Divagații despre istoria trecută și viitoare (1): ce ne facem cu viitorul?


Se spune că istoria este știința din care nimeni nu învață nimic niciodată. Nimic mai adevărat. Nimic mai trist și nimic mai inutil. Dar dacă ar fi să o iau pe urmele altora, istoria este ciclică. Prostiile se repetă pentru că vrem să experimentăm personal, nu să învățăm din experiența altora. Nu om fi noi mai proști ca alții. Și totuși…

Am început cu această digresiune pentru că săptămînal voi aborda un subiect din Istoria Bisericii la AltFM 102.0. Cît vor ține balamalele. Cum nu am ambiții prea deșarte, am întrebat cine ce vrea să discutăm. Nu s-au arătat multe sugestii. După Savonarola din Florența, Philipp Spener pietistul, un prieten mi-a sugerat o temă ipotetică, dar de mare interes: va fi creștinismul în secolul acesta în mai mare dificultate decît era pînă a fost legalizat în Imperiul Roman?

Presupun că tema prezintă un oarece interes pentru postacii și postacele ce sunt alarmați de diferite teorii ale conspirației, de cine mai e 666, de vaccinuri, de migrația și refugierea în Europa și America de Nord din Africa și Asia, în special a musulmanilor. Apoi mai este secularizarea, liberalismul religios, libertinismul, oficializarea căsătoriilor gay în SUA, schimbări de sex, PP, genetica, eutanasia, alegera unui președinte republican în SUA (din nou SUA), papa de la Roma, Benny Hinn, comete, cărți și banduri controversate, alți ereziaci.

Deci cu alte cuvinte, dacă vine peste creștini apocalipsa în varianta secolul XXI, o să mai existăm, o să mai rezistă, vine Domnul, mai stăm, ce se va întîmpla? La toate astea pot să răspund ferm, concis, clar și răspicat: NU ȘTIU!

Și dacă luăm în considerare secolele de început ale creștinismului, va fi mai rău, mai bine, la fel sau altcumva?

În primul rînd, dacă e să luăm Apocalipsa ca pe o carte profetică, vreau să spun, că din toate ce se vor întîmpla, dacă vine sfîrșitul, nu putem face altceva decît să ne ținem credința cea bună. În rest, nu putem influența istoria. Așteptăm răzbunarea: Isus se va întoarce și îi va zdrobi pe toți vrăjmașii. Mult sînge va curge…

În al doilea rînd, analizînd primele secole și comparîndu-le cu ultimele, vom vedea că în primele nu a existat o dorință de a schimba lumea. Lumea exista. Creștinismul nu avea un program politic, economic, social, ecologic, educațional. Creștinismul nu avea o conștiință holistică despre sine pentru că nu exista nici globalizarea, nici comunicații rapide. Și dacă voiau să fugă din calea nenorocirilor, oamenii nu fugeau prea departe. Dacă te duceai prea departe riscai la fel de mult ca atunci cînd stăteai acasă și așteptai să ți se decidă soarta. În afara cazului că erai creștin într-un popor migrator. Au existat niște cazuri.

Apoi, pînă la controversa cu privire la data sărbătoririi Paștelor creștinismul n-a prea avut de luat decizii universale. (Primul conciliu adevărat ecumenic s-a ținut abia la Niceea în 325.) E drept că s-a confruntat cu eretici și erezii diferite: Marcion, Montanus, gnosticismul fiind printre primii/primele. Cam atunci a început standardizarea crezului, a liturgicii, canonului Scripturii și believe it or not, au apărut preoții și bisericile, acele clădiri unde se strîngeau creștinii. N-am uitat nici botezul, euharistia și imnologia, plus un pic de artă creștină, nici limbile liturgice: greaca, latina, ebraica. Cel puțin așa susțin cei mai mulți dintre istorici.

Social, creștinii nu au stîrnit nici o revoluție, nu erau de stînga sau de dreapta. Erau și atît. Apoi au ajuns să fie persecutați, în secolul III chiar sistematic. Nu le vom uita pe cele două martire Perpetua și Felicitas, comportamentul, viziunile sau visele lor. Ortodoxia sau lipsa ei nu este sancționată violent, primul teolog creștin fiind Origen ce mai apoi a fost afurisit postum împreună cu Arie, eunomie, Macedonie, Eutih, Apolinarie, Nestorie în secolul VI.

Religiile existente, de la mitraism, religiile misterelor, oracole și zeii arhicunoscuți ai Romei, Olimpului și Egiptului nu au atentat la exclusivismul creștinismului mai mult decît cultul împăratului roman. Creștinismul a fost perceput ca o amenințare politică. dar în același timp fie spus că mama viitorului împărat Constantin era creștină, el se presupune că era însoțit de un episcop ce i-ar fi interpretat viziunea de la podul peste Milvius.

În comparație cu situația din ziua de azi, creștinismul era mult mai anonim, mult mai secret, dar poate mai tranșant. Martirajul bătea la ușă cu soldați și magistrați romani, cu spectacole în circul unde puteai sfîrși ca hrană fiarelor. Creștinul nu era invidiat deloc. Doar unul dintre cei 12 apostoli se pare c-a murit în patul său. Apoi spre sfîrșitul secolului III persecuția a devenit mai sistematică și mai acerbă.

Evident că în secolele de început nu existau mega-biserici, organizarea centralizată de acum, comunicarea și libertatea de mișcare, cu toate că se vorbea foarte mult dialectul koine și toate drumurile duceau la Roma, dar viața era mai simplă, mai puține resurse, mai multe amenințări.

Acum existăm într-o societate post-Darwin, post-Freud, post-Nietzsche, post-comunism, știința se extinde, naționalismul încă pune probleme, creștinismul este în cea mai mare parte instituționalizat. Principalele provocări sunt: materialismul, intransigența islamică, reducerea creștinismului la o religie a vorbelor, a cîntecului și a interiorului în multe țări, abandonarea moștenirii istorice a creștinismului în Europa de vest.

Enumerate mai sus sunt unele realități ce sunt percepute de unii creștini ca amenințări, de alții ca provocări, iar alții le ignoră. Care va fi impactul lor? Se poate discuta, putem prognoza, dar nimeni nu știe sigur. Pentru că istoria este fluidă, nesigură, imprevizibilă. Ea se poate discuta, dar se poate foarte puțin influența. Asta dacă ai un Dumnezeu mic.

Rămîne să discutăm și vineri de la orele 15.00 la 17.00.

Jeanne d’Arc sau Fecioara din Orléans


sursa: http://theendofbeing.com/2010/10/04/lady-warriors-of-afghanistan/jeanne-darc/

Jeanne era tînără, Extrem de tînăr, dar chiar şi în epoca aceea oamenii mureau foarte tineri. A auzit nişte voci care au făcut-o să vorbească şi să acţioneze. De fapt era singură împotriva tuturor. Va lupta pentru încoronarea regelui Franţei la Reims şi pentru alungarea englezilor. Bineînţeles că nu ştia să se bată, să ţină un discurs, să se poarte. Nu avea habar de teologie. Era naivă şi sinceră. Exact ce am pierdut majoritatea dintre noi.

Dar cu ce era şi avea a mobilizat, a convins şi a reuşit.

Apoi, cum era normal, a căzut victimă maşinaţiilor celor versaţi, politicienilor şi experţilor în cîştigarea luptelor în culise. Mai ales mai-marilor bisericii. Teologii (cît rău au făcut!) i-au venit de hac. Era din nou singură împotriva tuturor. A pierdut. A plătit cu viaţa pentru înfrîngere. Pentru ea nici viaţa, nici moartea n-a fost o comedie.

De ce a reuşit şi de ce nu a murit? Pentru că a aceptat un risc foarte mare: să fie luată în derîdere, să fie batjocorită. Cu toate asta nu a renunţat, s-a făcut vulnerabilă şi a mers mai departe. Probabil că mulţi dintre noi n-ar fi ales calea asta. De fapt majoritatea ar fi preferat să treacă pe dinainte asemenea preotului şi levitului. Ea a văzut că patria sa era căzută între tîlhari de tot felul. Şi-a asumat rolul samariteanului milostiv aşa cum a putut, cum a ştiut, cum a crezut. Şi a plătit cu preţul vieţii.

Dar a inspirat. Şi i-a inspirat pe cei laşi, pe cei nehotărîţi, dar şi pe fricoşi şi pe temerari. Împreună au reuşit ce nu a reuşit nimeni. A fost unul dintre puţinele momente în care o fecioară i-a inspirat pe bărbaţii duri, pe oamenii de război, pe rege. Şi poate şi pe cler. Şi a rămas în istorie. Curînd după moartea sa Biserica Catolică a sanctificat-o. De ce? Eu mă fac că nu ştiu. Descoperă singur.

De cele mai multe ori în faţa exemplelor de acest fel ne ascundem. Ne băgăm capul între braţe, luăm poziţia fetusului şi ne paralizăm creierul cu aceiaşi frază cu care ne minţim zilnic: Nu mă priveşte! Nu e treaba mea! Nu pot să risc! De fapt nu vrem să ne schimbăm. NU vrem să fim deranjaţi. Nu vrem să pierdem ceva ce… nu avem. Mai ales bărbaţii.

Pentru că o femeie are ceva ce noi nu avem suntem gata să o demolăm cu argumente biblice, cu o teologie scosă din buzunar, prefabricată te miri unde! Şi? Cum e victoria noastră? Dacă nu putem să depăşim o femeie în ceea ce crede şi face, atunci o înlăturăm prin mijloacele noastre specifice. O ştergem de pe faţa pămîntului. Ca nişte BĂRBAŢI!

Dacă numai asta putem şi numai aşa putem, suntem jalnici.

Fiecare ţară are cîte o Jeanne dArc, Fiecare ştim cine este, ce face şi cum gîndeşte. Doar că nu avem suficiente motive să o recunoaştem. Ce ne împiedică? Aceleaşi lururi care l-au împiedicat pe preot şi pe levit să se apropie de cel aflat pe moarte.

Dar poate avem o şansă, aşa cum au avut francezii în 1430.

Bătălia de la Marston Moor din 2 iulie 1644


 Bătălia de la Marston Moor din 2 iulie 1644 a avut loc în timpul Primului război civil englez desfăşurat între 1642–1646. Forţele combinate ale scoţienilor covenanters comandate de  Earl of Leven şi cele ale parliamentului comandate de Lord Fairfax şi Earl of Manchester i-au înfrînt pe regaliştii comandaţi de Prinţul Rupert de Rhine şi Marchizul de Newcastle. În urma înfrîngerii regaliştii au pierdut nordul Angliei iar prinţul Rupert şi-a pierdut reputaţia de invincibil.

Bătălia a scos în evidenţă calităţile lui Oliver Cromwell de comandant a cavaleriei Parlamentului. Disciplina pe care a impus-o trupelor sale şi comanda sa fermă a au fost cruciale pentru obţinerea victoriei. Mai tîrziu Cromwell va declara că bătălia de la Marston Moor a fost “o victorie absolută obţinută datorită binecuvîntării lui Dumnezeu”. Din acel moment el a exercitat o influenţă tot mai mare atît asupra armatei parlamentului cît şi a parlamentului ca instituţie.

sursa Wikipedia

Kurzii și masacrele din Simele


Masacrele din Simele (siriacă: ܦܪܡܬܐ ܕܣܡܠܐ or ܦܪܸܡܬܵܐ ܕܣܡܹܐܠܹܐ: Premta d-Simele) a fost unul dintre multele masacrele sistematice comise de către guvernul irakian urmărind eliminarea asirienilor din Irakul de nord în august 1933. Termenul este folosit pentru a descrie nu numai masacrul din Simele, ci de asemenea omorîrea fără discriminare ce a  continuat în cele 63 de sate asiriene din districtele Dohuk şi Mosul şi care au dus la mortea unui număr estimat de aproximativ 3000 de oameni nevinovaţi.

Poporul asirian ieşea dintr-una dintre cele mai negre perioade ale istoriei sale. În timpul genocidului asirian de la finele Primului Război Mondial, se estimează că două treimi din populaţia sa a fost masacrată de către turcii kurzi.

Termenul ‘genocide’ a fost inventat de Raphael Lemkin, ce a fost influenţat direct de povestea acestui masacru.

La începutul lunii august 1933, Siria a refuzat să acorde azil politic la mai mult de 1000 de asirieni aşa că aceştia au traversat din nou graniţa pentru a se reîntoarce în satele lor din nordul Irakului. Francezii, ce controlau Siria, au încunoştiinţat autorităţile irakiene că asirienii nu erau înarmaţi; în vreme ce soldaţii irakieni îi dezarmau pe cei care au luat armele, s-a ajuns la un schimb de focuri în urma cărora au rezultat 30 de victime de ambele părţi.

Xenofobia anti-asiriană şi anti-britanică evidentă de-a lungul crizei s-a amplificat. Circulau rapoarte cu privire la mutilarea soldaţilor irakieni de către asirieni (ce s-au dovedit să fie false mai apoi). În Baghdad, guvernul a intrat în panică, întrezărind dezastrul pentru că asirienii reprezentau o forţă formidabilă ce ar fi putut provoca o răscoală generală în nord. Guvernul a trimis miliţiile kurde care au omorît 120 locuitori ai satelor assiriene în săptămîna 2-9 august (cea mai mare parte a masacrului avînd loc în 7 august). Apoi, în 11 august, generalul kurd Bakr Sidqi (care se ciocnise înainte cu asirienii) a condus un marş spre una dintre cele mai populate regiuni asiriene din Irak, districtul Simele.

Populaţia civilă asiriană a districtului Simele a fost masacrată fără discriminare; bărbăţi şi femei fără arme, copii, toţi au avut aceiaşi soartă. Numai într-o încăpere au fost masacraţi opt zeci şi unul de asirieni din tribul Baz. Erau vînaţi mai ales liderii religioşi; opt preoţi asirieni au fost omorîţi în timpul masacrului, unul fiind decapitat şi altul ars de viu. Fete şi femei au fost violate şi forţate să meargă dezbrăcate în faţa comandanţilor armatei musulmane. Cărţile sfinte au fost folosite pentru a arde fetele. Peste copii se trecea cu maşinile militare. Femeile însărcinate le-a fost despicat pîntecele cu baionetele. Copiii erau aruncaţi în aer şi prinşi în baionete.

În oraşul Nohadra, 3000 asirieni au fost ucişi de către oamenii lui Sidqi.

În final aproximativ 65 de sate asiriene au fost ţinta masacrelor din districtele Mosul şi Dohuk.

sursa: Wikipedia

Asirieni în Canada: http://www.assyrianvoice.net/photo_album/47th/&NR=1]

Au fost o dată, ca niciodată trei papi…


În urmă cu 601 ani la 26 iunie 1409 conciliul de la Pisa l-a ales ca papă pe Alexandru V, pe numele său iniţial Petros Philargos, născut în Creta, în locul papei Grigore XII din Roma şi a papei Benedict XIII din Avignon. Cu toate acestea cei doi papi nu au demisionat, Biserica Romano-Catolică avînd în acelaşi timp trei papi.

Istorie Wiki: Papa Vigiliu (537-555) primul papă bizantin.


Numai din 540 Vigiliu s-a simţit obligat să ia poziţie împotriva monofizitismului prin două scrisori trimise la Constantinopol. Una dintre ele era adresată împăratului Iustinian, cealaltă patriarhului Menas, susţinînd sinodul de la Efes şi cel de la Calcedon, cît şi deciziile predecesorului papă Leon I, aprobînd depunerea patriarhului Antim.

În 543 sau 544 împăratul a dat un nou edict condamnînd cele Trei Capitole. Patriarhii şi episcopii răsăriteni au semnat condamnarea acestor Trei Capitole. În Europa de vest, s-a considerat că procedura nu se justifică şi este periculoasă. Vigiliu a refuzat să ia la cunoştiinţă edictul imperial astfel că a fost chemat la Constantinopol de către Iustinian. Conform Liber pontificalis, la 20 noiembrie, pe cînd papa celebra slujba de St. Cecilia în Biserica St. Cecilia din Trastevere, chiar înainte ca aceasta să se fi terminat, i s-a ordonat să plece la Constantinopol de către trimisul imperial Antim. Imediat papa a fost dus la o corabie ce aştepta pe Tibru în vreme ce populaţia Romei (asediată de gotul Tortila), îl blestema şi arunca pietre în corabie. Dacă povestea relatată de Liber pontificalis este corectă, papa a părăsit Roma la 22 noiembrie, 545, rămînînd pentru o vreme destul de lungă în Sicilia şi ajungînd la Constantinopol la finele anului 546 sau în ianuarie 547.

Preocuparea de căpătîi a lui Iustinian era în direcţia celor Trei Capitole şi deoarece Vigiliu nu dorea să facă concesii a avut de suferit. În cele din urmă, cu toate că era în capitală, dar nu a participat la Al doilea sinod de la Constantinopol, Vigiliu i-a scris la 8 decembrie 553, patriarhului Eutih că a luat cunoştiinţă despre deciziile sinodului, comunicînd punctul său de vedere în detaliu în Constituţia din 26 februarie 554. Astfel la finele unei şederi de şapte-opt ani la Constantinopol, papa a putut să plece acasă la Roma, după ce a ajuns la o înţelegere cu împăratul Iustinian în primăvara anului 555.

Acum 419 ani: Edictul de la Nantes


sursa: wikipedia

Edictul de la Nantes a fost dat la 13 aprilie 1598 de către regele Franţei Henric IV şi le dădea protestanţilor calvinişti ai Franţei (cunoscuţi de asemenea sub numele de hughenoţi) drepturi consistente într-o naţiune considerată încă  în esenţă catolică. Scopul principal al decretului era unitatea civilă,[1] separînd domeniul civil de unitatea religioasă, edictul îi trata pentru prima dată pe unii protestanţi mai bine decît pe schismatici şi eretici, dechizînd calea spre secularism şi toleranţă. Oferind tuturor elibertatea de conştiinţă individuală, edictul făcea foarte multe concesii specifice protestanţilor, instituind amnistia şi restaurîndu-le drepturile civile ce includeau dreptul de a munci în orice domeniu sau în cadrul statului, inclusiv de a-şi prezenta plîngerile direct regelui. Edictul marchează sfîrşitul războaielor religioase ce au sfîşiat poporul Franţei în a doua jumătate a secolului XVI.

Pictura (datată în jurul anului 1600) îl înfăţişează pe regele Henric IV ca pe Hercule ce zdrobeşte hidra catolică. Autorul este din cercul lui Toussaint Dubreil.  

Carol I al Angliei


Carol I (19 noiembrie 1600 – 30 ianuarie 1649), cel de-al doilea fiu al lui  Iacov VI al Scoţiei şi I al Angliei, a fost Rege al Angliei, Scoţiei şi a Irlandei din 27 martie 1625 pînă la execuţia sa. Carol s-a luptat pentru putere cu Parlamentul Angliei, în încercarea sa de a obţine controlul asupra banilor fără a mai da socoteală parlamentului, în vreme ce acesta dorea să limiteze prerogativele sale regale, despre care Carol credea că sunt de drept divin. Mulţi dintre supuşii săi englezi i s-au opus. Amestecul său în Bisericile englezeşti şi scoţiene, cît şi majorarea taxelor fără aprobarea parlamentului au fost percepute ca semne ale tiraniei monarhului absolut.

După execuţia sa, ţara a fost condusă de un consiliu de stat, apoi Oliver Cromwell a preluat puterea, dar a refuzat să fie încoronat ca rege. Fiul său, Richard Cromwell a fost un conducător slab, Parlamentul cel Lung fiind încă o dată restabilit în 1659. După auto-dizolvarea sa din 1660, au avut loc primele alegeri din ultimii două zeci de ani. A rezultat Parlamentul convenţiei ce l-a restaurat pe fiul cel mai mare a lui Carol I ca monarh sub numele de  Carol II. După restauraţie, Oliver Cromwell a fost exhumat şi decapitat postum.

În timpul domniei fiului său, Carol II, Carol a fost venerat ca sfînt de către Biserica Anglicană, considerat martir pentru că a luptat pentru păstrarea succesiunii apostolice în Biserica Anglicană, fiind singurul care este venerat oficial în  Anglican Communion.

Arhiepiscopul William Laud l-a descris pe Carol ca “A mild and gracious prince who knew not how to be, or how to be made, great.”

http://en.wikipedia.org/wiki/Charles_I_of_England

Pastila de istorie (2)- Ludovic al XVI-lea


La 21 ianuarie 1792 a fost executat regele Ludovic al XVI -lea, regele Franţei (23 august 1754 – 21 ianuarie 1793). El a domnit ca rege al Franţei şi Navarei din 1774 pînă în 1791, şi apoi ca Regele francezilor din 1791 pînă în 1792. Suspendat şi arestat în timpul Insurecţiei din 10 august 1792, a fost judecat de către Convenţia Naţională, găsit vinovat de trădare şi executat prin ghilotinare la 21 ianuarie 1793. A fost singurul rege al Franţei ce a fost executat.

Cu toate că la început Ludovic a fost iubit de supuşi, caracterul său indecis şi conservatorismul său a făcut ca o parte din poporul Franţei să îl perceapă ulterior ca pe un simbol al tiraniei vechiului régime. După abolirea monarhiei în 1792, noul guvern republican i-a atribuit prenumele de Capet, făcîndu-se astfel referire la porecla  Hugo Capet, fondatorul  dinastiei Capet, ceea ce i-a făcut pe revoluţionari să creadă că acesta era numele său de familie. A mai fost poreclit Louis le Dernier (Ultimul Ludovic), poreclă dată tradiţional tuturor regilor Franţei. Azi, istoricii şi poporul francez în general, au o părere mmult mai nuanţată despre Ludovic al XVI-lea, văzut ca un om onest care a avut intenţii bune, dar care a fost potrivit pentru sarcina herculeană de a reforma monarhia şi care a fost folosit ca ţap ispăţitor de către revoluţionari.

Pentru alte informaţii vezi Wikipedia azi.

Recontextualizare

Familia ţarului Rusiei a suferit şi mai mult de pe urma revoluţiei. Guvernul republican l-a arestat, apoi după lovitura de stat din 7 noiembrie a bolşevicilor, toţii membrii ei au fost asasinaţi. Făcînd o comparaţie între regimul ţarist şi cel bolşevic, putem observa că regimul care l-a înlocuit pe ţarul Rusiei a fost mult mai rău decît ţapul ispăşitor ce a fost sacrificat.

În ţara noastră de fiecare dată cînd opoziţia ajunge la putere foloseşte aceiaşi procedură de aruncare a responsabilităţii pe guvernarea trecută, “ţapul ispăşitor” fiind guvernarea anterioară.

Pastila de istorie (1)


În urmă cu cîteva săptămîni Ciprian Preda-Muşat mi-a propus să public pe blogul său, Gânditorul, ceva despre istorie. Mi s-a părut interesant. A mai trecut ceva timp şi n-am făcut nimic. L-am întrebat acum cîteva zile cum stă cu întrebările (conform principiului pe care îl urăsc: “Veniţi voi cu întrebările, că eu am toate răspunsurile!”). Nu stătea bine atunci, dar de ieri stă mai bine. Iată prima întrebare: “Ce s-a întîmplat după răstignirea lui Isus?” Iată primul meu răspuns:

Din punctul de vedere al celor care au vrut să îl răstignească pe Isus nu s-a întîmplat mare lucru. Bine că s-au trezit la timp şi nu au mers pe mîna ratatului ce i-a dezamăgit: falsul Mesia, falsul proroc, falsul fiu a lui David. În schimb, au reuşit să-l elibereze pe unul dintre cei mai mari patrioţi ce fusese capturat de romani: Baraba. După execuţie s-au dus acasă mulţumiţi, plini de voie bună. A două zi, de bucurie că au scăpat de primul şi l-au scăpat pe al doilea, s-au dus la Templu, au adus jertfe de Paşte, au mîncat şi au băut ca tot iudeul temător de Dumnezeu, patriot şi …fericit. Şi ce dacă mai marii Templului au constata că perdeaua din Templu s-a rupt de sus pînă jos? Moliile erau de vină! În prima zi lucrătoare a săptămînii administratorul templului a cumpărat de la Metro Ierusalim cîteva spraiuri de Raid să stîrpească definitiv, atît moliile, cît şi ouăle lor. Apoi au continuat cu viaţa de zi cu zi.

Călătoriile misionare ale lui Pavel demonstrează că în sinagogi nu se prea auzise de Isus. Cînd Pavel ajunge la Roma iudeii din sinagoră auziseră de partida sa, dar nu ştiau exact despre ce era vorba. Puţin mai tîrziu, între 66 şi 73 are loc o răscoală în Galileea. Romanii intervin şi în 70 împăratul Tit asediază şi demolează Templul din Ierusalim, unde se baricadaseră toţi cei ce credeau că Yahwe va interveni miraculos şi spectaculos împotriva romanilor. Romanii desfiinţează definitiv perdeau din Templu. Romanii cuceresc fortăreaţa Masada, ultimii apărători sinucigîndu-se. O majoră criză de identitate printre iudei.

Totuşi între 132 şi 136 evreii se răscoală din nou sub conducerea lui Simon Bar Kokhba, proclamat domn al Israelului. Unele surse afirmă că într-o scrisoare el se auto-intitula Mesia. Din nou intervine armata romană. Sute de mii de evrei au fost omorîţi sau vînduţi ca sclavi. Satele şi cetăţile Israelului au fost distruse. În 351 are loc o nouă revoltă a evreilor. Este clar că evreii nu s-ar mai fi răsculat dacă ar fi crezul că Isus Cristos era Mesia. O lecţie scumpă şi amară pentru …fostul popor ales.