O nouă categorie: Vechiul Testament în secolul XXI. De data asta Ghedeon.


Arta recontextualizării atrage ascultători și cititori. Îi și îndepărtează pe conservatori și legaliști. Nervi sau surîsuri, sprîncene încruntate sau degetul mare de la mîna dreaptă activat. Și, vorba unui proverb turc: à la guerre comme à la guerre.

Tălmăcit pre limba noastră, la gară, ca la gară. Deci nu ce scrie în tecst e important, ci ce se înțelege. Sper să nu re-ajungem la turnul lui Babel. Cine știe ce mai înțelege Uny. Că Uny nu e normali, domle!

Deci:

A apărut un înger. Din senin. Sau din… cer. Nimeni nu știe de unde. Nu era spectaculos. Parol doneur! Nu făcea minuni. Nu mișca munții. Nu mișca nici norii și nu bubuia cu tunete. Ar fi fost prea ușor de identificat. Poate îngerul voia să-și facă un pic de cap. Să spargă tiparele. De data asta era… incognito. Nu exagerați, nu era îngerul Incognito.

Ca și cum ar fi fost obosit, s-a așezat sub stejarul din Ofra, care era al lui Ioas, din familia lui Abiezer. Poate ar fi fost mai indicat să-și fi crescut propriul stejar, dar asta ar fi luat prea mult timp. Putea să oprească timpul în loc, dar atunci cine ar fi băgat de seamă că timpul era suspendat? Și pentru ce, să crească un stejar? Nee!

Un pămîntean pe nume Ghedeon, fiul individului de mai-sus, treiera. Își plătise impozitul pe pămînt, își ajutase tatăl la strînsul recoltei, ba și pe frații mai mari. Era ultimul la recoltat.

Se grăbea. Combina dădu rateuri curînd după ce plătise ultima rată și-i expirase și garanția. Cine avea bani de garanție extinsă? Asta era pentru de-alde… Acum îi golea buncărul să-i ascundă conținutul. Proprietarul pămîntului îl fentase. Banca îl soma. Ba venea și anaful. Se anunțase și secetă… Vremuri grele.

Îngerul Domnului activă mental canalele de comunicație. Textul fusese selectat de supervaizăr. Trecu pe mod dialog: ,,Ză Fors bi uiz iu, men!” Și așteptă reacția pămînteanului. Ce nu întîrzie.

Ghedeon i-a zis: “Rogu-te, domnul meu, dacă Domnul este cu noi, pentru ce ni s-au întîmplat toate aceste lucruri? Și unde sunt toate minunile acelea pe care ni le istorisesc părinții noștri cînd spun: “Nu ne-a scos oare Domnul din Egipt?” Acum Domnul ne părăsește și ne dă în mîinile lui Madian!”

Deci, din nou, ce-ați înțeles?

Ispitirea lui Dumnezeu


Era stabilit: Dumnezeu nu poate să moară, nici să fie ispitit. Tălîmb Satana ăsta!

Mai întîi îi spune lui Isus că dacă-i fiul lui Dumnezeu să transforme pietrele din deșert în pîini. De parcă așa s-a întîmplat și pe vremea lui Moise. Dacă tot ai ținut Ramadamul 24/40, acum ar fi momentul să demonstrezi că ești fiul. Isus nu demonstrează asta, ci își acceptă statul flămîndului confruntat cu ispita originală: gustă și vei deveni ca Dumnezeu. Era mai bine să se confrunte cu pietrele deșertului decît cu pîinile din imaginația Satanei. Și-l trimite la instrucțiunile scrise.

Isus e zburat la Ierusalim pe marginea acoperișului templului. Echilibristică periculoasă pe stomacul gol. Probabil că se întîmpla noaptea că altfel pelerinii ar fi aruncat cu pietre-n Satana ca și pelerinii ce se duc la Mecca. Ce-ar fi încasat-o! Fiului lui Dumnezeu nu i se putea întîmpla ceva groaznic. De exemplu nu-și putea zgîria piciorul la o căzătură. Un Dumnezeu absolut nu putea suporta să-și vadă fiul suferind. Păi sigur. Dar dacă-și rupea gîtul era clar cu nu era fiul lui Dumnezeu, așa că Satana era acoperit. Doar așa scria și-n instrucțiuni. Însă Isus îl convinge că instrucțiunile nu se pot contrazice. Că altfel iese talmeș-balmeș.

În cele din urmă Satana recurge la o schimbare radicală de tactică. Nu-i mai pune la îndoială paternitatea, ci îi oferă un cadou. Politică foarte bună în vînzări. Nu-i spui potențialului client dacă faci asta primești asta, ci îi spui uite îți dau toate astea cu o singură condiție simbolică. Tu ai de cîștigat o lume-ntreagă. Visul oricărui consumator: totul pe nimica.

De fapt era aceiași mare minciună din sales. Deși pregătit, deși cu un master în management Satana nu reușește să-și atingă targetul. Potențialul client nu cumpără. Așa că vînzătorul pleacă. Pînă la o vreme.

Prima dispută la nivelul ideologiei din manualul cu instrucțiuni se încheiase. În trei ani vor urma examenele finale. Satanei îi va fi mai ușor. Școala lui, mai mare, mai influentă, mai agresivă va pune pe fugă mica clasă de studenți ai fiului. Ba chiar dezertează.

Cu atît mai mare e inexplicabila răsturnare de situație din duminica învierii. Căci dacă n-ar fi fost o înviere, Satana ar fi avut dreptate: Isus n-ar fi fost fiul lui Dumnezeu.

Dumnezeu a fost ispitit, a fost omorît și a înviat. Unii nu pot pricepe. Alții nu vor să priceapă. Satana nu vrea să audă!

Isus în Absurdistan (1)


sursa: http://robbwolf.com/2012/02/24/a-walk-on-the-wild-side-your-guide-to-exotic-meats/

Isus îl întreabă pe creștinul ce voia să fie vindecat într-o duminică: Vrei să te faci sănătos? El răspunde: N-am cine mă duce la spital. E înghesuială mare și nu ajung la rînd. Isus îl tratează pe loc cu cuvintele: Rabatează-ți recamierul și ia-ți tălpășița. Dar era duminică și legaliștii îi spun că a făcut un lucru rău. A încălcat o regulă: duminica nu se lucrează. Uelcom to Absurdistan!

Ca să fie și mai lată, Isus îi spune ca nu cumva să mai păcătuiască că o să i se întîmple mult mai rău. Acum devenise Isus legalist. Absurdistan iubirea mea!

Cam același lucru l-am trăit, fără a-l înțelege, în urmă cu vreo doi ani. Am ieșit dintr-un Absurdistan mai mare și am intrat într-un Absurdistan mai mic. Mai mic, dar mai absurd. Nu numai că era mic, n-ar fi fost un bai că era mai cozii, dar era mult mai absurd. Mai că regretam Absurdistanul cel Mare.

Așa că ceea ce m-a scos pe mine din Absurdistanul cel Mare m-a scos rapid și din Absurdistanul cel Mic. Pe cei din Absurdistanul cel Mic i-a scos altceva din Absurdistanul cel Mare: frica. De eșec, de penibil, de gura lumii. Un alt fel de legalism. Era de fapt un transfer dintr-un Absurdistan mai mare, într-un Absurdistan mai mic. Dar tot Absurdistan se chema.

Isus făcea ceea ce făcea pentru că de fapt lucra ce îl vedea făcînd pe tatăl. Simplu. Tatăl lucrează, dă viață, iubește, învie morții. Fiul face ce-l vede pe Tatăl, dă viață. Fiul face ce face Tatăl. Tatăl nu judecă, judecata este a Fiului. Tatăl are viața, Fiul are viața. Fiul face voia Tatălui.

E ceva absurd în toate astea? Ar fi dacă lucrurile nu s-ar lega. N-ar avea sens să mori pentru ceva absurd. Și ar fi și mai absurd ca Fiul să învie după ce absurdistanezii l-au omorît. Nu l-a înviat credința noastră. Nici eforturile noastre de reformare a Absurdistanului.

Absurdistanul există. Logic. Absurdistanezii sunt (la fel de) logici. Nu logica mă ține sau mă scoate din Absurdistan. Nici măcar credința. Poate credința ce mă face să plîng cu cei ce plîng și să mă veselesc cu cei ce se veselesc. Credința dincolo de logică. Credința ce învie morții.

Exclusiv


sursa: http://remibadozi.com/discover-establish-authority-newbie-network-marketing/

La primul curs de misiologie la L.S.T. proful, un irlandez ce fusese mult timp misionar în Singapore ne-a întrebat nitam-nisam: ,,Cui credeți că se închină neamurile?” În tăcerea tipic britanică am vorbit în gura mare pe limba lui Shakespeare ferm convins de părerea mea: To the Devil. S-a iscat un murmur general de uimire, protest, de dezaprobare. Dar n-aveam de gînd să mă bag sub bancă, așa că am continuat: Așa zice Pavel. Nu e atît de important ce a urmat, dar profului i-a plăcut ideea. Am discutat de mai multe ori și mi-a spus că pentru străini chinezii n-au cuvînt, le spun diavoli. Draci sau demoni. Clar! Nu vreau să discut ce ar însemna asta pentru o eventuală politică de expansiune, ci vreau să spun că este o problemă de autoritate.

De exemplu, Isus îi întreabă pe demonii ce se adăpostesc în porci care le este numele. Teologii spun că pe vremea aceea numele însemna pe lîngă identitate și autoritate. Cînd cineva îți știa numele îți știa puterea. Cel trimis în numele împăratului avea putere mai mare decît guvernatorul provinciei, chiar dacă trimisul era un nimeni. Nu degeaba autoritățile religioase de la Ierusalim l-au întrebat pe Isus în numele cui face minunile. Dacă îți spuneai numele sau spuneai numele celui ce te-a trimis erai clar definit. Nu-ți puteai  depăși autoritatea. Riscai să fii omorît. În finalul misiunii sale Isus este executat tocmai pentru că puterea locală refuza să schimbe sursa autorității. Autoritățile religioase afirmau sus și tare că n-au alt împărat decît cezarul. Sursa puterii nu era la Ierusalim, ci la Roma, nicidecum în cer. Și autoritățile se pun pe treabă: una omoară, alta învie. Lesne de ghicit care dintre aceste două autorități e mai mare.

În plus, creștinismul este o religie exclusivistă. Mulți spun că există un singur Dumnezeu și că fiecare religie indică drumul spre el, fiecare credincios din indiferent ce religie urcă un munte (se conformează religiei sale) în vîrful căruia se află Dumnezeu (chiar și Richard Wurmbrandt susținea asta). Deci o sursă a puterii, mulți delegați. Să presupunem că așa este și că toate religiile duc la Dumnezeu. Cum putem face din creștinism o religie la fel ca celelalte? Este destul să eliminăm un singur element major din creștinism bazat pe autoritatea lui Isus sau a Tatălui pentru ca acesta să nu mai aibă sens. De exemplu dacă Isus nu este Fiul lui Dumnezeu degeaba a murit pe cruce, creștinismul nu mai mîntuie, Isus nu are nici o autoritate, nu mai merită să te rogi, să speri într-o minune, deci nu are sens să fii creștin. Chiar dacă Isus este Fiul lui Dumnezeu, dar dacă nu a înviat, nu o să învie nimeni, deci la ce bun să fii creștin cînd toți mergem în același loc? Dacă Isus ar fi Fiul lui Dumnezeu, a înviat, dar nu s-a urcat la cer, Duhul Sfînt nu a fost trimis sau poate nici nu există, așa că n-are sens să ne amăgim printr-o credință în lucruri ce nu există și ca urmare biserica este doar un partid, un club, un mod de a socializa, o afacere arhaică lipsită de relevanță pentru secolul XXI.

Dar nu asta ne spune Isus sau Noul Testament. Creștinismul este o religie exclusivistă, autoritatea Tatălui a fost delegată Fiului și Duhului și nouă. Nu demonilor. Nici idolilor. Dacă n-ar fi așa, la ce să ne-am mai obosi? Dar toate lucrurile, adică mersul istoriei, desfășurarea evenimentelor acționează spre binele celor ce-l iubesc pe Dumnezeu și în ele suntem mai mult decît biruitori prin acela ce ne-a iubit. Așa că ceilalți nu se închină aceluiași Dumnezeu. Cum nu pot exista doi Dumnezei, ceilalți chiar se închină Diavolului lipsit de autoritate ce-l mimează pe Dumnezeu și autoritatea lui. Din același motiv, chiar dacă există conspirația guvernului mondial, ea nu are autoritate, iluminati pot să facă ce vor, la fel și masonii, cipurile pot să ni le bage cînd și cîte vor. Nu asta contează. În final cîștigă autoritatea cea mai mare. În Numele lui Isus se va pleca orice genunchi. Și nu uitați, în final el își va spăla haina în sînge. Vom avea, satisfacția răzbunării. Dumnezeu este dragoste, dar face și dreptate. În exclusivitate.

(Și vom mai discuta și despre alte lucruri.)

Lovitura de stat


sursa: http://commons.wikimedia.org/wiki/File:AnimECHECS-Le-coup-du-Berger.gif

Se uită cu atenție la toți băieții. Se înghesuiau unii-ntr-alții. Era încă frig. Îl va alege pe cel mai bun? Nu. Pe cel mai rapid. Era timpul.

– Hei, tu!

Se uitau toți la el. Cu ochi mari de copii nedumeriți. Întrebători. Poate nehotărîți. Erau gata să sară și-n foc pentru el. Ca vecinii lor cananiții pentru Moloh. Dar el se uita doar la unul. Doar la el. Le era greu să-și dea seama la cine anume. Făcu un semn cu mîna ca și cînd ar fi vrut să-i desfacă, să-i răsfire. Se lăsară pe mîna lui.

Erau așa de tineri…

Îl arătă cu degetul.

– Tu!

Păși cu sfială spre el. Îl ia în slujbă? Îl ceartă? Îl privea cu curiozitate. Îi bătea soarele-n ochi. Printre degetele mîinii stîngi răsfirate nu putea zări mare lucru. Dar nu-i păsa. L-a ales.

– Ia cureau mea, puneți-o și pleacă repede. Uite și recipientul. Să nu-l scapi, că-l spargi. Să ai grijă. Mare grijă.

Tînărul înghiți în sec. O să plece. Nu știe dacă se va mai întoarce. Se poate întîmpla orice. Orice…

Îi șopti la ureche taina. Numai ei trei o știau. Un secret mortal. O sentință..

A plecat liniștit însă. Îndoielile-i rămaseră în cort.

Arșiță. Scorpii. Șerpi. Idoli. Cetăți străine.

A ajuns pe seară. Erau toți adunați. Priviri crunte. Zăngănit de arme. Mirosuri de bărbat. Focul ardea domol. Îngăimă ca hipnotizat:

– Șefu, am… ceva…

– Șefu?  Care? Suntem mulți șefi p-aici. Zise unu mai înțepat, răstit și supărat.

– De aia ne merge așa bine! Rîseră cu poftă ca de-o glumă bună.

– Da… șefu. Era încurcat. Era prea întuneric. Poate nu era el. Poate-l confunda. Dacă greșea? Mare dandana ieșea.
Spuse așa, mai mult la întîmplare:

– Păi, tu șefu!

Nimeni nu îndrăzni să se ridice. Într-un tîrziu, parcă plictisit de tăcerea apăsătoare ce se lăsase un bărbat vînjos se ridică sprinten. Își scoase pe jumătate sabia din teacă. Era în primejdie? Doar nu se repetă povestea…

– Hai cu mine-n casă. Îl luă după umeri și-l împinse prin ușa întredeschisă. Un opaiț chior. Un pat mare și un burduf cu vin. Afară se auzi un nechezat. Cîteva răsete. Cineva rîgîi sonor.

Bărbatul se lăsă pe pat privind curios, cu interes, la tînărul fîstîcit. Ce avea să urmeze? N-avea idee. Părul i se confunda cu barba. Tînărul semăna mai mult cu o fată bine făcută. Trăsături fine. degete lungi, ochi umezi. Păcat de picioarele alea murdare de praf.

Era numai ochi și urechi. Și se-ntîmplă.

Nu-și venea crede ochilor și urechilor! Era… Nu putea fi adevărat! Visa!

Oare?

Ieși afară clătindîndu-se. Liniștea fu întreruptă de o întrebare simplă. Normală. Aproape banală.

– Ești bine?

Curiozitatea învinse:

– Ce-o mai vrut deșteptu ăla?

Era nehotărît. Dacă-l vor lichida? Dacă-i propria sentință de condamnare la moarte? Ei, ce mai conta! Asta nu era viață.

– Da nu-l știți? Ce să vrea? Știți voi… – începu prudent.

– Noi? Nu-i adevărat! Cine ți-a spus minciunile astea? Noi suntem loiali. Am jurat ca și tine… Nu ne du cu vorba…

– Păi uite care-i treaba: a zis că de acum încolo eu sunt șeful cel mare. Trebuie să-l lichidez pe cîinele ăla. M-a desemnat pe mine în locul lui. Peste toți…

Ca la un semn, toți fură de cord, se ridicară în picioare și începură să strige. Au sunat adunarea și au anunțat să știe toată lumea:

– Iehu e împărat!

Restul e istorie.

Violenţa masculină nu e o soluţie


“Ura! Am primit contractul! E baban! Mă umplu de bani! Un pic de efort, mă menţin în formă şi gata! O să fie mişto! E ceva de călătorit, dar merită. În fine, contabilul meu o să fie fericit. Şi mama. Dac-ar şti mama ce bun sunt… Păcat că s-a dus aşa de repede! Ce n-am făcut pentru ea? Tot ce am putut. Ei, acum nu mai e nimic de făcut.”

“Cum te-ai îmbrăcaaat! Bine că plecăm înainte de răsăritul zorilor. Dacă te-ar vedea vecinii…” – nu-şi sfîrşi vorba şi se-mpiedică.

“ Ce vacăăă!”

“Acum o să te vadă şi vecinii. Iar mă faci de ruşine!”

Cîteva priviri curioase se iviră pe la ferestre.

“Nu, nu-s vacă! Nu mai rezist, nu mai pot trăi aşa! Îmi vine să moor! Iar se ia de mine. Da’ nu-i spun nimic, că şi-aşa nu mă înţelege!”

El făcea gesturi largi de scuze, de curtoazie. Capetele dispărură.

Plecară împreună, el şi ea. O să fie lungă călătoria.

“O să mergem împreună, o să te bucuri şi tu, o să mîncăm şi o să bem bine!”

“Parcă de asta-mi arde mie! Că doară nu bem din acelaşi pahar! Iar se dă grande!”

Amiază, praf, zăpuşală.

“Hai mai repede că din cauza ta întîrziem! Uite pe acolo!”

“Ba din a ta! Ce crezi că mi-s, sclava ta? Am şi eu drepturi. Mi-e şi mie greu! Ce eşti chior? Nu se poate pe acolo!”

“Aha! No las!” Îi croi cîteva, aşa că se mai răcori. “Ia uite, ce efect!”

“Eşti o vacă, vacă, vacă! De trei ori vacă, proastă ce eşti!!!”

“Apăi ce să zic? Cînd un bărbat nu ştie ce să facă, bate. După bataie ştie ce trebuie să facă. Dar nu prea-l ajută creierul!”

O pupă. O dată, de două ori. O mîngîie. Îi pare rău, aşa că o ia cu binişoru.

“Hai să mergem mai departe. E în joc onoarea mea. Trebuie să ajungem. Totul e aranjat, ne aşteaptă. Nu putem întîrzia. Hai nu te supăra….”

“Las că-ţi arăt eu ţie!!! Vezi tu onoare de n-a văzut neam de neamu tău!”

Merseră în tăcere o vreme, el luptîndu-se cu vinovăţia, ea bucurîndu-se că a marcat un punct. L-a supus! Ia uite cum s-au inversat rolurile! Admira peisajul savurînd momentul. Bine a învăţat-o mama. Garantat 100%!

“Hai mai repede! Mai eficient, mai alert! Pe ce limbă să-ţi vorbesc?”

“Măi, iar are probleme cu vederea! Nu merge cum vrei tu, nu mai merg mai departe. Las că o să îţi fac eu figura: simţi picioru ăsta? Îi a tău? Că a meu nu-i…”

Începu cu o palmă. Apoi un pumn. Hm!

“Nu găsesc ceva mai tare să dau în ea, că mă doare mîna?”

Apoi hotărî:

“Gata! Pauză! Facem o pauză! Mîncăm, bem, ne odihnim, ne rugăm, ne calmăm, cîntărim situaţia şi… şi mergem mai departe să ajungem acolo de unde pică lovelele!”

Zis şi făcut. Se întrecu pe sine. După ce o obloji îşi depăşi condiţia. Adică vîrsta, condiţia fizică, prejudecăţile de bărbat, creşterea, moştenirea şi… treacă de la el, puse masa, aşeză umbrarul şi turnă apa. O invită, împingînd-o de la spate:

“Ei, hai nu mai fă nazuri! Vă ştiu eu pe voi… Acuma nu mai vrei! Ei, uite mă pun şi în genunchi înaintea ta! Te rog, hai! Te invit!”

Se uită într-o doară la el, mai mult chiorîş decît sincer. Ce să facă, nu putea fără el! Ăsta-i adevărul. Da nici el nu putea fără ea.

În cele din urmă mîncară, băură, totul după ce el ceru binecuvîntarea. Se săturară şi după o siestă scurtă, cînd stătură ochi în ochi, plecară. Bineînţeles că ea nu mai făcu nimic. El strînse totul, el ecologiză situl, absolut, fără să  mai fie nevoie să-i spună nimic.

Parcă se înţelegeau mai bine. Ei numa de suprafaţă! L-a văzut cum a rupt pe furiş o nuia din copacul de care atîrnase umbrarul. Ăsta-i bărbat?

Se mai scurse un ceas de linişte şi pace. Monotonia nu dură prea mult pe “drumul păcii.”

“Fir-ar să fie!” Nu-şi termină bine vorba şi o croi cu sete. Pe trupul ei dungile de sudoare se amestecau cu cele de sînge.

Parcă era turbat. Nu mai înţelegea nimic. Şi…

“…cît de calm era de dimineaţă! Cît de clară era voia Domnului! De ce nu-mi merge bine?”

“Ce te-a apucat acuma? Eşti nebună! Îmi rupi picioarele!”

Ea îl privi în ochi şi-l întrebă cu lacrimi:

“Ce ţi-am făcut de m-ai bătut de trei ori?”

“Pentru că ţi-ai bătut joc de mine; dacă-aş avea o sabie în mînă, te-aş ucide pe loc.”

“Nu sunt eu oare măgăriţa ta pe care ai călărit în tot timpul pînă în ziua de azi? Am eu oare obicei să-ţi fac aşa?

“Nu.”

Pilda vameşului şi a fariseului


Pilda vameşului şi a fariseului e una dintre pildele kamikaze. Vrei să te sinucizi? Nu trebuie pentru asta  să ai la bord o încărcătură explozivă prea mare, de fapt nici nu trebuie  să decolezi cu al tău avion (preferabil să fiu un “Zero” personal ca să nu ai prea multe de pierdut) de pe portavionul numit Biserica baptistă. Pilda este povestită de însuşi Isus Cristos, deci, nu cu povestirea ei sunt probleme, ci cu identificarea personajelor. Miza este plasată în jurul întrebării: “Cine vrea să fie vameş cinstit şi cine vrea să fie fariseu mai mult decît cinstit? Pilda în sine nu acuză pe nimeni, aşa după cum nici eu nu o fac. Orice asemănare cu vreo persoană aflată în viaţa actuală sau în cea de dincolo este o pură ironie a sorţii şi un semn al cercetării Duhului.

O dată, demult, prin 1990 sau 1991 am stat de vorbă la bordu unui mercedes cu un frate ce conducea fain şi predica la fel. I-am expus cîteva considerente cu privire la fariseu şi vameş, pildă pe care o predicase la nunta de unde tocmai veneam. Şi-a schimbat privirea, dar n-a zis nimic. Era bine că el conducea. Totuşi aş fi preferat să spună ceva, nu să îşi schimbe doar privirea. Era clar că explicaţia mea l-a afectat. Nu mai ţin minte de ce pentru că nu era îndreptată împotriva sa. Aşa că nu am predicat din pilda asta niciodată, că mi s-a părut cam …atomică.

Şi cum curge pilda? Cam aşa, în versiunea personală:

Doi gagiy cu probleme de conştiinţă sau poate cu probleme generate de complexele lor de superioritate sau de inferioritate, se căzneau în faţa lui Dumnezeu. Nu ştim dacă au dat-o în bară recent, mai demult sau deloc. “Frustraţi” (se poartă!) s-au întîlnit sincron într-o clădire numită Templu. Nu ştim dacă acţiunea se întîmpla duminica (no lăsaţi, ştiu că nu se vedeau tocmai duminica la adunare, dar probabilitatea ca această întîmplare să se fi întîmplat de sabat sau mai bine zis sîmbăta este de 1 la 7, aşa că, eu zic că era o zi de peste săptămînă).

Deci, doi oameni s-au dus la biserică să se roage. Amîndoi aveau credinţa că îl întîlnesc acolo pe Dumnezeu. Deci nu era vorba de acei cîrcotaşi care spun că Dumnezeu nu este închis în odăiţe, între patru ziduri sau după altar. Nu! Erau, ca să zic aşa, baptişti ortodocşi, nu ca mine, plin de lipsuri de tot felul, de umpli o listă de patru pagini şi o dai mai sus… Cine nu ştie – să-şi închipuie, cine ştie – să mai scrie, că a fost enteresant!

Unul dintre ei era fariseu, uătevăr zis minţ, celălalt era angajat la Direcţia Vămilor, un fel de amploaiat la stat. No, las c-o ştiu şi pe aia cu impozitele romanilor şi cu indivizii care le adunau…

Vameşu:

Nu se spune că vameşu era burlac sau căsătorit, dacă avea casă grea vasăzică, dacă avea maşină mică, bloc sau vilă, dacă era tînăr sau bătrîn, bogat sau mai bogat, dacă avea diabet de slab ce era sau dacă îşi pierduse memoria cu ocazia ultimului control la catastife. Nimic, zero, la fel ca şi avionul de vînătoare cu acelaşi nume al japonezilor.

Acuma o mică paranteză: cum să pui nume unui avion de vînătoare “zero”? Închipuiţi-vă conversaţiile radio ale piloţilor americani: “Maic, ai un zero în spate!” “Gioni, bine că nu am două, că m-ar confunda cu altceva!” (00 era numărul camerei unde pînă şi împăratu merge pe jos.)

Acuma fariseu’:

Păi fariseu putea fi oricine! Totuşi nu putea fi o femeie. Fariseul “trăbă” (ca să-l citez şi pe fratele Paul) să fie bărbat. Femeile să îşi vadă dă cratiţă (să nu înveţe în biserică), dă fuste, nu dă pantaloni, că noi bărbatzii nu ne luăm fustă! Nu suntem Hara, nici Zdup şi Zdob (sau vice şi versa), cu toate că în cugetul lor unii  farisei mai buni tînjesc după fuste…

Apăi, io personal aş fi vrut mai multe detaly despre fariseu’ model. Fariseu-fariseu, da să ştim şi noi cu cine votăm! Dacă dăm în cine nu “trăbă?” – aşa cum a spus fratele Paul…  Păi oricine poate fi fariseu? Nu! Nu oricine îşi poate atribui acest titlu atît de invidiat. Dacă a făcut teologia, avea diplomă de Oradea sau de Bucureşti?  Ce lucra fariseul ăsta? La ce biserică mergea? La sat sau la oraş? A creat şi pe acolo “probleme”? Şi cum s-au soluţionat? Am auzit – spun unii mai competenţi, foşti prieteni ai foştilor mei foşti prieteni – că şi acolo a creat unele probleme! Precis dacă dădea cineva un sărci pe goagăl găsea ceva. Dacă nu, precis niscaiva neveste ale cuiva ar fi adus dovezi imbatabile, indubitabile, inumerabile şi imponderabile. Ba chiar şi improbabile!

În faza asta a pildei mă simţ şi eu ca cetăţeanu turmentat: nu ştiu cu cine votez. Mi-e ciudă că Isus a fost aşa de laconic! Cum să amestece foncsionaru dă la finanţe cu unu care, vorba aia, nu avea o meserie declarată, un fel de privat? Dacă eşti fariseu nu înseamnă să ai meseria de fariseu, dar poţi să îi ocupi postul, adecă poţi să …fariseieşti. Nu tră nici diplomă, studii avansate în farisiologie, decoraţii de la Minister, atestate de la Preşedenţie sau de la Academie. E destul de la Uniune.

Dar, indiferent cine erau cei doi împricinaţi, se anunţă o sentinţă. Doar unu a ieşit neprihănit de la spovadă.

Vero? Să faci atac de cord! Ma non e possibile! Păi nu putea să se acopere totul? Nu putea Legea să găsescă o turturică, un turturel, un ţap ispăşitor? Domle, de ce să nu strîmbăm un pic statutu cultului mozaic, de ce să nu vină preoţii de la Templu cu o recomandare, două şi gata, să fie pace, unitate, să se pupe vameşu cu fariseul în faţa altarului, dacă nu se poate în faţă, atunci în spate…

Nu se poate să se pupe toţi vameşii şi toţi fariseii unii cu alţii (nu între ei) şi mai marii templului să vină să constate că lucrarea merge strună, aşa de ochii lui Isus? Păi kiar că nu se poate! Nu? De ce? Pentru că nu se poate face un fel de “curat murdar” ca în lumea conului Iancu, kiar dacă-i anu dumisale!

Ba din contră, io zic că fariseu’ era un monument de moralitate apofatică: se putea compara cu un biet vameş ce nu postea un minut pe săptămînă! Fariseul domina cu poziţia sa bipedă, nu era un animal hrăpăreţ, nedrept, preacurvar. Din salariul, şi nu numai, dădea zeciuială. Vameşul îmsă păstra distanţa reglementară, îi era frică să nu fie trăznit şi se autoflagela repetînd în duhul lui singura rugăciune care o ştia: „Doamne Isus Hristoase, Fiul lui Dumnezeule, ai milă de mine, păcătosul!”

Eu vă spun că mai degrabă omul acesta (vameşul) s-a pogorât acasă socotit neprihănit decât celălalt (fariseul). Căci oricine se înalţă, va fi smerit; şi oricine se smereşte, va fi înălţat.

“Mai degrabă” ăsta lasă o urmă de imprecizie, de îndoială în contradicţie cu “precis”.  Ca de exemplu: “precis” în cultul nostru cine se înalţă nu va fi smerit şi oricine se smereşte, nu va fi înălţat. Mă întreb de ce oare? O fi de vină cel ce a dat sentinţa? Nu. Poate e de vină ambiţia liderilor, mîndria lor sau a unora ce tînjesc să le ia locul. Sau a celor ce nu se dau duşi de pe locul lor.

În cazul ăsta io prefer  să fiu vameş. Mai am o şansă.

Pilda samariteanului ne-milostiv, partea a II-a


Faza IV

Demarare în trombă, scîrţîit de cauciucuri şi urme negre pe asfalt. Asta maşină! Şi în a doua scîrţîiau cauciucurile. Plecarea a fost la fel de neceremonioasă şi abruptă ca şi sosirea. Bateria aproape descărcată a mobilului i-a pus capăt răbdării. Cum să faci încă 18 de mile pînă acasă? Şi pentru ce? Pentru nenorocitul ăla de paşaport? Lovea ritmic bordul uitîndu-se cu coada ochiului în retrovizor. Boxele mugeau:

“UH! Bad boys watcha gon, watcha gon, watcha gonna do?”

Sirenă, girofar. Nu apucase să observe maşina de poliţie parcată la umbră, nici limitatorul de viteză. Ei, n-avea decît ceva peste 100! Trase pe dreapta în cele din urmă. Poliţistul imaculat încă se lupta cu praful. Îi studie cîteva secunde numărul de înmatriculare, cu mîna dreaptă pe tocul armei. Se apropie prudent de conducătorul auto ce părea să dea semne de nervozitate.

“Agent Ieremia. Actele dumneavoastră, ale maşinii, asigurarea, vă rog.”

Urmărea fiecare mişcare a celor doi ocupanţi.

“De unde veniţi?”

“De pe Marte!. Tocmai am primit ordin să vă invadăm. Ce te interesează de unde să venim? Ce…  păpădie vrei?” Dar calmîndu-se adăugă: “Parcă din…. Ierihon…”

“Domnule, v-am detectat cu treizeci de mile peste viteza legală.” Apoi adăugă ironic:  “Vă grăbiţi undeva?”

“Încă un deştept pe lumea asta!” Sami îl fulgeră cu o privire ce ţi-ar fi făcut să-ţi îngheţe sîngele în vene.  Noroc că era zăpuşală. Cu o mişcare neglijentă scoase permisul din buzunarul interior al hainei.

“Nu mişca!” Permisul rămase suspendat la capătul unui gest neterminat. Clicul piedicii spori pînă la paroxism tensiunea. Broboadele de sudoare se scurgeau încet şi sîcîitor pe faţa poliţistului cu chip de adolescent, arma tremurîndu-i uşor în mîna crispată. Curelele tocului de armă lui Sami îl dăduseră de gol. Uitase de armă. Cu toată tevatura asta…

“Centrala, un suspect înarmat cu un potenţial ostatec, două mile vest de Ierihon!” Sami privea în gol. Tremurînd, Mimi se ghemuise toată lîngă el.

“Solicit ajutor de urgenţă!”

“Suspectul Ţigan Sami, CNP… domiciliat în … rog urgent identificare în baza de date!”

Faza V

“Agent Ieremia, aici centrala. Ai datele solicitate din baza noatră de date: suspectul, Ţigan Sami, născut în 1972, la Betlehem, domiciliat în Ierusalim, str. Holy Graal nr. 145, proprietar al unui BMW număr de înmatriculare… fost director al Penitenciarului de Maximă Securitate din Beer-Şeba între 2001-2006, văduv, tatăl, repet… tatăl minorei Mimi, actual şef departament al Serviciului Naţional de Securitate, permis port-armă seria… numărul… Soţia victimă unui atentat cu bombă în Ierusalim, în urmă cu şase ani…”

Şi apoi pe un ton glumeţ: “Ieremio, să continui?”

“Mda…”

“În MI-SIU-NE!”

În loc de concluzie la incident, la pildă şi în general la ameninţările şi provocările vieţii creştine citez din cel mai citit autor al tuturor timpurilor:

“Ochiul este lumina trupului. Dacă ochiul tău este sănătos, tot trupul tău va fi plin de lumină; dar dacă ochiul tău este rău, tot trupul tău va fi plin de întuneric. Aşa că, dacă lumina care este în tine este întuneric, cât de mare trebuie să fie întunericul acesta!“

Aviz amatorilor de interpretări dincolo de ceea ce scrie textul. Recomand concentrarea pe o observare mai atentă, ce nu poate duce la o interpretare eronată decît din rea voinţă, avînd în vedere, mai ales, că interpretarea se face în context.

Pilda samariteanului ne-milostiv (3): tîlharii


Dintre personajele pildei poate cel mai puţin definite sunt tîlharii şi hangiul. N-avea sens. Hangiul putea vinde vin botezat (necreştin însă), măsluit, haleală cu euri, sau chiar să scuipe şi să-şi sufle mucii în porţiile cusher aduse mai micilor sau mai marilor clienţi. Nici nu ni se spune dacă avea franciză, era pe cont propriu sau angajat cu toate belelele sau binecuvîntările ce decurg din fiecare. N-avea sens. De ce? Pentru că rostul unei pilde era şi poate încă mai este, să accentueze doar un singur adevăr, în cazul nostru cine era aproapele celui ce căzuse între tîlhari. Deci şi prin urmare, toate celelalte interpretări, discuţii şi deduceri sunt inutile, dacă nu au dus la această concluzie. Hangiul putea fi alb, negru, verde sau tricolor că nu conta. Putea fi mic, mare, gras, slab, ciung, pletos sau kel, ba chiar kior, că slujba sa era cea de hangiu nu de mister univers!

Cît despre tîlhari, ei erau în mod clar israeliţi, probabil certaţi cu Legea… De unde deducem că nu era sigur dacă erau certaţi şi cu …harul. Din această cauză voi, ca să spun aşa, mai arhaic, să vă supun analizei un caz la fel de tîlhăresc şi de real ca şi pilda în sine. În final vă conjur să îmi daţi o soluţie ca să-mi îndrept gîndirea şi purtarea. Dacă o fi cazul. Atenţie, aceasta nu este “Pilda samariteanului ne-milostiv (2)”, deci, nu trageţi la foc automat fără să somaţi după regulament, fără să trageţi un foc în aer şi apoi, dacă nu mă predau să trageţi în plin!

Caz real, povestit de un fost coleg de liceu pe care l-am reîntîlnit după opt ani la teatru unde deţinuţi de la Penitenciarul de Maximă Securitate din Arad a jucat piesa Play Dead. Zicea el:

“Ce teatru, ce televizoare în cameră, ce fiţe din astea?!”

Păi după ce stai zece ani închis dacă nu încerci să gîndeşti normal ajungi înapoi – ziceam eu.

“Bătuţi, chinuiţi… nenorociţii!”

Da măi, nu au fost condamnaţi de un tribunal pentru ce au făcut?

“Lasă astea. Un prieten de-al meu mergea pe Horia şi nu i-o dat un pumn în cap. Acuma după doi ani abia merge cu baston. În centru, îţi dai seama?! După aia s-a predat şi le-a spus poliţiştilor că el e ăla care l-a lovit pe cetăţeanul de pe strada Horia. Asta numai ca să intre înapoi!!!”

Am investit timp de cinci ani în oamenii din două penitenciare. Nu cît aş fi vrut. Dar încă mai cred că „Atunci Împăratul va zice celor de la dreapta Lui: „Veniţi binecuvântaţii Tatălui Meu de moşteniţi Împărăţia, care v-a fost pregătită de la întemeierea lumii. Căci am fost flămând, şi Mi-aţi dat de mâncat; Mi-a fost sete, şi Mi-aţi dat de băut; am fost străin, şi M-aţi primit; am fost gol, şi M-aţi îmbrăcat; am fost bolnav, şi aţi venit să Mă vedeţi; am fost în temniţă, şi aţi venit pe la Mine.”“

Dacă pilda are ceva de spus în definirea aproapelui aparent nevinovat ce a fost la locul nepotrivit, la o oră nepotrivită în compania unor oameni nepotriviţi, ce ne opreşte să apgradăm şi să nu facem un pas dincolo de tufişul care nu se mistuie şi în loc să pornim în căutarea tîlharilor ca să îi prindem, să ne întîlnim cu Împăratul acolo unde aceştia sunt deja, adică în temniţă. Cel şi-a făcut intrarea în Ierusalim şi va fi răstignit ca să şteargă păcatele lumii întregi nu le poate şterge şi lor păcatele? Sau unde o să îl oprim pe Isus spunîndu-i că şi-a depăşit atribuţiile cu jertfa de Paşte? La porţile închisorii, ale spitalului, ale sărăciei, ale…?

Pilda samariteanului ne-milostiv


Se făcea că un om se cobora de la Ierusalim la Ierihon, nu ştim din ce cauză, poate în interes de serviciu. Pe drum, stîncos, prăfuit şi întortocheat, dă peste nişte haiduci, terorişti sau în limbajul internaţional, tîlhari la drumul mare. Cum Robin Hood nu s-a inventat încă ca să aibă parte de o judecată dreaptă şi Toma Alimoş era încă adolescent, aceştia îi fac o fizioterapie intensă după ce bineînţeles îl dezabiază şi îl uşurează de bunurile din dotare: pass, permis, carduri, maşină, mobil şi tabletă. Ba i-au luat şi keşul şi i-au lăsat leşul… ca să nu-i mai poată identifica. Să-l îngroape cine-o vrea, că doar ei nu erau într-o misiune caritabilă, ci voiau mai mult de la viaţă, care le-a şi dat ce au căutat. Aviz amatorilor şi ca să nu facem discriminare şi amatoarelor!

Faza I. Trafic aproape inexistent, dar trece pe acolo o limuzină cu însemnele instituţiei cereşti. Ce să vezi? Un pastor! Ce aţi zice dacă limuzina ce îl transporta pe pastor s-ar fi oprit, pastorul ar fi coborît, ar fi constatat că mortul era viu, i-ar fi spus şoferului să îi acorde primul ajutor şi ar fi sunat la 112 după ambulanţă şi poliţie? Ei, nu faceţi caz, nu vreau să mă iau de preoţi, avem şi noi echivalentul, aşa că ştiţi despre ce vorbesc. Dar aşa ceva nu s-a întîmplat. Gagiu cu însemnele cerului, cu ungerea, cu slujba, cu legămîntul şi cu cartea de muncă la zi a trecut mai departe fără ca şoferul să schimbe vitezele, ba cred că a şi accelerat.

Faza II. Vine un dirijor de cor, un diacon sau ca să mă exprim aşa un lucrător în sistem, unul ce slujeşte dar nu are teologia. Maşină mai mică, n-are şofer, e mai precaut la curbe, cît pe-aci să dea peste cadavrul viu. Se opreşte, deschide manual geamul, se uită la sîngele închegat de pe faţa victimei, trage o flegmă ce poposește în colbul drumului de necaz; îşi aduce aminte însă că are repetiţie la fix, îl ocoleşte cu grijă ca să nu deranjeze locul crimei pe cînd vine poliţia, îşi face procese de conştiinţă că se vor vedea şi urmele cauciucurilor sale, dar dispare că era în întărziere. Soţia a uitat să-i pună sandviciul coşer şi a trebuit să se oprească la un draivin să prindă la inimă.  Pariez că Ada Milea ar umple sălile cu balada samariteanului ăstuia!

Faza III. Tot pe acolo trece un samaritean ce era în călătorie. Ei, un fel de Sami…

Vine un beamve în trombă. Abeesul îl opreşte la cîţiva ţenti de om. Se dă jos un tip plictisit de maşini, de lumea asta, de universul ăsta meschin şi alte cele. Blonda de pe locul mortului îşi revine cu greu din centura pretensioantă. Noroc că nu s-a deschis eărbegul că se duceau buzuţele alea siliconate… Se pune cu gura pe Sami care deja înjura în gînd spoilerul prea jos, rarul că nu i-a omologat noile jenţi şi poliţia de frontieră că n-a lăsat-o pe Mimi a sa să treacă frontiera.

“Şi ce dacă e minoră!  Acuma ce tot clanţăne? Comică fetiţa: are impresia că poate acoperi boxele; doar nu vrea să-i pun Vivaldi… Ce chestie! Cine l-o fi lăsat aşa, să moară ca un cîine la marginea dumului? Vreun gabor!”

Dă să plece. Îi vine o idee: ia să vedem cine e tipul ăsta dacă tot am oprit. Îl scotoceşte prin buzunare. Nu. Nu s-a speriat cînd mortul a clipit!

“Mimi, nu mai te belezgoi în oglindă, dă trusa!”

“Eşti dus?”

“Da bă! Mişcă-ţi… şi dă trusa aia odată!”

Vine trusa, vine apa oxigenată, garou, pansamente, atelă. Tremură, Sami, Mimi şi ăsta, oricare i-o fi numele.

“Omule, eşti bine? Ce s-a întîmplat?” Dar “omul” îţi pierde cunoştiinţa. Sami îl saltă ca pe un fulg.

“Las că n-am tras degeaba la fiare în ultimii cinci ani de penitenciar. Dar asta-i o altă poveste…”

Îngrămădit în spate omul abia mai respiră cînd Sami opreşte la primul cabinet privat.

“Uite cardul meu de sănătate, ia de aici, uite ia nişte euroi că n-am mărunţi, şi vezi că vin înapoi să ne socotim. Poate mă tragi în piept!”

Cum discuţia era despre ce să facă cineva ca să ajungă garantat la viaţa veşnică, poate ar trebui să observăm că cel ce a pus întrebarea a avut bunul simţ să recunoască că Sami, cel ce a avut milă de “departele” său avea cele mai mari şanse să se încadreze în această categorie. Ar trebui să-l imit, chiar dacă nu am beamve, Mimi, boxe paiăniă sau card de sănătate!

urmarea în Pilda samariteanului ne-milostiv partea a II-a https://pasareaphoenixremixed.wordpress.com/2012/04/16/pilda-samariteanului-ne-milostiv-partea-a-ii-a/

Joi seara după…


Joi seara, după ora de rugăciune, începe ceva nou la Biserica Baptistă din Cicir. Încercăm să facem o introducere într-una dintre metodele de studiu biblic. Accesul este limitat tututror celor ce doresc să participe şi aduc cu ei un caiet, pix şi o Biblie. Li se interzice intrarea tuturor celor care din anumite motive sau fără motiv vor fi absenţi! Aviz amatorilor!

Deci, fraţi, surori, prieteni, ne-prieteni, ne-fraţi şi ne-surori, toţi cei ce ştiţi să citiţi şi să scrieţi (singura condiţie de participare) şi sunteţi în viaţă, vă aştept să-i dăm de capăt metodei şi săl lăsăm ca Dumnezeu şi Cuvîntul său să ne lumineze. Nu vă spun ce carte vom studia ca să fie o surpriză şi pentru… mine!

Stăm cît vrem şi plecăm cînd putem. Fiecare în funcţie de lumina ce o primeşte.

Daţi un laic dacă veniţi să îmi dau seama cîţi participanţi vom fi!

Alegerea pastorului


Am fost în cîteva biserici care şi-au ales pastor. Nu mai ştiu ce s-a întîmplat cu cel vechi. Poate era într-o călătorie, poate a murit. Cert e că nu mai era acolo. Care e practica: se dă sfoară-n ţară, adică în biserici. Şi atunci se invită diverşi oameni. De obicei se vine de la sat la oraş sau la comună. Vine omul o dată, de două ori, ba cîteodată sunt invitaţi mai mulţi ca să aibă biserica din ce alege. Cem mai mult mi-a plăcut o mică biserică din USA. Ei erau puţini, dar copiii erau cam 100 sau chiar mai mult. Dar ce salar!!! 100000 pe an. Poate şi Sf Petru se gîndea să îşi refacă siviul să aplice. Curată ispită!

Şi bineînţeles că orice pastor de la “periferie” are vreo 5-10 predici bune. Nu contează dacă este el autorul, contează ce transmite! Şi poate bisericii îi place, stau de vorbă cu el şi îl angajează crezînd că e Păstorul cel bun.  Şi bine face! Apoi se ajunge şi se trece peste ceea ce majoritatea numesc “luna de miere”. După perioada asta încep să se vadă asperităţile. Asta dacă pastorul nu a pus în aplicare cele “trei lucruri pe care să le faci pentru ca fiul tău să fie ales pastor după ce mori” enunţate şi practicate de Ioan Bunaciu. Vine pastorul la comitet şi cere să i se schimbe covorul persan din casa pastorală. Apoi impune ca tonul la bătutul din palme să fie dat doar de soţia lui. Şi aşa mai departe.

Mă întreb, sincer, cum reuşeşte un proaspăt absolvent de teologie să fie pastor a doua zi dimineaţa? Nu mă îndoiesc că Pavel garanta pentru Timotei, dar atunci situaţia era cu totul alta. În 2 Corinteni ne spune despre Tit nişte lucruri care ar trebui, mă gîndesc eu, puse în practică la alegerea unui candidat pentru o astfel de slujbă: “Am trimis cu ei pe fratele nostru, a cărui rîvnă am încercat-o de atîtea ori în multe împrejurări, şi care de data asta arată mult mai multă rîvnă, din pricina marei lui încrederi în voi. Astfel fie avînd în vedere pe Tit, care este părtaşul şi tovarăşul meu de lucru în mijlocul vostru, fie avînd în vedere pe fraţii noştri care sunt trimişii bisericilor şi fala lui Cristos…”

Cunoaşterea şi încercarea celui care este impus de biserică şi deci de Dumnezeu se bazează pe cunoaşterea reciprocă de lungă durată şi în ocazii diferite. Doar timpul şi ocaziile diferite scot la iveală caracterulomului în a cărui mîini îţi pui la o adică viaţa. Pentru că dacă biserica nu este vorba despre viaţă şi moarte, ci despre altceva, de ce ar fi murit Cristos, ba de ce a şi înviat?

Potenţiali eroi: Ahab


Ahab este criticat de numa-numa. E rău şi idolatru. Dar, spre deosebire de cei care se joacă în viaţă de-a alba-neagra, adică ne prostesc că unele zone sunt cînd albe, cînd negre, eşuînd în derizoriu, mi se pare că Ahab a avut cîteva şanse de a intra în galeria eroilor pozitivi ai lui Dumnezeu. Să fiu sincer, mie Ahab îmi place din mai multe puncte de vedere. Îmi place că era deschis şi nu viclean.  Spre deosebire de Izabela care îi omoară pe prorocii Domnului, Ahab nu face aşa ceva. Ba dimpotrivă: este martor la omorîrea prorocilor soţiei lui, dar nu ia măsuri împotriva lui Ilie, nici a poporului care i-a lichidat. Poate voia să fie popular… Ahab e curajos. Se bate de mai multe ori cu sirienii şi nu îi este frică să-şi verse sîngele pentru ţara sa.

Dumnezeu îl ia în calcul cînd îl trimite la el pe Ilie. Asta nu înainte ca Ahab şi Obadia (care era unul dintre oamenii săi de încredere) ce se temea MULT de Domnul să nu fi cercetat ţara pentru a face rost de apă.  N-ar fi fost mult mai simplu şi mai eficient pentru Dumnezeu s-o lichideze pe Izabela şi apoi să-i lichideze pe toţi prorocii străini? După uciderea prorocilor, Ahab se conformează cererilor lui Ilie şi cu toate că ploua (sau poate chiar de aceea) Ilie aleargă înaintea sa pînă la intrarea în Izreel.

Atunci cînd Ben-Hadad atacă Izraelul, Dumnezeu îi trimite lui Ahab un proroc care îi spune că va ieşi victorios în luptă împotriva sirienilor. Cîţi împăraţi a lui Izrael n-ar fi vrut să li se întîmple lor asta, dar numai Ahab a fost ales să îi bată pe sirieni cu o oaste aşa de mică. Ba mai mult la a doua incursiune de mari proporţii a sirienilor, 100000 de sirieni mor ucişi de israeliţi. Ca un supliment, Dumnezeu mai omoară fără contribuţia armatei 27000 de sirieni cînd cetatea Afec cade peste ei. Scurt şi eficient. Ben-Hadad se predă şi Ahab îl iartă.

Milos este acest băiat căsătorit cu o prinţesă străină pe nume Izabela ce avea alţi zei. Prins între Dumnezeii sirienilor, a Izabelei şi al Israelului, Ahab acţionează după cum îi dictează cugetul. Doar nu o să lichideze cu sînge rece un militar pocăit şi dezarmat ce se predă! Ba se gîndeşte că decît să se bată cu un vecin important, mai bine îi dă acestuia cetăţile înapoi, el promiţîndu-i că va face nişte bulevarde tocmai în capitala Siriei, Damasc. Ca să fie treaba oficială, să nu existe dubii, Ahab încheie un tratat cu Ben-Hadad. Bed lac! Prorocul pus pe scenete laiv apare la timp pentru a-l trimite într-un mood nu tocmai roz, făcîndu-l să treacă pragul căminului într-o stare vecină cu depresia, pe cînd îl păştea un atac cerebral, ce dacă ar fi fost eficient l-ar fi de făcut şi mai celebru. Să fi murit atunci Ahab! N-ar mai fi fost un erou atît de mare, un erou atît de controversat, unul pe care Dumnezeu îl mai avea de tratat.

Curînd după aceasta, ca să-i mai treacă plictisul cauzat de absenţa luptelor cu sirienii şi pentru a-i face un cadou de 8 martie soţiei lui preiubite Izabela, Ahab îi propune unui vecin pe nume Nabot, un tîrg reciproc avantajos: el să îi dea la schimb via contra alteia mai bună sau contra unei sume bune de argint zornăitor. Ahab făcuse propunerea conform acelor factori milenari care spun că există trei factori ce determină valoarea unei case sau a unui teren: uoan. locheişîn; tu. locheişîn şi desigur trii. tot locheişîn! Dar se înşela pentru că aşa după cum se ştie din arta negocierii, cel ce face primul oferta pierde. Aşa i-a spus şi Nabot… Din nou trist şi mîniat, Ahab (dragul de el!), intră în casă, se duce glonţ la dormitor, îşi întoarce faţa şi nu mai mănîncă nimic. Se vede treaba că Izabela pierdea vremea prin moluri de nu era pe aproape să-l consoleze imediat şi să-i atragă atenţia că nu a folosit cea mai bună metodă de negociere. Probabil că Ahab intrase într-un fel de grevă a foamei, dacă nu cumva era depresie severă! Numai că Izabela, acea minune a managementului, intrigilor şi  bîrfelor (parcă avem şi noi în biserică una sau două din astea – îmi pare rău de voi dacă aveţi mai multe!) pune la cale o răsturnare de situaţie a pieţei imobiliare. Fără să intre în panică soţioara sa, această Elena Udrea a antichităţii (pariez că nu era frumoasă, ci dimpotrivă) i-a zis: „Oare nu domneşti tu acum peste Israel? Scoală-te, ia şi mănâncă şi fii cu inima veselă, căci eu îţi voi da via lui Nabot din Izreel!” Korect!

Haraşo, dragi bărbaţi! Vorba aia: în spatele fiecărui mare bărbat stă o mare femeie! Aici mai că se vedea că în spatele femeii cu inţiativă se ascundea ceva ce poate ar fi avut mari şanse să se numească bărbat! Şi unde nu se pune ajutorul potrivit al conducătorului absolut să trimită nişte scrisori pe linie religioasă şi de stat, amestecîndu-se în religia Israelului. Şi-a găsit credincioşi potriviţi şi cum nu era loc de Baali în treaba asta, îl acuză pe Nabot că ar fi comis o dublă infracţiune extrem de periculoasă: ea viza sfera divină şi în acelaşi timp ataca sfera puterii de stat. Sentinţa era deja dată, ea fiind dusă la îndeplinire imediat. Nabot moare fără să fie apărat de vreun om sau de vreun înger. De data asta parcă eu sunt cel trist şi mînios. Dar afacerea nu rămîne uitată şi Ilie îl mai vizitează încă o dată pe Ahab anunţîndu-i sentinţa Domnului.

Efectul este spectaculos: “După ce a auzit cuvintele lui Ilie, Ahab şi-a rupt hainele, şi-a pus un sac pe trup, şi a postit: se culca cu sacul acesta, şi mergea încet.“ După care, aşa cum se lăuda Satanei cu Iov, Dumnezeu se laudă cu Ahab lui Ilie. Culmea! Şi nedrept parcă dacă stăm să ne gîndim că Nabot n-a avut şansa asta cu toate că i-a fost credincios lui Dumnezeu, pe cînd Ahab, a lăsat-o pe Izabela să-i uzurpe prerogativele pe care i le-a dat însuşi Dumnezeul lui Izrael! Dacă stau să mă gîndesc bine Ahab a avut parte de ceva unic. În plus, Dumnezeu nu duce imediat la îndeplinire sentinţa, amînînd-o. Ba mai mult, Ahab moare pe cîmpul de bătălie, în urma unei răni. Ca un comandant neînfricat, el nu fuge ca să-şi salveze viaţa, ci îşi salvează onoarea de luptător, stînd pînă seara pe cîmpul de bătălie în ciuda rănii sale. Armata Izraelului nu se descurajează în timpul bătăliei, moartea lui Ahab la sfîrşitul zilei dîndu-i posibilitatea să plece la adăpostul întunerecului fără să fie urmăriţi. De data asta Ahab a fost un erou demn de orice militar cu caracter al antichităţii.

Mi se pare interesant că Izabela nu mai intervine în ultima parte a vieţii lui Ahab. O fi schimbat Ahab macazul? Poate. Dar poate a fost prea tîrziu…

Scriptura caracterizează perioada domniei sale ca fiind un dezastru pentru Izrael. Trebuie să recunosc că îmi place să îi citesc istoria zbuciumată şi parcă aş vrea să dau istoria înapoi spunîndu-i lui Ahab: “Nu mai asculta de femeia aia pierdută! Nu o mai lăsa să îşi facă de cap! Fii bărbat! Fii aşa cum te vrea Dumnezeul tău!” Dar e prea tîrziu. Cu toate acestea deşi străina şi idolatra Izabela trage sforile, imaginea ei rămîne în istorie mult mai şifonată ca cea a soţului său. Moartea sa este una jalnică, la fel ca şi tentativa ei de a rămîne la putere.

Viaţa creştinului între literă şi duh


N-am înţeles niciodată de ce au existat în istorie unii care au încercat să impună creştinismul cu forţa. Creştinismul nu se poate impune din mai multe motive. Unul dintre ele este harul, ceva care este iniţiativa lui Dumnezeu în favoarea păcătosului, în ciuda faptului că este păcătos. Cine nu înţelege harul ca fiind unul din vehiculele lui Dumnezeu de a se face cunoscut, înţeles şi iubit, n-are idee ce sau cine este de fapt Dumnezeu, lăsînd la o parte iubirea lui. A impune creştinismul cu forţa înseamnă a inventa o nouă religie sau a reveni la vechea religie a Vechiului Testament din care totuşi s-au scos cîteva elemente esenţiale.

Dar dincolo de har, care implicit sau explicit era prezent în numeroase ocazii şi în VT, în Noul Testament apar cîteva provocări directe la adresa trăirii religiei, adică la adresa trăirii unei vieţi împreună cu Dumnezeu. Isus Cristos dă cîteva exemple atunci cînd îi întreabă pe cei mai riguroşi urmaşi ai legii lui Dumnezeu, pe cărturari şi pe farisei despre modul în care s-a aplicat Legea fără ca  “păcătosul” să fie pedepsit: „Oare n-aţi citit niciodată ce a făcut David, când a fost în nevoie, şi când a flămânzit el şi cei ce erau împreună cu el?“ (Marcu 2:25). Care este principiul ce a stat la originea afirmaţiei de mai-sus? Acela că nu omul a fost făcut pentru sabat, ci invers, adică sabatul pentru om. Extrapolînd şi exagerînd, putem duce mai departe afirmaţia afirmînd că Legea a fost făcută pentru om nu omul pentru Lege.

Dar vă provoc la un exerciţiu de imaginaţie: să ne închipuim ce s-ar fi întîmplat dacă Isus Cristos s-ar fi conformat criticilor cărturarilor şi fariseilor şi şi-ar fi cenzurat teologia prea sprinţară pentru gusturile celor ce au împins legea dincolo de litera ei dînd zeciuială chiar şi din mentă. Haideţi să luăm de exemplu evanghelia lui Marcu, considerată de către majoritatea teologilor ca fiind prima ca cronologie şi cea mai apropiată de realitatea fenomenului Isus Cristos.

În capitolul 2 prima afirmaţie taxată de cărturari a fost sentinţa dată pentru vindecarea unui iudeu prea păcătos ca să poată merge pe picioarele sale. În  speţă, chiar şi fără să fie enunţate gîndurile acestora denotă o gîndire unitară: “Cum vorbeşte omul acesta astfel? Huleşte! Cine poate să ierte păcatele decât numai Dumnezeu?” Cu alte cuvinte, nimeni nu are voie să facă această afirmaţie în afară de Dumnezeu. Să admitem totuşi că cei ce au gîndit astfel habar n-aveau că Isus este Fiul lui Dumnezeu, dar să încercăm să ne imaginăm cum sau ce ar fi trebuit să facă Isus într-o astfel de situaţie.

Oricare dintre metodele clasice de vindecare, postul, exorcizarea, jertfa sau cine mai ştie ce practică iudee implica ceva timp şi ar fi fost interpretat ca un refuz a problemei ce nu suferea nici o amînare. Textul nu spune că era o urgenţă, cum va fi în cazul robului sutaşului sau fiul văduvei sau a fetiţei ce tocmai murise. Cu toate acestea, cei patru ce desfăcuseră acoperişul păreau fi mai degrabă angajaţi sau voluntari în trupa de intervenţii rapide de tip descarcerare-resuscitare a arabului Arafat din ţara noastră, decît o gaşcă de pustnici descendenţi ai habotnicilor iudei motivaţi de post şi vreo dietă insecto-meliferă a meniului lui Ioan Botezătorul. Nu e de mirare că Isus le plasează responsabilitatea gestului său enunţînd o întrebare ce le-a făcut să vibreze timpanele şi le-a făcut să le stea în gît ultima dumicătură de teologie iudaică: „Ce este mai lesne: a zice slăbănogului: „Păcatele îţi sunt iertate”, ori a zice: „Scoală-te, ridică-ţi patul, şi umblă?” Alternativa i-a lăsat cu gura căscată pe martorii scenei, după cum mai îi lasă pe unii dintre contemporani care vor să se întoarcă înapoi la Lege cu toate că critică atît de mult mîntuirea (chipurile!) prin fapte a ortodocşilor!

În mod normal, tradiţional şi raţional Isusul lor, cel cuminte, cel care nu ar fi avut voie să se angajeze într-un astfel de raţionament cu tentă diabolică (nu degeaba îl vor acuza puţin mai tîrziu că face minunile cu ajutorul lui Beelzebul) ar fi trebuit să îi certe pe cei patru răufăcători pentru deranjul provocat, pentru paguba făcută proprietarului de drept al casei denunţîndu-i la primul post de poliţie comunitară, la inspectoratul pentru construcţii şi la Înaltul Oficiu, cu toate efectele ce urmau să decurgă din astfel de demesuri: plata amenzii pentru deranjarea liniştii publice, plata unei amenzi pentru efectuarea unor lucrări de demolare parţială fără autorizaţie, excluderea din sinagogă şi în final arderea pe rug publică pentru provocarea unei blasfemii în public. Nu mai pun la socoteală şi o citaţie din partea Inspectoratului pentru muncă, pentru prestare de servicii fără calificarea cerută, una de la  Autoritatea Naţioanlă pentru Persoanele cu Handicap pentru exploatarea şi rău tratament aplicat unei persoane cu dizabilităţi. Vorba unui partizan al harului de tip nou în care tocmai harul este definit ca şi “respectarea tuturor poruncilor şi legilor lui Isus”: cel mai bine dacă vrem să ne punem la adăpost de legalism şi liberalism ar fi să ne ferim de tot ce poate să fie rău!

Trebuia ca Isus să se ferească de toate astea. Nu trebuia să rişte ca vreunul dintre aceşti micuţi cărturari şi micuţi farisei să se împiedice de el, piatra de poticnire. Nu trebuia să le dea ocazia de a-l învinui de mai ştie cine şi ce. Auzi tu: să mînînci cu curvele, vameşii şi păcătoşii! Să te amesteci cu leproşi, îndrăciţi şi romani! Scandalos! De trei ori scandalos!!!

Ei, acum să ne revenim din reverie, incursiune în imaginaţie şi să revenim cu picioarele pe har –  pardon – pămînt (sau dacă vreţi cu picioarele pe Noul Testament). Cred că dacă continua aşa Isus Cristos ar fi fost promovat mai sus, mai aproape, mai la centru, fără să mai fie nevoie de cei doisprezece, nici de rătăcirea prin Galilea prin frig, vînt, prin locuri unde vulpile aveau vizuini dar el nu avea unde să îşi plece capul. Adio proces, welcome faimă, şecheli ai Templului şi acces direct la Irod, Ana, Caiafa, ba chiar la Pilat. Adio frig şi ploaie, adio impozit plătit cu banul din pîntecele peştelui. Adio Fiul Omului… Adio pogorîre a Duhului Sfînt! Cu toate astea istoria s-a scris altcumva. De aceea nici eu nu vreau să mă conformez literei care aduce moartea Duhului atunci cînd nu este vorba de o interdicţie expresă sau de o poruncă explicită a Lui!

Re-citirea Bibliei: Deuteronom


După ce Ietro i-a recomandat lui Moise să îşi aleagă nişte oameni pricepuţi pentru judecarea pricinilor poporului în Exod, în Deuteronom Moise se pare că povesteşte că aceasta a fost propria sa iniţiativă şi că poporul şi-a ales proprii judecători sau propriile căpetenii. Următoarea carte se va numi Judecători sau pe o limbă mai actuală, căpetenii, comandanţi sau lideri. Totuşi în cp 17 vedem că leviţii sunt cei ce judecă cauzele grele, ceva normal dacă ne gîndim că ei erau la cortul întîlnirii şi că acolo se găsea legea. Chiar şi iscodirea ţării poruncită de Dumnezeu în Numeri 13: 1,2 este repovestită, iar trimiterea iscoadelor devine acum iniţiativa poporului, un mod de a comunica o redistribuire a responsabilităţii, Moise recunoscînd că ideea în sine este bună.  În capitolul 2 Moise, despre care se crede că este autorul cărţii, ne spune că Dumnezeu, uitînd parcă de mană, le spune israeliţilor că ar trebui să îţi cumpere hrană şi apă de la edomiţi, cu care se înrudeau. Cu toate acestea mana avea să înceteze doar după intrarea în Ţara promisă, a doua zi de Paşte, înainte de căderea Ierihonului.  Mă gîndesc că în loc să le arate edomiţilor mana, Dumnezeu i-a uşurat pe israeliţi de argint ca să lupte mai uşor cu netăiaţii împrejur de dincolo de Iordan. Presupun. În varianta pe care o citesc în capitolul 2 versetul 12 lipseşte cuvîntul “ţara”, aşa că cititorule, atenţie, cine ştie ce mai poate lipsi sau cine ştie ce mai a adăugat vreo mînă de culegător, şi e periculos, că e vorba de Biblie. Părerea mea de profan în ale cărţilor şi dogmaticii, mă duce cu gîndul că poate ar fi mai bine ca Uniunea să ia problema în mînă şă să verifice toate traducerile, mai ales asta, şi în final să dea o rezoluţie (contra cost desigur) în care să se menţioneze că traducerea este aprobată, certificată sau verificată de onor uniunea baptistă pentru citire de tot credinciosul mai slab de înger, calculator şi alte limbi streine cum ar fi hebraica, elina şi inglesa. Desigur că pentru verificare se va plăti ceva, că doar aşa o chestie mare nu se face pe gratis, că ce suntem noi, societate de binefacere? Şi aşa o să ajungem la varianta autorizată, ceva cu care nu ne putem mîndri (încă).

În 5:2 şi 3 vedem cum legămîntul încheiat la Horeb se mută asupra celor aflaţi în viaţă înainte de intrarea în Ţara promisă: nu cu părinţii noştri a încheiat Domnul acesta (nu acela), ci cu noi care suntem vii astăzi aici. Dacă ar trebui să respectăm cele scrise, adică legămîntul, acesta nu se poate extinde la descendenţi, mai exact, chiar dacă legămîntul a fost încheiat la Horeb cu părinţii acestora. Apoi vedem că Dumnezeu mai are un legămînt pentru poporul Israel: Iată cuvintele legământului pe care a poruncit lui Moise Domnul să-l încheie cu copiii lui Israel în ţara Moabului, afară de legământul pe care-l încheiase cu ei la Horeb. Deci practic israeliţii erau beneficiarii a două legăminte.

Marşurile prin deşert şi perioada cînd se mînca în comun acelaşi tip de hrană (mana), cînd îi recunoaşteai pe toţi pentru că nimeni nu şi-a schimbat hainele şi încălţările timp de 40 de ani a fost un “comunism” teocratic desăvîrşit, tulburat doar de incidente sporadice. Nu aveai ce să furi, ce să invidiezi, să cheltuieşti la şoping sau la bar şi nu apărea brusc o altă modă vestimentară. Nimănui nu i-a trecut prin minte să-şi ia un Ferrari, nici măcar o bicicletă. Toată lumea mergea pe jos: Oastea Domnului era compusă numai din infanterie, supranumită “regina armelor”. Probabil că se mai făcea ceva cu pielea vitelor care îi însoţeau pe israeliţi, dar nu ni se spune dacă vitele erau vîndute, se făcea troc sau dacă se confecţiona ceva din oase, copite, piele. Nimic, nici măcar un mărţişor sau un card de valentain dei! Te bucurai de natură, familie, mai căscai gura prin faţa cortului întîlnirii şi învăţai legea. Totuşi într-o aglomerare aşa de mare mai erau şi conflicte că altfel nu văd de ce ar fi avut Moise nevoie de atîţia judecători. Nu degeaba unul dintre lucrurile pomenite destul de repede au fost cetăţile de scăpare pentru omor neintenţionat. Mai era şi argint prin tabără, dar nimeni nu pomeneşte de nici un fel de distracţie sau jocuri de vreun fel. Să nu fi apărut întreprinzătorii printre evrei la vremea aceea? Noroc că apar conflictele dinainte de trecerea Iordanului şi situaţia se schimbă, apare fenomenul tranziţiei. Israeliţii dau de cetăţi, case, unelte, etc. Parcă suntem noi înainte de 89 şi după.

Tot în Deuteronom apare testarea poporului printr-un proroc sau un visător: în cazul în care acesta îndeamnă poporul să meargă după alţi dumnezei, poporul trebuie să reziste, cel ce incită va fi omorît. La fel i se va face celui ce nu este proroc din Israel, dar vine cu aceeaşi idee.  Versetul 13:14 este iniţiatorul inchiziţiei, dar greşeala inchiziţiei creştine a fost că nu a respectat un verset aflat, vorba bătrînilor, mai la vale: tot, de la oameni la vite din cetatea care a incitat despărţirea lui Israel de Dumnezeu va fi dat spre nimicire. Inchiziţia creştină însă făcea fifti-fifti cu denunţătorul în cazul averilor mici sau acesta primea doar 10% în cazul averilor mari. Scor final: inchiziţia israelită 0: inchiziţia creştină 1.

Deuteronomul mai dă o mare lecţie despre iertare: a datoriilor, a robilor (sau a datoriilor mari sau a datornicilor săraci).  Nu se cuvenea ca să existe săraci în poporul lui Israel, ceva inevitabil însă. Mă întreb cum interpretează asta unii mai fundamentalişti: este vina poporului (neaplicarea legii), a factorilor externi (criză, războaie) sau a individului (păcat, lenevie, lipsa credinţei) şi cum de Dumnezeu a dat astfel de îndrumări dacă Israelul trebuia să propăşească, să beneficieze de o ţară unde curge lapte şi miere. Nu cumva de aici a început evanghelia bunăstării?

Ghicirea, vrăjitoria, chemarea morţilor, vestirea viitorului, descîntarea, trecerea fiului sau fiicei prin foc erau absolut interzise. Tot în acest domeniu intră şi neascultarea de cuvîntul spus de proroc din partea Domnului. Cuvintele spuse în numele lui, dar nevenind de la Domnul sau cuvintele spuse în numele unor dumnezei străini se taxau cu moartea. Se evita instituirea unei alte surse de “adevăr”, astfel încît să existe un singur tip de revelaţie, un singur tip de gîndire, un tipar uniform şi specific prin care Israelul se deosebea de popoarele înconjurătoare. Ce s-a întîmplat doar după cîţiva ani vom afla în Judecători şi chiar mai tîrziu cînd unul dintre proroci îi spune Israelului că pînă şi popoarele din jur îi respectă legea şi le este frică de el, numai Israelul nu se teme de el. Ciudat, dacă vezi cît de mare a fost investiţia. Toate lucrurile astea aveau să se schimbe peste ceva timp cînd Isus investeşte în 12 israeliţi şi pierde numai unul, rezultatele depăşind rapid investiţia iniţială.

Re-citirea Bibliei: Numeri


Leviticul face cunoscut sabatul şi super-sabatul (jubileul) anunţînd în final pedepse de 7 ori 7 ori 7 ori 7 mai mult pentru păcate, culminînd cu ducerea în  robie. Logic deci, ducerea în robie indica o stare de păcat amplificată, nu altceva. Apoi facem cunoştiinţă cu condiţiile revenirii în patrie în 26:40,41: mărturisirea păcatelor şi fărădelegilor, a călcărilor de lege şi a împotrivirii lor, iar ca rezultat smerenia pentru fărădelegea părinţilor lor. Oare aşa au făcut evreii cînd s-a constituit statul Israel în 1948? Poate unii. Foarte puţini o fac azi. Poate din cauză că în Numeri poporul se transformă într-o adunare organizată pe principii militare (cp. 2).

În urmă cu ceva timp (dar poate şi acum) în multe biserici din Marea Britanie scaunele erau albastre. Unul dintre profii mei chiar îşi pusese întrebarea de ce au ales tocmai culoarea asta care nu se potrivea cu interioarele în tonuri calde. Poate cei ce le-au achiziţionat s-au inspirat din Exod şi Numeri, unde albastrul este prezent de multe ori. Numeri 5 şi nu numai, m-a făcut să mă gîndesc că acest capitol se mai putea intitula şi 2 Levitic. Aici apare apa de gelozie. S-ar putea trage concluzia greşită că numai bărbaţii sunt geloşi. Nu e aşa, dar bărbatul e mai violent la gelozie, aşa că mai bine o spălătură ca-n Numeri, decît încă o femeie omorîtă degeaba. Interesant că nu se menţionează pedeapsă pentru bărbatul care a păcătuit cu femeia ce trebuia să îşi ia pedeapsa pentru nelegiuirea ei. Presupun că soţul găsea o metodă de rezolvare… Poate de aici s-a inspirat Isus cînd i-a spus ce i-a spus femeii prinse în flagrant delict în Ioan 8. Delictul ca delictul, dar dacă era flagrant, atunci era cel puţin şi un bărbat în cauză. Apa de testare a bănuielilor soţului gelos, preparată după reţeta din Numeri era sfîntă, dar acum avem alte reţete, aşa că înclin să cred că pot produce şi eu o reţetă proprie. De ce nu?

Şi ajungem la nazireu. Mi se pare că nazireul este pentru multe biserici pretextul pentru a impune fel de fel de interdicţii, unele mai legaliste decît altele. În principiu nu le respect şi nici nu le-am respectat. Fără nici un fel de mustrare de cuget. Mi se pare absurd să fac ceva ce nu are nici un fel de temei, doar pentru că “aşa e tradiţia”. Fariseii să fie liniştiţi, cărămida cu care se tot bat în piept nu o să se spargă că au devenit foarte tari la …cerbice. Nazireii nu aveu voie să mănînce nici măcar sîmburii din boabele de struguri, ei fiind cei ce au declanşat tunsoarea hippy: să-ţi laşi păul să crească mult şi bine. În afara faptului că atenţiona pe toată lumea de la distanţă că “iată vine un nazireu”, nu prea văd care să fi fost logica ca Dumnezeu să-i lase să şomeze pe stiliştii israeliţi. Poate avea şi Dumnezeul ăsta, chiar şi atunci, un simţ al umorului mai dezvoltat. La finele termenului israelitul, chemat tot nazireu, putea bea în fine, vin. Ce uşurare pe săracul! Dar trebuie să recunoaştem, legămîntul de nazireu era un ascetism limitat şi decent. Nu tu cazne, bice, posturi, veghe noaptea, tras de clopote, bătut de toacă şi făcut de cruci. Oare pe vremea aia cum, cînd, de ce şi de cine fugeau dracii? Cine ştie, poate nu apăruseră… sau se speriau la simpla apariţie a nazireului. Nu-i de mirare cu aşa o frizură. Ce efect! Mă gîndesc să îmi las părul să crească, dar ăştia nu ar înţelege şi m-ar da pe mine afară, nu pe draci.

În fine, în 10:29 aflăm că socrul lui Moise şi-a schimbat numele, poate se recăsătorise şi a preluat numele soţiei lui. Sau poate că au fost alte cauze – cine ştie, un pic de uitare e benefică – a celui ce a redactat capitolul şi nu citise recent Exodul. Tot în Numeri găsim o bogăţie de argint printre israeliţi, dar mă gîndesc că egiptenii au cam rămas fără metale preţioase în urma Exodului. Încă mă mai urmăresc anunţurile alarmiste din anii 90 a crainicilor tv ce se isterizau cu privire la exodul valutei, a metalelor preţioase şi a operelor de artă din ţara noastră.  Cine o fi fost de vină?

Lupta pentru putere în poporul Domnului începe de sus, Maria şi Aaron cialengindu-l pe Moise, chipurile din cauza soţiei etiopiene, adică de culoare maro închis. Nu a deranjat pe nimeni madianita, că era de aceiaşi culoare, deci rasismul era prezent printre israeliţi şi ducea la mari tensiuni. Cum Maria se procopseşte cu lepră, Aaron nu putea că era mare preot, este izolată şi se vindecă în 7 zile. Cartea asta are ceva cu femeile…

În Numeri 14:33 apare şi prima menţiune a purgatoriului: deşertul curăţă, moartea elimină. Apoi Core, Datan şi Abiran pleacă în locuinţa morţilor de vii, ceea ce mă face să mă găndesc că moartea e o uşurare şi că au fost cam chinuiţi pentru că s-au luat de mai-marii norodului. Aviz amatorilor de pe bloguri! Mult mai tîrziu, prin contrast cu cei răi care erau pedepsiţi groaznic, cei f.f.f. buni, un alt israelit, dar să nu anticipez, se va ridica la cer viu. Probabil tot prin contrast, cel mai bun lucru ce ţi s-ar putea întîmpla în viaţă, este lipsa morţii. În Numeri 16 vedem că tămîia pusă de Moise pe altar e capabilă să facă ispăşire, aşa că n-ar trebui să fim aşa de supăraţi pe preoţii ortodocşi şi catolici. Cred eu.

Ni se spune în Numeri să fim mai temperaţi cu viziunile şi vorbirea în limbi: prima fiinţă care vede un înger după Avraam şi Lot, este o măgăriţă dintre Neamuri, prorocul (tot dintre Neamuri) specialist fiind chior de-a binelea. Tot ea este cea care deschide dialogul vorbind în limbi …omeneşti. N-ar fi fost oare mai simplu invers? Dacă tot te porţi ca un animal, să şi comunici ca el. În 23:10 Balaam jinduieşte la moartea israeliţilor, fără să ştie că cei ce mureau în pustie nu erau consideraţi neprihăniţi, dimpotrivă. În cele din urmă s-a ales şi el cu acelaşi tip de deces.

31:15 crează precedentul căsătoriei cu fetele neamurilor periculoase, cartea încheiîndu-se tot cu o pricină a femeilor. Deci Numeri, sau altceva? Cred că Moise era îndrăgostit!

Re-citirea Bibliei: Levitic


Ciudat, dacă nu şocant pentru un creştin charismatic ar trebui să fie citirea primelor cinci (cel puţin) cărţi ale Vechiului Legămînt. Niciunde nu sunt pomenite duhurile aducătoare de boli, nenorociri şi alte ponoase. Ce logică şi “mecanică” pare Legea lui Moise: faci asta primeşti asta; nu faci, nu primeşti; faci pe dos sau rău, vine consecinţa din partea lui Dumnezeu. Cine ştie, o fi fost şi Moise prea ocupat ca să le mai explice realităţile spirituale de dincolo de “ce se vede”… Dar ciudat, nu bîntuie duhuri, spirite, demoni. În afară de ţapul de Azazel, nimic malefic nu tulbură pacea poporului Israel, în afara lui Dumnezeu care spune că îi va lovi cu boli, sabie, pustiire, animale sălbatice, etc. Cum vrăjitoarele erau lichidate din stoc, mă întreb cine i-a înştiinţat pe israeliţi despre “lumea de dincolo”? Nu aveau voie să cheme morţii, să ghicească şi să facă vrăji. De trei ori se repetă interdicţia “să nu fierbi mielul în laptele mamei lui”, ce vine parcă de niciunde (această tehnică este frecvent întîlnită în logica pasajelor). Oare mîncarea asta cu lapte şi carne în loc de lapte şi miere o fi avut gust extrem de bun de Dumnezeu îi atenţionează de trei ori să-şi pună pofta-n cui? Deloc. Aceasta nu era decît o prohibiţie a unui ritual cananit de vrăjitorie pe care puteţi să-l descoperiţi citind Culegere de texte cananite tradusă în limba română înainte de revoluţie. Dar, rămîne interesant şi faptul că preotul nu sfinţeşte casa, ci constată dacă casa era “bolnavă” sau curată. El nu face nimic în Levitic. Ce păcat, ar fi putut să facă ceva bani! 

În Noul Legămînt vedem că duhurile îşi făceau veacul prin pustie. Oare de ce acolo, că dacă voia să facă rău trebuia să îi atace sau influenţeze pe oameni care nu prea rezistau în pustie? Probabil din două motive. Unul ar fi că moartea survenea cu o probabilitate mai mare în pustie, conjunctura morţii fiind învăluită în oarecare urmă de mister. În al doilea rînd, parcă tot Azazel ăsta ar fi de vină.  Lev 16:22 spune după ce Aaron arunca sorţii pentru doi ţapi, unul pentru Domnul şi unul pentru Azazel, iar după ce sorţii îl vor indica  acesta să slujească viu pentru ispăşire, adică după jertfa viţelului şi a celuilalt ţap, încărcat cu toate fărădelegile, călcările de lege, păcatele lui Israel Ţapul acela va duce asupra lui toate fărădelegile lor într-un pământ pustiit; în pustie, să-i dea drumul. După ce va duce în pustie ţapul, cel ce a făcut slujba acesta trebuia doar să-şi spele hainele şi să îşi spele trupul, şi era curat, putînd intra în tabără. De-a dreptul ciudat! O spălare mecanică a celui ce putea fi infectat de toate relele pe care le-a făcut Israelul? Sună de-a dreptul liberal! Ei, am auzit şi eu continuarea poveştii ce spunea că după aceea ţapul de Azazel înebunea şi rătăcea prin pustie. Doamne fereşte să te fi atins de el! Dar poate e doar poveste. În orice caz, un israelit putea gîndi că nu toţi ţapii au murit în pustie şi că bîntuiau pe acolo o sumedenie de urmaşi cu coarne, care mai de care mai periculoşi, de unde se puteau întoarce înapoi toate fărădelegile pentru care s-a făcut ispăşire. Deci era normal ca în deşert să fie duhuri rătăcitoare.

Grija faţă de sfinţenia poporului alternează cu grija faţă de săraci şi străini. Cînd este vorba de ceva extrem de important în domeniul spiritual, de exemplu, Vorbeşte întregii adunări a copiilor lui Israel, şi spune-le: Fiţi sfinţi, căci Eu sunt sfânt, Eu, Domnul, Dumnezeul vostru, legea introduce o aparent banală indicaţie materială şi la îndemîna sau latitudinea israelitului de rînd, fără cine ştie ce treinig în domeniul levit sau academic: Când veţi secera holdele ţării, să laşi nesecerat un colţ din câmpul tău, şi să nu strângi spicele rămase pe urma secerătorilor. Nici să nu culegi strugurii rămaşi după cules în via ta, şi să nu strângi boabele care vor cădea din ei. Să le laşi săracului şi străinului. Eu sunt Domnul, Dumnezeul vostru. Dar, parcă nu-i prea spiritual să te îngrijeşti de srăini şi săraci pe cheltuiala ta.

Oare are asta vreo legătură că în ziua ispăşirii dacă în anul de sabat oricine din popor ce nu se smerea trebuia nimicit din poporul lui? Israele, Israele!

Celor mai slabi de înger nu le recomand să caute o reprezentare grafică a ţapului lui Azazel, nu de alta, dar vor da de aşa-zisa biserică a satanei şi alte situri pline de draci şi conform practicii din Vechiul Legămînt ar trebui să fie spălat cel puţin monitorul şi s-ar putea să se degradeze.

Re-citirea Bibliei


De cîteva zile am început să citesc de la cap la coadă, din nou, toată Biblia. Mi-am dat seama că am mult mai multe întrebări şi nedumeriri acum decît am avut cu ani în urmă, atunci cînd o citeam mai des. Am observat că am ajuns într-un colţ mai liniştit şi izolat al credinţei mele şi că ar mai trebui să îmi deschid orizontul, dar să nu îl trec peste o anumită limită. Aici discuţia se complică şi devin ambiguu, dar atunci cînd vorbeşti despre Dumnezeu şi limite, parcă lucrurile devin cam neclare, mai ales că ştiu cîte limite îşi pun unii sau unde sunt aşezate limitele lor. De aceea încep să îmi pun şi eu întrebări cu privire la acest domeniu, cu toate că nu mi-au plăcut niciodată matematicile: limite inferioare şi superioare.

În primul rînd îmi dau seama că noi oamenii nu avem posibilitatea să-l descriem sau să-l comunicăm pe Dumnezeu aşa cum este el şi că de cele mai multe ori eforturile noastre sunt foarte limitate. În urmă cu ceva timp am urmărit pe youtube cîteva mărturii ale unor persoane ce au avut nişte întîlniri, să le zicem de gradul III, adică directe, cu lumea spirituală. Numitorul comun era că se comunica direct, fără cuvinte şi că întunerecul era asociat cu iadul, cu depărtarea, depărţirea de Dumnezeu, pe cînd lumina, albul strălucitor, era asociat cu cerul, cu cei mîntuiţi şi cu Dumnezeu însuşi. În cer toţi erau tineri, chiar dacă muriseră bătrîni, toată lumea cunoştea pe toată lumea, cunoştiinţa era universală.

Îmi dau seama că propriile mele întrebările şi comentarii s-ar putea să-i facă pe unii să ridice sprîncene, pe alţii să zîmbească, dar îmi asum această postură într-o lume în care este “ruşine” să greşeşti, să spui deschis şi sincer “nu ştiu”. Aş vrea să atrag atenţia că nu neg inspiraţia Scripturilor, dumnezeirea lui Isus Cristos şi nici lucrarea Duhului Sfînt, ba mai mult, cred că Dumnezeu poate face minuni şi azi aşa cum a făcut în trecut, nu pentru că n-am încotro, ci pentru că de cînd l-am cunoscut Dumnezeu a fost pentru mine (paradoxal poate pentru unii) un Dumnezeu al minunilor şi al logicii. Îmi aduc aminte de proful meu de VT (OT) de la LBC care ne spunea că tot Vechiul Testament nu este altceva decît propaganda naţionalistă a evreilor şi chiar a scris un material ce a fost publicat într-o prestigioasă revistă creştină de teologie despre episodul Ezechia-Rabşache, cînd zicea el, evreii nu au făcut decît să-l contrapună pe Yahwe asirienilor. Era marcat mai ales de faptul că soţia sa era foarte bolnavă şi nu vedea nici un motiv de a-l percepe pe Dumnezeu altfel decît ceva logic urzit de alţii. Lucrurile s-au schimbat după cîţiva ani spre bine. Îmi dau seama că nimeni nu e imun unor astfel de influenţe şi trebuie să recunosc că oricine poate ajungă într-o vale a umbrei morţii. Experienţa mea este într-un fel asemănătoare, dar în acelaşi timp diferită. Poate unii o vor considera tristă, dar pentru mine este una plină de speranţă, dincolo de ceea ce se poate constata ştiinţific, negru pe alb sau cum se mai spune, obiectiv. Din punct de vedere obiectiv, da, o hemogramă completă indică unele valori periculoase, dar în ciuda logicii, este o minune că încă mai trăiesc. Viaţa e mai preţioasă acum, fiind mai conştient de numărătoarea inversă care poate ajunge oricînd la zero, dar după cum îşi conduc unii maşinile s-ar putea spune că riscurile vieţii moderne îi expun la riscul unei morţi iminente.

Revenind la citirea Vechiului Testament (atenţie, nu pretind că sunt expert în domeniu) am început să citesc căutînd ceva despre moştenire, pentru că voiam să văd ce anume i-a făcut pe evrei să spună că au auzit poveştile despre minunile făcute de Dumnezeul lor, dar că acestea nu se mai văd azi. Nu este un atac la dresa penticostalilor, a charismaticilor sau a altora care sunt orientaţi mai ales spre minuni, este dorinţa mea de a vedea cum s-a pierdut legătura dintre Dumnezeul lui Avraam, Isaac şi Iacov şi cei ce le-au moştenit tradiţia.

Unul dintre primele semne de întrebare se referă la logica ultimei afirmaţii a lui Iacov din versetul (a, folosesc Cornilescu, nu mă deranjează alte versiuni, dar sunt şi eu conservator) 22 din Geneza 28: ,,…şi Îţi voi da a zecea parte din tot ce-mi vei da,” după ce cu doar cîteva versete mai înainte acelaşi Iacov visează că Domnul stătea deasupra unei scări pe care se urcau şi se coborau îngerii şi ia la cunoştiinţă ce spune Dumnezeu cînd îi zice: „Eu sunt Domnul, Dumnezeul tatălui tău Avraam, şi Dumnezeul lui Isaac. Pământul pe care eşti culcat, ţi-l voi da ţie şi seminţei tale.” Deci, cum să-i dea lui Dumnezeu, ce are tot pămîntul 10% din ce cîştigă el? Chiar are nevoie Dumnezeu care îi dă tot (100% ) să primească 10% înapoi? Ce să facă cu 10%? Parcă e vorba de direcţionarea acelui 2% pentru ONG-uri. “Doamne, mă mulţumesc cu 90%, lasă, 10% nu mai îmi trebuie, degeaba mi i-ai dat.” I-o fi fost milă lui Iacov de Dumnezeu? “Hai că îţi dau aşa, un 10% să nu fiu chiar nesimţit…”Cu toate că unii spun că Isus Cristos nu a rîs niciodată, totuşi Vechiul Testament spune că Dumnezeu stă în ceruri şi răde. Probabil că tot aşa a tratat şi tentativa lui Iacov de a-l răsplăti. Dacă Dumnezeu n-ar avea simţul umorului…

În fine citind Geneza şi Exodul prima promisiune concretă este un fiu şi o ţară. Fiul vine cînd era biologic imposibil să mai apară (deci o minune) şi ţara, unde curge lapte şi miere, se materializează treptat după ce evreii pleacă din Egipt, patria adoptivă, tot prin minuni. În Egipt fiii evreilor erau ameninţaţi să dispară şi trebuiau să plece, ţara nu se afla încă în posesia lor, cu excepţia cimitirului unde erau oasele strămoşilor lor. Cum nu pot să citesc VT ca şi cînd nu l-am citit niciodată, mi-a fugit gîndul la pierderea Ţării făgăduinţei din cauză că evreii s-au abătut de la Legea lui Dumnezeu. Au fost aduşi înapoi şi tot poporul a învăţat Legea ca să nu mai repete experienţa  pierderii ţării şi a distrugerii Templului. Cu toate astea au pierdut ţara încă o dată, iar Templul lor nu mai există nici azi.

Deşi era importantă în planul lui Dumnezeu, ţara nu era estenţială, după cum nici Templul nu a fost indispensabil. Probabil că şi azi Israelul nu vede acest lucru şi se bate pentru ceva ce nu este esenţial. Acel popor de preoţi intenţionat de Dumnezeu nu s-a materializat, şi asta i-a făcut pe evrei să-şi piardă iniţial ţara. Apoi fenomenul s-a repetat pentru că în ciuda faptului că au învăţat Legea, au aplicat-o în litera ei, nu în duhul ei. Nu Legea era importantă, ci ceea ce transmiteau prin aplicarea ei. Nu alea 10% din mentă erau importante, ci aproapele (şi vindecarea lui chiar în ziua de sabat), nu aparenţele şi rigurozitatea, ci inima şi harul.

Dacă ar fi să fac o paralelă în ziua de azi, mă gîndesc că multe biserici funcţionează în virtutea inerţiei, a minunilor trăite de străbunii noştrii, generaţiile mai tinere întrebîndu-se unde sunt minunile actuale sau mai bine zis, unde este azi Dumnezeul care a făcut acele minuni. Ne revine reponsabilitatea să le răspundem şi să le descoperim moştenirea, să le arătăm că ţara noastră nu se limitează la paralela Biserica-Ţara promisă, că minunile de care le povestim nu sunt basme dintr-o carte pentru ochişori micuţi imposibil de probat în faţa unor ochi obiectivi la maturitate. Altfel vom canaliza 10% spre ceva ce nu arată că Dumnezeul de azi este Dumnezeul de ieri; Dumnezeul de mîine, dar şi Dumnezeul veşniciei.

The Bible in 66 Verses


De la Tony Lane citire:

The Bible in 66 Verses

Genesis
In the beginning, God created the heavens and the earth. (1:1)

Exodus
“I am the Lord your God, who brought you out of the land of Egypt, out of the house of slavery.” (20:2)

Leviticus
“Speak to all the congregation of the people of Israel and say to them, ‘You shall be holy, for I the Lord your God am holy.’” (9:2)

Numbers
Whenever the ark set out, Moses said, “Arise, O Lord, and let Your enemies be scattered, and let those who hate You flee before You.” (10:35)

Deuteronomy
“Hear, O Israel: the Lord our God, the Lord is one.” (6:4)

Joshua
“And if it is evil in your eyes to serve the Lord, choose this day whom you will serve, whether the gods your fathers served in the region beyond the River, or the gods of the Amorites in whose land you dwell. But as for me and my house, we will serve the Lord.” (24:15)

Judges
In those days there was no king in Israel. Everyone did what was right in his own eyes. (17:6)

Ruth
Ruth said, “Do not urge me to leave you or to return from following you. For where you go I will go, and where you lodge I will lodge. Your people shall be my people, and your God my God.” (1:16)

I Samuel
And the Lord said to Samuel, “Obey the voice of the people in all that they say to you, for they have not rejected you, but they have rejected Me from being king over them.” (8:7)

II Samuel
David said to Nathan, “I have sinned against the Lord.” And Nathan said to David, “The Lord also has put away your sin; you shall not die.”

restul la sursa: http://www.lutheranforum.org/blogs/the-bible-in-66-verses