Ayez en vous les sentiments qui étaient en Christ


J’en connais à qui on a dit qu’ils ne valaient rien, qu’ils n’arriveraient à rien ! Et qui ont fini par le croire. S’il est des paroles qui nous donnent des ailes, il en est aussi qui peuvent nousles couper. Irrémédiablement.
Christ, lui, ne cesse de nous souffler que nous sommes précieux à ses yeux. Infiniment.
La preuve ? Alors que sa communion avec le Père et l’Esprit le comblait parfaitement, il est venu jusqu’à nous, pécheurs, pour nous
ramener à Dieu et nous établir à jamais dans la sphère de son amour.
Une démarche dont nous n’imaginons pas le prix, qui l’a conduit à se dépouiller de sa gloire pour prendre, parmi nous, la place du serviteur et, finalement, offrir sa vie en rançon pour nos fautes.
Pareil renoncement à soi ne saurait nous laisser insensibles. Il est juste que nous lui sachions à jamais gré de s’être ainsi sacrifié pour cette seule raison qu’il nous aimait, et que dès lors qu’il nous aimait, son intérêt personnel importait moins que le nôtre.
Mais il y a plus. L’apôtre Paul nous invite dans sa Lettre aux Philippiens à suivre son exemple. Et à avoir en nous les sentiments qui étaient en Christ lorsqu’il s’est abaissé à l’extrême pour nous assurer un salut éternel.
À notre tour donc d’aimer ceux qui nous entourent assez pour nous mettre librement au service de leur bien-être et de leur prospérité.
Dussions-nous pour cela renoncer à notre confort et consentir de lourds sacrifices.
L’altruisme est tout sauf une vertu qui nous est naturelle. C’est pourquoi il nous faut la chercher en lui. Lui seul, en effet, peut nous rendre capables de nous dé-préoccuper de nous-mêmes et de nous concentrer sur les autres et leur intérêt.
Ce n’est que lorsque nous aurons commencé de considérer ainsi notre prochain, comme supérieur à nous-mêmes, que nos rapports mutuels seront enfin ce qu’ils devraient être déjà, savoir une préfiguration de la société à venir, un avant-goût du Royaume.
Et qui sait si le monde qui nous observe, alors, ne sera pas contraint de revoir son jugement non seulement sur nous, mais encore, et surtout, sur celui qui vit en nous et, peu à peu, nous transfigure à son image ?

Merci à Maria Istoc, dont c’était la première intervention ce matin, pour cette méditation hautement édifiante.

 

Violenţa masculină nu e o soluţie


“Ura! Am primit contractul! E baban! Mă umplu de bani! Un pic de efort, mă menţin în formă şi gata! O să fie mişto! E ceva de călătorit, dar merită. În fine, contabilul meu o să fie fericit. Şi mama. Dac-ar şti mama ce bun sunt… Păcat că s-a dus aşa de repede! Ce n-am făcut pentru ea? Tot ce am putut. Ei, acum nu mai e nimic de făcut.”

“Cum te-ai îmbrăcaaat! Bine că plecăm înainte de răsăritul zorilor. Dacă te-ar vedea vecinii…” – nu-şi sfîrşi vorba şi se-mpiedică.

“ Ce vacăăă!”

“Acum o să te vadă şi vecinii. Iar mă faci de ruşine!”

Cîteva priviri curioase se iviră pe la ferestre.

“Nu, nu-s vacă! Nu mai rezist, nu mai pot trăi aşa! Îmi vine să moor! Iar se ia de mine. Da’ nu-i spun nimic, că şi-aşa nu mă înţelege!”

El făcea gesturi largi de scuze, de curtoazie. Capetele dispărură.

Plecară împreună, el şi ea. O să fie lungă călătoria.

“O să mergem împreună, o să te bucuri şi tu, o să mîncăm şi o să bem bine!”

“Parcă de asta-mi arde mie! Că doară nu bem din acelaşi pahar! Iar se dă grande!”

Amiază, praf, zăpuşală.

“Hai mai repede că din cauza ta întîrziem! Uite pe acolo!”

“Ba din a ta! Ce crezi că mi-s, sclava ta? Am şi eu drepturi. Mi-e şi mie greu! Ce eşti chior? Nu se poate pe acolo!”

“Aha! No las!” Îi croi cîteva, aşa că se mai răcori. “Ia uite, ce efect!”

“Eşti o vacă, vacă, vacă! De trei ori vacă, proastă ce eşti!!!”

“Apăi ce să zic? Cînd un bărbat nu ştie ce să facă, bate. După bataie ştie ce trebuie să facă. Dar nu prea-l ajută creierul!”

O pupă. O dată, de două ori. O mîngîie. Îi pare rău, aşa că o ia cu binişoru.

“Hai să mergem mai departe. E în joc onoarea mea. Trebuie să ajungem. Totul e aranjat, ne aşteaptă. Nu putem întîrzia. Hai nu te supăra….”

“Las că-ţi arăt eu ţie!!! Vezi tu onoare de n-a văzut neam de neamu tău!”

Merseră în tăcere o vreme, el luptîndu-se cu vinovăţia, ea bucurîndu-se că a marcat un punct. L-a supus! Ia uite cum s-au inversat rolurile! Admira peisajul savurînd momentul. Bine a învăţat-o mama. Garantat 100%!

“Hai mai repede! Mai eficient, mai alert! Pe ce limbă să-ţi vorbesc?”

“Măi, iar are probleme cu vederea! Nu merge cum vrei tu, nu mai merg mai departe. Las că o să îţi fac eu figura: simţi picioru ăsta? Îi a tău? Că a meu nu-i…”

Începu cu o palmă. Apoi un pumn. Hm!

“Nu găsesc ceva mai tare să dau în ea, că mă doare mîna?”

Apoi hotărî:

“Gata! Pauză! Facem o pauză! Mîncăm, bem, ne odihnim, ne rugăm, ne calmăm, cîntărim situaţia şi… şi mergem mai departe să ajungem acolo de unde pică lovelele!”

Zis şi făcut. Se întrecu pe sine. După ce o obloji îşi depăşi condiţia. Adică vîrsta, condiţia fizică, prejudecăţile de bărbat, creşterea, moştenirea şi… treacă de la el, puse masa, aşeză umbrarul şi turnă apa. O invită, împingînd-o de la spate:

“Ei, hai nu mai fă nazuri! Vă ştiu eu pe voi… Acuma nu mai vrei! Ei, uite mă pun şi în genunchi înaintea ta! Te rog, hai! Te invit!”

Se uită într-o doară la el, mai mult chiorîş decît sincer. Ce să facă, nu putea fără el! Ăsta-i adevărul. Da nici el nu putea fără ea.

În cele din urmă mîncară, băură, totul după ce el ceru binecuvîntarea. Se săturară şi după o siestă scurtă, cînd stătură ochi în ochi, plecară. Bineînţeles că ea nu mai făcu nimic. El strînse totul, el ecologiză situl, absolut, fără să  mai fie nevoie să-i spună nimic.

Parcă se înţelegeau mai bine. Ei numa de suprafaţă! L-a văzut cum a rupt pe furiş o nuia din copacul de care atîrnase umbrarul. Ăsta-i bărbat?

Se mai scurse un ceas de linişte şi pace. Monotonia nu dură prea mult pe “drumul păcii.”

“Fir-ar să fie!” Nu-şi termină bine vorba şi o croi cu sete. Pe trupul ei dungile de sudoare se amestecau cu cele de sînge.

Parcă era turbat. Nu mai înţelegea nimic. Şi…

“…cît de calm era de dimineaţă! Cît de clară era voia Domnului! De ce nu-mi merge bine?”

“Ce te-a apucat acuma? Eşti nebună! Îmi rupi picioarele!”

Ea îl privi în ochi şi-l întrebă cu lacrimi:

“Ce ţi-am făcut de m-ai bătut de trei ori?”

“Pentru că ţi-ai bătut joc de mine; dacă-aş avea o sabie în mînă, te-aş ucide pe loc.”

“Nu sunt eu oare măgăriţa ta pe care ai călărit în tot timpul pînă în ziua de azi? Am eu oare obicei să-ţi fac aşa?

“Nu.”

”Școala altfel”…


Tot de la Neli:

De-abia am prididit să fac
Planificări – o droaie,
Că vin, din urmă, la atac,
Ședințe ca o ploaie!

Ieri am avut C.P., iar azi
Ședință cu părinții,
Alaltăieri C.A., C.E.A.C.,
Să mă ferească sfinții!

Peste trei zile voi ave,
C-așa-i acum poruncă,
Prea-minunatul C.C.E.,
Și-alte ședințe încă.

Și ca să-mi fie foarte clar
C-am misie-ntre misii,
Fac parte – ca misionar –
Din treizeci de comisii!

Număr absențe, raportez,
Săptămânal de-acuma.
Excursii – le organizez,
Serbări – una și una!

Sesiunea de comunicări
Și cea de referate,
Concursuri, baluri, adunări
Tot eu le fac pe toate…

Pornesc spre casă șchiopătând
De-atâta aiureală,
Se-aud ectenii de comând
Când plec de lângă școală.

Că rostul ni l-au resetat
Nebunii și cretinii.
Au smuls din holdă grâu curat
Și pun în loc… ciulinii.
Îi zice într-un fel măreț –
”Testare inițială” –
Un fel de măr, dar pădureț,
O nouă abureală.

Și plan remedial mai am
Să fac până-n amiază.
Că am și ore până-atunci –
Asta nu mai contează!

Aș vrea să plâng, dar nu e chip,
Nu-i timp de consolare,
Că vine, mâine, ARACIP
Comisia-teroare.

Și o să ia la scotocit
Toată maculatura
Ce tinde către infinit,
Sporind harababura…

Și vin, cu rostul lor ”sublim”,
Iar când or bate-n poartă,
E noapte, stelele lucesc
Și bate-un vânt iernatic.
Sunt încă trează şi muncesc,
La un proiect didactic.

Mai fac statistici şi printez,
Scriu zeci de protocoale.
Aşa se vede că lucrez –
În rest, sunt vorbe goale.

Afară-i frig, în casă frig –
Că n-am bani de căldură,
Și-mi vine, uite-așa, să strig,
Să-mi dau drumul la gură!

C-am înțeles: de ani întregi
Reforma-i ca sminteala,
Așa e când promulgă legi
Cine urăște școala.

Mai am de corectat lucrări,
Și zeci de portofolii,
Îmi pun pe umeri, să nu-ngheț,
Un șal mâncat de molii.

Adorm, într-un târziu, frumos,
Cu capul pe o mapă.
Visez cât am ajuns de… jos,
Pentru trei lei drept plată.

Tresar în somn, că am uitat
Să pun în opt dosare
Dovezi de parteneriat
Și de colaborare.

Și mă trezesc în zori de zi,
Ca dintr-un joc de iele,
Înmormântată în hârtii,
Dosare, dosărele…

Și, vai de capul meu, uitai
Să fac o socoteală
Cu note mici și mai dihai
La cea mai cea scorneală
Pe loc ne-or cere să vorbim
Limba română… moartă!

Că-i alta limba, la dosar,
Decât e limba vie.
Școlarul nu mai e școlar,
E… ”educabil”. Fie!

Și ca să fie pe deplin
Reforma – făcătură,
Poruncă nouă mai primim
Spre nouă-nvățătură:

”Când educabilul ți-o da,
Cu sete-un pumn în gură,
Tu să-i explici, cu glas duios,
Că-i rea apucătură.

N-ai voie să-i vorbești răstit,
Necum să-i tragi o palmă,
Ai dreptul să-i zâmbești, smerit,
Cu fața cât mai calmă!”

Mostră de gîndire pozitivă: Fiți recunoscători


E bună pentru mine, marele negativist. De la Neli Foster:

Sunt recunoscator  / recunoscatoare :

Sotiei / sotului care sforaie toata noaptea,
Pentru ca doarme acasa cu mine
si nu cu altcineva !

Fiicei mele adolescente care
Se plange ca trebuie sa spele vasele,
Pentru ca inseamna ca este acasa
si  nu pe strazi.

Impozitelor pe care le platesc,
Pentru ca inseamna ca
sunt angajat.

Murdariei de curatat dupa o petrecere
Pentru ca inseamna ca
am fost inconjurat de prieteni.

Hainelor care sunt putin cam strimte,
Pentru ca inseamna ca
am destul de mincare.

Umbrei mele care ma insoteste la munca,
Pentru ca inseamna ca
sunt afara la lumina soarelui.

Podelei care trebuie stearsa
si ferestrelor care trebuiesc spalate,
Pentru ca inseamna ca
am o locuinta.
Tuturor nemultumirilor la adresa guvernului
pe care le aud,
Pentru ca inseamna ca
avem libertatea cuvintului.

Locului de parcare pe care il gasesc
tocmai la capatul parcarii,
Pentru ca inseamna ca pot sa merg si ca
am fost binecuvantat cu
un mijloc de transport

Zgomotului pe care trebuie sa-lsuport de la vecini,
Pentru ca inseamna ca pot auzi.

Gramezii de rufe de spalat si calcat,
Pentru ca inseamna ca
am haine de imbracat.

Oboselii si durerilor musculare la sfarsitul unei zile,
Pentru ca inseamna ca
am fost capabil sa muncesc din greu.

Soneriei care ma trezeste in zorii zilei,
Pentru ca inseamna ca
sunt viu.

SI , IN SFARSIT, … pentru e-mail-uri,
Deoarece inseamna ca
am prieteni care se gandesc la mine.

O zi frumoasa…si incercati sa ganditi pozitiv…doar avem atatea daruri… pe care le uitam, din pacate !

Schimbarea domnilor, bucuria nebunilor


este o zicală arhicunoscută ce ţine de cultura maselor. Am simţit şi noi pe pielea noastră efectul schimbării, dar nu vreau să vă deranjez cu o altă prelegere plicticoasă despre politică, ci e vorba de cu totul altceva. E vorba de schimbarea religiei. Nimeni nu m-a întrebat, şi nu te-a întrebat nici pe tine, dacă la vremea cînd ai fost botezat, ai vrea să fi botezat. Mda, parcă aud deja că deranjez. Nu vreau să atac ortodoxia, nici hetorodoxia, nici măcar baptismul sau penticostalismul. Chiar dacă rimează! E vorba de o simplă întrebare, a unui suflet chinuit (nu vă spun de ce) de …curiozitate: care ar fi în opinia dumneavoastră motivele, raţiunile şi în definitiv cauzele pentru schimbarea religiei. Nu mă aburiţi cu convertirea, că este un termen generic. Vreau ceva mai clar, să văd şi eu unde mă încadrez. N-am luat-o razna, dar am nişte toane. Încă nu vă spun de unde provin, nici unde mă vor duce. Încep să îmi pun unele întrebări, la care nu reuşesc să găsesc prea multe răspunsuri. Deci, schimbarea religiei, bucuria cui? De ce? Pentru ce? În vederea a ce? Se recomandă mai des? Deloc? Rar? Înainte de a fi conştient? După moarte sau înainte de naştere? N-am febră, gîndesc la o temperatură undeva în jurul lui C 36+. Domnilor şi doamnelor, domnişori şi domnişoare, fraţi şi surori, dragi prieteni şi iubită biserică, ce spuneţi? Experienţe, citate, versete, implozie sau explozie, de vise şi viziuni, în somn, aievea sau nu, vă rog, vă conjur, nu mă treceţi cu vederea şi nici cu scrisul! Luaţi-vă de postul meu, uitînd că de fapt nu am un loc de muncă, nu riscaţi nimic, la fel ca şi mine. Să sperăm că nu află altcineva… Nu vă faceţi grijă, nu m-a pălit amnezia: nu am uitat de Pavel, Luther, Calvin, de reformatori în general, dar nu vreau să mă limitez la ei. Vreau şi ceva mai nou, mai palpabil, mai exotic. Vreau, ca să zic aşa, progresul cu orice preţ …şi pe această cale.

Mită, peşcheşuri sau alte atentii autohtone (4)


Cine nu s-a lovit încă de un funcţionar public nu e om! Înainte de 1990 o rezolvai cu o ciocolată, cu o sticlă de ceva sau cu un animal ce îl dădeai peşcheş. Doctorul era tot un funcţionar public, că era plătit de stat şi lucra cu “publicul” – aşa că dacă îţi era în joc viaţa, îl stimulai cu ce n-avea. Îţi dădeai tu seama cam ce era aia. Sau îl stimulai cu ce avea şi de obicei fuma. Era bună şi insistenţa, dar îmbătrîneai pînă dădea roade. E drept că îmbătrîneai pe banii statului, de parcă erai şi tu funcţionar public şi voiai să îţi pierzi timpul plimbîndu-ţi nepoţeii prin parc. Cum în afara celor ce stăteau la munte în regiuni necolectivizate şi a unora cu profesii mai mult sau mai puţin liberale ca şi avocaţii, toată lumea lucra sau primea pensia de la stat, toţi eram ai statului. Dar funcţionarul din spatele ghişeului era mai aproape de sufletul statului. Aproape că putea să se uite în oglindă spunînd aidoma lui Ludovic XIV “Leta se mua”! Ca să tratezi cu instituţia trebuia să te învoieşti sau să îţi iei liber de la serviciu, în cazul în care nu voiai să îţi consumi zile din concediul de odihnă. În anii 50-70+ cele mai temute instituţii ale statului erau “Spaţiul locativ” – în Arad ILLA şi I.R.E.B. – adică curentul. Apa nu ţi-o tăia nimeni pentru că se plătea la grămadă şi era f.f. ieftină, gaze erau la butelie, aşa că dacă aveai bani îţi luai, dacă nu găteai pe “primus” – maşina de gătit cu petrol.  Mai greu era însă dacă mergeai cu o cerere la Primărie. Trebuia să aştepţi mult şi bine. Asta în caz că nu cunoşteai pe cine trebuie.

În fine, anii au trecut, viaţa s-a modernizat, democratizat şi eficientizat. Şi uite aşa a apărut oficial cel sau cea ce se numeşte “funcţionarul public”. Înfierat în perioada comunistă că nu produce nimic şi că trăieştepe spinarea ţărănimii şi a clasei muncitoare, satirizat în reviste şi scenete, privit ca un vestigiu anacronic al defunctei orînduiri burghezo-moşiereşti, “funcţionarul public” intră din nou în pită, pentru că, să fim serioşi, fără el nu se poate. Acum are un statut special şi este imparţial, intangibil şi incoruptibil. Eşti anunţat cu afişe mari şi late că “Aici nu se primesc atenţii!” Păi cine mai îndrăzneşte să dea numai o atenţie! Să rişti să mori dintr-o eroare de program sau mai rău, de tastatură? Acum nimeni nu e de vină, toată lumea îşi face datoria! Adică: toată lumea se înghesuie pe la ghişee de parcă 50% din Românie stă în faţa lor şi 50% din Românie în spatele lor. Curată diviziune socială a muncii! Pînă şi Ceauşescu s-ar răsuci în mormînt!

Dar pentru ce nouă românilor ne place să luptăm cu sistemul, urmăriţi un episod din lupta poporului frate (de fapt e vorba de o soră) spaniol cu “funcţionarul public” şi urmaţi-i exemplul.

Tacerea e de aur?


Ea: Draga, trebuie sa-ti spun ceva…
El: (tacere curioasa)

Ea: Stii… Sunt îndragostita.
El: (tacere suspicioasa)

Ea: Nu, nu de tine.
El: ( tacere dezamagita)

Ea: Da… Dar nu-mi pare rau!
El: (tacere acuzativa)

Ea: Probabil ca vrei sa sti cine este?…
El: (tacere confirmativa)

Ea: Este Sasha.
El: (tacere intrigata)

Ea: Nu, nu te gandi, nu-i ala – prietenul tau din copilarie… De fapt nici nu e barbat…
El: (tacere interogatoare)

Ea: Este… vecina noastra.
El: (tacere oripilata)

Ea: Da, o iubesc si deja de mult.
El: (tacere dispretuitoare)

Ea: Si Sasha ma iubeste pe mine…
El: (tacere scarbita)

EA: Da, stiam eu cum privesti tu lucrurile astea, dar nu mai pot sa ma ascund…
El (tacere umilitoare)

Ea: Poti sa stai în calea sentimentelor noastre?
El: (tacere rautacioasa)

Ea: Sasha este o fiinta minunata! Este asa de buna, de generoasa…
El: (tacere ironica)

Ea: Iar tu… De mult nu-mi mai faci cadouri si nu ma mai duci nicaieri…
El: (tacere retorica)

Ea: Sa nu vorbesti cu mine pe tonul asta!
El (tacere iritata)

Ea: Doamne, cum am avut parte de un barbat ca asta! Un pesmete uscat!
El: (tacere dezgustata)

Ea: Esti un animal cu pielea groasa! Tot timpul te gandesti numai la tine!
El: (tacere uricioasa)

Ea: Tu nu m-ai iubit niciodata!
El: (tacere amara)

Ea: M-ai înselat la dreapta si la stanga!
El: (tacere protestatara)

Ea: Magarule! Ticalosule! Porcule!
El: (tacere suparata)

Ea: Betivule! Zece ani ai bagat în tine numai vodca iar eu am rabdat…
El:(tacere tactica)

Ea: Mi-ai stricat toata viata! De ce nu m-am maritat eu cu Sidorenko?!… Bine zicea mama…
El: (tacere sarcastica)

Ea: Doamne, ce proasta am fost!
El: (tacere ilustrativa)

Ea: Îti bati joc de mine?! Mi-ajunge! Eu plec! Te las!…
El: (tacere speriata)

Ea: Da, plec! Nu mai suport!…Sarcasmul tau!… Vesnicele tale ironii!… M-am saturat!
El: (tacere rugatoare)

Ea: Ce, nu-ti place? Te-ai speriat? E-he-he..
El: (tacere de javra)

Ea: Bine, nu mai suferi… Fie, raman cu tine pana una-alta.
El: (tacere usurata)

Ea: Sa pretuiesti bunatatea mea, lenesule.
El: (tacere recunoscatoare)

Ea: Bine, ipocritule, uite ce… Vreau sa-ti spun ceva despre Sasha… Are un barbat alcoolic. Da…bea vîrtos…
El: (tacere triumfatoare)

Ea: Si ea i-a suportat totul… Dar acum, el sare la bataie si ea l-a parasit. Iar eu, baga de seama, am ramas cu tine. In fine, ea n-are unde sa stea.
El: (tacere compasionala)

Ea: O sa stea la noi o vreme, împreuna cu mama ei, bine?
El: (tacere necenzurata printre dinti)

Ea: Ei, nu te înfierbanta, nu ocupa mult loc, ca-s mici amandoua de statura…
El: (tacere tragica)

Ea: Vezi draga, nici n-ai de ce sa protestezi. Întodeauna am spus ca tu ma întelegi mai bine ca oricine.
El: (tacere lesinata)

Ea: Totul o sa fie minunat, M-am gandit deja. Sasha o sa doarma cu mine, iar mama ei aici, pe canapea. Vezi, ce covenabil aranjament?!
El (tacere de mormant)

Ea: Nu te îmbufna! Sasha e o fata buna si te vorbeste numai de bine… Chiar îi parea rau ca barbatul ei nu-ti seamana tie…
El: (tacere de moarte)

Ea: Da, da, chiar asa a spus! Stii, draga… o ascultam pe Sasha si ma gandeam: cate probleme s-ar rezolva daca toti barbatii ar fi ca tine…
El (în sinea lui): bogati, mutzi si paralizati…

Trimite tacerile mai departe:

http://nekocika.wordpress.com/2011/06/21/tacerea/

Mercedesul, credinţa şi materialismul


Era pe vremea cînd Mercedesurile erau rare pe la noi. Le vedeai vara cînd veneau nemţii, cînd trecea coloana oficială a lui Ceauşescu sau în vreun film străin. În Arad era un Mercedes model 1943 decapotabil, cu trei faruri. Se zvonea că omul îl “capturase” de la nemţi, probabil un mit, pentru că se mai spunea că are zeci de elemente de baterii tot nemţeşti de pe vremea războiului. Am mers puţin cu un microbuz Mercedes al unui sîrb care lucra în Austria în anii 60, seara cînd nu erau atîţia ochi vigilenţi. Era frig şi a pornit cu chiu şi vai. Dar avea formă şi culoare.

După 1976 era cîte un Mercedes “bot de cal” lăsat de nemţii care emigraseră şi încă mergeau ceas. M-a luat cineva cînd am făcut stopul spre Timişoara. Esenţa era că tot omul cu maşină sau cu ceva cunoştiinţe în domeniul mecanicii ştia ce înseamnă Mercedes Benz. Un coleg de serviciu al mamei mele (aflată în faza primitivă a credinţei), a spus o dată că se roagă pentru unul, pentru că mama i-a spus că orice cere cineva în numele lui Isus, va primi. El avea un Trabant, dar se pare că nu a avut o credinţă destul de mare, că nu a ajuns la vărul mai occidental al dederistului.

Janis Joplin, o cîntăreaţă non-conformistă americană cînta “O Lord won’t you buy me a Mercedes Benz”, la care a mai adăugat şi “a colour TV”.   Nu după mult timp a murit în urma unei superdoze.

Pe cînd veneam de la umplerea unui rezervor de Mercedes austriac cu benzină românească îi tot strigam doctorului american ce îl conducea “First to the left! First to the left!” Eram disperat că va intra în zidul casei din colţ. Aş, Mercedesul a luat curba. Daciile cu care eram obişnuit s-ar fi făcut praf…

După revoluţie, am cunoscut doi fraţi cu Mercedes. Unul îl împrumuta la toată lumea şi după un timp n-a mai fost acea super-maşină germană. Era o “Cobră.” Altul o păzea de parcă toţi ceilalţi şoferi ar fi atentat la vopseau ei. La o nuntă s-a anunţat la microfon că o basculantă a dat peste Mercedesul cu număr AR… Fratele a fugit afară în rîsetele poznaşilor… Apoi l-a luat poliţia la verificat. M-am urcat şi într-un Mercedes 220 al unui fost miliţian căsătorit cu o nemţoaică după ce îi făcuse curte creştinismului. Ce maşină! Apoi şi-a deschis fel de fel de sereleuri, s-a îmbogăţit şi în cele din urmă a ajuns la mititica. A uitat de unde a plecat! Aşa-i cu Mercedesul, o Lord!

Eve Ensler: Security and insecurity şi nu numai


Ce ziceţi? Ne cunoaştem? Îi cunoaştem pe cei care nu sunt ca noi? Care stat are o problemă de “securitate”? Americanii. Care e problema lor? Care e problema noastră? Unii au false pudori. Unii o să sară în aer. Alţii n-o să mai dea aici. Alţii o să arate cu degetul că am luat-o razna. Poate. So what? Ce face biserica? Se ascunde. Sau doarme.