Viața ca o praștie (2): vara la țară.


sursa:http://en.wikipedia.org/wiki/Clip_%28ammunition%29

Balta era un șanț un pic mai mare, dar nu prea dînc, ce se umplea cu apă de ploaie și cu orice lichide aruncate de țăranii de la periferie. Fiecare casă avea cel puțin una. Era totdeauna murdară, dar pentru rațele și gîștele localnice era raiul pe pămînt. Pentru mine, copilul de la oraș era un spectacol fără sfîrșit, mai ales vara. Rățuște numai puf, gîscuțe însoțite de un tată sîsîitor ce întindea capul să te apuce de haină, rățoi ce se urmăreau frenetic și înotau pe sub apă, toate astea presărau culoare. Puteai vedea cum apa era împinsă de vînt pe sub tuburile de ciment din fața fiecărui porți. Urmăream rațele care treceau prin ele, uneori terorizîndu-le cu haz.

Era o viață lentă în care ceasul nu prea conta, nimeni nu era preocupat de temperatura maximă sau minimă a zilei și nimănui nu-i păsa dacă a doua zi va ploua sau va fi vreme însorită. Cloșca cu pui trecea agale tîrîndu-și sfoara legată de picior ca să fie mai ușor de prins. În cel mai rău caz sfîrșea sub o împletitură de nuiele sau sub o căsuță din șipci ce permitea doar puilor să intre și să iasă după bunul lor plac. Adesea-i prindeam și ne lipeam obrazul de puful moale. Alții mai mari erau chinuiți de copii mai îndrăzneți: indiferent cît s-au chinuit, nimeni nu a reușit să le introducă în funduleț pietricica.

Mîțele ne suportau adulațiile și adesea bieții motănei sfîrșeau epuizați de manevrele circarilor de copii. Tumbe, șoricei de hîrtie trași pe sfoară sau aruncarea mîțelor pe acoperiș erau frecvente, dar la vremea respectivă nu constituia cruzime la adresa animalelor. Bunicii, unchii și mătușile ne sorbeau din ochi, doar mîțele protestau zgîriîndu-ne cînd ne era mai mare dragul. Abia atunci învățam să le respectăm.

Cîinii nu constituiau o atracție prea mare, nici un pericol, fiecare casă avînd cel puțin unul, mai mult sau mai puțin liber. Baci Gomboș, oierul, avea unul mic și tare murdar ce mergea în fiecare zi împreună cu oile. La gît îi atîrna o șipcă de vreo douăzeci de centimetri ce-l împiedica să sară gardul și să trăiască mai aventuros. În cele din urmă, pornit spre aventura vieții sale a sfîrșit spînzurat de gardul vecinului. Nimeni n-a fost tras la răspundere. La marginea satului mereu găseam leșuri de animale umflate de căldură, bîntuite de muște și pline de cucoți (viermi). Doar duhoare lor cadaverică ne ținea deoparte, altfel cine știe ce mai inventam…

Noi copii aveam o zicală cu care ne însușeam tot ce ne pica la-ndemînă. Ziceam ,,Ce-am găsit să fie-a-meu?,, Și dacă nimeni nu zicea nu, ne însușeam ce găseam. Într-o zi am găsit o praștie. Dar ce praștie! Părea pogorîtă din lumea ideală a lui Platon. Nici prea subțire, nici prea groasă, nici prea lungă, nici prea scurtă. Numai bună de ținut în mînă. Era ca picată de sus. Gume de latex, piele moale, ușor de țintit.

Pietre pe toate drumurile. Stîlpii de curent deveniseră ținta preferată. Lemnul suna ciudat, depinde cît de sus nimeream stîlpul. Cîinii chelălăiau, mîțele miorlăiau sub teroarea praștiei. Găinile, dar mai ales cocoșul executa niște sărituri ciudate de parcă era mînat de draci. Era doar praștia mea. Precizia se putea vedea doar la turturele. Stăteau sus pe firele de curent și erau mici. În plus nu reacționau în nici un fel. Doar cădeau la pămînt cu capul zdrobit. N-avea haz, dar mergea pentru palmares. Azi una, mîine alta, poimîine două-trei. Devenise o rutină. De unde veneau atîtea?

Mersul la „holdă” era un adevărat ritual: ne pregăteam cu o zi înainte. Șoncă, ouă fierte (chiar de rață), pîine, sarea, paradăicile, ardeii, cuțitul, apa din cîrceagul răcoros, sapele și gata. A doua zi venea bunicu să ne ia cu căruța colectivului. Eu stăteam la umbră. Ei dădeau cu sapa. La amiaz mîncam, apoi după a altă repriză de sapă, plecam. Ne întorceam de obicei pe dig, cu toate că era interzis. În ziua aia apa Murășului mi s-a părut la fel de albastră ca cea din lacurile Comorii din lacul de argint. Lipseau numai indienii. Și Old Shaterhand.

Ziua mai desfăceam mazăre. Spre toamnă fasolea. Apoi ne făceam lămpașe din ludăi: aveau ochi, gură fioroasă și nas. Concuram cu adevăratele lămpi cu petrol ce încă se foloseau mai ales prin grajd sau cum se spunea prin partea locului, prin iștalău. Apoi, dacă nu mucegăiau le dădeam la porci.

Seara mîncam te miri ce: tocană de pui, sarmale, lapte acru, slănină, întorsuri (langoș), dar niciodată salam, griș sau orez cu lapte. La bunici nu era nici cacao, dar era halva, bomboane și țucur la săcuiete, primit de la colectiv pe zilele muncă.

Și-n tot universul acesta predictibil, static și lipsit de imaginație trecea cîte un meteorit ce ne dădea viața peste cap. Toată viața. Ba chiar și viețile celor ce nu participau direct pentru ei erau martori indirecți ai mirărilor noastre existențiale.

De exemplu, în balta din stînga casei bunicilor am găsit o lamelă de metal. Cam ruginită. De unde știam că e o lamelă? Simplu: pentru că în ea stăteau (încă) trei cartușe de pușcă. Unii dintre noi habar n-aveau ce era. Dar eu am știut. Curînd aveau să o afle și alții. Trecerea de la pietre la cartușe și de la praștie la pușcă avea să-m

Viața ca o praștie (1): În loc de introducere.


N-am făcut rezistență anticomunistă. Aș fi vrut eu, dar eram prea fricos. N-am făcut nici măcar rezistență socială. O singură dată i-am spus indignat unui prieten ce era redactor la ziarul local, Flacăra Roșie că nici pîine nu mai găsești la Alimentara duminica dimineața. Tatăl său era activist de partid și se ocupa cu ferma partidului. De parcă nu eram toți ai partidului! N-am sabotat economia socialistă decît prin propria incompetență. Mă făceam și eu că lucrez cînd ei se făceau că mă plătesc. Fiecare-i făcea în ciudă celuilalt. Cred că eu am rezistat mai mult.

N-am spart nici măcar un pahar ca să vină chelnerul mai repede ca un alt tînăr ce a fost condamnat pentru distrugere. Ghinionul lui a fost că în același restaurant stăta la altă masă un colonel de miliție în civil. Cel puțin nu l-au împușcat ca pe traficantul de jeanși din URSS condamnat la moarte la cererea specială a lui Hrusciov. O singură dată la beție, în plină noapte am spart un abajur de felinar stradal motivat mai curînd de euforia bahică a gaudeamusului decît de o umbră de rezistență împotriva sistemului.

N-am văzut pe nimeni făcînd rezistență anti-comunistă în afara pletoșilor îmbrăcați cu pantaloni de jeans cu trapez cam la vreo 70 de centimetri. Miliția-i tundea și le strîmta pe gratis pantalonii asemenea ițarilor. Dar poate aș fi fost condamnat pentru speculă că mai cumpăram un săpun Amo, o ciocolată Africana și cîteva pungi de vegeta în epoca socialismului biruitor la orașe și sate, cînd nu se mai găsea aproape nimic prin magazine. Era epoca în care pekinezii, cîini mai fini, nu puteau mînca salamul socialist împănat cu soia. Noi mîncam unt cu margarină și beam cafea cu năut. Eram inconștienți cît de sănătos mîncam și trăiam. Sistemul m-a pus cu botu pe labe într-o seară cînd am mîncat pe nerăsuflate doi cremvuști cumpărați de la un birt. A doua zi eram internat comfortabil la spital.

Testam sistemul să văd dacă mai are ceva viață-n el. Eu eram la limită. Pe cînd eram în spital chinezu ăla cu pungile de plastic pline de nudîl reușea să oprească o coloană întreagă de tancuri grele în Pekin. Mă întreb ce s-ar fi întîmplat dacă-ar fi avut o armă… Dar eu stăteam bine mersi în spital visînd la mîntuirea neamului. Nu peste mulți ani alții vor pune în operă și visul meu după interesele lor: o catedrală numai bună pentru așa ceva. Probabil va costa cît piramida lui Keops și nu va fi vizitată de tot atîția turiști. O să ne mîntuiască de bani sau de sărăcie?

Nu prea aveam prieteni, dar la ce să ai prieteni cînd mai toată lumea gîndea la fel… Ca să mă diversific mă duceam la sala de lectură a bibliotecii municipale. Ne speteam citind reviste de politică și propagandă românească ca să răspundem bine la socialism științific. Dacă ăsta științific arăta așa, oare cum arăta cel empiric? Bănuiam că era raiul pe pămînt, dar secretul era secret. Nu aveam să aflăm decît cu un minut înainte de a intra în comunism, că altfel s-ar fi pierdut efectul. Bănuiam eu că era așa ceva, dar nu aveam prea multe dovezi în afara defilărilor de 1 Mai și 23 August, de spectacolele cu montaje literare și excursiile în zona de sud-est a țării.

Viața se desfășura, ba chiar se întindea între două achiziții: una materială de pe piața neagră și alta, așa-zis spirituală, din viața politică atent îndrumată de specialiști. Viața era ca o praștie. Se-ntindea, se relaxa. Și iar și iar. Lipsea numai piatra. Era prea periculos să ni se repartizeze cîte o piatră-două ca buteliile prin sindicat. Se putea ajunge la excese. Cel puțin în viziunea mea. Dar în unele cazuri guma de lapte ce servea drept coardă se rupea. Cîteodată cu zgomot. Cîteodată la radio-șanț, la Europa liberă sau chiar în ședință de partid. Atunci era grav! Probabil că era prea subțire sau prea întinsă, de proastă calitate sau fusese sabotată.

Ce știam pe-atunci, noi copiii?

Cum stau lucrurile cu comunismul în România (2): partea plină a paharului


sursa: http://www.intramuros.ro/?cat=8

Cu unele poticniri, am perceput perioada 1959-1980 ca o perioadă de dezvoltare în cele mai multe domenii. A fost La belle epoque, dar mai spre final mucaliții au denumit-o labele poc, datorită aplauzelor aplaudacilor de meserie la conferințele și congresele partidului în care apărea Ceaușescu sau se citeau mesaje din parte lui.

În domeniul educației și socialului s-au construit tot mai multe creșe și grădinițe datorită industrializării ce s-a accentuat în anii 60. Datorită industrializării s-a înregistrat o migrație masivă de la țară la oraș, ceea ce a determinat mărirea numărului de școli. Atunci au reapărut liceele industriale ce s-au diversificat pe mai multe profile. Au apărut blocurile de locuințe, mai întîi după modelul blocurilor în care trăiseră ofițerii sovietici din trupele de ocupație, apoi s-au creat micro-cartiere și de cartiere întregi de blocuri. Continuă lectura