina Atlantidei, cine va fi următorul președinte sau cine l-a asasinat pe John Kennedy. Asta era evident. Și mai devenise ceva evident. Spre stupoarea mea.

Omul ce ținuse piept opresiunii, fusese decorat de președinte și ajunsese exact acolo unde-și propusese îmi inspecta cu mult interes, de la înălțimea poziției sale academice și administrative, ba și cultice (nu ocultice zăpăciților!), conținutul plasei personale. Ochii săi scanau, inspectau și sustrăgeau imagini ale conținutului plase personale. Curat violare de intimitate coane Fănică!

I-o fi foame. I-o fi sete. Ba i-o fii dor de codru verde… Să-l întreb? Îmi iau inima, sau ce-a mai rămas din ea, în dinți și-l întreb cu ochi mari albaștri pe fundal de giacă tomnatică:

– Ați spus că vreți să îmi comunicați ceva? Eu eram cu dumneavoastră, că el era cine era, el era cu Alex, că eu eram cine eram. A fi sau a nu fi, aceasta este dilema. Nouă.

-Mai ai ore mîine? La așa întrebare intempestivă, devastatoare și ermetică creierul meu, mic și mare, nu se aștepta. În ce an s-a produs schimbarea de la prezbiteri la preoți în antichitate, dacă cred sau nu în evoluție, cînd va veni răpirea sau ce fel de izotop vor folosi iranienii pentru a-și dezvolta arsenalul atomic, la asemenea întrebări, da, mă așteptam dată fiind gravitatea escaladării molcome a celor două paliere în campusul aproape pustiu. Pustiu? Eram naiv…

Am făcut la dreapta după un nu hotărît și o dezechilibrare gravitațională de mică amplitudine. Plasa! Am descuiat ușa chiliei personale, am pus plasa pe pat în tentativa mea de a descărca comoara-mi alimentară. Mînca-o-ar tata! Dar, soarta nu stă la masă cu oricine. Bătăi rapide în ușă.

N-apuc să zic intră. Costumul cenușiu privi la mine triumfător, înșfăcă plasa și-mi aruncă din zbor:

-La șefu-n birou! Acum.

Ăștia au pus-o de-un picnic și le lipsește chifla. Și persoana mea. Oare ei ce au adus? Picnic în trei. Mai mic, mai intim, mai sincer. Îl urmez pe gealat pe coridor, pe scări, pe coridor. Trecem de anticamera pustie. De ce nu mi-au spus de picnic? Sau e surpraiz-party. Nu m-am tuns și eram în jeans. Bine că făcusem duș mai devreme și m-am barberit un pic. Asta dacă ne pupăm… Ei, nu vă gîndiți la prostii. Fără fete!!!

În minutul următor realizez că nu suntem trei, ci cinci. Cicinci. Sună frumos. Cicincii plus eu. Totăl surpraiz. Picnic la marginea drumului. Unde e Tarkovscki? Dar Kafka?

În spatele biroului, șeful. Adică Șeful. De partea sa numărul 2, numărul 3, numărul 4 și normal, numărul 5. (Peste timpuri s-am mai schimbat ei…) Dar în fața lor, aproape de ușă (deci mai am o șansă… ), eu. Doar eu. A, nu sunt chiar singur. Pe birou e plasa mea. De fapt elementele componente și plasa. Un pateu. O brînzică. O smîntînuță. O franzeluță. Napolitane. Iar napolitane. O Măgura (cu cioco!). Și două sticle. Mari. Obraznic de pîntecoase. Ca două babe grase ce stau la soare aproape dezbrăcate. Doar cu cîteva etichete. Aurii. Și doapele de rigoare…

Dezamăgire. Ei n-au adus nimic. Îi privesc neîncrezător. Ca pe niște vechi colegi și tovarăși de suferință puși de data asta pe șotii. Ne știm de peste zece ani… O să scoată ei de undeva ceva, pe cineva, o să apară un platou, un cheic, va deschide ușa tanti de la bucătărie cu un sac de sandviciuri cu caviar, pateu de limbi de ciocîrlie și homar dunărean. Vorba aia, cu situația asta încinsă peste măsură, îmi ardea și mie buza după un pensi rece. Fie și lemon!

Dar nu. Numărul 2 își drese glasul, își ajustă nodul de la cravată și zîmbetul, își împreună mîinile și spuse:

-Să ne rugăm!

Amintiri închipuite cu oameni importanți (1)


M-am plimbat o țîră prin magazin. Era un abeceu la marginea orașului. Nu mă hotăram. Erau multe chestii ce nu știam ce sunt. Mă uitam un peu comme le boeuf a la nouvelle porte cum s-ar zice. În fine mă decid și fac pasul important. Iau de pa raft o sticlă simandicoasă. Arăta a vin de cea mai bună calitate. A vin străin și foarte străin.

Trec pe la casă și observ că plasa mi-era burdușită nenatural. Semăna cu o mîță-n din care se băteau să iasă pisoii. Mai-mai că îi auzeam mieunînd. Mînca-v-ar motanu!

Mă bălăngănesc pe drum precum sergentul spre Vaslui. Îmi lipsește regimentul muscal, colonelul și onorul. Noroc că nu-s rănit. Dar dac-aș fii? Și decorațiile, unde-s?

Tîrîș-grăpiș, salivînd și mormăîind ceva de sfinții apostoli (ce se deplasau per pedes sau per aqua) din cauza mașinilor ce treceau razant cu plasa personală ajung la poarta instituției. Portarul mă salută cu pax romana în variantă bapti-costală, eu fac un gest a sfîrșeala de la finele semestrului. Se uită-ntrebător ce va să zică body-language-ul meu. I-aș face un semn obscen de tipul ridicării mingii pentru lovitura de servă la volei, dar mă incomodează rana din pulpă, adică plasa.

Parcurg agale parcarea interminabilă. Dacia mea antebelică (dinaintea războiului AD 101) se cocea în soarele unui asfințit generos între alte cîteva surate mai vestice. O mutăr Germania, încă una, apoi une petitte mere francaise. De ce nu le-am dat numele protopatriei lor nemții, francezii, englezii, italienii și alți fabricanți de patrupede cauciucate? Deutschland:? Heimat? La France? Italia? Noi am fi fost mai inspirați dacă dădeam un decret anti profanare. Uite cu ce-mi bat eu capul… Parcă n-am…

– Alex!

-Io! Îmi roteam capul precum cameleonul ochii să văd vocea mieroasă ce-mi rostise numele. El. Il lidero asoluto. Il grande dei tutti grandi. Il capo Dei. Mulțumesc că m-a strigat. Altfel eram în stare să urc cele două etaje pe nerăsuflatelea cu tot cu plasă. Dacă se rupea biata!

-Alex, mă aștepți un minut? Vreau să-ți spun ceva…

-Ăăă. Da… Sigur. De ce nu. Nu mi-am aprins țigara, că nici nu fumam. Nici nu mi-am desfăcut nodul de la cravată, că nici n-aveam. Nici nu m-au trecut nădușelile că transpir doar cînd mi-e cald. În rest cold as a dead fish.

Dădu ceva indicații cuiva. Era un pic vesel, un pic iritat. Un pic distant, un pic prea comunicativ. Nu vorbisem de vreo cîteva luni. Dacă n-aveam ce. Dar voia ceva. De la mine. Sau cu mine. Doi studenți trecură-n zbor cu parașutele de rigoare-n spate. Nu-și luaseră și căștile că mergeau doar la cumpărături. Schimbarăm priviri alternative. Eram cu siguranțele puse așa că nu m-au prins cu scurt circuitul. Nu știam eu ce m-așteaptă…

Pași măsurați, fără priviri. Se gîndea la ceva. Sau la cineva. Sau nu se gîndea la nimic. Exista posibilitatea…

Mă luă de braț. De stîngul, în care duceam plasa. Ciudat, dar posibil. Era dreptaci. Ne deplasam lent, dar definitiv spre scări. Cînd să ardem prima treaptă, un ușor clinchet aproape imperceptibil. De jos, din plasă. A sticle pline. Că erau două.

-Ce-ți mai face familia?

-Ăăă, bi-ne. Cred. Erau bine cînd am plecat.