Interesul poartă fesul… soldatului american


Se spune că interesul poartă fesul. Adică fesul (în speță cel turcesc la origine) merge unde îl duce interesul lui Ali. Normal că interesele te pun în mișcare. Cam așa se întîmplă pretutindeni. Chiar în America. Dar nu mulți dintre noi știu că în urmă cu destui de mulți ani, saudiții (și nu numai) au fost invitați să investească în America. Și au făcut-o. Faptul că CNN este acum patronată de un prinț saudit musulman este doar vîrful aisbergului.

Ca urmare, atunci cînd Trump a lansat ideea Let’s make America great again! și lozinca America First, America First! eforturile americanilor, fie ei de stînga, dar mai ales de dreapta, și banii ce decurg de aici se îndreaptă spre investitorii ce dețin economia americană.

Apărarea intereselor americane nu mai este NUMAI apărarea intereselor americane. Este apărarea intereselor financiare americane care nu sunt 100% americane.

În mod ironic, atunci cînd soldații americani mor, sîngele lor vărsat pe cîmpuri de luptă străine pompează bani în buzunarele investitorilor, inclusiv în cele ale investitorilor musulmani din alte țări.

Iată de ce un război mondial va fi mult mai complicat, iată de ce o nouă cursă a înarmării trebuie văzută printr-o nouă prismă și iată de ce apărarea gliei, a nevoilor și a neamului nu mai este ce era odinioară.

Poeții nu o mai cîntă, tipografiile nu mai tipăresc efluvii patriotice. banii se fac altcumva, altundeva, de altcineva. Și în ciuda idealismului uman, banii pun lumea în mișcare.

Ni s-a promis liberă circulație, economie de piață și libertatea cuvîntului. Oare nu asta am cerut și noi? Dar ce se ascunde în spatele ei numai Dumnezeu și Satana știu mai bine… Primul pentru că ne arată adevărul și al doilea pentru că ni-l ascunde. Dar fiecare dintre ei cunosc ADEVĂRUL.

Întrebarea nu este ce facem noi să îndreptăm situația, ci ce facem noi cu Adevărul?

A fi sau a nu fi Bodnariu, aceasta-i întrebarea…


Abuz, refuz, banuz… ar fi fost titlul inițial. În lipsa unuia mai bun. Sau de fapt în lipsa unuia care să spargă banalul. Dar să revin la meandrele concretului și la banalul situației.

Aș începe prin a menționa încă o dată, așa cum am făcut-o de mai multe ori pe acest blog, că am început să ne triem prietenii și să ne acceptăm dușmanii (cel puțin cei ideologici) cu ajutorul unor ochelari străini: rama și sticla sunt străine. Este normal, cred eu, ca în unele etape ale vieții să luptăm pentru o cauză sau alta și să ne pomenim cu adversari neplăcuți (adică dintre prieteni) și cu aliați și mai neplăcuți (adică dintre inamicii noștri ideologici). Cam așa s-a întîmplat cu cazul Bodnariu.

Ce sper eu, cu toate că prin natura mea sunt un radical, un alb-negrist ce nu admite jumătăți de măsură și un războinic ce nu uită (sper, zic eu), ca după ce lucrurile se vor mai liniști, să intrăm în normal, să ne re-împrietenim, să analizăm la rece ce am greșit și ce am făcut bine, să ne iertăm și să mergem mai departe. Nu ca și cînd nimic nu s-ar fi întîmplat, ci ca după un somn bun, să ne sculăm cu mintea limpede, cu inima împăcată și cu dorința și convingerea că lucrurile pot fi tranșate corect. Chiar dacă aș ști ce înseamnă acest corect nu vrea să spun pentru că, nu-i așa, situația nu s-a calmat. Deocamdată.

Dar aș încerca ceva. Știu că nu voi fi pe placul tuturor participanților și implicaților într-o tabără sau alta, dar trebuie să plec de la un punct. Cum mă cunoașteți și mă știu și eu un pic cam extremist, după cum v-am mărturisit deja, o să am mai multe începuturi…

Unul ar fi un răspuns la întrebarea pusă ieri parcă de cineva pe Facebook: De ce dau share  de pe blogul domnului Mănăstireanu? Cu asta ar trebui să închei de fapt, dar, ca să nu vă plictisesc cu pledoaria mea și ca să vă dau posibilitatea încheierii dialogului (pentru cei cantonați în zona să se facă dreptate sau să murim cu ei de gît…), mărturisesc că mă cunosc cu domnul Mănăstireanu de prin 1983. Am petrecut un an la Londra studiind teologia și am fost colegi de doctorat. În plus ne aflăm pe aceiași poziție în ceea ce privește rolul și importanța ucenicizării în Biserică. Cu toate acestea, ne despart poate mult mai multe chestiuni. De exemplu, eu nu admit ca și domnul Mănăstireanu că Dumnezeul nostru este același cu Allah (din multe considerente), nu împărtășesc nici aceiași credință, adică cea anglicană, cu toate că avem unele afinități pe direcție protestantă, și probabil că nici nu avem aceiași practică în ceea ce privește creșterea copiilor, eu fiind mult mai apropiat de practica familiei Bodnariu. În egală măsură, nu recurg ca și dînsul, la un limbaj tranșant în ceea ce privește dialogul cu opozanții. Din care cauză nu avem aceiași prieteni și inamici ideologici. Deci, ca să zic așa, în pofida asemănărilor și în ciuda deosebirilor am avea motive să ne situăm pe poziții antagoniste. Cu toate acestea îl reproduc sau reproduc ceea ce publică. Uneori.

Acestea fiind zise, aș dori să vă pun o întrebare. De fapt să reproduc o întrebare: De ce unele națiuni reușesc, au succes, sunt prospere, în timp ce altele, orice ar face nu? Dacă ne uităm la țara noastră și vedem statisticile, observăm că pe vremea comunismului, ea era, cu excepția Albaniei, ultima din Europa. Acum este ultima din Uniunea Europeană, cu excepția Bulgariei. Nu progresăm în ciuda schimbării sistemului. Nu reușim să depășim un stadiu de dezvoltare ca popor, ca națiune, ca țară. Cu toate că vrem mai mult, mai bine, mai sus. Nu ne merge. De ce? Urmăriți din clipul de mai jos imaginile de la 19.20

Va schimba ceva acțiunea anti-Norvegia? Va schimba cu ceva Barnevernet-ul? Probabil că da. Va aduce acest val de energie descătușată copiii înapoi familiei Bodnariu? Probabil că… Nu știu. Nădăjduiesc ca orice părinte că da. Dar nu aceasta este întrebarea cea mai importantă. Cea mai importantă întrebare este dacă tot acest caz va schimba țara noastră, familia mea, pe mine. Căci altfel nu are sens. De ce? Pentru în eventualitatea unei victorii a cauzei anti-Barnevernet cei ce vor cîștiga vor fi tot norvegienii. Vor cîștiga o instituție mai bună, în aceleași condiții de trai, la același standard de viață. Nu cred că legea din Norvegia va stipula că de acum încolo vei putea să le mai arzi copiiilor o pălmuță la fund și să le administrezi o urecheală din cînd în cînd. Să fim serioși. În țara în care cerșetoria nu există pînă n-am reintrodus-o noi românii, nu se va reveni la practici catalogate barbare prin lege.

Unde eu aș vrea să văd schimbarea, este aici. La mine acasă. În țara în care trăiesc. Nu contează că familia Bodnariu se întoarce în România. Aș vrea ca familia Bodnariu să fie liberă să-și crească copiii, dar aș mai vrea să facem ceva ca să schimbăm nenorocitul ăsta de sistem în care trăim și căruia ne supunem aproape orbește. Aș vrea să spun că a trecut destul timp de cînd s-a desființat Partidul Comunist Român, dar noi, nu norvegienii, trăim cu aceleași metehne comuniste și preferăm să dăm bir cu fugiții, să luptăm pentru o cauză externă, decît să schimbăm ceva ce ne afectează direct, în fiecare zi și pe majoritatea dintre noi.

Nu am o afiliere politică și nu cred că la ora actuală politicienii din România scot țara noastră din marasmul în care se scaldă. Același lucru se poate constata și în domeniul religiei. Al învățămîntului și al justiției. Nu cred că mai trebuie să adaug ceva. Dar aș vrea să facem ceva concret să se schimbe ceva AICI și să se schimbe DEFINITIV.

Noi creștinii o tot dăm cu păcatul, Satana, Dumnezeu și Biserica. Și? Bînguim o rugăciune, două și gata. Nu facem nimic. NIMIC!

Foarte bine că s-au aliat cultele. Că s-au unit pentru o cauză comună. Întrebarea mea este: ce urmează? Cîștigată sau pierdută, această cauză nu ne mută cu un milimetru mai aproape de vîrful ierarhiei mondiale. Sau europene. Cînd vom avea disponibilitatea, curajul, hotărîrea și energia de a schimba ceva aici la noi? Și de a schimba definitiv. Cînd ne vom transforma din pesimiști în optimiști? Din consumatori în catalizatori. Cînd impactul va fi atît de mare încît nu va putea fi oprit de ceea ce este imoral, decadent, auto-destructiv și abuziv?

Ei, da! Întrebarea nu este de fapt a fi sau a nu fi Bodnariu. Întrebarea este alta. Este aceea ce ne va aduce pe toți împreună pentru a ne schimba optica, mentalitățile, țara și de a trăi altcumva pentru a produce schimbarea. Una definitivă. Aici și acum. În ROMÂNIA.

 

 

De ce nu-mi place


În ciuda internaționalismului proletar, adică a acelei doctrine comuniste ce spunea că proletarii n-au patrie, doar țară și că solidaritatea proletariatului depășește granițele naționale și prejudecățile neamului din care provine proletarul/proletara, de mic copil mi s-a inoculat, mai pe ascuns, un dram de mîndrie națională. În ciuda comunismului ce voia în faza stalinistă sovietică să desnaționalizeze România eram conștient că limba maternă era româna, nu sovietica. Cum nu-mi plăcea rusa, nici maghiara, franceza începută cu o profă evreică (alt tip de internaționalism…) m-a dus cucerit. Melodicitatea limbii te făcea să-ți dorești o a doua patrie interzisă.

Apoi istoria m-a pregătit să mor cu arma în mînă, indiferent dacă arma asta era o pușcă, un cuțit de bucătărie sau mai știu eu ce obiect contondent. A la guerre, comme á la guerre. Creștinismul m-a găsit în faza proiectării de diferite mijloace de lichidare a semenilor umani. Ca urmare am abandonat domeniul cu totul. Efectul a dus la despărțirea de design și desen, la abandonarea sutelor de desene și schițe. Mi-a rămas doar desenul tehnic, o chestie inofensivă.

În fine, dragostea de țară s-a concretizat mai mult în criticarea ei, în contra curentului patriotard propagat de linia oficială a statului Republica Socialistă România. Acum îmi erau dragi toți creștinii, dar mai ales unii dintre ei, considerați capitaliști și imperialiști. Un tip de des-naționalizare a urmat negreșit, dar au venit evenimentele din decembrie 1989, cînd a mai răbufnit din mine o dată naționalismul. L-am pus pe raft, la naftalină, în ianuarie 90 cînd mi-am luat adio de la primăria Arad.

Cu toate astea, la Londra căutam avid veștile despre România, fiind dezamăgit de româncele în fuste foarte colorate, largi și plisate ce erau fotografiate prin diverse orașe din Europa și țara era criticată că-i discrimina pe țigani. La noi pînă atunci nu existau cuvintele discriminare, rasism. Era doar exploatarea ce se manifesta în fel și chip.

Cu patriotismul am dus-o bine grație campionatului mondial de fotbal. Unii încă se mai hrănesc din el…

Dar de ce atîta tura-vura despre patriotism și românism, oare ce aș vrea să spun? Vreau să spun că peste două milioane de români au plecat să lucreze și să trăiască în alte țări. Nu-i bai. Dar în același timp mi-e greu să văd cum Rusia-și ia Crimeea înapoi, iar nouă ni se cere să ne vedem de Moldova noastră de dincoace de Prut, nu de aialaltă ce ne-au luat-o cu japca.

În aceiași ordine de idei mi se pare nedrept ca Rusia să dețină o parte din Prusia Orientală ce n-a fost niciodată rusească. Aia n-ar trebui luată înapoi de cineva? În numele unui patriotism local sau a ce?

Și ajungem la problema migranților ce vor și ei apă și pământ. Păi în mod natural n-au nici un drept. De ce nu-și dau pământul de acasă pe ceva? Și Avraam a dat bani buni ca să cumpere un cimitir destul de mic. Apoi dacă tot am murit de sute de ani încoace să ne apărăm pămîntul, nu mi-ar place să-l dăm oricui vine și pretinde că vrea să se așeze. Ei n-au murit pentru pămîntul ăsta. Ei n-au suferit pentru pămîntul ăsta. O să moară ei pentru el? Înseamnă ceva Mărășești, Mărăști, Oituz pentru ei? Cine știe? Le spune ceva Dănilă Prepeleac a lui Ion Creangă? Puțin probabil.

De aia nu-mi place, din punctul ăsta de vedere.

Mă supără că cei ce știu cine e Dănilă Prepeleac ne-au dat de înțeles că Mărășești, Mărăști, Oituz nu înseamnă nici pentru ei nimic, cu toate că-s români. De aia nu-mi mai place!

Și atunci redevin creștin, îmi abandonez cetățenia pămîntească pentru cea cerească.

Acropole în flăcări


În 2012 am selectat cîteva date despre rezistența grecilor față de ocupația nazistă. Grecilor nu le place să fie ocupați. Mă întreb ce s-ar fi întîmplat dacă erau ocupați de sovietici și dacă sovieticii le-ar fi luat o Moldovă sau o Macedonie din patrie, din Elada? Oare ce se va întîmpla mîine, poimîine? Dacă SUA ar fi dictat încă politica în Europa, ar fi apărut o lovitură de stat. Dacă Rusia dictează apar separatiști rusofoni. Cine vor fi rusofonii Greciei?

sursa: Wikipedia

Manolis Glezos (Greek: Μανώλης Γλέζος) (born September 9, 1922) is a Greek left wing politician and writer, worldwide known especially for his participation in the World War II resistence.

1922 – 1945

Born in the village of Apiranthos (or Aperathu), Naxos, Glezos moved to Athens in 1935 together with his family, where he finished high school. During his high school years in Athens he also worked as a pharmacy employee. He was admitted to the Higher School of Economic and Commercial Studies (known today as the Athens University of Economics and Business) in 1940. In 1939, still a high school student, Glezos participated in the creation of an anti-fascist youth group against the Italian occupation of the Dodecanese and the dictatorship of Ioannis Metaxas. At the onset of World War II he was asked to join the Greek army in the Albanian front against Italy, but was rejected because he was under age. Instead, he worked as a volunteer for the Hellenic Ministry of Economics. During the Axis occupation of Greece, he worked for the Hellenic Red Cross and the municipality of Athens, while actively involved in the resistance.

The swastika on the Akropolis

On May 30, 1941, he and Apostolos Santas climbed on the Acropolis and tore down the swastika, which had been there since April 27, 1941, when the Nazi forces had entered Athens.[citation needed] It inspired not only the Greeks, but all subjected people, to resist against the occupation, and established them both as two international anti-Nazi heroes. The Nazi regime responded by sentencing Glezos and Santas to death in absentia. Glezos was arrested by the German occupation forces on March 24, 1942, and he was subjected to imprisonment and torture. As a result of this treatment, he was affected by tuberculosis. He was arrested on April 21, 1943 by the Italian occupation forces and spent three months in jail. On February 7, 1944 he was arrested again, this time by Greek Nazi collaborators. He spent another seven and a half months in jail, until he finally escaped on September 21 of the same year.

1946 – 1974

Glezos on a 1959 Soviet postage stamp.

The end of World War II was not the end of Glezos’ plight. On March 3, 1948, in the midst of the Greek Civil War, he was put to trial for his political convictions and sentenced to death multiple times by the right-wing government. However, his death sentences were not executed, because of the international public outcry. His death penalties were reduced to a life sentence in 1950. Even though he was still imprisoned, Manolis Glezos was elected member of the Hellenic Parliament in 1951, under the flag of the United Democratic Left, also known as EDA (Greek: Ενιαία Δημοκρατική Αριστερά, ΕΔΑ). Upon his election, he went on a hunger strike demanding the release of his fellow EDA MPs that were imprisoned or exiled in the Greek islands. He ended his hunger strike upon the release of 7 MPs from their exile. He was released from prison on July 16, 1954. On December 5, 1958 he was arrested and convicted for espionage, which was common pretext for the persecution of the supporters of the left during the Cold War. His release on December 15, 1962 was a result of the public outcry in Greece and abroad, including winning the Lenin Peace Prize. During his second term of post-war political imprisonment, Glezos was reelected MP with EDA in 1961. At the coup d’état of April 21, 1967, Glezos was arrested at 2 am, together with the rest of the political leaders. During the Regime of the Colonels, the military dictatorship led by George Papadopoulos, he suffered yet another four years of imprisonment and exile until his release in 1971.

Manolis Glezos’ political persecution, from the Second World War to the Greek Civil War and the Regime of the Colonels totals to 11 years and 4 months of imprisonment, and 4 years and 6 months of exile.

Se găsește cîte-unul…


În 1940 s-a găsit unul să-i dea nas Ungariei mici să se facă mai mare. Se numea Hitler. Le-am dat Ardealul.

Apoi s-a găsit altul să-i dăm Uniunii Sovietice jumătate din Moldova. Se numea Stalin.

Că era a lor. Dacă era a lor. Era, dar asta numai pentru că ne-au luat-o. Și ne-am luat-o, și ne-au luat-o iar.

Acum își iau și Ucraina înapoi. Ca și cum Serbia și-ar lua Kosovo. Grecia și-ar lua Troia. Fenicia și-ar lua Sardinia. Adam și Eva și-ar lua înapoi Paradisul. Că le-a fost dat…

În Torino există un bulevard lat ca-n Moscova și lung tot ca acolo, ce se numește Unione Sovietica. Are vreo șase benzi și două pentru tramvai. A fost denumit așa pe vremea cînd Uniunea Sovietică era ceva. Acum nu mai este, dar poate cineva se gîndește să-i schimbe denumirea în Rusia. Că se poartă. Recent ungurii au denumit o piață Moscova. Că vine Putin. Un Stalin reciclat.

Poate ar trebui și noi să denumim niște străzi Războiul Crimeii (1853-56). Să nu existe confuzii. Că se mai găsește cîte unul…

Bucureștiul nu merită o liturghie!


Se povestește, dar nu este adevărat, că regele Henric IV ar fi spus că Parisul merită o liturghie. Parisul nu voia un rege hughenot la circa 20 de ani după noaptea Sf Bartolomeu. Catolicilor le era teamă de răzbunarea hughenoților.

Adevărat sau ba, Parisul a meritat, cu cîteva secole în urmă o liturghie în umbra nopții Sf Bartolomeu. Ce nu face cineva să pună mîna pe putere? Este permisă trecerea unui rege de la secta calvină la cea catolică? De ce? Cum? În ce condiții? În beneficiul cui? Multe ar fi de dezgropat, dar dincolo de întrebări se pare că 80% din populația Franței a dus-o mai bine sub noul rege. Sperăm și noi?

Acum întrebarea este De ce ar trebui hughenotul (lutheranul de fapt) Iohannis să facă cadou o liturghie ortodoxă unei Românii în care ortodoxia și în general religia creștină, este maimuțărită de mai toți politicienii? Inclusiv de cei aflați la Mititica. Și asta chiar dacă Bucureștiul a fost supranumit Micul Paris.

În primul rînd, nu există un precedent al președinților. Iliescu era, după cum el însuși mărturisea, liber-cugetător, adică ateu. Nu s-a convertit la ortodoxie. A fost destul că era român. Îl credeam de bună credință în decembrie 89, ca și toți pesediștii și generalii ce l-au proptit în funcție.

Mă gîndesc că ar trebui o judecată, un serial cu avocați, un săpun televizionist ca să fie dezbătută necesitatea convertirii unui luteran neamț ce deja a ajuns președintele unei nații eminamente (era să zic agrară, dar m-am abținut…) ortodoxă.

Din pî de vedere tehnic, nu cred că poate fi vorba de un nou botez. Botezul lutheran nu este un simbol, nici doar un act de cult. Este un sacrament și este de obicei administrat copiilor curînd după naștere. Deci, nu va fi nevoie de un alt botez, ortodox, pentru că botezul nu este repetabil. Adio botez cu președintele!

Imaginați-vă ce de selfie am fi văzut! Cu părintele, cu mitropolitul, cu patriarhul, cu alți trepăduși… Cu nașii!!! Cine ar fi ăștia? Mari ortodoxi? (Așa cum scriu unii ce nu-s…)

Deci și prin urmare, în caz că vrea să se facă ortodox, președintele Iohannis va fi ortodoxat la fel ca și alt creștin: în privat sau nu, după liturghie.

Dar se pune întrebarea: Este oare necesar?

În secolul 18 răsculații lui HC și C îi botezau pe nemeșii prinși. Ca să-i mîntuie? Sau ca să-i „mîntuie”? Care o fi grija celor ce vor cu d-a sila să-l facă pe Iohannis ce nu e? Să-l mîntuie sau să-l „mîntuie”? Grija pentru sufletul neamțului mă emoționează pînă la lacrimi. De compasiune. De cît sunt unii de curați și bine-intenționați.

În ajunul primei votări am vorbit discuții cu niște prieteni foarte ortodocși. Dar prieteni. Îl voiau pe Ponta. Io nu. Ziceau că Iohannis nu-i român. Și io i-am cealăngit cu comunismul. De ce ar trebui să ne asumăm o orientare de stînga acum, cînd în România nu a fost vorba de așa ceva înainte de 1944? Dacă nu avem impuneri străine din est, de ce să mergem tot spre stînga conform tradiției comuniste impuse împotriva spiritului național român. Am rămas fără răspuns. Eu am votat și am cîștigat. Poate ei au trecut în opoziție.

A fi cetățean modern nu înseamnă a fi de o religie sau alta, ci a urmări binele cetății. A fi burghez. Nu burjui cum ne înfierau comuniștii și uneltele lor. Cetatea sau burgul dă un raison d’être în Europa mea. S-au dus colhozurile, sovhozurile, și alte importuri contra naturii. Românul nu e sovietic. Nici în Muntenia. Nici măcar în Moldova. Sau mai ales nu în Moldova. Ne-am săturat. Liturghia roșie la coșul de gunoi al istoriei!

Deci, Bucureștiul nu are nevoie de o liturghie. Fiecare poate exista, poate alege și poate fi ales așa cum ființează.

Luna de miere și Apocalipsa după Iohannis


Extaz pentru Iohannis și susținătorii lui. Eu sunt așa, mai temperat sau dacă vreți, flegmatic. Logic trebuia să cîștige. Tot logic, trebuia să nu cîștige. Pînă la urmă îmi place să cred că a cîștigat pentru ceea ce este, crede și reprezintă. Fără popîndăii din spatele lui.

Dar dincolo de extaz, începe luna de miere care se va termina. Îmi aduc aminte toate dezamăgirile de după victorie lui Constantinescu. Și nu numai. Șobolanii, nu popîndăii au ieșit la suprafață. Ce n-aș da să nu se mai repete… Dar bineînțeles acum situația e mult mai complicată. Cu Senatul. Cu Camera Deputaților și cu guvernul. Unde mai pui de oscilațiile tradiționale.

O să-l ia în brațe pe Iohannis și cine nu crezi… Să vedem ce spune Mihai, ce spune CVT, Kunor și marțofoii de pe la tembeliziuni.

Dar îmi mai place să cred, cel puțin pentru o zi, două, că a învins România bunului simț, a corectitudinii, a lucrului bine făcut. dacă chiar există așa ceva în țara noastră… Să sperăm că nu vor fi prea multe negocieri. Sau chiar deloc! Să sperăm că plagiatul va fi plagiat și nimic altceva. Cu furtul rămîne furt. Că mita și corupția e tot mită și corupție în teorie și practică și că toate acestea vor fi sancționate, nu acoperite.

Să sperăm că după luna de miere va urma altceva decît Apocalipsa după Iohannis.

Care ar putea suna cam așa: alegerea lui Iohannis a dezvăluit adevăratele intenții ale Germaniei la granița de vest a lui Putin.

Să continui? Mi-e frică… Nu-mi place să cred asta.

Binecuvîntarea și blestemul exodului


Exodul a fost un event traumatizant. Pentru egipteni, cît și pentru evrei. Pentru toată lumea de fapt. Nici Dumnezeu nu s-o fi simțit prea bine omorînd atîția oameni. Dar se poate spune că pentru unii a fost un blestem și pentru alții o binecuvîntare. Ba chiar și pentru evrei a fost și blestem și binecuvîntare.

După atîtea nenorociri cărora le-a pus capac moartea întîiului născut, probabil că egiptenii se gîndeau că venise sfîrșitul lumii. A fost într-un sens sfîrșitul lumii așa cum o știau. Mă întreb dacă s-au refăcut într-o generație după șocul exodului. Fără apă potabilă, plini de boli, de paraziți, cu pămîntul pustiit, fără armată, fără faraon, cu idolii neputincioși. Ce le-a mai rămas? Nici măcar mult aur și argint. Plus îngerul morții ce a treierat cu sîrg. Fără privilegii. Fără discriminări. Abominabil.

De partea cealaltă a baricadei evreii. Binecuvîntarea exodului începe cu dubii. Cu eventuale blesteme. Cu reproșuri. Dar este o eliberare. sau mai bine spus, eliberarea. Socială, economică, culturală, etnică, militară. E ceva de învățat de aici. De fapt mai multe. Îți trebuie imaginație. Continue reading

Pentru ce merită să mori azi?


sursa:http://www.vam.ac.uk/content/articles/c/caring-for-your-lead-coins-medals/

La unirea din 1859 s-a promis pămînt țăranilor. Războiul din 1877-78 s-a dus tot cu promisiuni referitoare la pămînt.

În 1907 țăranii din Moldova voiau pămînt. Unii au murit pentru asta. G. Coșbuc scria poezia Noi vrem pămînt!

În 1916 România intră în război pentru întregirea nației: Transilvania se cucerea dacă soldații/țăranii primeau pămînt.

Și s-a dat pămînt.

Pămîntul sau țara era ceva pentru care merita să mori.

S-a murit din nou pentru pămîntul Moldovei. Apoi pentru cel al Transilvaniei. Nimănui nu i-a păsat de Cvadrilater.

Au venit comuniștii și unii au murit pentru pămîntul lor. Cam toată lumea a rămas pentru pămînt.

Mai era ceva pentru care să murim?

În 68 pentru Patrie. Să nu ne ocupe rușii.

Acum mă întreb pentru ce merită să mori în țara asta?

Cred că n-au rămas prea multe.

Așa că nimeni nu va muri pentru Ucraina. Nici măcar aliații din NATO.

Simplist? Poate…

Identitatea noastră cea de toate zilele, dă-ne-o nouă astăzi…


sursa: http://typewriterheaven.blogspot.ro/2011/07/liberte-egalite-fraternite.html

Voiam să postez chestia asta de 14 iulie, dar mai bine m-am uitat la paradă. Apoi m-am dus la hotel. Dar n-am uitat-o. Tardiv, cu dedicație de 14 iulie, ziua căderii Bastiliei și ziua națională a Franței.

Angoasele unui viitor incert ne dau tîrcoale: noua ordine mondială, iluminati, lojele masonice, familiile regale ale Europei, anticristul ce apare, ordinarea femeilor, căsătorirea homosexualilor, etc.  Dar într-un viitor sumbru pe unii îi interesează Revoluția Franceză și efectele sale asupra bisericii. Nimeni nu tratează subiecte ca noaptea Sf Bartolomeu, înarmarea protestanților francezi și participarea lor la luptele pentru putere, Războiul de 30 de ani. Poate ar fi mai instructiv, dar nu atît de ușor de înghițit și nici atît de înfricoșător pentru că n-are legătură cu viitorul, ci doar cu trecutul.

Mulți evanghelici, în special cei de dreapta, au impresia că 14 iulie, ziua în care a căzut Bastilia, este începutul domniei ateismului, a revoluțiilor anti-creștine și a regimurilor dictatoriale sîngeroase. Nu e chiar așa de simplu.

În ciuda faptului că unii istorici catolici francezi menționează efectele benefice ale revoluției asupra Bisericii Catolice, pe care a readus-o la chemarea și misiunea ei inițială, în general evanghelicii caracterizează evenimentul ca o fiind o catastrofă. Mi se pare interesant că de data aceasta evanghelicii simpatizează cu catolicii, ba mai mult, cu toate că unii dintre ei pretind că mîntuirea nu se găsește decît în denominația lor și numai în a lor, iau apărarea Bisericii Romano-Catolice. Dar nu iau în considerare că slăbirea bisericii catolice a dus la dezvoltarea bisericii protestante ce nu era percepută ca o amenințare la adresa statului revoluționar și naționalist. Și culmea, evanghelici ca aceștia pretind că papa este anticristul. Păi cum se-mpacă apărarea Bisericii Romano-Catolice cu afirmația papa este anticristul?

Vorbind de Revoluția Franceză trebuie să amintim sloganul ce dăinuie și azi pe frontispiciul primăriilor din Franța: Liberté, Egalité, Fraternité, cu mențiunea că el a fost unul dintre multe altele și că s-a instituționalizat la finele secolului XIX, deci după 100 de ani. De menționat că Robespierre mai adăugase și Proprieté la ciorna Declarației din 1793. Deci nu era chiar așa de comunist cum l-au făcut mai tîrziu alții.

Revoluția și-a răspîndit ideologia și sloganul. Ar fi oare eronat să tragem concluzia că fraternitatea, egalitatea și libertatea pot fi încapsulate într-un singur cuvînt? De exemplu dragoste. Cum de n-au murit creștinii pentru un asemenea slogan? De ce biserica a ajuns atît de coruptă, de bogată, de imorală și de nepăsătoare la soarta omul de rînd? Vedem că Luther spune că atunci cînd biserica nu se poate reforma singură trebuie reformată de cei ce au puterea să o facă, adică de magistrați. Din această cauză reforma lui Luther s-a numit magisterială. Era clar la 1789 că imposibilitatea reformării Bisericii Romano-Catolice din Franța și menținerea unui regim nepopular va duce la o explozie socială. Explozia socială a fost exploatată de oportuniști, luptele pentru putere fiind extrem de sîngeroase pînă cînd ajunge Napoleon la putere. Apoi începe Imperiul.

Și revin pentru că în general creștinii evanghelici sunt regaliști sau monarhiști. Cum se împacă monarhia divină, adică cea de sus, cu cea de jos? Zicea mai de mult Frederick cel Mare că sufletele supușilor săi aparțin lui Dumnezeu, dar trupurile acestora îi aparțin lui, așa că creștinii pot fi buni soldați. Nimic mai greșit. Poate de aia nemții au iscat două războaie cum n-au mai fost.

Deci, identitatea noastră politică, adică anti-revoluționari sau contra-revoluționari și monarhiști se împacă cu identitatea noastră spirituală? Atîta cît a mai rămas…

 

La recrutare sau mobilizare


http://commons.wikimedia.org/wiki/File:Grigorescu-Gornistul.jpg

Încep prin a spune că-n orice armată au existat dezertori. Sau fricoși. Sau excepții. Evreii le dădeau voie celor căsătoriți să stea acasă un an să-și facă de cap, celor ce au cumpărat un ogor la fel. Probabil nu se vindeau prea multe ogoare. Celor fricoși li se spunea să-și vadă de treabă și nu există dovezi c-ar fi fost mulți fricoși. Știau ei că nu cîștigi prea multe războaie cu tipi din ăștia. Mă gîndesc…

E adevărat că mobilizarea se făcea de obicei sub pedeapsa închisorii sau a morții. La noi era la fel.

Acum bate vînt de război. Cică e un vînt rece. Se va mai înfierbînta el. Se pun întrebări pe net de genul ce faci dacă te cheamă, e adevărat că te cheamă, va izbucni războiul. Tot netul te îndeamnă să nu-i aperi averea cutărui milionar și cea a politicienilor corupți. Sau doar a politicienilor și a odraslelor lor. Că ce, e războiul nostru?

Asta m-a făcut să mă gîndesc la primul război mondial ce a pornit de la onoare. Uătevă zis minț… Știu că au murit mulți soldați. Și foarte mulți civili. Prea mulți. Dar cînd a început, de ce au vrut să se omoare oamenii că Austriei îi era ciudă pe Serbia și i-a trimis un ultimatum ce nu putea fi acceptat de nici o țară de pe planeta asta? De prostia din capul unora și altora. Că altfel nu-mi explic.

Deci oamenii s-a omorît pentru un principiu sau mai bine spus pentru o țicneală. În faza aia erau entuziasmați de război. Și unii și alții. Se visau într-o săptămînă la Paris, alții la Berlin. Vise! Românii au spus pas.

Ce simplu s-au dus la război. Interesele cui? Averea cui? Profitul cui? Și acum cînd s-ar putea să fie război, ne gîndim: merită? Sigur că războiul nu merită, dar trebuie să ne gîndim dacă mai vrem să fim români și dacă mai vrem ca România să existe. Nu se mai dă pămînt dacă te înrolezi, chiar dacă avem homleși și săraci cu duiumul. Nu știu dacă se va mai da ceva.

Poate e bine ca tot românul să citească 20 de ani în Siberia ca să știe ce să aleagă. Dacă pericolul ar veni din  altă direcție nu știu ce e de citit. Vorba aia, cine de la 18 la 35 de ani mai citește în țara asta ceva în afară de sîmîsîuri, meiluri și subtitrări? Îs rău? Poate obiectiv.

Nimeni nu mai citește poezie patriotică. Nu se mai aude așa ceva la radio. Nici la teve. Ce auzim la radio? Reglame! Muzică. Știri. Concursuri pe audiență. Și cam gata.

Dacă cineva va da la radio mai multe poezii cu iz patriotic precis se va spune că e în bătaie de joc. Uite cum trăim. Ce salarii avem. Ce autostrăzi. Ce prețuri. Ce aia sau cealaltă. Mă întreb cine va beneficia de posterele de după război cu textul Aici e fiul dumneavoastră

Și pe ăia ce spun asta să le dai un automat, cartușe, uniformă și să-i pui să se joace de-a pac-pac. Cu cine, cu marțienii?

Doctrine militare naționale: România


sursa: http://www.generalcomics.com/funny-directory/30/3013/02.php

Demult, tare demult, cam acum 35 de ani, am achiziționat o carte despre doctrinele militare ale unor state: România, Iugoslavia și încă vreo trei. Mă interesa Elveția, Israelul, Africa de Sud. Nu mă interesa doctrina URSS, SUA sau Panama. Era epoca blocurilor militare (NATO, Tratatul de la Varșovia, ASEAN, etc.). Nici nu aveam să caut doctrinele militare ale Germaniai naziste, ale Italiei lui Musollini, ale Franței și Marii Britanii din aceiași epocă. Erau istorie.

Era clar că fiecare stat cu pretenții își alcătuia/alcătuiește o doctrină de apărare proprie și făcea/face eforturi să o pună în aplicare. Doctrina României a fost imaginată, elaborată, modificată și adaptată treptat după retragerea consilierilor sovietici, distanțarea economică și ideologică față de URSS, invadarea Cehoslovaciei, intervenția militară turcă în Cipru, lovitura de stat a lui Jaruzelski din Polonia după scoaterea în ilegalitate a sindicatului Solidaritatea. Pe de o parte România dorea să-și apere teritoriul ducînd un război de apărare al întregului popor (colaborînd cu Jugoslavia), dar pe de altă parte se alinia acțiunilor statelor ce făcau parte din Tratatul de la Varșovia și reacționa la eventuale amenințări a blocului NATO, colaborînd cu vecinii ce aveau aproximativ aceiași orientare politică (Ungaria, Bulgaria, URSS).

De remarcat că doctrina militară română prevedea opoziția forțelor armate, a gărzilor patriotice și a formațiunilor de apărare ale tineretului și că după o mobilizare generală ar fi opus rezistență toți cetățenii români capabili să poarte o armă. Cartea nu analiza sorții acestei doctrine împotriva unui anumit dușman, dar cam toată lumea știa că singurul stat ce ar fi avut capabilitatea și voința politică să atace România era URSS. Doctrina era un bau-bau, o petardă care să atragă atenția opiniei publice că țara noastră este victima unui atac neprovocat. În  practică, o astfel de doctrină nu ar fi asigurat supraviețuirea statului român, mai ales că majoritatea orașelor importante, reședințe de județ, inclusiv capitala se aflau la o distanță de sub o zi de înaintare a unei divizii moto din cel de-al doilea război mondial.

În ciuda apelurilor radio dramatice ca Occidentul să ajute Ungaria și Cehoslovacia după declanșarea ocupării acestor țări de către trupele tratatului de la Varșovia (lipseau tratatele de alianță și asistență mutuală dintre aceste țări și NATO, existînd posibilitatea ca învazia să fie doar o provocare pentru declanșarea unui alt război mondial) Occidentul nu a intervenit. Avînd în vedere lipsa de reacție a Marii Britaniei și Franței ce garantaseră frontierele Poloniei în 1939 și lipsa reacției acestor țări împotriva Germaniei hitleriste, ce a dus la acapararea Cehoslovaciei și Austriei de către Germania nazistă, se pune întrebarea: ce șanse are un stat fără prea multă armată să se opună cu succes unui agresor (de obicei un stat vecin, mai puternic)?

Nu este un secret că în conflictele în care a fost implicată în istoria modernă, cu excepția Primului Război Mondial România a pierdut mai mult decît a cîștigat. De exemplu, în perioada comunistă sărbătoream Războiul de independență, fără să plîngem ocuparea și ruperea Basarabiei de către Rusia. Nu ne sărbătoream morții din Primul Război Mondial pentru că eram acuzați că devenisem o închisoare a popoarelor, fiind imperialiștii ce au ocupat fără drept teritoriile altor state (Basarabia și Bucovina). Doar în unele manuale de istorie existau informații despre participarea României la Războaiele balcanice. Preferam să le uităm. Am cîștigat și am pierdut Quadrilaterul.

Apoi în manualele de istorie nu existau explicații corecte despre intrarea României în Al doilea război mondial de partea Germaniei (aliată cu Ungaria ce ne-a luat Ardealul de Nord), campania de dinainte de 23 august 1944 era trecută sub tăcere.

Acum mă întreb care o fi doctrina militară proprie în cazul în care izbucnește un conflict. Dincolo de garanțiile NATO, de suspendarea unilaterală recentă de către Rusia a zborurilor Open Sky, la ce să ne așteptăm în fața unei Rusii tot mai agresive și a uni Occident pasiv. Pînă una-alta America e departe și frate cu noi e mai degrabă turcul, nu americanul. Între bulgari și sîrbii pro-ruși, între ungurii cu un guvern tot mai de dreapta și o Ucraină în curs de dezmembrare care ar fi cea mai eficientă politică de menținere a integrității naționale.

Trebuie să ne reamintim că România a refuzat investiția de la Ghimbav pentru producere a elicopterelor Cobra (mare nevoie o să avem de ele împotriva diviziilor de tancuri), nu mai produce singurul aparat de atac la sol ce nu era fabricat în URSS (IAR 93), avem prea puține avioane, tancuri vechi răsmodernizate și așa mai departe. Unde nu-s bani, nu e nici armată. Suntem la fel ca și înaintea celor două războaie mondiale: slab înarmați, cu o armată plină de promisiuni, fără experiență de luptă. Asta o fi doctrina noastră?

Cum stau lucrurile cu comunismul în România (2): partea plină a paharului


sursa: http://www.intramuros.ro/?cat=8

Cu unele poticniri, am perceput perioada 1959-1980 ca o perioadă de dezvoltare în cele mai multe domenii. A fost La belle epoque, dar mai spre final mucaliții au denumit-o labele poc, datorită aplauzelor aplaudacilor de meserie la conferințele și congresele partidului în care apărea Ceaușescu sau se citeau mesaje din parte lui.

În domeniul educației și socialului s-au construit tot mai multe creșe și grădinițe datorită industrializării ce s-a accentuat în anii 60. Datorită industrializării s-a înregistrat o migrație masivă de la țară la oraș, ceea ce a determinat mărirea numărului de școli. Atunci au reapărut liceele industriale ce s-au diversificat pe mai multe profile. Au apărut blocurile de locuințe, mai întîi după modelul blocurilor în care trăiseră ofițerii sovietici din trupele de ocupație, apoi s-au creat micro-cartiere și de cartiere întregi de blocuri. Continue reading

Rusia, Belgia și Ucraina


În istoria fiecărei națiuni sunt amintite bătăliile cele mai importante. S-au ridicat monumente pentru bătăliile cîștigate, dar și pentru cele pierdute. Jertfa vieții nu e puțin lucru cînd este dată în folosul patriei.

Rusia are un număr de monumente cît toate statele Europei și Asiei la un loc. Un tanc, un alt tanc, niște tunuri, niște statui, alte tancuri, ceva pietre și faimoasa Mama Rusia cu spada gata de harță. Impresionant. Dar să nu uităm că în ultimul război mondial rușilor le-a păsat mai puțin decît nemților de viețile propriilor soldați. La ordinele comandantului suprem au murit milioane de viteji chiar dacă nu era nevoie. Carnea de tun a fost măcelărită bine. Nemții nu reușeau să omoare cîți ruși îi atacau. Simplu. Dar trist.

Evident că Belgia nu a fost niciodată o mare putere militară. Nici cînd stăpînea Congo. Dar Belgia are un monument foarte ciudat care e de-e dreptul haios pentru că nu se înscrie în tipar. E vorba de statuia băiețașului care făcea pipi pe cotropitori. După aia i-au învins. Bună rețeta.

Mă gîndesc la Ucraina, la militarii ucraineni ce au ales să rămînă în Crimea, la cei ce au ales să treacă în armata Rusiei. Nici o jertfă. Nici măcar un pipi pe casca unui invadator? Dacă e așa, de ce s-ar deranja UE și NATO să se implice serios? Care ar fi miza?

Naționalitățile și inter-naționalitățile lui Putin


sursa:http://www.lindsayfincher.com/putin-cartoons.html

Mai cu ceva timp în urmă mă contram cu cineva pe feisbuc pe o poză în care Putin texta că naționalitățile sau minoritățile să tacă din gură că nu sunt la ele în țară. Parcă era ceva în legătură cu islamiștii. Tare! Nu știu dacă o fi spus Puti așa ceva, dar asta pretindea colajul. Cu alte cuvinte, cei ce dădeau liche și șeă musteau de patriotism românesc. Eu nu. Nu pentru că nu îmi place Putin, acest aranjeor în gheimul uite-președintele-uite-prim-ministrul. Acest șantajist cu gaze.

În primul rînd cred că toți oamenii au dreptul să se exprime, fie ei chiar minorități. Vorba Vechiului Testament: să te porți bine cu străinul din țara ta că și tu ai fost străin odată. Și aici cred că se scurcircuitează unii concetățeni la logică. Noi n-am fost niciodată străini în țara noastră, așa că n-avem domle milă de ăștia micii și străinii ce vreau drepturi la noi acasă! Continue reading

Ce n-are românu și are englezu…


sursa:http://www.pinterest.com/pin/255790453807553462/

Pe vremea antikității, pe cînd îmi făceam studiile în teologie mă întrebară inglejii (prieteni buni) ce-aș vrea să iau dă la iei dîn țară cînd o-i mere acasă. Capkană! M-am scobit un pik în dinți, s-au scobit și ei, am mestecat un ceai pe măsele și le-am servit-o filozofic cu iz de teologie pragmatică meid in iuchei: Some people… Ei au rămas pe gînduri, eu am rămas mai departe pe canapeaua lor de piele dă bovine bine tăbăcite.

N-am reușit să iau cu mine în valize nește ingleji, dar la vremea aia n-ar fi stricat… Încă mai poposeau minerii prin București.

În contextul de azi, al bumbăcelii din Ucraina, a celei prin care am trecut și eu în România (noroc că n-am ieșit bumbăcit) și așa în contextului vieții, m-am tot întrebat ce are englezu și n-are românu, și ar vrea să aibă. La englezi am fost uimit de tenacitatea lor. Măi, cînd jucau fotbal luptau și cu dinții, ca bosniacii pe vremea lui Pazvante Chiorul ce foloseau pe lîngă multe arme și dentiția proprie. Ceea ce noi nu prea avem. Nu dinți, tenacitate.

Mi se pare mie sau pe lîngă tenacitatea asta ne lipsesc și nouă niște oameni? Nu că am avea puțini, dar ăștia de-i avem nu le trebe la nima. Sec! Nu merită să aducem nici de la ei, că și p-acolo politicienii enbelzează bani de la stat și alte cele, ca-ntr-o democrație adevărată.

Cum se-nvață tenacitatea asta? Te naști cu ea? Așa mi-ar place o mămăligă mai tenace! Că tot vin alegerile.

 

 

Depinde de tine!


To whom it may concern sau adeverință de român


Dă pă net:

Subject: O scrisoare scrisa de un senator roman “de ziua romanilor de pretutindeni” si mai ales raspunsul plin de bun-simt dat de unul din romanii acestia 1 Decembrie.
=Scrisoare deschisă către dl. senator Viorel Badea Am primit ieri, pe grupul yahoo romaniansinedinburgh, o scrisoare din partea d-lui senator Viorel Badea, care s-a gîndit să mă felicite cu ocazia, cică, „Zilei românilor de pretutindeni”.
Dau mai jos scrisoarea d-lui senator, urmată de răspunsul meu, pentru că, nu-i așa, nu se cuvine să te heretisească omul, iar tu să nu-i întorci amabilităţile.1 Decembrie.

Dragi români de pretutindeni,

Cu prilejul „Zilei românilor de pretutindeni” vă adresez vouă, românilor din lumea întreagă, calde felicitări, precum şi îndemnul de a păstra în suflet spiritul, cultura şi limba românească.
Doresc să vă felicit şi să vă mulţumesc pentru contribuţia pe care o aduceţi la dezvoltarea comunităţilor şi a ţărilor în care vă aflaţi, precum şi pentru păstrarea
şi afirmarea valorilor şi tradiţiilor româneşti. Din Australia până în America de Nord, din Europa şi până în Asia, românii au ridicat pe podiumurile sportului de performanţă drapelul naţional al României, au
dus la cele mai prestigioase universităţi frumosul grai românesc şi excelează în orice domeniu activează, făcând cinste ţării natale.

Trebuie să ne amintim că suntem români în fiecare zi dăruită nouă de Dumnezeu şi să păstrăm vii în inimile noastre cuvintele lui M. Sadoveanu: „Patriotismul nu înseamnă ura împotriva altor neamuri, ci
datorie către neamul nostru; nu înseamnă pretenţia că suntem cel mai vrednic popor din lume, ci îndemnul să devenim un popor vrednic.”

Doresc să vă felicit, de asemenea, şi cu ocazia „Zilei Naţionale a României”. Avem datoria de a păstra vie şi a cinsti amintirea celor ce au luptat pentru unitatea şi libertatea poporului, precum şi de a privi
spre viitor cu optimismul, curajul şi încrederea cu care au făcut-o şi strămoşii noştri, de la cei căzuţi pe câmpul de luptă, până la cei care au pierit în inumanele închisori comuniste.

Cu aceste ocazii, transmit românilor de pretutindeni cele mai bune gânduri şi urări de sănătate, fericire şi succes. Fie ca Dumnezeu să binecuvânteze România şi pe români, oriunde s-ar afla ei.

La Mulţi Ani România!

La Mulţi Ani români de pretutindeni!

Birou Senatorial Viorel Badea
Senator Pentru romanii din Europa si Asia
Membru al Delegatiei Permanente a Parlamentului Romaniei la APCE
Presedinte al Comisiei pentru Romanii de Pretutindeni
Tel/Fax: 0213101911
http://www.badeaviorel.ro/

RASPUNSDragă Domnule Senator Viorel Badea,

Sînt si eu unul dintre „românii de pretutindeni” care au primit scrisoarea dumneavoastră cu ocazia, nu stiam, „Zilei românilor de pretutindeni”. Vă multumesc pentru caldele urări si îndemnuri, chiar dacă, trebuie să mărturisesc, laudele dvs. sînt exagerate în ce mă priveste pe mine, unul din românii de pretutindeni cărora vă adresati.
Nu am adus nici o „contributie” comunitătii care a binevoit să mă primească (în afară de cîteva taxe), nu am afirmat prin nimic „valorile românetti”, nu practic sport de performantă sub drapelul tării, iar singurul domeniu în care „excelez” deocamdată este livrarea de mîncare indiană la domiciliu, pentru că lucrez ca delivery driver la un restaurant dintr-un orăsel scotian.

Alta ar fi fost însă situatia dacă mi-ati fi scris, dvs. sau unul dintre numerosii dvs. colegi din Parlament, acum sase luni, cînd încă nu eram un român „de pretutindeni”, ci un român de la mine de-acasă, mai exact din Iasi. As fi putut să vă răspund că sînt cercetător stiintific la Universitatea Al. I. Cuza si că mă ocup de editarea Bibliei de la 1688, prima editie critică a celei mai vechi Biblii românesti (Stiati că sîntem ultimul neam din Europa care încă nu are prima sa Biblie într-o editie critică?). M-as fi mîndrit cu fetele mele, care practicau un sport de performantă sub drapelul tării, cum spuneti, si m-as fi lăudat că am dus si eu putin din „graiul tării” mele pe la Paris si Geneva, sau că mi-am petrecut sapte ani printre vechile manuscrise românesti, primind pentru munca mea o summa cum laude. Dar nici dumneavostră nu mi-ati scris, nici eu nu v-am răspuns. Asa merg lucrurile, cum s-ar spune.

Dar de ce îmi scrieti tocmai acum, cînd mi-am luat lumea în cap, împreună cu ai mei, si ne-am alăturat si noi „românilor de pretutindeni”care îsi caută pe aiurea dreptatea pe care nu au găsit-o în tară?

Ca să îmi arătati că vă pasă?

Dacă vă pasă atît de mult de „valorile si traditiile românesti”, de ce nu mi-ati scris, dvs. sau colegii dvs., pe cînd eram în tară? De ce nu m-ati întrebat cum ne descurcăm cu nouă milioane pe lună, eu si colegele mele, tineri doctori în filologie si slujbasi ai culturii române pentru care suspinati acum? V-as fi rugat atunci, dacă stiam că vă interesează atît de mult istoria neamului, să faceti ceva pentru profesorul meu de istorie, care se stinge de boală pentru că din pensia sa nu-i ajung banii de medicamente. V-as fi chemat la Iasi să vedeti cum trăieste de pe o zi pe alta un antrenor de performantă, pentru care s-a cîntat imnul României la Berlin, si cum niste copii devotati se antrenează să devină campioni pe podelele roase si pline de cuie ale unei săli de sport care n-a prins încă o campanie electorală. V-as fi dus prin oras si v-as fi arătat Filarmonica ieseană, care de zece ani stă să se prăbusească sub schele, si Teatrul National, mutat într-un cub de carton. Si la urma urmei, dacă tot invocati acum cuvintele lui Sadoveanu si îndemnul „să devenim un popor vrednic”, v-as fi spus că de douăzeci de ani mă simt, în fiecare zi, mintit, furat si umilit în tara mea. Si că am obosit să devin „vrednic” printre smecheri, canalii politice si „băieti destepti”.

Dar, repet, nici dvs. nu m-ati întrebat, nici eu nu v-am răspuns. Si atunci, de ce m-ati găsit tocmai acum?

Domnule senator, e un cinism fără de margini să-i heretisiti pe emigrantii români cu ocazia unei asa-zise „zile a românilor depretutindeni”. Nu poate fi o sărbătoare o zi a românilor „de pretutindeni”, există doar o singură zi a românilor si a României din care găstile politice care s-au succedat ne-au împins, pe mine si pe alte milioane de compatrioti, să ne luăm lumea în cap, să ne lăsăm în urmă limba, părintii si prietenii si să ne căutăm pe aiurea pîinea si dreptatea. Ce sărbătoare vedeti în asta? Nu e nici o sărbătoare pentru familiile despărtite, pentru fratii si prietenii lăsati în urmă, saupentru acei „români de pretutindeni” ai căror copii s-au spînzurat în tară de dorul lor. Si, în general, nu există sărbători adevărate cînd te afli „pretutindeni”, ci doar acasă.

Iertati-mă, dar nu am nevoie să-mi amintiti dvs. de „valorile românesti”. Ocupati-vă de ele în tară, acolo unde „cultura si valorile românesti” sînt lăsate în paragină.
Si v-as mai ruga ceva.!!!   Sînteti totusi un reprezentant al clasei politice românesti. Aveti decenta de a nu amesteca în gesturile dvs. electorale amintirea „celor ce au luptat pentru libertatea poporului”. În Franta am cunoscut un om care si-a pierdut o mînă în masacrul de la Otopeni, în decembrie ’89. Lucrează acum ca magazioner la un depozit, din mila unor străini generosi. Vă asigur că omul acesta ar scuipa astăzi pe orice discurs politicianist în care sînt amintiti eroii din decembrie ’89. Altfel, o duce bine (în curînd, îl veti putea vedea si auzi într-un documentar tv despre Revolutie, apropo, nu-i asa, de cei care… „fac cinste tării natale”).

La sfîrsit, as vrea să vă asigur că nu mi-e rusine că sînt român.
Asa mi-am învătat si fetele, să nu le fie rusine să spună de unde vin.
Singurele momente în care mi-e rusine că-s român sînt atunci cînd politicienii îmi vorbesc despre România.
În gura lor, România pute ca o hazna infestată, din care mă bucur că mi-am salvat copiii. Ca o măsură de igienă, ar fi prea mult dacă v-as cere să păstraţi măcar distanta tăcerii?

Ioan-Florin Florescu