Ce făcea Iranul pe cînd îi murea generalul?


 
Iranul făcea filme de propagandă. Pentru ca sunt ieftine, pentru că poți simula că ataci un portavion sau navele din escadra americană. Să simulezi, adică să te pre-faci că, dar să nu poți…
 
Dacă consultați internetul să vedeți ce capabilități militare are Iranul o să vedeți o mulțime de drone, de rachete și anti-rachete și niște tuneluri cu rachete. Bănuiesc că mai au și cîteva (zeci de) mii de candidați la martiraj.
 
De partea cealaltă SUA. Ca să nu mai spun ce s-a spus, singura asemănare între cele două țări este că Iranul folosește încă tehnică militară americană de pe vremea șahului, reparată cu (unele) piese de schimb americane de pe vremea lui Reagan. Cu alte cuvinte, folosește avioane și elicoptere pe care SUA le-a dat la fier vechi. Cam cum ne folosim noi Mig-urile dacă ne-am bate cu Rusia…
 
Dac-ar fi să ne uităm la contraste, Iranul deține supremația în armament doar la categoriile la care SUA a renunțat sau nu are nevoie la contactul cu un inamic atît de îndepărtat. Adică? La tunuri tractate, pentru că SUA are mai multe autotunuri (decît Iranul) și la vedete pentru patrularea litoralului. Cvasi-paritatea din marină nu poate fi luată în considerare pentru simplu motiv că numărul navelor nu este relevant. De exemplu, SUA are 10 portavioane, Iranul zero barat. Cam la fel și la celelalte nave ce contează: distrugătoare, corvete, puitoare de mine.
 
Aceiași discrepanță la forțele aeriene. Superioritate absolută la avioane, dar mai ales la elicoptere.
 
La tancuri și vehicule ale infanteriei la fel. Și în ciuda tuturor imaginilor belicoase cu rachete, drone și antirachete să nu uităm cîteva chestii evidente, dar de obicei trecute cu vederea:
 
1. Iranul, chiar dacă ar merge la război nu ar putea rezista prea mult. A demonstrat-o războiul cu Irakul. În momentul cînd o ofensiva costa pe atunci circa 800 de milioane de dolari (bani americani…) și Iranul n-a mai avut bani, iar religia interzicea împrumuturile, războiul s-a oprit. Acum cu toate sancțiunile valuta, fie și cea considerată a Satanei, e pe sponci… Mă mir de unde o să scoată cele 80 de milioane puși pe capul lui Trump…
 
2. Economia Iranului nu poate rezista unui război consumator de arme, resurse, armament și materiale ce se obțin din import. Or fi iranienii buni, dar nu sunt self-suficienți. Iranul nu produce prea multe ca să reziste unui război în care nu se pompează resurse.
 
3. În materie de know-how militar, Iranul este hăt-departe-n urmă. Ce făceau dronele iraniene cînd generalul era vînat? Ce făceau cele trei vechi avioane de supraveghere aeriană? Ce făceau experții în comunicații care vegheau? Sau nu vegheau? Iranul n-a reușit să producă un elicopter de asalt, are tot Cobrele din Vietnam… Iranul n-a reușit să producă clone ale Tomcatului american, darămite un alt avion pe măsură. Și last but not least, Iranul nu are capabilități nucleare. În caz că le va avea, le va avea pentru un timp extrem de scurt. Sper să nu apucăm așa ceva, că atunci chiar începe ultimul capitol…
 
4. Aliați? Spre deosebire de SUA care este membru NATO, ASEAN, etc și care are cu ce și cu cine negocia (cînd are chef), Iranul nu are decît aliați de circumstanță în Orientul Mijlociu și Coreea de Nord în cel îndepărtat. SUA se poate concentra pe Iran ca să cîștige fără ca aliatii săi să sufere pierderi însemnate într-un război asimetric, ce nu poate fi continuat eficient o dată Iranul atacat.
 
Puterea economică a celor doi este la un raport de cam 1/48 în favoarea SUA. Cea militară în unele cazuri (cele care contează) cam 1/100. Făcînd abstracție de capetele luminate. În ceea ce privește proștii (de oricare religie ar fi ei) cred că situația este în dezavantajul SUA. Nu de alta, dar ținînd cont de numărul de locuitori s-ar putea ca SUA să domine și la acest capitol. Totuși fanatismul religios al SUA poate fi egalat doar de media fanatismului religios din regiunea Levantului. Baiul e că în caz de război fanaticii religioși mor fericiți fără să se ucidă între ei…
 
Ce făcea Iranul nu mai este atît de important acum. Va fi important ce va face SUA atunci cînd Iranul va încerca să compenseze militar pierderea generalului, victima propriului sistem de supraveghere insuficient și ineficient.
 
Ca o concluzie în aceasta perioadă de tranziție și suspans, e bine de ținut minte că dacă n-ai capabilitățile unui stat avansat tehnologic n-ar trebui să-ți afișezi asasinii-n terțe țări. Chiar dacă duci un război asimetric. Mai ales cînd îl duci pe mai multe fronturi… Nu de alta dar comunicațiile sunt supravegheate.

 

NU-I NIMENI CA TINE ISUS…


E clar. Titlul e clar, chiar foarte clar. De fapt nu chiar așa de exact. N-a fost, nu este și nici nu va fi nimeni ca Isus. Și dacă Isus ar fi fost un simplu om. Știm că cel puțin ADN-ul său nu se va mai regăsi undeva pe pămînt. Ar fi fost mai concludent dacă se putea preleva un pic de ceva pentru a-l testa, dar, ca un făcut, nu există. A înviat și la revedere!

Cam toată lumea de p-aici știe că românii se țin de bancuri. Avem, așa, un talent, o înclinație spre umor. Alb-negru, gri sau roșu. Doar că ăsta din urmă mai deunăzi era mortal. Dar acum umorul e la liber. Și este de bun gust sau de prost gust. Uneori absurd. Dar există. Dacă mîine s-ar închide din nou granițele românii nu s-ar apuca de revoluție, s-ar deda la bancuri. Dacă s-ar anunța sfîrșitul lumii cam același efect. În afară de pupatul tardiv al moaștelor cu miros de osuar canin.

Deci, în acest registru aș putea dezbate gestul alegătorului din străinătate ce l-a printat de mînă pe Isus ca împărat pe buletinul de vot al turului doi al prezidențialelor. Este de-al nostru. E un pocăit sadea, sincer. Aș putea spune nebun de sincer. Sau bolnav de sincer, dar n-aș vrea să-i minimalizez gestul. Nici – evident – să-l maximalizez. Doar să-l analizez.

Nu știu dacă comisia i-a văzut votul, dar pot spune precis că l-a invalidat. Din motivele cunoscute. Inclusiv de Peter Costea. Dar la urma urmei, ce-a făcut acest om, fie el femeie sau bărbat? În primul rînd a dat un exemplu. A lansat un mesaj. A rostit/scris un adevăr. De fapt mai multe.

A început – probabil – dacă ne uităm (pe fila cu pricina de sus în jos și de la stînga la dreapta, ca niște români normali), ce vedem? Vedem că cineva a scris (pentru început) NU-I NIMENI CA TINE ISUS și mai jos într-un cadran, ISUS HRISTOS DOMNUL DOMNILOR IMPARATUL IMPARATILOR. Și ca o superconfirmare a pus ștampila votat în interiorul acestui cadran. Alegerea, în mod evident, îi aparține! Nu cred că omul nostru (că e al nostru, nu al ortodocșilor, al martorilor sau al mormonilor…) și-a făcut cunoscută alegerea la președinția României. Clar, nu? Este vorba despre o alegere personală. Nimic mai mult. Publică într-un anumit fel. Asta în cazul în care nu el/ea a fost aceeași persoană care a și pus bravura pe Internet.

Dar apoi, în faza a doua, lucrurile se complică. Iohannis primește un cadou: Proverbe 26:1:28. Și mai primește un epitet: LEPĂDAT. Adică decartat, aruncat afară, rejectat și așa mai departe. Cu alte cuvinte, inutil. Curios oare că mulți dintre români – dincolo de cei peste 3 milioane care au votat-o pe Dăncilă – chiar cred că această caracterizare i se potrivește? Cel puțin într-o anumită măsură. Cea impusă de traseul său politic. De hibernarea sa în poziție de președinte în bîrlogul de la Cotroceni.

Lucrurile iau o turnură și mai negativă cînd chiar citim capitolul 26 din Proverbe. Dacă s-ar potrivi tuturor personajelor înșirate acolo, Iohannis ar fi nebun, leneș, prefăcut și clevetitor. Nu că majoritatea politicienilor ar fi nevinovați la aceste capitole… Deloc!

Și așa ajungem la Dăncilă. O doamnă. Căreia îi dă un sfat doar (parcă în totală armonie cu limba vorbită de fosta prim-ministreasă): DUTE (sic!) SI SA NU MAI PACATUISTI (sic!). Însoțit și acesta de un capitol, de data asta din Noul Testament: Ioan 8: 1-59. Mi se pare o mare discriminarea în favoarea candidatului PSD ce a primit 59 de versete, spre deosebire de cel al PNL căruia i-au fost atribuite doar 28, și acestea din Vechiul Testament. Probabil că doamna Dăncilă era mai aproape de adevăr. Normal, după încarcerarea lui Dragnea. Ei i se spune să meargă fără să mai păcătuiască. Nu i se spune explicit unde să meargă, dar după cum a reie-shit din numărarea voturilor, putem deduce fiecare după mintea lui…

Totuși, capitolul apostolului Ioan o îndeamnă pe lidera P.S.D. nu numai să nu mai păcătuiască, dacă cumva ne gîndim că ea făcea parte în mintea mesagerului dintr-o anumită categorie de femei (sau de politicieni), ci și să își dea seama că Isus este lumina lumii, care este adevărata slobozenie, libertate și în final că Isus are credibilitate fiindcă el este dinainte de Avraam. Ei, ce să faci, mai greu cu doamna că e ortodoxă, pe când Iohannis este protestant și știe mai multe din Biblie. Plus că e neamț!

În concluzie, prorocul, creștinul apolitic (vorba vine…) excitat spiritual într-o ipostază à la Ioan Botezătorul din perioada iordaniană se manifestă atît implicit, cît și explicit ambilor adrisanți. Din punct de vedere spiritual n-a greșit cu nimic mesajul, poate nici modalitatea de a-l expedia, cu toate că nu sunt prea sigur c-a ajuns la destinatari…

Totuși, din punct de vedere politic, chiar apolitic, el și-a anulat votul. A protestat deci în ambele planuri: politic și spiritual. Și a tras un semnal de alarmă: vine judecata. S-a cam postat pe sine în roba judecătorului, dar, hai, treacă-meargă, cine n-ar fi vrut să fie nebun vreme de un minut-două la aceste alegeri? Restul de vreo 10 milioane de votanți. Nota de la mine 10 cu felicitări. Nota de la proful de civică: 4 cu lungirea urechilor.

Viitorul îi va amenda gestul într-un fel sau altul, chiar dacă potrivit teologiei, sociologiei, psihologiei, bisericologiei și politologiei gestul său este incalificabil pentru că nu avem o categorie în care să-l încadrăm, iar Isus nu va coborî din cer ca să-l întronăm tocmai noi. Aici în România?

Eu cu cine votez? – turul II (1)


Caragiale a dezbătut tema alegerilor foarte bine. Chiar și atunci cînd România avea un rege, nu un președinte. Dar metehnele politicienilor au rămas aceleași și noi, cetățenii cinstiți ne punem din nou aceeași întrebare. Poate unii dintre noi au beneficiat de alte foloase decît bere și vin de la unul dintre candidați. Sau din contră, am încasat-o de la unul dintre ei, dar am votat în primul tur. Acum ce facem?
Ei, ai votat pe altcineva decît Dăncila sau Iohannis… Nu-i rău. Bine c-ai fost la vot. Dar acum îți pui întrebarea Eu cu cine votez? Nu cred că ești cetățeanul turmentat, dar cred că întrebarea ta este una cinstită. Nu e rău că te întrebi cu cine să votezi, dar în primul rînd vreau să îți spulber (dacă pot) cîteva prejudecăți. Două pentru început.
Încerc să-ți răspund la întrebare, ca unul care n-a fost convins de Iohannis, dar și unul ce n-ar vrea să fie reprezentat de Dăncilă. Nu de alta, dar mă simt complexat de un intelectual ca ea…
Nu te duci la vot sau votezi Dăncilă pentru că Iohannis te-a jignit categorisindu-te într-un anumit fel și că te-a flituit.
Iohannis n-a fost prea diplomat atunci cu flituiala, dar să fim drepți, ți-a plăcut cînd guvernul Dăncilă a gazat și a bătut manifestanții? Vei spune că nu se compară 3,5 milioane cu cei cîțiva din fața guvernului. Ai dreptate. Doar că nici o jignire verbală nu se compară cu folosirea abuzivă/ilegală a trupelor de jandarmi. Un discurs nu e tot una cu un atentat public la integritatea fizică a cetățeanului de rînd. Fii drept: de cîte ori n-ai fost jignit și n-ai reacționat, ci ai înghițit jignirea? Care era miza atunci și care e miza acum? Merită orgoliul tău cinci ani cu Dăncilă președinte a României? Dar dacă orgoliul tău o aduce pe Dăncilă la Cotroceni, atunci mai fă un pas: înscrie-te în PSD. Hrănește-ți mai departe orgoliul! Și fii în continuare creștin…
Crezi că Iohannis n-a făcut nimic cinci ani de zile și de aceea nu mergi la vot sau de-a dracului, votezi Dăncilă sau îți anulezi votul, că niciunul nu merită să fie președinte.
Și eu cred că cei doi ar putea sta pe tușă cîțiva ani ca să reflecteze la ce au făcut sau ce nu au făcut și puteau face. Ar fi mai sănătos pentru ei și pentru toată lumea. Dar nu prea trăim vremuri sănătoase… Din această perspectivă însă mi se pare că Iohannis cel semi-paraplegic e mai de dorit decît activa Dăncilă. Președintele ce provine dintr-un partid ce nu deține majoritatea în parlament este aproape unul paralizat. El nu are putere. De aceea nu a fost un jucător ca Băsescu cu PD. Sau Iliescu cu cameleonicul partid comunist ce a devenit în cele din urmă PSD. Ai văzut cum se făcea de baftă Dăncilă ca si prim-ministrul condamnatului Dragnea. Am rîs de ea. Vrei acum să rîdă de noi o lume-ntreagă cu ea președinte? Dacă vrei să formezi cu ea un cuplu în stilul Stan și Bran, ești liber s-o faci. Dar merită? Viața și politica externă a României nu este o continuă comédie! Ceaușescu a murit. N-o scoate pe Lenuța sa din mormînt, că nu merită. Ne-a fost deajuns o savantă de renume mondial!

Nazismul și pesedismul


Acum ceva timp am citit pe un blog de istorie o întîmplare adevărată povestită de un american. Întîmplarea era despre un reporter american de război și despre una dintre fotografiile sale. Am căutat-o pe net ca să nu o redau eu și să fie mai veridică. N-am găsit fotografia pe Google. Încerc aici să o redau fără să intru în groaznicele ei amănunte.

Un reporter, corespondent de război sau pur și simplu un fotograf al armatei americane ajunge într-un orășel german în Al Doilea Război Mondial. Acolo dă peste cadavrul unei femei, evident germane, și este îngrozit. Nu mai știu dacă conversația ce a urmat a fost una imaginară sau nu. Cert este că la mijloc era miza realului, al adevărului și a realității. El imortaliza ceea ce s-a întîmplat și ca atare, nu avea voie să modifice scena. Fotografia trebuia să imortalizeze realitatea așa cum era. Fotografia era un document și de aceea nimic nu trebuia alterat, modificat, înfrumusețat sau schimbat. Războiul era război.

În cazul de față era vorba de o femeie omorîtă de americani. Dar nu era doar omorîtă. Era omorîtă și avea o baionetă înfiptă adînc acolo unde numai un sadic ar fi înfipt-o. Femeia era relativ tînără, blondă, frumoasă și foarte bine îmbrăcată. Pe deasupra avea asupra ei o insignă a partidului nazist. Omului nostru a-nceput să-i fiarbă sîngele-n vene la vederea unui tablou atît de macabru. Cu de la sine putere și încălcînd propria-i deontologie a pus mîna pe baionetă și a scos-o.

Doar că a fost văzut de alți soldați americani care i-au povestit cum acea femeie orbită de nazism a deschis focul asupra lor și le-a omorît – nu țin minte dacă a fost unul sau mai mulți camarazi – într-un oraș care deja se predase. Ca urmare ei au omorît-o și s-au răzbunat înfingîndu-i acea baionetă.

Deci era vorba de luna aprilie 1945, Germania, o nazistă fanatică și moartea ei cu cadavrul batjocorit.

Și acum probabil că va întrebați ce legătură are asta cu luna noiembrie 2019, România și cu PSD-ul. Are pentru mai multe motive.

Unul dintre ele este că după ce reporterul nostru a auzit ce s-a întîmplat deontologia meseriei lui l-a obligat să refacă scena amorului așa cum era la origine. A fost nevoit, ca să rămînă cine era, să înfigă în acea femeie baioneta acolo unde fusese. Groaznic. Dar așa se întîmplă atunci cînd treci peste propriile-ți limite.

Reporterul a refăcut scena pe care o alterase. A rămas cu coșmaruri.

Un altul este Germania nazistă a fost învinsă nu datorită bunei organizări, a operațiunilor coordonate și a unui mai bun potențial al Aliaților, ci datorită urii degajate de ea, de partidul nazist, de Gestapo, SS și de lagărele de exterminare. Deși civilizată, mare, puternică și inventivă, condusă de un caporal nebun a sucombat în fața frontului comun făcut pe plan mondial. Rînd pe rînd aliații i-au căzut și a rămas singură împotriva tuturor. N-a vrut să se recunoască înfrîntă cînd cursul războiului s-a schimbat, dar a trebuit să capituleze necondiționat cînd liderii ei naziști se sinucideau.

În urma acestei stări de fapt nazismul a fost judecat și condamnat la moarte. Public. Pe plan mondial. Ireversibil. Dramatic. După cinci ani de război.

Ne aflăm și noi în fața unei astfel de schimbări dramatice. Doar că unii dintre noi nu înțeleg sau nu vor să înțeleagă dramatismul schimbării. Cu atît mai mult cu cît bagatelizînd votul de duminică schimbarea s-ar putea să nu se producă. Pesedismul trebuie învins definitiv, la fel ca și nazismul!
Un alt motiv ar fi că de ceva vreme ne confruntăm cu fake-news-uri la greu ce o arată pe o altă femeie, tot blondă, tot învinsă, dar ca prim-ministru, în alte ipostaze decît cele autentice, adevărate. Mîini dibace, profesioniste, bine plătite invadează internetul cu cît este ea de bună, credincioasă, miloasă și interesată de soarta românilor. O dac-ar fi așa!

Un alt motiv este că aceleași minți și mîini ce modifică realitatea Vioricăi Dăncilă, modifică și realitatea contracandidatului său, Klaus Iohannis. Dacă în favoarea sa se intervine pozitiv, tot în favoarea sa se intervine negativ asupra contra-candidatului. Iar se alterează realitatea. Ce mai deontologie! Pesedismul își arată jegul sub nume diferite. Eu le-am interzis reclamele. Pentru că n-am votat PSD. Pentru că nu votez PSD.

Din aceste motive și din multe altele pe care le știm și nu trebuie să le bagatelizăm, pesedismul trebuie să dispară ca nazismul! Să-l omorîm prin votul de duminică ca să nu înfingă cineva baioneta mai tîrziu.

Atenție, PSD nu s-a predat!

Analiza alegerilor, a treia zi după Scripturi…


E mîine, știu. Dar scriptural e azi. Deci după trei zile de la alegeri să tragem cîteva confuzii. Căci concluziile sunt inutile pentru acest popor atipic.

Da, Iohannis domnește. Și va mai domni. Un președinte de paie, nu de catifea. Un președinte cameleonic care a avut totuși cîteva intervenții bune. Una a fost intrarea peste ședința guvernului Grindeanu. Alta a fost arestarea lui Dragnea. Alta a fost insuccesul PSD-ului la alegerile în Parlamentul European. Ei, nu a fost chiar a lui, dar i se poate pune la mandat. În perioada mandatului său… bla-bla… Alta a fost tăcerea. Pentru că tăcerea e de aur. Și pentru că el nu este Băse. Și pentru că e neamț. Nu contează? Ba da! Pentru că poporul ăsta a fost condus în ultima sută și ceva de ani de nemți. Chiar dacă a luptat împotriva lor. Neamțul a fost bun că n-a făcut prostii. Cam ca Volkswagenul. Știu că de data asta a semănat mai mult a Trabant, dar mai are o șansă. I-o mai dăm?

Dăncilă, este, cred eu, fenomenul fenomenelor. Blonda tipică. Țopoasă și nu prea. Arătoasă și nu prea. Intelectuală și nu prea. Ba de-a dreptul agramată. Finuț spus… Dar a reușit ceea ce nu credea nimeni. Să conducă un partid. În ciuda lui Dragnea a condus și un guvern. În ciuda străinilor a vorbit și limbi străine, printre care se număra și limba română, ceea ce mă face să mă întreb care-o fi limba ei maternă… A modificat tot ce se putea modifica pentru continuarea guvernării PSD din umbră și în ciuda acuzelor la adresa lui Iohannis cu statul paralel se pare că ea l-a implementat pînă-n prăsele. A fost – încă este – ca un război împotriva statului român. Îi mai dăm o șansă? Numai dacă i-o dă Iohannis.

Barna. Un anonim autohton purtat peste tot cu stafful de campanie. A fost invizibil înainte de campanie. Cu toată prezența pe internet, n-a convins românul de rînd. N-a avut aplomb. A fost la fel de invizibil ca ultimul model de bucătărie de la Emag. Bună, ergonomică, modernă, dar atîtea ca ea. Fără șfung, ștaif, pedigree, dar cu un pic de scandal. Dauna a fost cea cu alegerea sa la ciudatul și contestatul congres. Apoi Rise Project a desăvîrșit demigiul. Deși prezent pe internet a pierdut mult în diaspora. Ciudat! Aici ar trebui o analiză serioasă. Și după părerea mea, partidul ar trebui să iasă cu altcineva în față. Un escu mai vizibil, mai credibil, mai carismatic. Altfel nici o șansă!

Mircea ce nu l-a jucat niciodată pe adevăratul Mircea a fost prea bătrîn. Sau prea bătrînesc. Dar, alături de Dăncilă, a fost surpriza serii. Nu l-am cotat niciodată atît de sus. Da, a făcut ceva valuri cu intrarea sa ca europarlamentar independent, dar în ce privește alegerea președintelui numele îi era predestinat: un Diaconu, nu o să ajungă niciodată papă! Prea morocănos. Prea încruntat. Prea înconjurat de bunici la fel de veseli ca el. Fără un partid al bunicilor nici o șansă. Nici măcar cu Partidul Pensionarilor. Probabil că credea că va juca rolul vieții sale, dar în ciuda ambiției sale, m-a lăsat rece. Pot spune că Mircea Diaconu a avut o relație frigidă cu politica și poporul român. Politica nu este despre teatru, cu toate că se face mult teatru. Cu atîtea filme modelate cu realitatea virtuală, cei ce nu merg la teatru n-o să-l voteze pe Diaconu să-l vadă la… televizor. Decartat!

Paleologul se trage din os domnesc, dar nu i-a ajutat. Deși a fost propus de fostul domn Băse (și blonda lui). Poate tocmai de aia. Eclectic. Ermetic. Fără să fie mai simpatic ca Barna. Din contră. În ciuda credeului personal nu emana credibilitatea necesară pentru turul doi. A dovedit că în ciuda unui discurs (ăla o fi fost discurs?) conservator, conservatorii n-au fost convinși. Aici merg pe ideea ca flitul a fost mai eficient ca temerile cu invazia homosexualilor, străinilor sau a orangutanilor. Privind la poza sa, m-a dus gîndul la asemănarea cu Moș Rațiu. Dar orice asemănare s-a oprit la papion… Chiar și cînd deschidea gura sa de intelectual. Fără șanse. Eliminat ca la Ucenicul…

Hunor baci, nem kell. Din păcate ungurii (o parte dintre ei), au demonstrat aceiași obtuzitate politică ca românii. Un președinte ungur la București ar fi ca un președinte român la Budapesta, da mai rău. Dacă după treizeci de ani ungurii n-au învățat că 8% nu înseamnă altceva, e trist. Tristețea unui popor captiv în cușca politicii românești. Tristețea unui popor condus (oare?) de milionari. Unde este Ecaterina Varga ce a ridicat moții? Unde este românul ce va conduce ungurii în țara promisă printr-un exod din închisoarea izolării etnice? Să fie un neamț? S-ar putea, dar procentajul său nu-l va duce-n campanie la Covesna, Harghita sau Satu Mare. Poate să stea la Controceni și să facă… nimic. Păcat. Kelemen, vigyáz! Kiállítás!

Și vine turul doi. Păcat că nu după trei zile. Și nici după Scripturi.

De ce unii nu se pricep la politică?


În 22 decembrie 1989 la biserică se ținea obișnuita adunare de seară. Spre final am apărut și eu și după predica banală asortată cu îndemnuri asemănătoare ce nu aveau nici o legătură cu ce se întîmplase afară, am cerut să cîntăm ceva înălțător, motivant, triumfal. Pastorul cu (probabil) turnătorul bisericii s-au conformat. În toată biserica eram doar doi răgușiți în seara aceea.

Apoi în noaptea respectivă unii s-au ascuns sub paturi. Ne-am întîlnit în primăria Aradului un baptist, un penticostal și doi viitori primari. Ultimii decedați ulterior din motive de sănătate. Am ieșit din primărie pe 3 ianuarie din proprie inițiativă. Politica cerea prea multe și prea mari compromisuri și nu ma pricepeam la așa ceva.

Apoi am fost la vot. A ieșit Iliescu.

Pe atunci era mai alb-negru. Nimănui nu-i păsa de moralitatea lui Câmpianu sau Rațiu pentru că era clar ce reprezintă Iliescu. Pocăiții au votat anti-comunism.

Între timp comuniștii s-au mascat și au devenit socialiști. Unul dintre primarii Aradului a cîștigat alegerile cu sprijinul lor. Și-o fi zis: Ce contează barca dacă salvezi suflete? Era pastor.

Și poate acum la ultimele alegeri diferența morală sau cea spirituală, adică a valorilor pretinse, afișate sau doar enunțate, a contat pentru cei ce se numesc pocăiți. Doar că în politică nu se votează cu inima. Nici cu credeul în mînă. De ce? D-aia!

Mai specific, ieri, votînd împotriva lui Iohannis care a jignit chipurile amorul propriu al pocăiților și a lui Barna care ar fi exponentul homosexualilor, întreruperilor de sarcină sau a construirii moscheilor peste biserica mîntuirii românilor le-ai făcut un serviciu adevăraților dușmani spirituali și politici ai creștinismului, ex-comuniștilor pesediști. Te-ai simțit jignit, flituit, că ai fost înjurat de cei doi candidați menționați mai sus?

Invoci lozinca creștinul nu trebuie să fie prost, recte să nu se lase călcat în picioare?

Dar versetul ăla cu palma peste obraz pentru cine e? Dar cel ce zice ferice de tine dacă cineva te vorbește de rău? Dar ăla cu facerea de bine pentru dușmani? Cred că astea nu există în Biblia creștinilor ce s-au simtit jigniți.

A celor ce nu-i iartă pe dușmani. A celor ce se pretind creștini adevărați. Singurii. Veritabilii. Cei șpe-mii din apocalipsă… Poate sunt după formula, dar n-am făcut noi în numele tău cutare sau cutare lucru?

Se pare că la alegerile astea ai preferat dintre pentru dinte. La turul doi să ne așteptăm la ochi pentru ochii, iar la cele viitoare viață pentru viață? Mi se pare că așa se pricep unii la politică.

Alegeri ca-n poveste


Cu alegerile astea e ca-n povestea aia…

O fată, nu mai știu a cui și de ce s-a dus departe să salveze ceva, pe cineva. La un moment dat trebuia să facă o alegere. Să ia un obiect sau să aleagă o direcție. Cine i-a pus în față alegerea – zîna, regina albinelor sau statul român – i-a spus că indiferent ce va face se va căi. Apropos, ea era travestită în bărbat chipeș.

Pe drumul de întoarcere după ce făcuse ce făcuse a fost nevoită să folosească chestia aia – aripa de albină, pana de vultur, bobița de tămîie, pașaport diplomatic – ce-o fi fost nu mai țin minte că aveam vreo 7 – 8 ani și aia-i schimbă sexul. Dacă era băiat se făcea fată, dacă era fată se făcea băiat. Ceea ce se și întîmplă.

Numai bine că deveni un voinic frumos pe cît era de frumoasă și în final se căsători cu Ileana Cosînziana. Pe care o salvase ca efect colateral.

No acuma, la alegerile astea o să ne bucurăm că indiferent cine-o să iasă, n-o să iasă psd. Dar o să ne întristăm după ceva timp cînd o să vedem că românul e tot român, indiferent de partid. Ca-n povestea aia!

Blestemul roșu…


În 1977 m-a pălit și pe mine turismul internațional. Chișinău, Kiev, Moscova. Era începutul lui noiembrie. La noi ploua, la ei ningea. Ceai, conversații cu colegii de compartiment, vamă dură la ieșire și mai dură la intrare.

După două zile, spre seară, am plecat spre Kiev. Însoțitorul de vagon un moldovean molcom pe la 45 de ani. Pe culoar am stat un pic de vorbă. La limita politicului. L-am întrebat de ce nu se pot deschide geamurile. Pojarniță – mi-a răspuns el. Adică? Dacă aruncă cineva o țigară aprinsă și ia foc ceva? Păi am spus că nu se poate, îți dai seama de pericol, ești educat, nu o arunci. Nu merge așa la noi. Aici poporul știe numai de frică. Trebuie ținut cu o mînă forte!

M-a pus pe gînduri. La Moscova am primit confirmarea: la gară a venit un milițian tînăr și chipeș la grupul nostru. L-am întrebat dacă s-a întîmplat ceva. Ne-a spus că a fost trimis să ne păzească bagajele ca nu cumva să le fure hoții. L-am miluit cu un pachet de țigări chinezești și am rămas prieteni…

În rest totul ca-n U.R.S.S.

Azi dimineață m-a pălit amintirea convorbirii din excursie. Omul sovietic nu putea gîndi altfel că n-avea alternativă. Stătea de vorbă cu un alt om pe care-l credea tot sovietic, dar de altă naționalitate. Ceea ce de drept eram. El nu putea concepe că un popor trebuia condus altcumva decît cu teroare, frică, duritate. Mai tîrziu am înțeles că era blestemul roșu. Apoi l-am experimentat și acasă.

Alegerile de ieri au pus în evidență efectul pe termen lung al acestui blestem. Au trecut treizeci de ani și partidul comunist deghizat cîștigă în zece județe din România. Deci o treime din țara. Mai avem nevoie de încă zece ani? De ce?

Atenție mîine votăm!


Iată că după Colectiv, Je suis Charlie și Bodnariu, am ajuns din nou la răscruce. A mai fost un fel de Je suis Costea, dar a fîsîit în derizoriu tocmai spre antipozii USR-PLUS.
Ne-a venit din nou scadența. Cu aceleași refrenuri: cît de români sunt unii și de naziști, unguri, simpatizanți lgbt și de alt gen sunt ceilalți. Aut ăv năueă se recepționează comunicări divine cu adresă electorală. Oare ce prezic vrăjitoarele?
Brusc România a devenit ținta comunicărilor extraterestre. Îngeri și demoni se bat pentru țara asta ce a ajuns o bătaie de joc. De parcă în ultima sută de ani chiar am fost altceva… Cu ce ocazie?
Voci manipulante ne acuză că dacă votăm altcumva decît își imaginează ei am căzut din har, am trădat credința, nația milenară și dumnezeul ei. Singurele lucruri ce contează sunt ba stînga, ba dreapta, așa ca nu cumva să mă situez undeva pe centru. Parafrazîndu-l pe Stalin, lozinca la modă pare să fie Extremiști din toate țările uniți-vă, sau vă-mpușc!
Din nou se schimbă replici acre, se arată degete (cu sau fără soț), se întîmplă desfriendruiri și bloc-uri. Facebook se înfierbîntă aidoma minților românilor autohtoni sau diasporeni. În curînd vor ieși aburii ce prezic vulcanul de luni. V-am spus eu, v-am atenționat eu, ați văzut? – astea vor fi postările predilecte post-electorale.
Nu vă ambalați că nu vine sfîșitul. Sfîrșitul vine după turul doi… Sau vorba lui Ciurcil, nu este începutul sfîr-șitului, este doar sfîr-șitul începutului… Vom pătimi după!

După 40 de ani în pustie…


Incontestabil, cea mai bună perioadă a evreilor, dincolo de pierderile suferite (ce nu contează așa de mult avînd în vedere speranța de viață din acea vreme) a fost în deșertul Sinai după ieșirea din Egipt. Un fel de purgatoriu între iad (Egipt) și rai (Cannan). Acolo s-au pus bazele spirituale, naționale și statale ale Israelului, baze care, cu mici excepții, au rămas în vigoare pînă-n ziua de azi.

Din păcate sau din fericire Israelul a învățat cam tot ce trebuia să știe în acele condiții dure, cu un treinăr personal. Cel mai bun treinăr. Cu toate acestea vedem că după ce trece de cei 40 de ani Israelul o ia pe calea idolatriei. Samuel, ultimul profet îl unge pe primul împărat. Două deziluzii: una din partea lui Dumnezeu și cealaltă din partea Israelului. Și atunci răsare o întrebare – de fapt mai multe – N-au suficienți cei 40 de ani în pustie? A dat greș Dumnezeu? Se putea altcumva?

Dacă analizăm ce s-a întîmplat, ceea ce este firesc, ca să vedem cine ce a făcut, cine și de ce a greșit, vedem că Dumnezeu a lucrat cu propriul material, cu propriile metode și a obținut un rezultat limitat. Cu toate acestea el a perseverat, nu a renunțat, ca la potop. Și apoi a venit cu o soluție mai amplă, incluzînd neamurile.

Isus Cristos a răsturnat totul, dar în același timp a (re)pus universul omenesc pe o linie de start egalitaristă: credința, harul și jertfa înlocuitoare furnizată de cel ofensat (Dumnezeu) – în viziune creștină occidentală cel puțin – deschide accesul tuturor spre theosis.

În schimb noi am complicat lucrurile. Și încă le complicăm…

Dar dincolo de istoria Israelului, ne întrebăm legitim cît timp mai trebuie să treacă ca România să-și revină după perioada comunistă. Eu am o bănuială.

Că de fapt nu contează timpul. Contează altceva. Ceva ce ne scapă pentru că suntem prea preocupați să recuperăm, să cîștigăm. Ar trebui să ne oprim. Să vedem unde am ajuns. Să vedem ce este cu adevărat important. Ce dă viață. Cine suntem și de ce.

Și doar apoi să facem aliannțe. Să concepem politici de dezvoltare. Să încheiem un capitol ce ține de (prea) mult timp. Și să deschidem altul. Mai personalizat. Mai optimist. Mai orientat spre viitor, fără să uităm de trecut. Dar să ne despărțim de el. Cam ca și plecarea Israelului din Egipt. După 40 de ani de pustie. De pustia noastră.

 

Ar trebui Biserica să se amestece în politică?


Pe cît de simplă este întrebarea, pe atît de complicat este răspunsul. Pentru simplu motiv că indiferent cum se răspunde – da sau nu – urmează justificările, criticile și acuzele. Cu alte cuvinte, înainte de a pune această întrebare trebuie să ne întrebăm dacă Biserica este o instituție separată de stat sau este o instituție a statului. Ah, iar se complică lucrurile…

Și pentru a face lucrurile cît se poate de clare trebuie să pornim de la definiții. Că altfel n-o să ne înțelegem. Statul (așa cum îl vede mai toată lumea azi) este o anumită formă de organizare a societății. El are origine pur umană. Am mai putea adăuga din perspectivă creștină că statul este îngăduit de Dumnezeu sau tolerat de el, nu inventat (Oare Dumnezeu a fost depășit de om la acest capitol? Interesant, nu?).

Pe de alta parte, Biserica are o origine pur divină. Nu omul a inventat-o, nu el a creat-o. El doar participă și este materialul inferior din care Dumnezeu, Isus Cristos și Duhul Sfînt scoate ceva (exact ce vom afla după Apocalipsă…).

Cu toate acestea omul, accidentul Bisericii (adică forma sub care ea se vede), a cam amestecat cele două, implicînd statul în Biserică și invers, Biserica în stat. Ca urmare a rezultat un talmeș-balmeș din care omul a ieșit de cele mai multe ori șifonat, statul păgubit și Biserica înșelată.

Adică, mai explicit, omul a fost atins în libertatea sa, statutul său de ființă responsabilă față de Dumnezeu și de aproapele său, statul a pierdut loialitatea cetățenilor săi, bani, specialiști, prestigiu, etc, iar Biserica ce credea (pe bună dreptate sau nu) că va prospera (va avea mai mulți convertiți, mai multă relevanță, va fi mai aproape de ceea ce a intenționat Dumnezeu pentru ea) a suferit pierderi datorită persecuțiilor sau și-a pierdut menirea (devenind arogantă, îmbogățindu-se, asuprindu-și enoriașii și/sau dușmanii).

Istoria Bisericii are multe exemple de tot felul în ceea ce privește experimentele omului în domeniul politicii cu efecte pozitive și negative asupra Bisericii. Aici Bineînțeles putem introduce o droaie de zgomote de fond spunînd/susținînd că Biserica este păzită din ceruri și că orice suferință este spre binele ei, că Biserica-n-sus-sau-în-jos, dar nu cred că ar trebui să adoptăm o abordare triumfalistă care nu merge mai departe de lungul nasului propriu influențat de clișee doctrinare specifice bisericii din care facem parte.

Deci iată cîteva dintre motivele pentru care Biserica ne spune, ne impune sau ne obligă să votăm cu cutare candidat sau partid la cine-știe-ce-alegeri.

1. Biserica știe care este candidatul/partidul cel mai moral, mai aproape de Dumnezeu. Pentru că Biserica recunoște și respectă aceleași valori, denumite creștine ca și candidatul/partidul în cauză.

2. Biserica îl știe/cunoaște personal pe candidatul la mai-știu-eu-ce-funcție-în-stat. Ar trebui să fie suficient ca biserica să garanteze pentru candidatul respectiv, avînd în vedere seriozitatea, moralitatea, deschiderea, bunul ei nume. Atenție, este vorba despre biserică, nu despre candidat!

3. Biserica consideră că are un insight (o cunoaștere particulară) cu privire la cel ce va fi ales (persoană/partid). Persoane influente, de încredere din biserică cunosc foarte bine candidatul/partidul și știu din mărturisiri private, relații apropiate sau din surse bine informate că merită să fie votați.

4. Biserica a primit o înștiințare divină asupra candidatului/partidului ce va fi votat. Cineva din Biserică, o persoană credibilă, a dezvăluit că Dumnezeu i-a comunicat că trebuie ales acest candidat/partid.

Iată și cîteva dintre motivele pentru care Biserica n-ar trebui să ne spună, impună sau să ne oblige în vreun fel sau altul să votăm sau să nu votam un candidat/partid sau altul la cine-știe-ce-alegeri.

1. Biserica poate greși atunci cînd consideră care este candidatul/partidul cel mai moral, mai aproape de Dumnezeu, pentru că ea este indusă în eroare de declarațiile false făcute de cei implicați în alegeri și de mașina de propagandă politica pusă în slujba acestora. Să nu uităm că încă de pe vremea Imperiului Roman creștinii au fost catalogați și exploatați ca fiind naivi (fără ca neapărat ei să fie). Aceasta se aplică azi mai ales în domeniul politic. Pe de alta parte, în general omul se leapădă destul de ușor, repede de anumite valori pentru alte avantaje.

2. Deși Biserica îl știe/cunoaște personal pe candidatul la mai-știu-eu-ce-funcție-în-stat, ea nu îi cunoște cele mai ascunse gînduri, relații sau înțelegeri secrete încheiate de acesta cu terțe persoane/partide/organizații. Ca urmare biserica nu cunoște planurile sale de viitor, jocurile politice în care a fost sau va fi antrenat.

3. Deși Biserica consideră că are un insight (o cunoaștere particulară) cu privire la cel ce va fi ales (persoană/partid), adică știe din surse omenești anumite informații ce nu sunt publice, ea poate fi indusă în eroare tocmai pentru a o elimina din joc sau pentru a obține voturile care altfel ar fi inaccesibile sau ar fi date oponenților. Aici putem da ca exemplu acei creștini deveniți politicieni ai unor partide ce au încălcat flagrant morala creștină, ei fiind considerați pierduți cînd de partide, cînd de biserici sau de ambele în unele cazuri.

4. Biserica a primit o înștiințare divină asupra candidatului/partidului ce va fi votat. Cu toate că în ultimul timp n-am luat la cunoștință de așa ceva, de la arătarea divină menționată de Eusebiu cu privire la victoria lui Constantin la podul peste rîul Milvius, acest tip de arătare este folosită pentru a justifica acțiuni ulterioare. De necontestat din perspectivă divină, dar nespus de suspect din cea istorică. Constantin, dacă ne oprim doar la acest exemplu n-a fost un sfînt. Dimpotrivă: și-a lichidat adversarii, inclusiv soția și unul dintre fii.

În cele din urmă, dacă vrei să cunoști un om testează-l la trei capitole: sex, bani, putere. Și în ceea ce privește politica este destul să citim un ziar, să deschidem un sit sau să vizionăm știrile la TV ca să aflăm că toate acestea se regăsesc în acest domeniu atît de rîvnit unde competiția nu are limite.

De remarcat că acolo unde biserica este condusă autoritar sau unde se exercită un control ce tinde spre absolut se va încerca influențarea votării din considerentele menționate mai-sus. Acolo unde Duhul conduce o Biserică votul va fi ceva natural, fără presiuni, sugestii sau interferențe pentru că dimensiunea spirituală o domină pe cea seculară, adică pe cea a îndatoririi cetățenești. Un creștin liber, duhovnicesc va fi totdeauna unul responsabil din punct de vedere politic.

Dacă Caragiale…


 
A dat Netflixul peste mine. Sau mai bine zis și peste mine. Și-n neflixarea mea am dat peste Rake. N-am ajuns pînă la capătul lui și am tras o concluzie: dacă Caragiale s-ar fi născut în secolul 20 ar fi fost australian. Și dac-ar fi fost australian, ar fi fost autorul scenariului Rake. În mod sigur!
 
Ce este RAKE? Rake este nimic mai mult sau mai puțin decît însumarea tuturor pieselor, schițelor, momentelor și poveștilor scrise sau nescrise ale lui Caragiale. Bineînțeles un pic mai modern, mai exotic și mai lung. Și uneori un pic mai explicit, că suntem în secolul XXI și suntem mai proști și dacă nu vedem explicit nu înțelegem, nu credem, nu ne imaginăm. Asta mai ales în cauza de sex sau poate din cauza sexului. Oricum, nu vă speriați, se poate viziona fără buline extrem de roșii. Doar cu buline pentru ochișori micuți și nevinovați. Lăsați, nu săriți în momentul ăsta la smartul copilului! Doar știți că e foarte inteligent și foarte curios. Pentru că curiozitatea este un semn de inteligență. Mai bine murea șarpele de bătrînețe și Eva de curiozitate…
 
Deci Rake este epitomul, dacă pot să mă exprim așa, păcătoșeniei omenești. Cleaver Greene personajul principal din serialul australian Rake este avocat. Dar bineînțeles ar fi prea simplu, de-a dreptul simplist, să fie doar, DOAR, avocat. De fapt rake sau un rake – după cum ne explică internetul, care se pare că de data asta nu greșește – este forma prescurtată a cuvîntului rakehell (adică un „hellraiser” un cuvînt intraductibil, dar ușor asimilabil, absent în folclorul român, dar nu și în viața contemporană). Rake este un afemeiat cu un comportament imoral la toate nivelele. El este identificat cu fiul risipitor ce și-a pierdut averea (de cele mai multe ori moștenită) pe jocuri de noroc, băutură, femei și distracție acumulînd pe deasupra și datorii.
 
Avocatul Cleaver Greene este divorțat, are un fiu adolescent, reprezintă tot felul de criminali pe care-i scapă de condamnare, fiind tot timpul în căutare de bani, băutură, droguri și femei disponibile pentru a-i satisface poftele. Scursurile societății se perindă în procesele prezidate de judecători fosilizați mînuiți de sforile nevăzute ale politicienilor la fel de stricați și corupți ca și delicvenții de drept comun apărați de Cleaver. Cleaver Greene este Rake, dar Rake este delicventul ascuns în spatele fiecărui politician, judecător sau procuror, polițist sau aagent al serviciilor aservite politic cu care Cleaver Greene se ia la întrecere.
 
Evident Cleaver Greene devine mai întîi interesant, apoi simpatic. De ce? De ce astfel? De ce cădem sau ne coborîm și noi la nivelul unui rake? Pentru că ne dăm seama că suntem păcătoși. Poate nu ca Cleaver Greene, dar cel puțin contemplăm din cealaltă parte a ecranului păcătoșenia lumii care se pare că n-are soluții. Dar Cleaver Greene, în păcătoșenia sa abjectă, dar personală, reușește să învingă repriză cu repriză sau dacă vreți, episod după episod, sezon după sezon ceva cu care și noi ne luptăm: sistemul.
 
Asta ne unge. Asta ne satisface. Asta ne face să fim de partea sa. El este un freedom fighter al secolului XXI. El este speranța mîntuirii din matrixul real de zi cu zi. Pentru că cu toții suntem dependenți, păcătoși înrobiți de sistem. Și pentru că din cînd în cînd Cleaver Greene are bunul obicei de-a enunța cîte o judecată-două de bun simț. De parcă este gura unui proroc ce anunță normalitatea și iminenta judecată. Dar nu o face șocant, ca un duș rece în mijlocul unui șuvoi de apă fierbinte. Nu. El o face blînd, ca trezirea dintr-un vis dis-de-dimineață în ciripitul păsărelelor și mîngîierea unei raze de soare. Pe nevăzute ne face dependenți de acest personaj care bate sistematic sistemul, cu toate că vrînd-nevrînd se indentifică cu el pînă la cel mai înalt nivel. De fapt, de la cel mai de jos pîna la cel mai înalt nivel.
 
De la șeful statului și prim-ministru, miniștri, judecători, la oamenii de media, apoi în picaj la delicvenți cu sau fără bani. O România-ntr-o Australie imaginară. Imaginată de un Caragiale ce pune sub semnul întrebării orice lege, orice comportament, orice taboo. Un Caragiale australian ce vrea să șocheze. Pe cine, pe noi? Nu le-am văzut pe toate în acești ultimi 30 de ani? Cine știe, vin alegerile din nou. Poate mai apare ceva nou…
 
Revenind la Caragiale, fără să fiu zdruncinat în credința mea în înviere, judecata finală, lumea de apoi și parousia, acest serial mă face să mă gîndesc dacă nu cumva reîncarnarea este posibilă. Oare credea Caragiale în așa ceva? Posibil? Probabil? Urmăriți serialul… Aștept sezonul 6! – dacă o mai fi…

Cum te poți face frate cu dracu?


Se știe-n poporul român că dacă trebuie sau dacă vrei, te poți face frate cu dracu. Ciudat! Cum să te faci frate cu cineva care nu e om? Și totuși… La asociația religioasă de care aparțin se predică acum despre lupta spirituală. Mai în glumă, mai în serios, vreau să-mi aduc și eu contribuția. Așa, mai din popor, de la nivelul meu.

E drept, am studiat și eu subiectul, adică l-am studiat pe tartorul cel mare, dar asta a fost demult de tot. Mai precis, în 1994. De atunci multe s-au schimbat. Așa că, abordînd acest subiect ciudat, spinos și periculos deci, am decis să aduc și eu propria-mi contribuție. Iată ce am descoperit în ceea ce privește întrebarea Cum te poți face frate cu dracu:

Te poți face frate cu un drac dacă:

1. îl adoptă părinții tăi;
2. te faci frate de cruce cu el;
3. te naști în familia lui;
4. se naște el în familia ta;
5. ajungi la casa de copii și este și orfanul de el abandonat acolo;
6. ești înfiat în familia dracului;
7. te duci la aceeași biserică cu/ca el;

Gata. Numărul perfect!

Și totuși încă una: te înscrii în PSD!

Nu se termină pînă nu se termină…


Mă tot lupt cu răzbunarea. Da, știu! Răzbunarea-i a Domnului. Dar e așa de plăcută cînd e a mea! Și de aici continua tensiune. Un fel de linie sinusoidală fără sfîrșit. Ca și alfa și omega. Ca începutul și sfîrșitul. Sau poate tocmai că de aia. Ce-mi mai plac filmele în care răii o încasează la final. Sau înainte de final. Mai ales cînd e și un pic de suspans…

Și pentru că ați rămas interziși cu privire la subiect, hai să vă luminez: cică se duce PSD-ul pe rîpă. Ce mi-ar place! Ce ne-ar place! Tuturor! Și acum unii-i cîntă prohodul. Asta m-a făcut să-mi aduc aminte despre alegerile pierdute de PDSR și cîștigate de CDR. A urmat dezastrul. Și PSD/PDSR a ajuns din nou la guvernare cu un parlament majoritar. Din păcate și cu ajutorul altora. Și cu inepția liberalilor, țărăniștilor și a pediștilor.

Și atunci am crezut, am fost total convins cînd s-a anunțat rezultatul alegerilor, că PDSR-ul va fi aruncat la groapa de gunoi a istoriei. Și mulți au crezut ca mine. Eram optimiști. Mai ales după a doua oprire a minerilor în drum spre București. Nu era o reparație totală, dar mi se pare ca se făcuse în sfîrșit dreptate. M-am înșelat. Nu s-a sfîrșit.

FSN alias FDSR, alias PDSR, alias PSDR, alias PSD, a revenit la putere. Și acum nu o părăsește. Interesant? Nu, nu este interesant. Este tragic. Este tragic pentru că opoziția are impresia că puterea este mai importanța decît strivirea capului șarpelui ce ne-a ținut pe ultimul loc în Europa. Dacă vreți o comparație, e ca și cum prin ianuarie-februarie 1945 Aliații (USA, Marea Britanie, Franța și URSS) s-ar fi decis să se lupte între ei pentru hegemonie în Europa înainte de a înfrînge Germania nazistă. Ar fi fost un adevărat dezastru pentru planeta asta. Nu ca cei șase ani de război de pînă atunci ar fi fost o petrecere cu lăutari…

Același pericol ne paște și azi. Din partea lui Ponta, ALDE, din partea naționalităților și a maghiarilor. Și a altor partide și partiduțe. Pentru ca puterea îmbată. Nu doar corupe…

Comuniștii aveau o vorbă ce cred că ar prinde bine în momentul de față: Vigilență tovarăși! Ei da, acum opoziția trebuie să se întovărășească. Dar nu ca să cîștige doar, ci să facă în așa fel încît să nu mai scoată capul Fiara. Și pentru asta trebuie ca unii să-și sacrifice interesele. Oare poporul sacrificat mai bine de jumătate de secol pe altarul politicii n-ar merita asta? Oare țara asta ar trebui să mai treacă printr-o alta experiență traumatică?

Tocmai am terminat o carte pe care odată ce am pus mîna și n-am mai putut s-o las: Adriana Georgescu, La început a fost sfîrșitul. Ar fi bună de introducere la Vremuri second-hand a Svetlanei Alexievici. Păcat că nu este tradusă în limba rusă. Păcat că nu este în programa școlară. Ar trebui să fie.

Ar trebui să știe toată lumea cum și de ce după ciumă brună a urmat ciuma roșie. Și că doar luptînd pînă la victoria finală, pînă cînd ultimul păduche purtător de ciumă roșie va dispare, atunci va fi și ciuma eradicată. Suna a propagandă? Poate că da. Dar cînd mă gîndesc la grozăviile ciumei roșii, la îndobitocirea programată ideologic, la distrugerile cauzate, atunci îmi dispar toate scrupulele.

Dacă după cum spune Adriana Georgescu La început a fost sfîrșitul, cînd se va mai termina sfîrșitul? Depinde de noi. S-a văzut la ultimele alegeri. Să se vadă și-n continuare. Pentru că nu se termină pînă nu se termină cu PSD-ul și cu aliații lui. Cu ciuma roșie și cu păduchii ei.

Răzbunarea-i a Domnului. Dar numai cea din final. Între timp noi suntem responsabili. Să facem dreptate. Să se facă dreptate. Să se termine odată. Ca să nu mai înceapă Fiara să miște. Și ciuma să omoare. Să moară păduchii!

De aia-mi place reclama aia: Distruge toți gîndacii. Și ouăle lor. DEFINITIV!!!

Zîmbiți vă rog!


Am fost, ca unul ce a terminat armata, în Gărzile patriotice. Acasă aveam o uniformă de doc cu centură și o pereche de bocanci militari. Ne scoteau la trageri sau la vreo aplicație de apărare a unui obiectiv, ne mai puneau să cîntăm pe la vreo Cîntare a României și dădeam onorul la vizitele lui și ale ei. Bașca cîte o noapte cu Miliția pentru menținerea ordinii. Adică milițienii ne spuneau după juma de ora de patrulare: Aveți alte probleme, drum bun, somn ușor, ați fost cu noi pînă la orele 24… Și așa aveam o zi liberă.
Mai interesantă a fost păzirea unui secții de votare prin anul 1980. Am stat de veghe noaptea într-un liceu cu urnele. Dimineața a sosit un milițian, șefa comisiei și comisia s-a apucat de numărarea voturilor. Am stat și noi gură-cască.
Pe vremea aceea era un singur candidat la alegeri și alegerile pentru președinte coincideau cu cele pentru Marea Adunare națională de care va face cazul Ceaușescu în ultima sa pledoarie de nevinovăție.
Deci se vota cutărică pentru MAN și Ceaușescu ca președinte. Sau puteai să pui un alt nume pe ambele buletine. Ăsta este un avantaj ce nu știu dacă se regăsește și azi.
N-are legătură directă cu subiectul, dar nu mă pot abține să nu menționez că în cazul votului la președinție au apărut nume foarte cunoscute, mai ales a unui personaj devenit celebru printre români. Ați ghicit: Bulă! Cert este că după ce Bulă a devenit candidatul mai multor cetățeni ca alternativa la Ceaușescu, noi am fost invitați afară. Am ieșit afară foarte contrariați, dar evident, zîmbind.
În final milițianul ce se oferise să escorteze mașina tovarășei șef de comisie pentru transportul voturilor numărate a fost și el contrariat de refuzul acesteia. Și iar am zîmbit.
Morala: în afară de Iohannis, Paleologu, Dăncilă, dacă legea comunistă mai este încă valabilă, se poate trece un alt candidat, mai popular. Bulă, Dragnea, Ceaușescu, Neamțu, Papahagi, Vosganian, Ion Vodă-cel-cumplit, Țepeș, Mihai (oricare dintre ei…) sau Peter Costea. Nu zîmbiți!
După cum zicea si Caragiale prin glasul unuia dintre personajele sale: Dorința poporului stimabile!
Acum zîmbiți vă rog! Urmează campania electorală!

In God we trust! – sau În cine credem?


În 1990 unui baptist i s-a propus să intre în PNȚ. S-a speriat și n-a intrat. Era perioada Tîrgu Mureș. Cea a inventării dosarelor ca și colaborator al Securității tuturor celor ce nu erau pe placul FSN. N-a contat că o soră mai credincioasă avusese un vis în care el ajunsese președintele României. Fiecare visează ce aiureli vrea… În definitiv tipul era pastor al unei bisericuțe de oraș, avea contacte afară și prieteni de marcă. Familie, studii de terminat, mașină, casa, etc.
Apoi a apărut fenomenul Dugulescu. Apoi, un cunoscut, tot baptist, a dat sfoară-n țară dacă să se bage-n politică sau nu. Tot în PNȚ. I-am spus că mai bine nu. A ales da. A ieșit după vreo douăzeci de ani mototolit bine. Dar în viață.
L-am mai știut pe Popa Dorel. Eram cîndva colegi de liceu. Am jucat fotbal împreună. Ba țin minte pînă-n ziua de azi unul dintre golurile pe care mi le-a marcat într-o oră de educație fizică. Am vrut să boxez mingea în loc să mă întind după ea… Și listele de protest la adresa uniunii baptiste în favoarea sa pe care am obținut semnăturile unora din biserica pe care o frecventam.
La întîlnirea de 30 de ani de la terminarea liceului n-a avut timp să vină. Era primar din partea PSD fără să fie membru al partidului. Apoi am aflat că s-a dus într-un loc mai bun. După ce n-a mai fost reales. Era și el pastor.
Dugulescu, celălalt frate sau Dorel Popa au făcut politică. Poate bine sau foarte bine. Dar se poate spune că au făcut ce au putut sau au știut. Sau mai bine zis, ce n-au știut. Pentru simplu fapt că nimeni nu i-a învățat să facă politică. Pentru că au avut bun simț au făcut totuși față. Chiar dacă în vremea apusă unii au dat cu subsemnatul.
Apoi ne-am luat de cap. Unii cu alții. Pe diverse motive. Dar nu pe alea politice. Am făcut șvaițer bisericile, școlile, în general cam tot. Și acu vrem napoi în politică. Cu fețe noi. Că astea vechi s-au dus. Fără prea multe urme, testamente sau influențe. de ce făra astea? Pentru că nu-mi amintesc Legea Dugulescu în favoarea persoanelor cu handicap. Sau Legea pastor cutărescu în favoarea altei categorii de persoane defavorizate.
Și au apărut secretari de stat, ba chiar miniștrii pocăiți. Pe cine reprezintă? Cui slujesc? Cînd? Impresia pe care-au lăsat-o este că n-au nici o treabă cu God. Pentru că nu se vede. Pentru că nu se aude. Pentru că e doar politică și nimic mai mult.
O dată am dat și eu mîna cu un senator din ăsta. Nu-i țin minte numele. Precis că l-a uitat pe-al meu în secunda următoare. Costumul îi venea turnat.
Apoi a venit Costea. Cu surle și trîmbițe. Cu susținere. După publicitatea referendumului. Fîs…
Și așa ajungem la Alternativa, la dreapta și la alte alternative. Acum ceva timp Mihail Neamțu era cam zglobiu prin parlament fluturînd tricolorul prin fața nasului unei vipere. Și? Fusesem prieten cu el pe Facebook. L-am desfrienduit după mai multe afirmații pe care le-am considerat ciudate. L-aș caracteriza ca un profitor ieftin cu ambiții mari. De ce? De aia. De șopîrla alunecoasă. De Boris Johnson creștin.
De ce spun asta riscînd să-mi antagonizez prietenii, frații? Pentru că se știe încă din antichitate, creștinii sunt naivi. Mai ales în materie de politică. Sunt vulnerabili la minciuni. La minuni. La ceva ce pare o minune. De exemplu la Constantin. Știți care. La Napoleon. La Hitler. La Ceaușescu. Mai țineți minte osanalele la adresa lor. Și doar o infimă minoritate a fost contra. A riscat. A fost persecutată. Sau lichidată. Asta în vreme ce biserica se bucura de pace… Ce pace! Vecină cu moartea.
Care creștin de marcă a stat pe tronul cezarului? Sau să o iau mai nuanțat: care creștin de marcă a devenit papă? Unii spun că nici măcar Petru…
Și ar mai fi de lămurit ceva. Treacă de la mine botezul lui Constantin pe patul de moarte. Treacă de la mine sîngele vărsat în numele Bisericii sau a lui God. Sau banii cheltuiți că în God we trust. Cei ce au ca mărturisire de credință botezul adulților, nașterea din nou, apartenența la o biserica vie ar trebui să-i voteze pe cei ce miros a creștinism pentru că tămîiază-n stînga și-n dreapta cu pompă intelectuală? Că se aseamănă cu domnii veacului acestuia?
Doar pentru că cineva luptă pentru dreptate, nu înseamnă că este și de partea lui God. Și în Germania lui Hitler hoții mergeau la închisoare. Iar homosexualii în lagăr. Nu puțini creștini au ajuns în lagăre. Doar că cei mai mulți n-au ajuns. Și nu au ridicat vocea. Nu au sabotat nazismul. Ba din contra. Au fost buni patrioți. Dar cum rămîne cu God și cu politica? Trebuie să creadă politicianul în God?
Să nu mă înțelegeti greșit. Nu sunt contra unui creștin care face politică. Sunt doar contra oricărui creștin care-l folosește pe God în numele partidului, al său personal pentru avantaje politice. Ce este el? Un alt tip de proroc mincinos. Sau de profitor. Profitor cu convingeri creștine. Ce, n-ați mai văzut așa ceva? Deschideți o carte de Istoria Bisericii. Oricare!
Domle, ești creștin și vrei să faci politică? Dă-i drumul! Dar nu amesteca bărcile că ți se udă poponeața! Vrei să schimbi lumea? Încearcă! Poate vei reuși. Dar nu amesteca Apocalipsa și agenda ta politică că s-ar putea să iasă rău. Chiar dacă creștinii sunt naivi, ceilalți nu sunt. Și ei n-au milă.
Încă un argument în defavoarea creștinismului amestecat cu politica? S-a constatat că prorocii mincinoși au adepți mai loiali decît cei adevărați, considerați banali. Nu credeți? Să vă spun de ce. După ce mincinosul a greșit data declanșării apocalipsei, adepții săi nu puteau să admită că au fost duși de nas. Că au fost prostiți. Așa că l-au susținut, l-au urmat, l-au crezut. În continuare. Nu puteau admite că EI au greșit. Sau cine știe, God a mai dat har…
Aveți grijă să nu cădeți în categoria asta de credincioși super-creduli. Și nu uitați încă un lucru sau mai bine zis o avertizare: spre deosebire de prorocii mincinoși acei proroci poate banali prin adevărurile pe care le enunță se remarcă de obicei printr-o calitate negativă: deranjează!
Te-am deranjat cumva? N-am nici un merit! In God I trust!

Buturuga diasporei


Cineva a postat pe Facebook că ministrul educației din Israel îi consideră morți pe evreii din Statele Unite. Probabil că aceștia nu prea mai sunt interesați să sprijine statul Israel, că altfel de ce un evreu le-ar spune altor evrei din cea mai bogată țara din lume că pe statistica lui au decedat. Acești evrei din diaspora nu contează, așa că nu există.
 
O optică oarecum asemănătoare o vedem și la noi. Guvernul celor două partide ce compun majoritatea parlamentară, PSD și ALDE îi consideră morți pe românii din diaspora. Morții ăștia trimit miliarde de euro în țara. Doar că este imposibil să fie dresați asemenea asistaților din patrie. Guvernul PSD-ALDE nu le poate da nimic românilor din diaspora, așa că nu au cu ce să fie prinși.
 
Cea mai recentă propunere de lege PSD ce stipula că copiii vor contribui financiar la întreținerea părinților, bunicilor și străbunicilor a căzut. Dubla contribuție a căzut și ea de mult timp. Din punct de vedere politic rămîne o singură posibilitate în lipsa celei religioase sau culturale. România nu este Turcia. Deci, rămîne doar măsluirea votului.
 
Punerea ei în practică este echivalentă cu declarația ministrului israelit al învățămîntului. Sau altfel spus, în locul invectivelor proferate în parlament, la mitinguri sau cu ocazia distracțiilor speciale, diasporei i se spune: Nu ne mai p…m, nici nu ne mai c…m pe voi, c……r, spălătoarelor de c….i occidentale, ci vă anihilăm. Pentru că ce altceva înseamnă măsluirea voturilor?
 
În urmă cu o droaie de ani Turcescu avea o emisiune la radio în care puteai intra în direct. Subiectul era alarmist ca întotdeauna. Că altfel de emisiuni nu prea știu să facă pompierii autohtoni. Se lansase un subiect efervescent: la cît credeți că va ajunge populația României peste două zeci de ani sau ceva asemănător. Mare șoc național că scade sub 20 de milioane, propagat de mai știu eu ce sursă. Evident că mi-a închis microfonul cînd am optat pentru vreo 16 milioane. Eram prea anti-naționalist. Eram prea pesimist. Eram prea ne-român.
 
Și ce văd azi: specialiștii spun că tindem spre 15 milioane pînă în 2050. Ca să vezi… Deci la 15 milioane, probabil că drept de vot vor avea circa 12-13 milioane. Diaspora de circa 5-6 milioane cam 4-5 milioane de votanți. O buturugă mica sau una mare?
 
Recent diaspora a dovedit ca este o buturugă mare pentru carul alegerilor din România. Dar în viitor, dacă diaspora ar vota cu circa 70% din efectiv ar putea dicta schimbările majore din România? Aha… Foarte interesant!

Nostalgia comunismului autohton (2)


În prima parte (https://pasareaphoenixremixed.wordpress.com/2016/10/07/nostalgia-comunismului-autohton-1/) am încercat o succintă analiză a ceea ce a făcut bine sau aproape bine Ceaușescu. În ceea ce urmează voi încerca să analizez succint, fără să fiu exhaustiv, cîteva dintre hibele acestui regim.

Epoca Ceaușescu a început după decesul lui Gheorghe Gheorghiu-Dej, conducătorul PMR. Acesta a început trecerea de la stalinism la un comunism autohton, mai independent față de Moscova, mai aproape de român. Sub Dej a început industrializarea, sub Ceaușescu a continuat intensiv, extensiv și păgubos. De exemplu, în materie de industrie a mobilei România avea vreo 20 de combinate de prelucrare a lemnului care făcea PAL. Canada avea doar două. O discuție purtată cu un proaspăt absolvent al facultății silvice în anii 70 m-a informat că pădurile noastre sunt foarte bolnave. Și ce dacă?

În materie de industrie petrolieră nu se știe de ce exploatarea petrolului a început în zona de vest a țării la circa 20 de ani după ce germanii au prospectat zona în anii 40. Dar ungurii au început cu vreo 10 ani înaintea noastră. Tot în această branșă s-a construit termocentrala de șisturi bituminoase, undeva pe vîrf de munte. O idee epocală, nici americanii nu au ajuns la performanța asta… Doar că atunci cînd venea în vizită Ceaușescu termocentrala folosea mii de tone de păcură pentru a produce curent electric. Tehnologia românească nu atingea performanțele necesare pentru ca raportul cheltuieli/producție megawați să fie rentabil. Dar banii s-au cheltuit.

S-au investit sute de milioane de dolari și mărci în industrie: Pitești, Craiova, Brașov produceau autoturisme, respectiv camioane sub licență Renault, Citroen și Man. Doar că după 10 ani se produceau aceleași modele cu mici variații. Ele nu se mai puteau concura modelele din vest și se vindeau la prețuri mai mici. Se fabricau autobuze, microbuze și autospeciale. În afară de armament… Tancuri, amfibii, taburi, tunuri, mitraliere, aruncătoare de mine, elicoptere, pontoane, etc plus muniția aferentă.

În materie de material rulant CFR, cu toate că s-a produs cea mai mare platformă existentă din lume (se închiria în străinătate pe valută) se mai fabricau vagoane supraetajate sub licență RDG (licență veche dinainte de anul 1940).

În materie de mașini-unelte, un domeniu favorizat ideologic pentru că producția de mașini-unelte (strunguri, freze, raboteze, mașini de prelucrare a metalelor în general) s-a investit mult cumpărîndu-se licențe și unele mașini de precizie. Dar unele licențe erau învechite. De exemplu la Aris (Fabrica de strunguri Arad) încă se producea în 1990 strungul DLZ (licență RDG) proiectat în 1939. La fel strungurile revolver DRT.

Apoi s-a redeschis canalul Dunăre-Marea Neagră, un proiect abandonat de regim în anii 50. Ideologic era locul unde opozanții regimului își ispășeau crezul politic dacă nu cumva erau exterminați. Proiectul s-a dovedit o mare inepție tehnică și a fost sistat, vinovații (comuniști) fiind trași la răspundere de regim. Ca să dovedească că poate să facă ce n-a făcut predecesorul său (criticat de Ceaușescu la un congres PCR), Ceaușescu a redeschis șantierul și a realizat canalul cheltuind sume enorme.

Alt proiect inutil a fost construcția Casei Poporului, un fel de catedrală seculară a mîntuirii neamului în chip politic, comunist. Industria a produs pentru această clădire ce n-a produs pentru nimeni unicate de mari dimensiuni pe care le-a plătit poporul.

Înainte de această perioadă, Ceaușescu a făcut o vizită de pomină în China, Kampucia și Coreea de Nord. Revenit acasă a început schimbările: s-a trecut la reduceri. S-au redus dimensiunile paginilor la ziare, reviste, publicații în general. Au dispărut publicații. S-au tăiat banii de la cultură, tv, cinematografie. S-a trecut la indigenizarea produselor de import. S-a raționalizat consumul de benzină, alimente și electricitate. Nu se mai putea cumpăra în rate decît mașina și casa (după care așteptai cîțiva ani să le primești). Dacă erai tînăr căsătorit pînă în 25 sau 30 de ani puteai să-ți iei mobilă în rate.

Programele tv s-au redus la 2 ore în timpul săptămînii, vreo 12 sîmbăta și 17 duminica. Excepție făceau meciurile de fotbal internaționale, olimpiadele, congresele partidului și mitingurile la care vorbea Ceaușescu. Filmele de la tv aveau nume schimbate și erau căsăpite pînă la o oră și zece minute pentru a nu plăti drepturi de autor. Circula o vorbă: Ceaușescu se lupta să unească telejurnalul de seară cu cel de noapte. Și uneori așa se întîmpla dacă vizita vreun obiectiv important, o țară sau primea vizita unui important om de stat.

Nu știu de ce-i apucă nostalgia pe unii. Poate după tinerețe, poate după ieftina mulțumire că ai găsit ceva ce pînă mai ieri se găsea pe toate gardurile sau pur si simplu pentru simplitatea si predictibilitatea vieții de zi cu zi. Și cine știe, poate pentru bucuria de a face o baia fierbinte o data pe săptămînă, pentru cea de a apăsa pe întrerupător și de a vedea că se aprinde lumina sau pentru nostalgia ședințelor de partid instruite de B.O.B. al intreprinderii nu se mai contenea cu critici, autocritici la adresa cutărui tovarăș.

Aplauze tovarăși!

Război la frontieră


Pe când era proscris în Israel, David ataca dușmanul undeva la frontierele împărăției care îi acordase azil politic. Ciudat era că atît el cît și Saul aveau de fapt aceiași dușmani.

Fiecare căuta să lichideze cît mai mulți filisteni. Dar David și Saul erau dușmani. N-ar fi trebuit, dar astea au fost condițiile. Să recapitulăm cauzele dușmăniei pe scurt: minciuna, dorința și abuzul de putere, pizma pentru faimă și admirația unora din Izrael.

O biserică se roagă pentru vindecări, dar nu participă la ea. Alta se roagă și se implică. Amîndouă se roagă pentru înțelegerea scripturii. Dar unii o înțeleg într-un fel, alții în altul. Una dintre biserici zice că ceilalți sunt rătăciți și investește în ziduri. Cealaltă nu zice nimic și investește în oameni.

Saul este lichidat, David este întărit ca împărat. El transformă minciuna în adevăr, prețuiește omul care nu îi face rău, etc.

Tot astfel este și acum.

Europa e cu ochii pe noi. Noi, noi și iar noi!


Prin 2015 scriam așa ceva. A ajuns o ciornă naftalinată. Am scuturat naftalina de pe ea si parcă e destul de actuală. Mîine pun ceva ce-am scris prin 2010…

 

Dacă Europa… să fie cu ochii aţintiţi asupra noastră, dacă mă pot pronunţa astfel, care lovesc soţietatea, adică fiindcă din cauza zguduirilor… şi… idei subversive… (asudă şi se rătăceşte din ce în ce) şi mă-nţelegi, mai în sfârşit, pentru care în orce ocaziuni solemne a dat probe de tact… vreau să zic într-o privinţă, poporul, naţiunea, România… (cu tărie) ţara în sfârşit… cu bun-simţ, pentru ca Europa cu un moment mai nainte să vie şi să recunoască, de la care putem zice depandă… (se încurcă şi asudă mai tare) precum, – daţi-mi voie – (se şterge) precum la 21, daţi-mi voie (se şterge) la 48, la 34, la 54, la 64, la 74 asemenea şi la 84 şi 94, şi eţetera, întru cât ne priveşte… pentru ca să dăm exemplul chiar surorilor noastre de ginte latine însă! (foarte asudat, se şterge, bea, iar se şterge şi suflă foarte greu.

De ce la noi e altcumva decît în Europa? Păi nu știu.

De exemplu: la noi se dădeau bani și încă se dau, la autostop. Lucrezi la stat, iei pe cineva cu mașina statului și faci ciubuc. Tot să fii șofer. E un fel de privatizare. La un giob, un giob jumate.

Ne mai întrebăm de ce nașu încasa la greu? S-a privatizat cefereu înainte de vreme!

Apoi portarii de la spitale. Ia încearcă să treci de ei înainte de vreme. Nu merge. Sau plătești. Asta-i treaba. S-o fi privatizat spitalul sau cel puțin ghereta de la intare. Noroc că nu se plătește ieșirea. Dar să nu le dăm unora idei!

Ne mai întrebăm de ce iau bani profii, doctorii, funcționarii mici și mari. S-au privatizat și ei. Doar n-o să rămînă în urma șoferilor, a pîrliților de conductorilor de tren și a portarilor de la spitale!

Și așa ni s-a creat reflexul: dăm. Ce să mai stăm la coadă, să ne întrebăm de ce să dăm, cît, la cine? Dăm la toți de la început. O dată compromis omul nu mai poate spune nu.

Ia d-aici!

În 5 minute, după ce am dat o raită prin piață pentru mama, reintru. Fugi d-aici, ți-am dat acum 5 minute! Tu acu ai intrat? Na și ție! D-o bere! D-o cafea. Do major! Andante, ma non troppo!!!

Și atunci ne mirăm că piciul ne pică la evaluarea națională, că echipa de baschet a încasat-o cu 89 la 3 în meci internațional și că mai la vest bolile se tratează mai bine.

De ce-o fi așa?

Poate pentru că eram și încă suntem marcați de un sentiment de inferioritate. Mulți erau cu ochii pe noi ca ne ocupe, să ne taxeze și să ne jecmănească. Europa a intrat destul de tîrziu în mentalul autohton. Înaintea ei au fost goții, cumanii, pecenegii, tătarii, turcii, ungurii, polonezii, bulgarii, nemții, și alții.

De ce spun asta? Pentru că încă suntem marcați de valurile de popoare migratoare, noi definindu-ne prin statut ca ne-migratori. Noi aici ne-am născut, aici eram, aici stăteam. Dacă ne gîndim bine am constata că viața pe pămînt a apărut aici, la noi, în proto-Dacia. Cu niscaiva inițiativă creștină tragem concluzia logică că paradisul delimita granițele Daciei încă înainte de existența ei și Adam și Eva erau bineînțeles de-ai noștri.

Apoi au venit perșii să ceară, macedonienii, romanii, goții și toți ăialalți. Pentru noi marea migrație s-a încheiat cu plecarea trupelor sovietice. Dar, ca un făcut, după ce am rămas noi de noi, nu am luat-o spre Europa, ci am luat-o spre… noi.

Am (re)descoperit că  eram buricul pămîntului. Probabil că așa era. Nu oricine avea un savant de renume mondial fără liceu, cel mai iubit fiu al poporului cumulînd toate funcțiile disponibile în afara celor religioase. Să fi ajuns Ceaușescu patriarh! Am fi fost unici, demni urmași ai cezarilor ce erau proclamați zei. Dar cult i s-a adus și lui Ceaușescu. La Daciadă, la Cîntarea României, la congrese și conferințe.

Și noi eram pe veci aici stăpîni. Brrrr! Cum sună! Mi se face piele de găină!