Viața ca o praștie (1): În loc de introducere.


N-am făcut rezistență anticomunistă. Aș fi vrut eu, dar eram prea fricos. N-am făcut nici măcar rezistență socială. O singură dată i-am spus indignat unui prieten ce era redactor la ziarul local, Flacăra Roșie că nici pîine nu mai găsești la Alimentara duminica dimineața. Tatăl său era activist de partid și se ocupa cu ferma partidului. De parcă nu eram toți ai partidului! N-am sabotat economia socialistă decît prin propria incompetență. Mă făceam și eu că lucrez cînd ei se făceau că mă plătesc. Fiecare-i făcea în ciudă celuilalt. Cred că eu am rezistat mai mult.

N-am spart nici măcar un pahar ca să vină chelnerul mai repede ca un alt tînăr ce a fost condamnat pentru distrugere. Ghinionul lui a fost că în același restaurant stăta la altă masă un colonel de miliție în civil. Cel puțin nu l-au împușcat ca pe traficantul de jeanși din URSS condamnat la moarte la cererea specială a lui Hrusciov. O singură dată la beție, în plină noapte am spart un abajur de felinar stradal motivat mai curînd de euforia bahică a gaudeamusului decît de o umbră de rezistență împotriva sistemului.

N-am văzut pe nimeni făcînd rezistență anti-comunistă în afara pletoșilor îmbrăcați cu pantaloni de jeans cu trapez cam la vreo 70 de centimetri. Miliția-i tundea și le strîmta pe gratis pantalonii asemenea ițarilor. Dar poate aș fi fost condamnat pentru speculă că mai cumpăram un săpun Amo, o ciocolată Africana și cîteva pungi de vegeta în epoca socialismului biruitor la orașe și sate, cînd nu se mai găsea aproape nimic prin magazine. Era epoca în care pekinezii, cîini mai fini, nu puteau mînca salamul socialist împănat cu soia. Noi mîncam unt cu margarină și beam cafea cu năut. Eram inconștienți cît de sănătos mîncam și trăiam. Sistemul m-a pus cu botu pe labe într-o seară cînd am mîncat pe nerăsuflate doi cremvuști cumpărați de la un birt. A doua zi eram internat comfortabil la spital.

Testam sistemul să văd dacă mai are ceva viață-n el. Eu eram la limită. Pe cînd eram în spital chinezu ăla cu pungile de plastic pline de nudîl reușea să oprească o coloană întreagă de tancuri grele în Pekin. Mă întreb ce s-ar fi întîmplat dacă-ar fi avut o armă… Dar eu stăteam bine mersi în spital visînd la mîntuirea neamului. Nu peste mulți ani alții vor pune în operă și visul meu după interesele lor: o catedrală numai bună pentru așa ceva. Probabil va costa cît piramida lui Keops și nu va fi vizitată de tot atîția turiști. O să ne mîntuiască de bani sau de sărăcie?

Nu prea aveam prieteni, dar la ce să ai prieteni cînd mai toată lumea gîndea la fel… Ca să mă diversific mă duceam la sala de lectură a bibliotecii municipale. Ne speteam citind reviste de politică și propagandă românească ca să răspundem bine la socialism științific. Dacă ăsta științific arăta așa, oare cum arăta cel empiric? Bănuiam că era raiul pe pămînt, dar secretul era secret. Nu aveam să aflăm decît cu un minut înainte de a intra în comunism, că altfel s-ar fi pierdut efectul. Bănuiam eu că era așa ceva, dar nu aveam prea multe dovezi în afara defilărilor de 1 Mai și 23 August, de spectacolele cu montaje literare și excursiile în zona de sud-est a țării.

Viața se desfășura, ba chiar se întindea între două achiziții: una materială de pe piața neagră și alta, așa-zis spirituală, din viața politică atent îndrumată de specialiști. Viața era ca o praștie. Se-ntindea, se relaxa. Și iar și iar. Lipsea numai piatra. Era prea periculos să ni se repartizeze cîte o piatră-două ca buteliile prin sindicat. Se putea ajunge la excese. Cel puțin în viziunea mea. Dar în unele cazuri guma de lapte ce servea drept coardă se rupea. Cîteodată cu zgomot. Cîteodată la radio-șanț, la Europa liberă sau chiar în ședință de partid. Atunci era grav! Probabil că era prea subțire sau prea întinsă, de proastă calitate sau fusese sabotată.

Ce știam pe-atunci, noi copiii?

Cum stau lucrurile cu comunismul în România (2): partea plină a paharului


sursa: http://www.intramuros.ro/?cat=8

Cu unele poticniri, am perceput perioada 1959-1980 ca o perioadă de dezvoltare în cele mai multe domenii. A fost La belle epoque, dar mai spre final mucaliții au denumit-o labele poc, datorită aplauzelor aplaudacilor de meserie la conferințele și congresele partidului în care apărea Ceaușescu sau se citeau mesaje din parte lui.

În domeniul educației și socialului s-au construit tot mai multe creșe și grădinițe datorită industrializării ce s-a accentuat în anii 60. Datorită industrializării s-a înregistrat o migrație masivă de la țară la oraș, ceea ce a determinat mărirea numărului de școli. Atunci au reapărut liceele industriale ce s-au diversificat pe mai multe profile. Au apărut blocurile de locuințe, mai întîi după modelul blocurilor în care trăiseră ofițerii sovietici din trupele de ocupație, apoi s-au creat micro-cartiere și de cartiere întregi de blocuri. Continue reading