Trump IS DEAD! Long LIVE… TRUMP?

Ca să supraviețuiască după schimbarea regulilor de joc în această lume, America va trebui să sară peste hopul Trump. Nu mai e cazul să dezbatem cum și de ce a ajuns Trump președinte când au existat și alți președinți care n-ar fi trebuit să se afle la Casa Albă mai mult de cinci minute. De exemplu Nixon. Nici nu e cazul să dezbatem de ce a făcut Trump ce a făcut. Pe simplul motiv că n-o s-o scoatem la capăt.

America are prea multe bătăi de cap (pe care multe și le-a făcut singură) ca să se ocupe cu deceuri din astea. Ar fi în genul filmelor făcute după carte sau a celor făcute după o întâmplare reală: e clar că acum e ușor să creionăm personajele, să punem în gura lor cuvinte, să le judecăm faptele. De aceea cu toții știm că viața bate filmul… dac-ar mai fi fost cazul s-o spun.

Lumea va trebui să sară de asemenea peste hopul Trump. Dar cu atâția imitatori m-aș mira ca fenomenul să se estompeze prea curând. Deja stau la rând alte personaje gata să-i umple golul. Evident în alte guverne, țări, continente. De aceea deși plecat Trump nu ne-a părăsit. Există o explicație și la acest fenomen.

După două mandate a lui Obama era previzibil ca un alb de dreapta să conducă SUA. Așa cum acum după un mandat pendulul a trecut de poziția zero și s-a dus în partea opusă. Deși democrat, albul Biden a ales un vice-președinte de altă culoare și pe deasupra femeie. N-aș vrea să credeți că am ceva cu cineva, că am polițe de plătit sau că nesiguranța vremurilor a pus stăpânire și pe mine. Cu tot Covidul ăsta…

Dar eu prezic că Biden (acum la 78 de ani) va ieși de pe scenă și vice-președintele îi va ocupa postul. Vom vedea pentru cât timp. Oricum, presupunând că Biden va mai fi în viață la terminarea mandatului, cine îl va realege un președinte de 82 de ani? Nu tinerii democrați! Cu atât mai puțin cei republicani.

Deja cel mai bătrân președinte ales, și în funcție, Biden nu este decât emblema lui Obama. Puțin probabil că-i va depăși realizările, indiferent care vor fi fost ele. Nu este o minune că democrații l-au ales, ci că l-au nominalizat.

De presupus că Trump nu va aștepta până la 78 de ani ca să-și ia revanșa. Cât de multe toane are se va apuca de altceva mai profitabil decât de a deveni al 47-lea președinte. Dau și eu cu presupusul, nu vă speriați c-aș fi rudă de gradul întâi cu prorocița din Delphi.

Vor re-alege americanii un președinte care a pierdut re-alegerea? A existat vreun precedent în ceea ce îi privește pe republicani? Se va întoarce America la epoca Trump frustrată de guvernarea democrată? Va deveni clasic mesajul America First? Sau Deep State va măslui din nou alegerile? Se dă startul la noi teorii ale conspirației. Cu troli, krakeni, tehnologie IT, amestecul marțienilor, reptilienilor și serviciilor foarte secrete. Indiferent din ce state. Chiar și din Statele Unite.

Va re-câștiga alt-cineva, alt republican, locul cu numărul unu de la Casa Albă cu mesajul America First? Maybe, maybe not! Vom vedea peste mai puțin de patru ani.

Dar dincolo de America suntem noi, cu caraghioslâcul nostru de politică. Încotro se îndreaptă România? Cine ar fi Trump-ul nostru, George Simion? Posibil.

Voi încerca o prognoză și în bucătăria noastră. Am prezis că o coaliție cu procente mici va fi un dezastru garantat. Și este. Dar dincolo de asta, prezice AUR-ul lui G.S. o schimbare de macaz?

Dacă citim programul AUR, da. Dacă încercăm să citim ce vreau alegătorii AUR, tot da. Dar dacă citim ce vor restul alegătorilor, inclusiv cel PSD, și cu atât mai mult UDMR, nu. Un NU mare!

Și totuși, ca și în cazul voturilor pentru Trump, mulți români au ales naționalismul, exclusivismul, desprinderea de UE. Că ei vor mai multă putere. Că noi suntem mai puri. Mai buni. Deci noi vrem să fim doar noi pentru că noi suntem cei mai buni.

Serios?

Nu cred că AUR va fi o altă gardă de fier, mai aurită. Eventual mai aiurită.

Mai repede sau mai târziu (bine-ar fi să fie mâine) va trece și pandemia. Sau dacă nu va trece, ne vom adapta. Amenințarea rusă ne va face să strângem rândurile. Să nu uităm că amenințările din vest s-au concretizat după ce România a dorit Transilvania. Au trecut aproape 200 de ani de când austriecii au renunțat la Oltenia. Dar amenințarea din est a fost continuă și recentă. Ca să nu deschidem subiectul Moldovei.

Deci,

După 40 de ani în pustie…

Incontestabil, cea mai bună perioadă a evreilor, dincolo de pierderile suferite (ce nu contează așa de mult avînd în vedere speranța de viață din acea vreme) a fost în deșertul Sinai după ieșirea din Egipt. Un fel de purgatoriu între iad (Egipt) și rai (Cannan). Acolo s-au pus bazele spirituale, naționale și statale ale Israelului, baze care, cu mici excepții, au rămas în vigoare pînă-n ziua de azi.

Din păcate sau din fericire Israelul a învățat cam tot ce trebuia să știe în acele condiții dure, cu un treinăr personal. Cel mai bun treinăr. Cu toate acestea vedem că după ce trece de cei 40 de ani Israelul o ia pe calea idolatriei. Samuel, ultimul profet îl unge pe primul împărat. Două deziluzii: una din partea lui Dumnezeu și cealaltă din partea Israelului. Și atunci răsare o întrebare – de fapt mai multe – N-au suficienți cei 40 de ani în pustie? A dat greș Dumnezeu? Se putea altcumva?

Dacă analizăm ce s-a întîmplat, ceea ce este firesc, ca să vedem cine ce a făcut, cine și de ce a greșit, vedem că Dumnezeu a lucrat cu propriul material, cu propriile metode și a obținut un rezultat limitat. Cu toate acestea el a perseverat, nu a renunțat, ca la potop. Și apoi a venit cu o soluție mai amplă, incluzînd neamurile.

Isus Cristos a răsturnat totul, dar în același timp a (re)pus universul omenesc pe o linie de start egalitaristă: credința, harul și jertfa înlocuitoare furnizată de cel ofensat (Dumnezeu) – în viziune creștină occidentală cel puțin – deschide accesul tuturor spre theosis.

În schimb noi am complicat lucrurile. Și încă le complicăm…

Dar dincolo de istoria Israelului, ne întrebăm legitim cît timp mai trebuie să treacă ca România să-și revină după perioada comunistă. Eu am o bănuială.

Că de fapt nu contează timpul. Contează altceva. Ceva ce ne scapă pentru că suntem prea preocupați să recuperăm, să cîștigăm. Ar trebui să ne oprim. Să vedem unde am ajuns. Să vedem ce este cu adevărat important. Ce dă viață. Cine suntem și de ce.

Și doar apoi să facem aliannțe. Să concepem politici de dezvoltare. Să încheiem un capitol ce ține de (prea) mult timp. Și să deschidem altul. Mai personalizat. Mai optimist. Mai orientat spre viitor, fără să uităm de trecut. Dar să ne despărțim de el. Cam ca și plecarea Israelului din Egipt. După 40 de ani de pustie. De pustia noastră.

 

In God we trust! – sau În cine credem?

În 1990 unui baptist i s-a propus să intre în PNȚ. S-a speriat și n-a intrat. Era perioada Tîrgu Mureș. Cea a inventării dosarelor ca și colaborator al Securității tuturor celor ce nu erau pe placul FSN. N-a contat că o soră mai credincioasă avusese un vis în care el ajunsese președintele României. Fiecare visează ce aiureli vrea… În definitiv tipul era pastor al unei bisericuțe de oraș, avea contacte afară și prieteni de marcă. Familie, studii de terminat, mașină, casa, etc.

Apoi a apărut fenomenul Dugulescu. Apoi, un cunoscut, tot baptist, a dat sfoară-n țară dacă să se bage-n politică sau nu. Tot în PNȚ. I-am spus că mai bine nu. A ales da. A ieșit după vreo douăzeci de ani mototolit bine. Dar în viață.

L-am mai știut pe Popa Dorel. Eram cîndva colegi de liceu. Am jucat fotbal împreună. Ba țin minte pînă-n ziua de azi unul dintre golurile pe care mi le-a marcat într-o oră de educație fizică. Am vrut să boxez mingea în loc să mă întind după ea… Și listele de protest la adresa uniunii baptiste în favoarea sa pe care am obținut semnăturile unora din biserica pe care o frecventam.

La întîlnirea de 30 de ani de la terminarea liceului n-a avut timp să vină. Era primar din partea PSD fără să fie membru al partidului. Apoi am aflat că s-a dus într-un loc mai bun. După ce n-a mai fost reales. Era și el pastor.

Dugulescu, celălalt frate sau Dorel Popa au făcut politică. Poate bine sau foarte bine. Dar se poate spune că au făcut ce au putut sau au știut. Sau mai bine zis, ce n-au știut. Pentru simplu fapt că nimeni nu i-a învățat să facă politică. Pentru că au avut bun simț au făcut totuși față. Chiar dacă în vremea apusă unii au dat cu subsemnatul.

Apoi ne-am luat de cap. Unii cu alții. Pe diverse motive. Dar nu pe alea politice. Am făcut șvaițer bisericile, școlile, în general cam tot. Și acu vrem napoi în politică. Cu fețe noi. Că astea vechi s-au dus. Fără prea multe urme, testamente sau influențe. de ce făra astea? Pentru că nu-mi amintesc Legea Dugulescu în favoarea persoanelor cu handicap. Sau Legea pastor cutărescu în favoarea altei categorii de persoane defavorizate.

Și au apărut secretari de stat, ba chiar miniștrii pocăiți. Pe cine reprezintă? Cui slujesc? Cînd? Impresia pe care-au lăsat-o este că n-au nici o treabă cu God. Pentru că nu se vede. Pentru că nu se aude. Pentru că e doar politică și nimic mai mult.

O dată am dat și eu mîna cu un senator din ăsta. Nu-i țin minte numele. Precis că l-a uitat pe-al meu în secunda următoare. Costumul îi venea turnat.

Apoi a venit Costea. Cu surle și trîmbițe. Cu susținere. După publicitatea referendumului. Fîs…

Și așa ajungem la Alternativa, la dreapta și la alte alternative. Acum ceva timp Mihail Neamțu era cam zglobiu prin parlament fluturînd tricolorul prin fața nasului unei vipere. Și? Fusesem prieten cu el pe Facebook. L-am desfrienduit după mai multe afirmații pe care le-am considerat ciudate. L-aș caracteriza ca un profitor ieftin cu ambiții mari. De ce? De aia. De șopîrla alunecoasă. De Boris Johnson creștin.

De ce spun asta riscînd să-mi antagonizez prietenii, frații? Pentru că se știe încă din antichitate, creștinii sunt naivi. Mai ales în materie de politică. Sunt vulnerabili la minciuni. La minuni. La ceva ce pare o minune. De exemplu la Constantin. Știți care. La Napoleon. La Hitler. La Ceaușescu. Mai țineți minte osanalele la adresa lor. Și doar o infimă minoritate a fost contra. A riscat. A fost persecutată. Sau lichidată. Asta în vreme ce biserica se bucura de pace… Ce pace! Vecină cu moartea.

Care creștin de marcă a stat pe tronul cezarului? Sau să o iau mai nuanțat: care creștin de marcă a devenit papă? Unii spun că nici măcar Petru…

Și ar mai fi de lămurit ceva. Treacă de la mine botezul lui Constantin pe patul de moarte. Treacă de la mine sîngele vărsat în numele Bisericii sau a lui God. Sau banii cheltuiți că în God we trust. Cei ce au ca mărturisire de credință botezul adulților, nașterea din nou, apartenența la o biserica vie ar trebui să-i voteze pe cei ce miros a creștinism pentru că tămîiază-n stînga și-n dreapta cu pompă intelectuală? Că se aseamănă cu domnii veacului acestuia?

Doar pentru că cineva luptă pentru dreptate, nu înseamnă că este și de partea lui God. Și în Germania lui Hitler hoții mergeau la închisoare. Iar homosexualii în lagăr. Nu puțini creștini au ajuns în lagăre. Doar că cei mai mulți n-au ajuns. Și nu au ridicat vocea. Nu au sabotat nazismul. Ba din contra. Au fost buni patrioți. Dar cum rămîne cu God și cu politica? Trebuie să creadă politicianul în God?

Să nu mă înțelegeti greșit. Nu sunt contra unui creștin care face politică. Sunt doar contra oricărui creștin care-l folosește pe God în numele partidului, al său personal pentru avantaje politice. Ce este el? Un alt tip de proroc mincinos. Sau de profitor. Profitor cu convingeri creștine. Ce, n-ați mai văzut așa ceva? Deschideți o carte de Istoria Bisericii. Oricare!

Domle, ești creștin și vrei să faci politică? Dă-i drumul! Dar nu amesteca bărcile că ți se udă poponeața! Vrei să schimbi lumea? Încearcă! Poate vei reuși. Dar nu amesteca Apocalipsa și agenda ta politică că s-ar putea să iasă rău. Chiar dacă creștinii sunt naivi, ceilalți nu sunt. Și ei n-au milă.

Încă un argument în defavoarea creștinismului amestecat cu politica? S-a constatat că prorocii mincinoși au adepți mai loiali decît cei adevărați, considerați banali. Nu credeți? Să vă spun de ce. După ce mincinosul a greșit data declanșării apocalipsei, adepții săi nu puteau să admită că au fost duși de nas. Că au fost prostiți. Așa că l-au susținut, l-au urmat, l-au crezut. În continuare. Nu puteau admite că EI au greșit. Sau cine știe, God a mai dat har…

Aveți grijă să nu cădeți în categoria asta de credincioși super-creduli. Și nu uitați încă un lucru sau mai bine zis o avertizare: spre deosebire de prorocii mincinoși acei proroci poate banali prin adevărurile pe care le enunță se remarcă de obicei printr-o calitate negativă: deranjează!

Te-am deranjat cumva? N-am nici un merit! In God I trust!

Nostalgia comunismului autohton (2)

În prima parte (https://pasareaphoenixremixed.wordpress.com/2016/10/07/nostalgia-comunismului-autohton-1/) am încercat o succintă analiză a ceea ce a făcut bine sau aproape bine Ceaușescu. În ceea ce urmează voi încerca să analizez succint, fără să fiu exhaustiv, cîteva dintre hibele acestui regim.

Epoca Ceaușescu a început după decesul lui Gheorghe Gheorghiu-Dej, conducătorul PMR. Acesta a început trecerea de la stalinism la un comunism autohton, mai independent față de Moscova, mai aproape de român. Sub Dej a început industrializarea, sub Ceaușescu a continuat intensiv, extensiv și păgubos. De exemplu, în materie de industrie a mobilei România avea vreo 20 de combinate de prelucrare a lemnului care făceau PAL. Canada avea doar două. O discuție purtată cu un proaspăt absolvent al facultății silvice în anii 70 m-a informat că pădurile noastre sunt foarte bolnave. Și ce dacă?

În materie de industrie petrolieră nu se știe de ce exploatarea petrolului a început în zona de vest a țării la circa 20 de ani după ce germanii au prospectat zona în anii 40. Dar ungurii au început cu vreo 10 ani înaintea noastră. Tot în această branșă s-a construit termocentrala de șisturi bituminoase, undeva pe vîrf de munte. O idee epocală, nici americanii nu au ajuns la performanța asta… Doar că atunci cînd venea în vizită Ceaușescu termocentrala folosea mii de tone de păcură pentru a produce curent electric. Tehnologia românească nu atingea performanțele necesare pentru ca raportul cheltuieli/producție megawați să fie rentabil. Dar banii s-au cheltuit.

S-au investit sute de milioane de dolari și mărci în industrie: Pitești, Craiova, Brașov produceau autoturisme, respectiv camioane sub licență Renault, Citroen și Man. Doar că după 10 ani se produceau aceleași modele cu mici variații. Ele nu se mai puteau concura modelele din vest și se vindeau la prețuri mai mici. Se fabricau autobuze, microbuze și autospeciale. În afară de armament… Tancuri, amfibii, taburi, tunuri, mitraliere, aruncătoare de mine, elicoptere, pontoane, etc plus muniția aferentă.

În materie de material rulant CFR, cu toate că s-a produs cea mai mare platformă de transport ca număr de osii existentă din lume (se închiria în străinătate pe valută) se mai fabricau vagoane supraetajate sub licență RDG (licență veche dinainte de anul 1940).

În materie de mașini-unelte, un domeniu favorizat ideologic pentru că producția de mașini-unelte (strunguri, freze, raboteze, mașini de prelucrare a metalelor în general) s-a investit mult cumpărîndu-se licențe și unele mașini de precizie. Dar unele licențe erau învechite. De exemplu la Aris (Fabrica de strunguri Arad) încă se producea în 1990 strungul DLZ (licență RDG) proiectat în 1939. La fel strungurile revolver DRT.

Apoi s-a redeschis canalul Dunăre-Marea Neagră, un proiect abandonat de regim în anii 50. Ideologic era locul unde opozanții regimului își ispășeau crezul politic dacă nu cumva erau exterminați. Proiectul s-a dovedit o mare inepție tehnică și a fost sistat, vinovații (comuniști) fiind trași la răspundere de regim. Ca să dovedească că poate să facă ce n-a făcut predecesorul său (criticat de Ceaușescu la un congres PCR), Ceaușescu a redeschis șantierul și a realizat canalul cheltuind sume enorme.

Alt proiect inutil a fost construcția Casei Poporului, un fel de catedrală seculară a mîntuirii neamului în chip politic, comunist. Industria a produs pentru această clădire ce n-a produs pentru nimeni unicate de mari dimensiuni pe care le-a plătit poporul.

Înainte de această perioadă, Ceaușescu a făcut o vizită de pomină în China, Kampucia și Coreea de Nord. Revenit acasă a început schimbările: s-a trecut la reduceri. S-au redus dimensiunile paginilor la ziare, reviste, publicații în general. Au dispărut publicații. S-au tăiat banii de la cultură, tv, cinematografie. S-a trecut la indigenizarea produselor de import. S-a raționalizat consumul de benzină, alimente și electricitate. Nu se mai putea cumpăra în rate decît mașina și casa (după care așteptai cîțiva ani să le primești). Dacă erai tînăr căsătorit pînă în 25 sau 30 de ani puteai să-ți iei mobilă în rate.

Programele tv s-au redus la 2 ore în timpul săptămînii, vreo 12 sîmbăta și 17 duminica. Excepție făceau meciurile de fotbal internaționale ale echipelor din România sau a naţionalei, olimpiadele, congresele partidului și mitingurile la care vorbea Ceaușescu. Filmele de la tv aveau nume schimbate și erau căsăpite pînă la o oră și zece minute pentru a nu plăti drepturi de autor. Circula o vorbă: Ceaușescu se lupta să unească telejurnalul de seară cu cel de noapte. Și uneori așa se întîmpla dacă vizita vreun obiectiv important, o țară sau primea vizita unui important om de stat.

Nu știu de ce-i apucă nostalgia pe unii. Poate după tinerețe, poate după ieftina mulțumire că ai găsit ceva ce pînă mai ieri se găsea pe toate gardurile sau pur si simplu pentru simplitatea si predictibilitatea vieții de zi cu zi. Și cine știe, poate pentru bucuria de a face o baia fierbinte o dată pe săptămînă, pentru cea de a apăsa pe întrerupător și de a vedea că se aprinde lumina sau pentru nostalgia ședințelor de partid instruite de Biroul Organizaţiei de Bază a PCR al intreprinderii nu se mai contenea cu critici, autocritici la adresa cutărui tovarăș.

Aplauze tovarăși!

Europa e cu ochii pe noi. Noi, noi și iar noi!

Prin 2015 scriam așa ceva. A ajuns o ciornă naftalinată. Am scuturat naftalina de pe ea si parcă e destul de actuală. Mîine pun ceva ce-am scris prin 2010…

 

Dacă Europa… să fie cu ochii aţintiţi asupra noastră, dacă mă pot pronunţa astfel, care lovesc soţietatea, adică fiindcă din cauza zguduirilor… şi… idei subversive… (asudă şi se rătăceşte din ce în ce) şi mă-nţelegi, mai în sfârşit, pentru care în orce ocaziuni solemne a dat probe de tact… vreau să zic într-o privinţă, poporul, naţiunea, România… (cu tărie) ţara în sfârşit… cu bun-simţ, pentru ca Europa cu un moment mai nainte să vie şi să recunoască, de la care putem zice depandă… (se încurcă şi asudă mai tare) precum, – daţi-mi voie – (se şterge) precum la 21, daţi-mi voie (se şterge) la 48, la 34, la 54, la 64, la 74 asemenea şi la 84 şi 94, şi eţetera, întru cât ne priveşte… pentru ca să dăm exemplul chiar surorilor noastre de ginte latine însă! (foarte asudat, se şterge, bea, iar se şterge şi suflă foarte greu.

De ce la noi e altcumva decît în Europa? Păi nu știu.

De exemplu: la noi se dădeau bani și încă se dau, la autostop. Lucrezi la stat, iei pe cineva cu mașina statului și faci ciubuc. Tot să fii șofer. E un fel de privatizare. La un giob, un giob jumate.

Ne mai întrebăm de ce nașu încasa la greu? S-a privatizat cefereu înainte de vreme!

Apoi portarii de la spitale. Ia încearcă să treci de ei înainte de vreme. Nu merge. Sau plătești. Asta-i treaba. S-o fi privatizat spitalul sau cel puțin ghereta de la intare. Noroc că nu se plătește ieșirea. Dar să nu le dăm unora idei!

Ne mai întrebăm de ce iau bani profii, doctorii, funcționarii mici și mari. S-au privatizat și ei. Doar n-o să rămînă în urma șoferilor, a pîrliților de conductorilor de tren și a portarilor de la spitale!

Și așa ni s-a creat reflexul: dăm. Ce să mai stăm la coadă, să ne întrebăm de ce să dăm, cît, la cine? Dăm la toți de la început. O dată compromis omul nu mai poate spune nu.

Ia d-aici!

În 5 minute, după ce am dat o raită prin piață pentru mama, reintru. Fugi d-aici, ți-am dat acum 5 minute! Tu acu ai intrat? Na și ție! D-o bere! D-o cafea. Do major! Andante, ma non troppo!!!

Și atunci ne mirăm că piciul ne pică la evaluarea națională, că echipa de baschet a încasat-o cu 89 la 3 în meci internațional și că mai la vest bolile se tratează mai bine.

De ce-o fi așa?

Poate pentru că eram și încă suntem marcați de un sentiment de inferioritate. Mulți erau cu ochii pe noi ca ne ocupe, să ne taxeze și să ne jecmănească. Europa a intrat destul de tîrziu în mentalul autohton. Înaintea ei au fost goții, cumanii, pecenegii, tătarii, turcii, ungurii, polonezii, bulgarii, nemții, și alții.

De ce spun asta? Pentru că încă suntem marcați de valurile de popoare migratoare, noi definindu-ne prin statut ca ne-migratori. Noi aici ne-am născut, aici eram, aici stăteam. Dacă ne gîndim bine am constata că viața pe pămînt a apărut aici, la noi, în proto-Dacia. Cu niscaiva inițiativă creștină tragem concluzia logică că paradisul delimita granițele Daciei încă înainte de existența ei și Adam și Eva erau bineînțeles de-ai noștri.

Apoi au venit perșii să ceară, macedonienii, romanii, goții și toți ăialalți. Pentru noi marea migrație s-a încheiat cu plecarea trupelor sovietice. Dar, ca un făcut, după ce am rămas noi de noi, nu am luat-o spre Europa, ci am luat-o spre… noi.

Am (re)descoperit că  eram buricul pămîntului. Probabil că așa era. Nu oricine avea un savant de renume mondial fără liceu, cel mai iubit fiu al poporului cumulînd toate funcțiile disponibile în afara celor religioase. Să fi ajuns Ceaușescu patriarh! Am fi fost unici, demni urmași ai cezarilor ce erau proclamați zei. Dar cult i s-a adus și lui Ceaușescu. La Daciadă, la Cîntarea României, la congrese și conferințe.

Și noi eram pe veci aici stăpîni. Brrrr! Cum sună! Mi se face piele de găină!

De ce n-a fost ales Peter Costea în PE?

Există mai mulți cetățeni și cetățene, frați și surori care se întreabă de ce Peter Costea, ce a candidat la un loc în PE, nu a întrunit suficiente voturi în 26 mai 2019. Încerc sa găsesc cîteva explicații.

 

 

Au fost două campanii de publicitate pozitivă pentru Peter Costea: una la referendumul pentru re-definirea familiei și a doua la campania pentru alegerile în PE. Ce au arătat rezultatele ambelor campanii?

 

 

Prima, cu rezultatele știute, adică neîntrunirea numărului de votanți ca referendumul să fie acceptat, a demonstrat că românii nu sunt preocupați de subiectul supus la vot. Nu că ei ar fi pro LGTB. Probabil și mai pregnant, românii au vrut să transmită inițiatorilor acelui referendum, printre care s-au numărat PSD și ALDE, că nu sunt de acord cu o inițiativa venită din această direcție.

 

 

Asocierea cu aceste partide, sau mai degrabă, asocierea subiectului referendumului cu care se identifica Peter Costea, fondator al Alianței Familiilor din România și se identificau și aceste partide (cu lideri deja condamnați), a ridicat semne de întrebare rămase fără răspuns din partea sa. Nu a existat o delimitate clară între Peter Costea și aceștia.

 

 

În plus, vizitele unor lideri ai acestor partide în unele biserici, sponsorizarea construcției unei anumite biserici venită din partea guvernului și a primăriei capitalei, au ridicat și mai multe întrebări și a generat confuzie. Nu atît în ceea ce privește referendumul, ci în ceea ce privește simpatiile venind dinspre putere, o posibilă (deși improbabilă) afiliere PSD-ALDE.

 

 

Reacția post-referendum a președintelui Iohannis a creat mai multă confuzie în rîndurile alegătorilor evanghelici, împingîndu-i spre extrema dreaptă talibană autohtonă. Nici că se putea mai rău din partea unui președinte foarte gînditor și extrem de tăcut. Dacă tăcea, de data asta, filosof rămînea! Mitingul de susținere al Oradiei, și nu numai, exprimările liderilor din aria eclesială au convers spre distanțarea de Iohannis, în ciuda pericolului trimiterii alegătorilor spre tabăra adversă acestuia, PSD-ALDE.

 

 

 

Ca urmare, fără să fi făcut propagandă PSD-ALDE la primul referendum, nici ulterior campanie electorală în favoarea acestei alianțe malefice în mediul politic românesc, Peter Costea a fost asociat, cel puțin în subconștient, cu duetul politic Dragnea (coruptul condamnat și divorțat) – Tăriceanu (multe neveste). Cu toate că referendumul a obținut 3531732 de voturi pentru, acestea nu s-au dat pentru Peter Costea, ci noii definiții propuse pentru familie.

 

 

La cel de-al doilea vot și la referendumul pe justiție, Peter Costea a avut un handicap serios, în ciuda faptului ca a obținut înscrierea pe liste ca independent.

 

 

În primul rînd concurentul principal a fost referendumul, justiția care a ținut știrile ani de zile, nu alegerile în PE.

 

 

În al doilea rînd, Peter Costea și susținătorii domniei sale au crezut (poate în mod naiv) că voturile de la referendumul pentru familie se vor regăsi și la alegerile pentru PE. Un calcul total eronat. La referendumul pentru familie implicarea politică a opoziției n-a fost directă, ci indirectă. Opoziția s-a manifestat prin absența de la vot. Acum miza era una a implicării directe.

 

 

În al treilea rînd, din cele trei milioane și jumătate ce au votat pentru schimbarea definiției familiei au existat și susținători ai altor partide decît PSD și ALDE. Ca urmare, susținătorii PNL (de exemplu) nu au votat Peter Costea. Dar aceștia au preferat să voteze și la referendum pentru a transmite un mesaj politic puterii. Rezultatul alegerilor tranșat în favoarea PNL vorbește de la sine. Alegătorii UDMR ar fi poate al doilea mare domeniu conservator pierdut de Peter Costea.

 

 

În cele ce urmează voi adăuga și alte elemente ce cred că au influențat eliminarea lui Peter Costea din cursa pentru PE.

 

 

 

Dincolo de originea sa românească Peter Costea nu a convins că este un candidat al poporului. Dacă toți evanghelicii l-ar fi votat poate că ar fi reușit să strîngă suficiente voturi. Dar Peter Costea nu a convins pentru că nu a mirosit a evanghelic român… Cam cum n-a mirosit a Românie de salam cu soia Rațiu la primele alegeri libere de acum 30 de ani.

 

 

Peter Costea a fost și încă este, prea american. Prea distant, prea inexpresiv și prea necarismatic. N-are alura de salvator. Nici măcar de predicator.

 

 

Asocierea sa cu unele personaje din Statele Unite (cum ar fi pastorul penticostal Cristian Ionescu) cu agendă politică intrusivă în bisericile din România a generat o reacție de respingere sau cel puțin de reținere, în mediile autohtone cu o orientare mai naționalistă. Aceeași reacție poate fi bifată si în dreptul cercurilor evanghelice moderate, în care identitatea Peter Costea – Biserică-Dumnezeu-autoritate nu înseamnă neapărat același lucru cu Dumnezeu-Biblie-har-implicare-responsabilitate.

 

 

Ca urmare Peter Costea nu a reușit sa convingă. Aceasta nu din cauză că ar avea un caracter nepotrivit, înclinații dubioase sau patimi ascunse, nici din cauza mesajului său, ci pur și simplu, pentru ca nu s-a potrivit momentului politic și mediului la care a făcut apel. Spus pe limba sa, The wrong guy in the wrong place at the wrong time…

 

 

După două încercări ar urma a treia. Ca aceasta să reușească Peter Costea ar trebui să se adapteze, să se identifice cu poporul român, dincolo de mediul evanghelic conservator. Peter Costea ar trebui să fie diferit, dar în primul rînd ar trebui să fie român cu un mesaj pentru România.

 

Și poate ar trebui să își ia un timp de meditație asupra evenimentelor și oamenilor, asupra obiectivelor și resurselor ce le-a avut la dispoziție pentru a pregăti mai bine sau cel puțin diferit, următoarea campanie.

 

 

Succes!

Interesul poartă fesul… soldatului american

Se spune că interesul poartă fesul. Adică fesul (în speță cel turcesc la origine) merge unde îl duce interesul lui Ali. Normal că interesele te pun în mișcare. Cam așa se întîmplă pretutindeni. Chiar în America. Dar nu mulți dintre noi știu că în urmă cu destui de mulți ani, saudiții (și nu numai) au fost invitați să investească în America. Și au făcut-o. Faptul că CNN este acum patronată de un prinț saudit musulman este doar vîrful aisbergului.

Ca urmare, atunci cînd Trump a lansat ideea Let’s make America great again! și lozinca America First, America First! eforturile americanilor, fie ei de stînga, dar mai ales de dreapta, și banii ce decurg de aici se îndreaptă spre investitorii ce dețin economia americană.

Apărarea intereselor americane nu mai este NUMAI apărarea intereselor americane. Este apărarea intereselor financiare americane care nu sunt 100% americane.

În mod ironic, atunci cînd soldații americani mor, sîngele lor vărsat pe cîmpuri de luptă străine pompează bani în buzunarele investitorilor, inclusiv în cele ale investitorilor musulmani din alte țări.

Iată de ce un război mondial va fi mult mai complicat, iată de ce o nouă cursă a înarmării trebuie văzută printr-o nouă prismă și iată de ce apărarea gliei, a nevoilor și a neamului nu mai este ce era odinioară.

Poeții nu o mai cîntă, tipografiile nu mai tipăresc efluvii patriotice. banii se fac altcumva, altundeva, de altcineva. Și în ciuda idealismului uman, banii pun lumea în mișcare.

Ni s-a promis liberă circulație, economie de piață și libertatea cuvîntului. Oare nu asta am cerut și noi? Dar ce se ascunde în spatele ei numai Dumnezeu și Satana știu mai bine… Primul pentru că ne arată adevărul și al doilea pentru că ni-l ascunde. Dar fiecare dintre ei cunosc ADEVĂRUL.

Întrebarea nu este ce facem noi să îndreptăm situația, ci ce facem noi cu Adevărul?

A fi sau a nu fi Bodnariu, aceasta-i întrebarea…

Abuz, refuz, banuz… ar fi fost titlul inițial. În lipsa unuia mai bun. Sau de fapt în lipsa unuia care să spargă banalul. Dar să revin la meandrele concretului și la banalul situației.

Aș începe prin a menționa încă o dată, așa cum am făcut-o de mai multe ori pe acest blog, că am început să ne triem prietenii și să ne acceptăm dușmanii (cel puțin cei ideologici) cu ajutorul unor ochelari străini: rama și sticla sunt străine. Este normal, cred eu, ca în unele etape ale vieții să luptăm pentru o cauză sau alta și să ne pomenim cu adversari neplăcuți (adică dintre prieteni) și cu aliați și mai neplăcuți (adică dintre inamicii noștri ideologici). Cam așa s-a întîmplat cu cazul Bodnariu.

Ce sper eu, cu toate că prin natura mea sunt un radical, un alb-negrist ce nu admite jumătăți de măsură și un războinic ce nu uită (sper, zic eu), ca după ce lucrurile se vor mai liniști, să intrăm în normal, să ne re-împrietenim, să analizăm la rece ce am greșit și ce am făcut bine, să ne iertăm și să mergem mai departe. Nu ca și cînd nimic nu s-ar fi întîmplat, ci ca după un somn bun, să ne sculăm cu mintea limpede, cu inima împăcată și cu dorința și convingerea că lucrurile pot fi tranșate corect. Chiar dacă aș ști ce înseamnă acest corect nu vrea să spun pentru că, nu-i așa, situația nu s-a calmat. Deocamdată.

Dar aș încerca ceva. Știu că nu voi fi pe placul tuturor participanților și implicaților într-o tabără sau alta, dar trebuie să plec de la un punct. Cum mă cunoașteți și mă știu și eu un pic cam extremist, după cum v-am mărturisit deja, o să am mai multe începuturi…

Unul ar fi un răspuns la întrebarea pusă ieri parcă de cineva pe Facebook: De ce dau share  de pe blogul domnului Mănăstireanu? Cu asta ar trebui să închei de fapt, dar, ca să nu vă plictisesc cu pledoaria mea și ca să vă dau posibilitatea încheierii dialogului (pentru cei cantonați în zona să se facă dreptate sau să murim cu ei de gît…), mărturisesc că mă cunosc cu domnul Mănăstireanu de prin 1983. Am petrecut un an la Londra studiind teologia și am fost colegi de doctorat. În plus ne aflăm pe aceiași poziție în ceea ce privește rolul și importanța ucenicizării în Biserică. Cu toate acestea, ne despart poate mult mai multe chestiuni. De exemplu, eu nu admit ca și domnul Mănăstireanu că Dumnezeul nostru este același cu Allah (din multe considerente), nu împărtășesc nici aceiași credință, adică cea anglicană, cu toate că avem unele afinități pe direcție protestantă, și probabil că nici nu avem aceiași practică în ceea ce privește creșterea copiilor, eu fiind mult mai apropiat de practica familiei Bodnariu. În egală măsură, nu recurg ca și dînsul, la un limbaj tranșant în ceea ce privește dialogul cu opozanții. Din care cauză nu avem aceiași prieteni și inamici ideologici. Deci, ca să zic așa, în pofida asemănărilor și în ciuda deosebirilor am avea motive să ne situăm pe poziții antagoniste. Cu toate acestea îl reproduc sau reproduc ceea ce publică. Uneori.

Acestea fiind zise, aș dori să vă pun o întrebare. De fapt să reproduc o întrebare: De ce unele națiuni reușesc, au succes, sunt prospere, în timp ce altele, orice ar face nu? Dacă ne uităm la țara noastră și vedem statisticile, observăm că pe vremea comunismului, ea era, cu excepția Albaniei, ultima din Europa. Acum este ultima din Uniunea Europeană, cu excepția Bulgariei. Nu progresăm în ciuda schimbării sistemului. Nu reușim să depășim un stadiu de dezvoltare ca popor, ca națiune, ca țară. Cu toate că vrem mai mult, mai bine, mai sus. Nu ne merge. De ce? Urmăriți din clipul de mai jos imaginile de la 19.20

Va schimba ceva acțiunea anti-Norvegia? Va schimba cu ceva Barnevernet-ul? Probabil că da. Va aduce acest val de energie descătușată copiii înapoi familiei Bodnariu? Probabil că… Nu știu. Nădăjduiesc ca orice părinte că da. Dar nu aceasta este întrebarea cea mai importantă. Cea mai importantă întrebare este dacă tot acest caz va schimba țara noastră, familia mea, pe mine. Căci altfel nu are sens. De ce? Pentru în eventualitatea unei victorii a cauzei anti-Barnevernet cei ce vor cîștiga vor fi tot norvegienii. Vor cîștiga o instituție mai bună, în aceleași condiții de trai, la același standard de viață. Nu cred că legea din Norvegia va stipula că de acum încolo vei putea să le mai arzi copiiilor o pălmuță la fund și să le administrezi o urecheală din cînd în cînd. Să fim serioși. În țara în care cerșetoria nu există pînă n-am reintrodus-o noi românii, nu se va reveni la practici catalogate barbare prin lege.

Unde eu aș vrea să văd schimbarea, este aici. La mine acasă. În țara în care trăiesc. Nu contează că familia Bodnariu se întoarce în România. Aș vrea ca familia Bodnariu să fie liberă să-și crească copiii, dar aș mai vrea să facem ceva ca să schimbăm nenorocitul ăsta de sistem în care trăim și căruia ne supunem aproape orbește. Aș vrea să spun că a trecut destul timp de cînd s-a desființat Partidul Comunist Român, dar noi, nu norvegienii, trăim cu aceleași metehne comuniste și preferăm să dăm bir cu fugiții, să luptăm pentru o cauză externă, decît să schimbăm ceva ce ne afectează direct, în fiecare zi și pe majoritatea dintre noi.

Nu am o afiliere politică și nu cred că la ora actuală politicienii din România scot țara noastră din marasmul în care se scaldă. Același lucru se poate constata și în domeniul religiei. Al învățămîntului și al justiției. Nu cred că mai trebuie să adaug ceva. Dar aș vrea să facem ceva concret să se schimbe ceva AICI și să se schimbe DEFINITIV.

Noi creștinii o tot dăm cu păcatul, Satana, Dumnezeu și Biserica. Și? Bînguim o rugăciune, două și gata. Nu facem nimic. NIMIC!

Foarte bine că s-au aliat cultele. Că s-au unit pentru o cauză comună. Întrebarea mea este: ce urmează? Cîștigată sau pierdută, această cauză nu ne mută cu un milimetru mai aproape de vîrful ierarhiei mondiale. Sau europene. Cînd vom avea disponibilitatea, curajul, hotărîrea și energia de a schimba ceva aici la noi? Și de a schimba definitiv. Cînd ne vom transforma din pesimiști în optimiști? Din consumatori în catalizatori. Cînd impactul va fi atît de mare încît nu va putea fi oprit de ceea ce este imoral, decadent, auto-destructiv și abuziv?

Ei, da! Întrebarea nu este de fapt a fi sau a nu fi Bodnariu. Întrebarea este alta. Este aceea ce ne va aduce pe toți împreună pentru a ne schimba optica, mentalitățile, țara și de a trăi altcumva pentru a produce schimbarea. Una definitivă. Aici și acum. În ROMÂNIA.

 

 

De ce nu-mi place

În ciuda internaționalismului proletar, adică a acelei doctrine comuniste ce spunea că proletarii n-au patrie, doar țară și că solidaritatea proletariatului depășește granițele naționale și prejudecățile neamului din care provine proletarul/proletara, de mic copil mi s-a inoculat, mai pe ascuns, un dram de mîndrie națională. În ciuda comunismului ce voia în faza stalinistă sovietică să desnaționalizeze România eram conștient că limba maternă era româna, nu sovietica. Cum nu-mi plăcea rusa, nici maghiara, franceza începută cu o profă evreică (alt tip de internaționalism…) m-a dus cucerit. Melodicitatea limbii te făcea să-ți dorești o a doua patrie interzisă.

Apoi istoria m-a pregătit să mor cu arma în mînă, indiferent dacă arma asta era o pușcă, un cuțit de bucătărie sau mai știu eu ce obiect contondent. A la guerre, comme á la guerre. Creștinismul m-a găsit în faza proiectării de diferite mijloace de lichidare a semenilor umani. Ca urmare am abandonat domeniul cu totul. Efectul a dus la despărțirea de design și desen, la abandonarea sutelor de desene și schițe. Mi-a rămas doar desenul tehnic, o chestie inofensivă.

În fine, dragostea de țară s-a concretizat mai mult în criticarea ei, în contra curentului patriotard propagat de linia oficială a statului Republica Socialistă România. Acum îmi erau dragi toți creștinii, dar mai ales unii dintre ei, considerați capitaliști și imperialiști. Un tip de des-naționalizare a urmat negreșit, dar au venit evenimentele din decembrie 1989, cînd a mai răbufnit din mine o dată naționalismul. L-am pus pe raft, la naftalină, în ianuarie 90 cînd mi-am luat adio de la primăria Arad.

Cu toate astea, la Londra căutam avid veștile despre România, fiind dezamăgit de româncele în fuste foarte colorate, largi și plisate ce erau fotografiate prin diverse orașe din Europa și țara era criticată că-i discrimina pe țigani. La noi pînă atunci nu existau cuvintele discriminare, rasism. Era doar exploatarea ce se manifesta în fel și chip.

Cu patriotismul am dus-o bine grație campionatului mondial de fotbal. Unii încă se mai hrănesc din el…

Dar de ce atîta tura-vura despre patriotism și românism, oare ce aș vrea să spun? Vreau să spun că peste două milioane de români au plecat să lucreze și să trăiască în alte țări. Nu-i bai. Dar în același timp mi-e greu să văd cum Rusia-și ia Crimeea înapoi, iar nouă ni se cere să ne vedem de Moldova noastră de dincoace de Prut, nu de aialaltă ce ne-au luat-o cu japca.

În aceiași ordine de idei mi se pare nedrept ca Rusia să dețină o parte din Prusia Orientală ce n-a fost niciodată rusească. Aia n-ar trebui luată înapoi de cineva? În numele unui patriotism local sau a ce?

Și ajungem la problema migranților ce vor și ei apă și pământ. Păi în mod natural n-au nici un drept. De ce nu-și dau pământul de acasă pe ceva? Și Avraam a dat bani buni ca să cumpere un cimitir destul de mic. Apoi dacă tot am murit de sute de ani încoace să ne apărăm pămîntul, nu mi-ar place să-l dăm oricui vine și pretinde că vrea să se așeze. Ei n-au murit pentru pămîntul ăsta. Ei n-au suferit pentru pămîntul ăsta. O să moară ei pentru el? Înseamnă ceva Mărășești, Mărăști, Oituz pentru ei? Cine știe? Le spune ceva Dănilă Prepeleac a lui Ion Creangă? Puțin probabil.

De aia nu-mi place, din punctul ăsta de vedere.

Mă supără că cei ce știu cine e Dănilă Prepeleac ne-au dat de înțeles că Mărășești, Mărăști, Oituz nu înseamnă nici pentru ei nimic, cu toate că-s români. De aia nu-mi mai place!

Și atunci redevin creștin, îmi abandonez cetățenia pămîntească pentru cea cerească.

Acropole în flăcări

În 2012 am selectat cîteva date despre rezistența grecilor față de ocupația nazistă. Grecilor nu le place să fie ocupați. Mă întreb ce s-ar fi întîmplat dacă erau ocupați de sovietici și dacă sovieticii le-ar fi luat o Moldovă sau o Macedonie din patrie, din Elada? Oare ce se va întîmpla mîine, poimîine? Dacă SUA ar fi dictat încă politica în Europa, ar fi apărut o lovitură de stat. Dacă Rusia dictează apar separatiști rusofoni. Cine vor fi rusofonii Greciei?

sursa: Wikipedia

Manolis Glezos (Greek: Μανώλης Γλέζος) (born September 9, 1922) is a Greek left wing politician and writer, worldwide known especially for his participation in the World War II resistence.

1922 – 1945

Born in the village of Apiranthos (or Aperathu), Naxos, Glezos moved to Athens in 1935 together with his family, where he finished high school. During his high school years in Athens he also worked as a pharmacy employee. He was admitted to the Higher School of Economic and Commercial Studies (known today as the Athens University of Economics and Business) in 1940. In 1939, still a high school student, Glezos participated in the creation of an anti-fascist youth group against the Italian occupation of the Dodecanese and the dictatorship of Ioannis Metaxas. At the onset of World War II he was asked to join the Greek army in the Albanian front against Italy, but was rejected because he was under age. Instead, he worked as a volunteer for the Hellenic Ministry of Economics. During the Axis occupation of Greece, he worked for the Hellenic Red Cross and the municipality of Athens, while actively involved in the resistance.

The swastika on the Akropolis

On May 30, 1941, he and Apostolos Santas climbed on the Acropolis and tore down the swastika, which had been there since April 27, 1941, when the Nazi forces had entered Athens.^{[citation needed]} It inspired not only the Greeks, but all subjected people, to resist against the occupation, and established them both as two international anti-Nazi heroes. The Nazi regime responded by sentencing Glezos and Santas to death in absentia. Glezos was arrested by the German occupation forces on March 24, 1942, and he was subjected to imprisonment and torture. As a result of this treatment, he was affected by tuberculosis. He was arrested on April 21, 1943 by the Italian occupation forces and spent three months in jail. On February 7, 1944 he was arrested again, this time by Greek Nazi collaborators. He spent another seven and a half months in jail, until he finally escaped on September 21 of the same year.

1946 – 1974

Glezos on a 1959 Soviet postage stamp.

The end of World War II was not the end of Glezos’ plight. On March 3, 1948, in the midst of the Greek Civil War, he was put to trial for his political convictions and sentenced to death multiple times by the right-wing government. However, his death sentences were not executed, because of the international public outcry. His death penalties were reduced to a life sentence in 1950. Even though he was still imprisoned, Manolis Glezos was elected member of the Hellenic Parliament in 1951, under the flag of the United Democratic Left, also known as EDA (Greek: Ενιαία Δημοκρατική Αριστερά, ΕΔΑ). Upon his election, he went on a hunger strike demanding the release of his fellow EDA MPs that were imprisoned or exiled in the Greek islands. He ended his hunger strike upon the release of 7 MPs from their exile. He was released from prison on July 16, 1954. On December 5, 1958 he was arrested and convicted for espionage, which was common pretext for the persecution of the supporters of the left during the Cold War. His release on December 15, 1962 was a result of the public outcry in Greece and abroad, including winning the Lenin Peace Prize. During his second term of post-war political imprisonment, Glezos was reelected MP with EDA in 1961. At the coup d’état of April 21, 1967, Glezos was arrested at 2 am, together with the rest of the political leaders. During the Regime of the Colonels, the military dictatorship led by George Papadopoulos, he suffered yet another four years of imprisonment and exile until his release in 1971.

Manolis Glezos’ political persecution, from the Second World War to the Greek Civil War and the Regime of the Colonels totals to 11 years and 4 months of imprisonment, and 4 years and 6 months of exile.

Se găsește cîte-unul…

În 1940 s-a găsit unul să-i dea nas Ungariei mici să se facă mai mare. Se numea Hitler. Le-am dat Ardealul.

Apoi s-a găsit altul să-i dăm Uniunii Sovietice jumătate din Moldova. Se numea Stalin.

Că era a lor. Dacă era a lor. Era, dar asta numai pentru că ne-au luat-o. Și ne-am luat-o, și ne-au luat-o iar.

Acum își iau și Ucraina înapoi. Ca și cum Serbia și-ar lua Kosovo. Grecia și-ar lua Troia. Fenicia și-ar lua Sardinia. Adam și Eva și-ar lua înapoi Paradisul. Că le-a fost dat…

În Torino există un bulevard lat ca-n Moscova și lung tot ca acolo, ce se numește Unione Sovietica. Are vreo șase benzi și două pentru tramvai. A fost denumit așa pe vremea cînd Uniunea Sovietică era ceva. Acum nu mai este, dar poate cineva se gîndește să-i schimbe denumirea în Rusia. Că se poartă. Recent ungurii au denumit o piață Moscova. Că vine Putin. Un Stalin reciclat.

Poate ar trebui și noi să denumim niște străzi Războiul Crimeii (1853-56). Să nu existe confuzii. Că se mai găsește cîte unul…

Bucureștiul nu merită o liturghie!

Se povestește, dar nu este adevărat, că regele Henric IV ar fi spus că Parisul merită o liturghie. Parisul nu voia un rege hughenot la circa 20 de ani după noaptea Sf Bartolomeu. Catolicilor le era teamă de răzbunarea hughenoților.

Adevărat sau ba, Parisul a meritat, cu cîteva secole în urmă o liturghie în umbra nopții Sf Bartolomeu. Ce nu face cineva să pună mîna pe putere? Este permisă trecerea unui rege de la secta calvină la cea catolică? De ce? Cum? În ce condiții? În beneficiul cui? Multe ar fi de dezgropat, dar dincolo de întrebări se pare că 80% din populația Franței a dus-o mai bine sub noul rege. Sperăm și noi?

Acum întrebarea este De ce ar trebui hughenotul (lutheranul de fapt) Iohannis să facă cadou o liturghie ortodoxă unei Românii în care ortodoxia și în general religia creștină, este maimuțărită de mai toți politicienii? Inclusiv de cei aflați la Mititica. Și asta chiar dacă Bucureștiul a fost supranumit Micul Paris.

În primul rînd, nu există un precedent al președinților. Iliescu era, după cum el însuși mărturisea, liber-cugetător, adică ateu. Nu s-a convertit la ortodoxie. A fost destul că era român. Îl credeam de bună credință în decembrie 89, ca și toți pesediștii și generalii ce l-au proptit în funcție.

Mă gîndesc că ar trebui o judecată, un serial cu avocați, un săpun televizionist ca să fie dezbătută necesitatea convertirii unui luteran neamț ce deja a ajuns președintele unei nații eminamente (era să zic agrară, dar m-am abținut…) ortodoxă.

Din pî de vedere tehnic, nu cred că poate fi vorba de un nou botez. Botezul lutheran nu este un simbol, nici doar un act de cult. Este un sacrament și este de obicei administrat copiilor curînd după naștere. Deci, nu va fi nevoie de un alt botez, ortodox, pentru că botezul nu este repetabil. Adio botez cu președintele!

Imaginați-vă ce de selfie am fi văzut! Cu părintele, cu mitropolitul, cu patriarhul, cu alți trepăduși… Cu nașii!!! Cine ar fi ăștia? Mari ortodoxi? (Așa cum scriu unii ce nu-s…)

Deci și prin urmare, în caz că vrea să se facă ortodox, președintele Iohannis va fi ortodoxat la fel ca și alt creștin: în privat sau nu, după liturghie.

Dar se pune întrebarea: Este oare necesar?

În secolul 18 răsculații lui HC și C îi botezau pe nemeșii prinși. Ca să-i mîntuie? Sau ca să-i „mîntuie”? Care o fi grija celor ce vor cu d-a sila să-l facă pe Iohannis ce nu e? Să-l mîntuie sau să-l „mîntuie”? Grija pentru sufletul neamțului mă emoționează pînă la lacrimi. De compasiune. De cît sunt unii de curați și bine-intenționați.

În ajunul primei votări am vorbit discuții cu niște prieteni foarte ortodocși. Dar prieteni. Îl voiau pe Ponta. Io nu. Ziceau că Iohannis nu-i român. Și io i-am cealăngit cu comunismul. De ce ar trebui să ne asumăm o orientare de stînga acum, cînd în România nu a fost vorba de așa ceva înainte de 1944? Dacă nu avem impuneri străine din est, de ce să mergem tot spre stînga conform tradiției comuniste impuse împotriva spiritului național român. Am rămas fără răspuns. Eu am votat și am cîștigat. Poate ei au trecut în opoziție.

A fi cetățean modern nu înseamnă a fi de o religie sau alta, ci a urmări binele cetății. A fi burghez. Nu burjui cum ne înfierau comuniștii și uneltele lor. Cetatea sau burgul dă un raison d’être în Europa mea. S-au dus colhozurile, sovhozurile, și alte importuri contra naturii. Românul nu e sovietic. Nici în Muntenia. Nici măcar în Moldova. Sau mai ales nu în Moldova. Ne-am săturat. Liturghia roșie la coșul de gunoi al istoriei!

Deci, Bucureștiul nu are nevoie de o liturghie. Fiecare poate exista, poate alege și poate fi ales așa cum ființează.

Binecuvîntarea și blestemul exodului

Exodul a fost un event traumatizant. Pentru egipteni, cît și pentru evrei. Pentru toată lumea de fapt. Nici Dumnezeu nu s-o fi simțit prea bine omorînd atîția oameni. Dar se poate spune că pentru unii a fost un blestem și pentru alții o binecuvîntare. Ba chiar și pentru evrei a fost și blestem și binecuvîntare.

După atîtea nenorociri cărora le-a pus capac moartea întîiului născut, probabil că egiptenii se gîndeau că venise sfîrșitul lumii. A fost într-un sens sfîrșitul lumii așa cum o știau. Mă întreb dacă s-au refăcut într-o generație după șocul exodului. Fără apă potabilă, plini de boli, de paraziți, cu pămîntul pustiit, fără armată, fără faraon, cu idolii neputincioși. Ce le-a mai rămas? Nici măcar mult aur și argint. Plus îngerul morții ce a treierat cu sîrg. Fără privilegii. Fără discriminări. Abominabil.

De partea cealaltă a baricadei evreii. Binecuvîntarea exodului începe cu dubii. Cu eventuale blesteme. Cu reproșuri. Dar este o eliberare. sau mai bine spus, eliberarea. Socială, economică, culturală, etnică, militară. E ceva de învățat de aici. De fapt mai multe. Îți trebuie imaginație.

Rugă

Coposu și șleahta hoților, impostorilor și ipocriților de azi. Pentru ce a stat la închisoare Coposu și pentru ce stau azi politicienii? Mare diferență. Irepetabilă. Nu mai este onoare. Nu mai este cinste. Nu mai este sacrificiu.

Pentru ce merită să mori azi?

sursa:http://www.vam.ac.uk/content/articles/c/caring-for-your-lead-coins-medals/

La unirea din 1859 s-a promis pămînt țăranilor. Războiul din 1877-78 s-a dus tot cu promisiuni referitoare la pămînt.

În 1907 țăranii din Moldova voiau pămînt. Unii au murit pentru asta. G. Coșbuc scria poezia Noi vrem pămînt!

În 1916 România intră în război pentru întregirea nației: Transilvania se cucerea dacă soldații/țăranii primeau pămînt.

Și s-a dat pămînt.

Pămîntul sau țara era ceva pentru care merita să mori.

S-a murit din nou pentru pămîntul Moldovei. Apoi pentru cel al Transilvaniei. Nimănui nu i-a păsat de Cvadrilater.

Au venit comuniștii și unii au murit pentru pămîntul lor. Cam toată lumea a rămas pentru pămînt.

Mai era ceva pentru care să murim?

În 68 pentru Patrie. Să nu ne ocupe rușii.

Acum mă întreb pentru ce merită să mori în țara asta?

Cred că n-au rămas prea multe.

Așa că nimeni nu va muri pentru Ucraina. Nici măcar aliații din NATO.

Simplist? Poate…

Identitatea noastră cea de toate zilele, dă-ne-o nouă astăzi…

sursa: http://typewriterheaven.blogspot.ro/2011/07/liberte-egalite-fraternite.html

Voiam să postez chestia asta de 14 iulie, dar mai bine m-am uitat la paradă. Apoi m-am dus la hotel. Dar n-am uitat-o. Tardiv, cu dedicație de 14 iulie, ziua căderii Bastiliei și ziua națională a Franței.

Angoasele unui viitor incert ne dau tîrcoale: noua ordine mondială, iluminati, lojele masonice, familiile regale ale Europei, anticristul ce apare, ordinarea femeilor, căsătorirea homosexualilor, etc.  Dar într-un viitor sumbru pe unii îi interesează Revoluția Franceză și efectele sale asupra bisericii. Nimeni nu tratează subiecte ca noaptea Sf Bartolomeu, înarmarea protestanților francezi și participarea lor la luptele pentru putere, Războiul de 30 de ani. Poate ar fi mai instructiv, dar nu atît de ușor de înghițit și nici atît de înfricoșător pentru că n-are legătură cu viitorul, ci doar cu trecutul.

Mulți evanghelici, în special cei de dreapta, au impresia că 14 iulie, ziua în care a căzut Bastilia, este începutul domniei ateismului, a revoluțiilor anti-creștine și a regimurilor dictatoriale sîngeroase. Nu e chiar așa de simplu.

În ciuda faptului că unii istorici catolici francezi menționează efectele benefice ale revoluției asupra Bisericii Catolice, pe care a readus-o la chemarea și misiunea ei inițială, în general evanghelicii caracterizează evenimentul ca o fiind o catastrofă. Mi se pare interesant că de data aceasta evanghelicii simpatizează cu catolicii, ba mai mult, cu toate că unii dintre ei pretind că mîntuirea nu se găsește decît în denominația lor și numai în a lor, iau apărarea Bisericii Romano-Catolice. Dar nu iau în considerare că slăbirea bisericii catolice a dus la dezvoltarea bisericii protestante ce nu era percepută ca o amenințare la adresa statului revoluționar și naționalist. Și culmea, evanghelici ca aceștia pretind că papa este anticristul. Păi cum se-mpacă apărarea Bisericii Romano-Catolice cu afirmația papa este anticristul?

Vorbind de Revoluția Franceză trebuie să amintim sloganul ce dăinuie și azi pe frontispiciul primăriilor din Franța: Liberté, Egalité, Fraternité, cu mențiunea că el a fost unul dintre multe altele și că s-a instituționalizat la finele secolului XIX, deci după 100 de ani. De menționat că Robespierre mai adăugase și Proprieté la ciorna Declarației din 1793. Deci nu era chiar așa de comunist cum l-au făcut mai tîrziu alții.

Revoluția și-a răspîndit ideologia și sloganul. Ar fi oare eronat să tragem concluzia că fraternitatea, egalitatea și libertatea pot fi încapsulate într-un singur cuvînt? De exemplu dragoste. Cum de n-au murit creștinii pentru un asemenea slogan? De ce biserica a ajuns atît de coruptă, de bogată, de imorală și de nepăsătoare la soarta omul de rînd? Vedem că Luther spune că atunci cînd biserica nu se poate reforma singură trebuie reformată de cei ce au puterea să o facă, adică de magistrați. Din această cauză reforma lui Luther s-a numit magisterială. Era clar la 1789 că imposibilitatea reformării Bisericii Romano-Catolice din Franța și menținerea unui regim nepopular va duce la o explozie socială. Explozia socială a fost exploatată de oportuniști, luptele pentru putere fiind extrem de sîngeroase pînă cînd ajunge Napoleon la putere. Apoi începe Imperiul.

Și revin pentru că în general creștinii evanghelici sunt regaliști sau monarhiști. Cum se împacă monarhia divină, adică cea de sus, cu cea de jos? Zicea mai de mult Frederick cel Mare că sufletele supușilor săi aparțin lui Dumnezeu, dar trupurile acestora îi aparțin lui, așa că creștinii pot fi buni soldați. Nimic mai greșit. Poate de aia nemții au iscat două războaie cum n-au mai fost.

Deci, identitatea noastră politică, adică anti-revoluționari sau contra-revoluționari și monarhiști se împacă cu identitatea noastră spirituală? Atîta cît a mai rămas…

 

Why nations fail? D-aia!

sursa: http://badcure.wordpress.com/2012/05/21/why-nations-fail-to-prosper-institutions-and-identity-and-geography/

Nu-s de la Harward, nu-s nici James A. Robinson, da-mi place titlul lui, așa că l-am adoptat copil de suflet: Why nations fail? Și răspund obraznic: D-aia! sau D-asta:

Așa-i că ne place Caragiale? Sigur! Și ne mai plac blogurile, rețelele de socializare în care-i usturăm pe ăștia ce ne conduc. Pentru corupție, prostie, snobism, incultură și alte cele. Dar vă mai aduceți aminte că tot noi admirăm perioadele cele mai bune ale României? Sub Carol I, Ferdinand și Carol II. 1938 era anul cel mai bun trîmbițat de comuniști. Aveau un pic de dreptate. Pînă în 1955 nu am depășit cifrele PIB-ului din 38.

Dar epoca lui Carol I e la fel de coruptă, de plină de prostie, de snobism, de incultură. Poate doar întrecută de cea interbelică. CU: afacerea Malaxa, afacerile camarilei, scandalurile cu Lupeasca, cu alegerile, cu tot felul de pițipoance și parveniți din afacerile cu statul umpleau ziarele. Și ce? Privim înapoi spunem că atunci era mai bine.

Au venit rușii și ne-au pus pe roate economia, agricultura, transporturile, armata. Adică pe roțile lor și le-au dus în URSS. Ne-au trebuit mulți ani să ne revenim. Cel puțin nimeni nu zice că am dus-o bine în perioada aia. Dar eram mulțumiți că am scăpat cu viață din război și nu eram la închisoare sau la canal după. Consens.

Cu epoca Ceaușescu părerile sunt împărțite. Cu ce bine a fost nu pot fi de acord pînă la un punct. Cu ce rău a fost tot așa. Depinde cine erai, unde locuiai, unde lucrai. Sau dacă ai plecat din țară. Apoi dacă ne uităm la PIB, vedem că în 89 o luase în jos. Semn că ceva nu mergea bine cu toate că nu mai aveam datorii externe de plătit. Apoi unii spun că PIB-ul nu și-a mai revenit, dar că pe cap de locuitor stăm mai bine.

Și ne place Caragiale, Divertis și alte cele. Că le zice. Dacă zice altcineva, degeaba. Suntem vaccinați. Nu mai credem pe nimeni. Parcă suntem într-o perpetuă duminic-a Tomii!

Acum vrem un conducător. Nu mai credem în democrație. Nu mai credem în nimic. În perioada comunistă nu credeam că-o să se schimbe ceva. Și totuși schimbarea a pornit de unde te așteptai mai puțin. De la un pastor ungur a bisericii reformate. Un pastor liberal și imoral, după unii și alții. Antagonist intereselor românești. Și uite ce au făcut după 1989 din țară instituțiile românești cele mai vizibile. Cu biserica. Cu armata. Cu democrația. Cu demografia. Cu toate. Cu parlamentul. Suntem din nou pe cele mai înalte culmi de progres și civilizație.

Poate și de data asta schimbarea o să apară de unde nu te-aștepți. Pe cît suntem de imprevizibili mai că aș crede…

La recrutare sau mobilizare

http://commons.wikimedia.org/wiki/File:Grigorescu-Gornistul.jpg

Încep prin a spune că-n orice armată au existat dezertori. Sau fricoși. Sau excepții. Evreii le dădeau voie celor căsătoriți să stea acasă un an să-și facă de cap, celor ce au cumpărat un ogor la fel. Probabil nu se vindeau prea multe ogoare. Celor fricoși li se spunea să-și vadă de treabă și nu există dovezi c-ar fi fost mulți fricoși. Știau ei că nu cîștigi prea multe războaie cu tipi din ăștia. Mă gîndesc…

E adevărat că mobilizarea se făcea de obicei sub pedeapsa închisorii sau a morții. La noi era la fel.

Acum bate vînt de război. Cică e un vînt rece. Se va mai înfierbînta el. Se pun întrebări pe net de genul ce faci dacă te cheamă, e adevărat că te cheamă, va izbucni războiul. Tot netul te îndeamnă să nu-i aperi averea cutărui milionar și cea a politicienilor corupți. Sau doar a politicienilor și a odraslelor lor. Că ce, e războiul nostru?

Asta m-a făcut să mă gîndesc la primul război mondial ce a pornit de la onoare. Uătevă zis minț… Știu că au murit mulți soldați. Și foarte mulți civili. Prea mulți. Dar cînd a început, de ce au vrut să se omoare oamenii că Austriei îi era ciudă pe Serbia și i-a trimis un ultimatum ce nu putea fi acceptat de nici o țară de pe planeta asta? De prostia din capul unora și altora. Că altfel nu-mi explic.

Deci oamenii s-a omorît pentru un principiu sau mai bine spus pentru o țicneală. În faza aia erau entuziasmați de război. Și unii și alții. Se visau într-o săptămînă la Paris, alții la Berlin. Vise! Românii au spus pas.

Ce simplu s-au dus la război. Interesele cui? Averea cui? Profitul cui? Și acum cînd s-ar putea să fie război, ne gîndim: merită? Sigur că războiul nu merită, dar trebuie să ne gîndim dacă mai vrem să fim români și dacă mai vrem ca România să existe. Nu se mai dă pămînt dacă te înrolezi, chiar dacă avem homleși și săraci cu duiumul. Nu știu dacă se va mai da ceva.

Poate e bine ca tot românul să citească 20 de ani în Siberia ca să știe ce să aleagă. Dacă pericolul ar veni din  altă direcție nu știu ce e de citit. Vorba aia, cine de la 18 la 35 de ani mai citește în țara asta ceva în afară de sîmîsîuri, meiluri și subtitrări? Îs rău? Poate obiectiv.

Nimeni nu mai citește poezie patriotică. Nu se mai aude așa ceva la radio. Nici la teve. Ce auzim la radio? Reglame! Muzică. Știri. Concursuri pe audiență. Și cam gata.

Dacă cineva va da la radio mai multe poezii cu iz patriotic precis se va spune că e în bătaie de joc. Uite cum trăim. Ce salarii avem. Ce autostrăzi. Ce prețuri. Ce aia sau cealaltă. Mă întreb cine va beneficia de posterele de după război cu textul Aici e fiul dumneavoastră…

Și pe ăia ce spun asta să le dai un automat, cartușe, uniformă și să-i pui să se joace de-a pac-pac. Cu cine, cu marțienii?

Doctrine militare naționale: România

sursa: http://www.generalcomics.com/funny-directory/30/3013/02.php

Demult, tare demult, cam acum 35 de ani, am achiziționat o carte despre doctrinele militare ale unor state: România, Iugoslavia și încă vreo trei. Mă interesa Elveția, Israelul, Africa de Sud. Nu mă interesa doctrina URSS, SUA sau Panama. Era epoca blocurilor militare (NATO, Tratatul de la Varșovia, ASEAN, etc.). Nici nu aveam să caut doctrinele militare ale Germaniai naziste, ale Italiei lui Musollini, ale Franței și Marii Britanii din aceiași epocă. Erau istorie.

Era clar că fiecare stat cu pretenții își alcătuia/alcătuiește o doctrină de apărare proprie și făcea/face eforturi să o pună în aplicare. Doctrina României a fost imaginată, elaborată, modificată și adaptată treptat după retragerea consilierilor sovietici, distanțarea economică și ideologică față de URSS, invadarea Cehoslovaciei, intervenția militară turcă în Cipru, lovitura de stat a lui Jaruzelski din Polonia după scoaterea în ilegalitate a sindicatului Solidaritatea. Pe de o parte România dorea să-și apere teritoriul ducînd un război de apărare al întregului popor (colaborînd cu Jugoslavia), dar pe de altă parte se alinia acțiunilor statelor ce făcau parte din Tratatul de la Varșovia și reacționa la eventuale amenințări a blocului NATO, colaborînd cu vecinii ce aveau aproximativ aceiași orientare politică (Ungaria, Bulgaria, URSS).

De remarcat că doctrina militară română prevedea opoziția forțelor armate, a gărzilor patriotice și a formațiunilor de apărare ale tineretului și că după o mobilizare generală ar fi opus rezistență toți cetățenii români capabili să poarte o armă. Cartea nu analiza sorții acestei doctrine împotriva unui anumit dușman, dar cam toată lumea știa că singurul stat ce ar fi avut capabilitatea și voința politică să atace România era URSS. Doctrina era un bau-bau, o petardă care să atragă atenția opiniei publice că țara noastră este victima unui atac neprovocat. În  practică, o astfel de doctrină nu ar fi asigurat supraviețuirea statului român, mai ales că majoritatea orașelor importante, reședințe de județ, inclusiv capitala se aflau la o distanță de sub o zi de înaintare a unei divizii moto din cel de-al doilea război mondial.

În ciuda apelurilor radio dramatice ca Occidentul să ajute Ungaria și Cehoslovacia după declanșarea ocupării acestor țări de către trupele tratatului de la Varșovia (lipseau tratatele de alianță și asistență mutuală dintre aceste țări și NATO, existînd posibilitatea ca învazia să fie doar o provocare pentru declanșarea unui alt război mondial) Occidentul nu a intervenit. Avînd în vedere lipsa de reacție a Marii Britaniei și Franței ce garantaseră frontierele Poloniei în 1939 și lipsa reacției acestor țări împotriva Germaniei hitleriste, ce a dus la acapararea Cehoslovaciei și Austriei de către Germania nazistă, se pune întrebarea: ce șanse are un stat fără prea multă armată să se opună cu succes unui agresor (de obicei un stat vecin, mai puternic)?

Nu este un secret că în conflictele în care a fost implicată în istoria modernă, cu excepția Primului Război Mondial România a pierdut mai mult decît a cîștigat. De exemplu, în perioada comunistă sărbătoream Războiul de independență, fără să plîngem ocuparea și ruperea Basarabiei de către Rusia. Nu ne sărbătoream morții din Primul Război Mondial pentru că eram acuzați că devenisem o închisoare a popoarelor, fiind imperialiștii ce au ocupat fără drept teritoriile altor state (Basarabia și Bucovina). Doar în unele manuale de istorie existau informații despre participarea României la Războaiele balcanice. Preferam să le uităm. Am cîștigat și am pierdut Quadrilaterul.

Apoi în manualele de istorie nu existau explicații corecte despre intrarea României în Al doilea război mondial de partea Germaniei (aliată cu Ungaria ce ne-a luat Ardealul de Nord), campania de dinainte de 23 august 1944 era trecută sub tăcere.

Acum mă întreb care o fi doctrina militară proprie în cazul în care izbucnește un conflict. Dincolo de garanțiile NATO, de suspendarea unilaterală recentă de către Rusia a zborurilor Open Sky, la ce să ne așteptăm în fața unei Rusii tot mai agresive și a uni Occident pasiv. Pînă una-alta America e departe și frate cu noi e mai degrabă turcul, nu americanul. Între bulgari și sîrbii pro-ruși, între ungurii cu un guvern tot mai de dreapta și o Ucraină în curs de dezmembrare care ar fi cea mai eficientă politică de menținere a integrității naționale.

Trebuie să ne reamintim că România a refuzat investiția de la Ghimbav pentru producere a elicopterelor Cobra (mare nevoie o să avem de ele împotriva diviziilor de tancuri), nu mai produce singurul aparat de atac la sol ce nu era fabricat în URSS (IAR 93), avem prea puține avioane, tancuri vechi răsmodernizate și așa mai departe. Unde nu-s bani, nu e nici armată. Suntem la fel ca și înaintea celor două războaie mondiale: slab înarmați, cu o armată plină de promisiuni, fără experiență de luptă. Asta o fi doctrina noastră?

Cum stau lucrurile cu comunismul în România (2): partea plină a paharului

sursa: http://www.intramuros.ro/?cat=8

Cu unele poticniri, am perceput perioada 1959-1980 ca o perioadă de dezvoltare în cele mai multe domenii. A fost La belle epoque, dar mai spre final mucaliții au denumit-o labele poc, datorită aplauzelor aplaudacilor de meserie la conferințele și congresele partidului în care apărea Ceaușescu sau se citeau mesaje din parte lui.

În domeniul educației și socialului s-au construit tot mai multe creșe și grădinițe datorită industrializării ce s-a accentuat în anii 60. Datorită industrializării s-a înregistrat o migrație masivă de la țară la oraș, ceea ce a determinat mărirea numărului de școli. Atunci au reapărut liceele industriale ce s-au diversificat pe mai multe profile. Au apărut blocurile de locuințe, mai întîi după modelul blocurilor în care trăiseră ofițerii sovietici din trupele de ocupație, apoi s-au creat micro-cartiere și de cartiere întregi de blocuri.