Ecumenical Perspectives on the Filioque for the 21st Century, Myk Habets (ed) Bloomsbury, T & T Clark Theology, London, New Delhi, New York, Sydney, 2014. xviii + 240 pp. hb. ISBN: HB: 978-0-567-50072-4


Myk Habets (ed.), Ecumenical Perspectives on the Filioque for the 21st Century, Bloomsbury, T & T Clark Theology, London, New Delhi, New York, Sydney, 2014.
xviii + 240 pp. hb. ISBN: HB: 978-0-567-50072-4
Această recenzie va fi publicată, la fel ca celelalte dinaintea ei în Evangelical Quarterly. Prețul cărții este aproape $100 la care se adaugă p & p. Ea există și în variante electronice, cu alte prețuri și cu ISBN-uri diferite.
Cu permisiunea editorului ce se ocupă de recenzii la EQ am tradus-o (fără pretenții) și am postat-o. Nu pot uita că vreme de vreo oră am făcut parte dintr-un grup evanghelic de discuții (încă existent) pe Facebook. Am propus grupului să citim cartea, pe care abia o începusem, dar n-a fost nimeni interesat. Era o discuție despre Trinitate. Cine m-a pus? Cineva întrebase cum s-ar putea explica scurt și logic Trinitatea. Ca urmare a discuției de-a dreptul ciudate cu acest personaj am decis să ies din acest grup la fel de repede precum intrasem.
Morala: teologia nu e totdeauna logică, nici scurtă și nici inginerească. Trinitatea nu poate fi formulată la cerere, în vid, nici măcar scurt și logic pentru al doilea secol al vitezei. După o istorie de 2000 de ani ar fii cam greu. Dar, iată recenzia:
Eram destul de sceptic când am început să citesc această carte. Îmi puneam întrebarea scepticilor din Vechiul Testament: ,,O fi și Saul printre proroci?” – atunci cînd am zărit neobișnuita listă a celor ce au contribuit la scrierea ei. Trei baptiști (de fapt patru, avîndu-l în vedere pe autorul prefaței), un penticostal, un free evanghelical, o episcopaliană, un anglican, un luteran și doi prezbiterieni împreună cu doar doi romano-catolici și doi ortodocși (din care unul grec). Nu m-aș fi mirat să fi dat peste un eseu scris de către o feministă și / sau un emergent.
Apoi mi-am pus fel de fel de întrebări. De exemplu: Cu ce-ar putea contribui ghiveciul ăsta de autori la o dezbatere atît de veche ca filioque? Vor reuși cumva aceste eseuri să ajungă la un happy ending al dezbaterii?
Mai degrabă aș fi apelat la peștișorul de aur sau la duhul lămpii lui Aladin, dacă nu cumva chiar la Dumnezeu însuși pentru a ajunge la o finalizare a discuției. De prea multe ori teologii complică lucrurile în mod inutil, fără să vină cu o soluție ce ar duce la unitate. Dimpotrivă, ei accentuează diferențele și disensiunile.

Dar scepticismul meu n-a fost justificat. Din fericire eseurile nu urmăresc modelul clasic în materie. Și asta din mai multe
motive. Chiar dacă editorul și contribuitorul Myk Habets pare să continue firul volumului anterior pe această temă, și anume să dezbată filioque, el nu se limitează doar la asta.
Evident, vechile divergențe create de filioque au dus la apariția a două tabere. Începute în secolul al VI-lea și încă în desfășurare, în ciuda reconcilierilor încheiate prin concilii ecumenice, dezbateri comune, declarații sau decrete, disputele continuă. Din această cauză cred că filioque așteaptă un personaj ce va rezolva problema în stilul oului lui Columb, adică va sparge oul / problema odată pentru totdeauna.

Mă bucură faptul că în afara unui singur autor romano-catolic ce apără filioque în timp ce încă așteptată apariția unei dezvoltări/rezolvări ecumenice a subiectului, ceilalți autori propun soluții diverse. N-ar fi o idee prea bună să vă stric plăcerea descoperirii lor, după cum n-ar avea nici o logică minimalizarea argumentelor într-o recenzie atît de scurtă.

Dar trebuie să recunosc că am fost încântat să-mi descopăr o reală simpatie pentru unii dintre autori, cu care m-am identificat datorită propriei mele experiențe religioase și teologice. Chiar dacă am avut unele semne de întrebare cu privire la implicarea unor baptiști în acest proiect, mi-am dat seama că a trebuit să trec dincolo de îngustimea educației mele.
În ciuda faptului că este o veche problemă a Vestului, filioque apare în mărturisirile de credință baptiste și penticostale din estul Europei și a altor noi culte care s-au desprins din aceste două denominații.
Trebuie să recunosc, cartea este interesantă. Seamănă cu o povestire despre patrusprezece detectivi ce caută să rezolve o veche anchetă. Există patrusprezece rapoarte ce menționează martori, experți, o sumedenie de probe bune sau false, lansează posibile direcții de investigație în timp ce încearcă să-i dea de capăt anchetei. Toată lumea este în căutarea adevărului, chiar dacă uneori, în mod paradoxal, pare că există mai multe adevăruri.
Evident, cele patrusprezece argumentații sau eseuri nu sunt marcate de o încăpățânare obtuză tipic polițienească, motivată de dorința de a avea dreptate cu orice preț. Noi direcții ecumenice în cercetare și dezbatere împiedică trîmbițarea unilaterală a adevărului, în favoarea sau împotriva filioque.
După 1500 ani de divergențe, de istorie ce nu se poate șterge simplu printr-o simplă cădere de acord cu privire la filioque, s-ar putea însă ca această colecție de eseuri să pregătească calea viitoarelor negocieri, dacă nu chiar negocierilor finale, definitive.

Pe de altă parte, după ce am citit Ecumenical Perspectives on the Filioque for the 21st Century m-am simțit dator să meditez la două întrebări pe care le-ar pune oricine avînd în vedere planeta pe care trăim.
În primul rînd, mă întreb cîți oameni, de pe această planetă marcată de nedreptate, război, criză, progres și dezvoltare, își dau seama de importanța acestui termen exprimat în limba latină? Și în al doilea rând, dacă la un moment dat întreaga civilizație creștină va dispărea și doar această carte va supraviețui, este oare posibil ca cineva să-și dea seama cum era credința creștină dacă ar citi doar aceasta carte despre filioque?
Ca urmare vă provoc să citiți cartea, să meditați și să încercați propriile dumneavoastră răspunsuri. Cine știe, poate ați avea parte de un mare cîștig

Bișnițari, descurcăreți, supraviețuitori, Zoltan Rostaș, Antonio Momoc,


Zoltan Rostaș, Antonio Momoc, Bișnițari, descurcăreți, supraviețuitori, Curtea Veche, Actual, București 2013 sau 16 interviuri pentru o cross-section prin cultura românească de pe vremea comunismului ad-hoc este o carte ce se citește repede. Cel puțin de către cineva care a trăit acea perioadă și o cunoaște ca pe buzunarele sale. Pentru restul este ceva de ne-explicat, misterios, poate abstract și monocrom.

Studenții au luat interviuri, acestea au fost editate și apoi strînse într-o carte, al zecelea volum sau despre experiențe despre supraviețuire a unor actuali pensionari ce au dat și de capitalismul românesc original pe fondul democrației românești la fel de originale. Interesant supraviețuirea unui țigan în acest context, mai ales povestită de el însuși. Extrem de interesante sunt neînțelegerea sistemului comunist și faptul că în diferite părți ale țării lucrurile se prezentau cam pe dos.

Unul dintre factorii comuni este alinierea fără conflicte sau traiul fără asperități, adică evitarea miliției, securității și partidului ce veneau în control. Dar și ei erau oameni… Unii chiar au avut un dram de curaj sau acel je m’en fiche ce i-a făcut să răzbată ingnorînd sau făcînd abstracție de un sistem cu multe hibe. De la colonelul de miliția circulației sau sectoristul din centrul capitalei, la inginerul ce lucra la exploatarea cărbunelui sau de la grecul din deltă angajat în comerț pînă la cel ce achiziționa marfă direct din Corea sau o vindea în Anglia, cartea te poartă într-o lume apusă spre prezentul ce a răsărit pe neașteptate odată cu evenimentele din decembrie 89.

Un alt factor comun a fost școala. S-a învățat, așa cum se recunoaște, altcumva. Un altul, pilele, cunoștiințele, relațiile, adică PCR, ce funcționau pînă la cel mai înalt nivel oriunde, oricînd, pentru orice. Acum ele au fost înlocuite în cea mai mare parte cu pilele sau aranjamentele politice sau de corupție. Ce exista și pe vremea aceea.

Și apoi influența politicului, adică a P.C.R. cu toate organizațiile pe care le supraveghea, cu cenzură, securitatea ce asculta telefoane, informatori, și ofițeri sub acoperire în multe domenii.

Bișnițarii, descurcăreții și supraviețuitorii au fost trei categorii de oameni, primii fiind considerați depravați de obicei neîncadrați în așa-zisul cîmp al muncii, niște speculanți ce exploatau nișele sistemului și trăiau aproape ca în Occident. Descurcăreții foloseau sistemul mai cu teamă, dar cu tot atît de mult succes, pe lîngă supraviețuitorii ce se situau la marginea inferioară, fiind poate cei mai exploatați.

Varietate, situații tensionate, imprevizibile și multe puncte de suspans într-o carte ce nu se vrea de aventură, nici măcar de istorie. Apare și tovarășul și soția lui, dar cam atît. Totuși poți să-ți faci o idee despre cum funcționau lucrurile. Și mai ales de cum puteau să meargă nasol lucrurile și cît de prost mergeau în realitate. Bunul întregului popor era exploatat, furat, folosit la troc sau barter dacă vreți, că era de unde. Se mai ajungea la închisoare, sancțiuni, miliție, secu, reclamații inventate și bineînțeles apărea invidia, presiunea, stresul și furturile. Societatea socialistă, ultimul pas spre cea comunistă a dat chix tocmai din această contradicție: avem de toate fără să avem de toate: bucurați-vă și fiți mulțumiți arătîndu-vă adeziunea față de sistem și mai ales de pre-iubiții conducători: el și ea.

Tot din cauza asta a apărut viața schizofrenică a românului: una zicea în public și alta făcea acasă. Supraviețuirea, descurcarea te făceau să devi așa. În treacăt fie spus, n-am văzut în viața mea prea mulți comuniști convinși. Mai ales între patru ochi…

Deci, cu 35 de lei, vă puteți asigura o zi interesantă citind ceva ce nu vă mai influențează și nici nu vă poate dăuna. Asta dacă citiți destul de rapid…

 

Irvin Yalom, MD: Privind soarele în față


Admirator a lui Epicur, Nietzsche și ai altor existențialiști, Irvin Yalom scrie despre teama de a privi moartea în față. Cînd mă gîndesc la șocul post-traumatic, îmi dau seama de ce mi-a fost greu să mă uit direct la soare. Pe de altă parte, citate foarte faine din Nietzsche. Asta e!

Dintre cazurile discutate și sfaturile propuse ies la suprafață cîteva lucruri pe care un creștin le știe foarte bine. Evreu ateu cu trei mentori ce mor (unul dintre ei era la un moment dat terapeutul său, apoi prieten, apoi el devine terapeutul mentorului) Yalom îmbină mărturiile directe cu observațiile asupra unor oameni cu probleme în fața morții. Mi s-au părut deosebit de interesante scurtele sale rezumate ale unor influente eseuri scrise de Schopenhauer, după cum urmează:

1. Ce avem: bunurile materiale nu satisfac, declanșînd o alergătură fără sfîrșit după acumularea lor. Cu cît ai mai mult, cu atît vrei mai mult sau ești mai nesatisfăcut și plictisit. Ce a vrut oare să-i spună Dumnezeu lui Solomon prin ceea ce i-a dat? N-au învățat prea multe evreii din asta. Dar cu ce ne deosebim noi protestanții de ei?

2. Ce reprezentăm în ochii celorlalți. Importanța părerii celorlați ne transformă în sclavi. E tot la fel de efemeră ca bogăția. Mai ales că nu putem ști ce gîndește celălalt. Un caz particular, patologic, pe care l-am întîlnit în ultima biserică, este că ceilalți știau ce gîndeau alții și le trîmbițau gîndurile. Mai un pic și acolo e nevoie de cîteva cămăși de forță.

3. Ce suntem. Citez: Numai ceea ce suntem contează cu adevărat. O conștiință sănătoasă, spune Schopenhauer, înseamnă mai mult decît o bună reputație. Scopul nostru cel mai important trebuie să fie o sănătate bună și bogăția intelectuală, ceea ce ne poate oferi o inepuizabilă rezervă de idei, independență și o viață morală. Echilibrul interior rezultă din conștientizarea faptului că nu lucrurile în sine ne deranjează, ci interpretarea pe care le-o dăm.

Din nou patologicul la el acasă prin biserici.

În același timp am fost uimit să constat că Yalom punea foarte mare accent pe vise. Dar nu visele călăuzitoare, ce previn sau transmit un mesaj, ci acele vise care pot deveni o unealtă interpretativă a situației sau a problemei cu care se confruntă pacientul/clientul.

Ultimul capitol pare cel mai apropiat de profesioniștii terapeuticii cu cîteva îndrumări în disclosure, visele, calea regală calea către aici-și-acum și distincția între proces și conținut.

Deci, o carte interesantă, dincolo de granița religiei, în apropierea morții unui expert ce se afla la vîrsta de 72 de ani avînd cărți publicate în peste 700000 de exemplare.

 

 

 

Recenzie: Dănuț Mănăstireanu, After Liberation, Then What? Enabling and Protecting Communities in Post-Authoritarian Contexts, World Vision International, 2012


Încep prin a face două observații. Prima se referă la faptul că o recenzie profesionistă are ca scop incitarea cumpărătorilor în vederea cumpărării cărții. Dacă cartea este ce pretinde sau poate este mai mult decît pretinde autorul, cititorul va plăti. Din acest punct de vedere cartea de față are un dezavantaj: se distribuie gratuit, deci are șansa să fie achiziționată, dar să nu fie citită. Poate era de dorit un preț care să indice cererea pentru o astfel de carte. A doua observație se referă la faptul că la fel ca și autorul dr. Danuț Mănăstireanu, mi-am petrecut 35 de ani într-un context comunist, așa că am trecut printr-o experiența oarecum asemănătoare, existînd mari șanse ca observațiile mele referitoare la conținutul cărții să fie pertinente.

Mai trebuie să mărturisesc că atunci cînd am început să citesc cartea nu am avut intenția să scriu o recenzie, dar pe parcurs am simțit nevoia să fac ceva ca această carte să fie cunoscută. În plus o recenzie îi prinde bine și autorului.

Sumarul cărții dezvăluie intenția autorului ce se concentrează pe îndrumarea comunităților religioase după dispariția comunismului. Din acest punct de vedere mi se pare că titlul este un pic mai larg decât conținutul cărții, chiar dacă principiile enunțate de autor sunt universal valabile pentru orice context post-autoritar. Fără doar și poate această carte constituie prima parte dintr-o altă lucrare mai amplă sau primul volum dintr-o viitoare serie care să se înscrie în domeniul mai larg al societăților post-autoritare, nu numai al comunismului.

Structura cărții transpune cititorul într-un context pre-exilic, comparația exodului post-egiptean cu exodul post-comunist fiind prisma prin care autorul reușește să mențină interesul oricărui cititor indiferect de context. În același timp comparația ar trebui să ridice multe semne de întrebare în contextul unei societăți (românești) încă marcată de influențe ale autorității absolute. Cheia contextului post-exilic egiptean și cel al actualului exod post-comunist par să fie uneltele cele mai potrivite pentru pregătirea unei ieșiri mai rapide, mai eficiente sau mai puțin traumatice din contextul unei eventuale societăți autoritare. Personal, cred că această cheie se potrivește nu numai comunităților religioase, adică bisericilor, ci societății în general.

Cu toate acestea, la fel ca și oricare lucrare încadrată într-un context istoric specific autorul avertizează că soluțiile sunt principii generale care trebuie aplicate într-un context specific și ca atare direcțiile propuse nu trebuie să constituie reguli ce trebuie urmate orbește.

Citind cartea am avut impresia că lucrarea se adresează în primul rînd cititorilor care nu au suferit direct sub comunism și aveau nevoie de o punere în temă. Dar chiar și în contextul comunist sau post-comunist, această sistematizare este bine-venită, mai ales pentru cititorii mai tineri care nu au avut ocazia să sufere de pe urma comunismului. Chiar și celor mai în vîrstă această analiză le poate reaminti că, cel puțin în ceea ce îi privește pe români, în decembrie 1989 a existat un larg consens în favoarea abandonării comunismului, indiferent de consecințe.

Nu voi face o recenzie pe capitole pentru a nu strica surpriza cititorului, dar voi încerca să interacționez cu textul pentru a atrage atenția asupra unor particularități specifice cărții. De exemplu o întrebare pertinentă este dacă aceste direcții de urmat pot fi puse în practică doar de ceea ce autorul numește ,,authentic biblical Cristianity” sau care este șansa comunităților care nu se înscriu în această categorie în parcurgerea exodului, mai ales avînd în vedere tentațiile menționate de autor ce se referă la idealizarea societății autoritare pre-exilice.

Foarte tentant, dar în același timp fără prea multe precizări autorul propune la pagina 59: “This is why Christian discipleship should also include training in learning to keep minds clear and ‘renewed’ and to depend on God’s grace for everything.” Mă gîndesc că așa cum noi am avut nevoie de așa ceva în urmă cu 23 de ani și cum încă nevoia mai există, nefiind doar un must al vremurilor post-comuniste, s-ar putea elabora cîteva direcții specifice. Cel mai ades orice încercare de a avea mintea limpede și reînoită și a acționa în consecință era descifrată (și încă mai este) ca un afront adus autorității, în mod specific autorității eclesiale.

O afirmație extrem de lucidă ce stîrnește revolta cititorului apare la pagina 68: „When people have been slaves for generations, it is very difficult for them to understand and value freedom (Exod 14:12).” Din păcate nimeni nu este pregătit pentru ceea ce vine după eliberare, chiar dacă și-o dorește foarte mult. Indiferent cît te opui unui stat autoritar, nimic nu te poate pregăti în detaliu pentru ceea ce vine după.

Aș încerca mai multe lămuriri a unor pasaje ce, în opinia mea, nu par destul de explicite. Ele incită cititorul care se așteaptă la mai mult, dar informația sau sugestia lipsește. De exemplu am avut această senzație la pagina 72: „This is why churches and Christian faith communities preparing for freedom need to be willing to explore, at least theoretically and where possible models of engaging with culture, so that they will be able to effectivelly represent Christ in the coming democratic society.” (De remarcat că Biserica Romano-Catolică din Africa a trecut printr-o situație asemănătoare cînd clerul local nu a fost pregătit pentru momentul proclamării independenței în deceniile 6-7 ale secolului trecut. Ocazia istorică a trecut atunci, după cum ocazia istorică va trece pentru cei ce nu se pregătesc.) Cum s-ar putea face practic acest lucru? Care ar fi acele eventuale modele noi de abordare a culturii locale, în afara modelelor enunțate de autor și ce i-ar face pe cei ieșiți de sub obroc să îl aleagă pe cel mai bun?

În aceiași categorie se încadrează și afirmația de la pagina 73 (și 75): „Christians need to invest in training leaders, especially young ones, long before the fall of an existing authoritarian system.” Este posibil așa ceva? Care ar fi riscurile dincolo de reacțía autorităților? Cine ar putea face așa ceva avînd în vedere că majoritatea liderilor comunităților creștine copiază inconștient modelul autoritar și tinerii prin definiție nu ajung la conducere decît după dispariția secției de gerontologie sau printr-o lovitură abil orchestrată?

Forty years in the desert. Post-authoritarian times este acea parte a cărții cu care m-am luptat cel mai mult pentru că prezintă adevăruri de necontestat, dar în același timp atentează la concepția personală a fiecărui cititor care a conceput sau a trăit altcumva acești 40 de ani ai exodului. În definitiv s-ar putea ca dincolo de paradigma Sinaiului și încercarea României de a reveni la normal după 45 de ani de comunist, vor exista și alte încercări de normalizare.

Fără o intenție academică, cu un stil destul de impersonal cartea își atinge scopul în ciuda unor scăpări cum ar fi afirmația că în secolul IV-lea creștinismul ar fi devenit religia oficială a Imperiului Roman sau că primii creștini au fost dați leilor.

Chiar dacă pe alocuri cititorul se confruntă cu ironiile sistemului autoritar, prin stilul adoptat cartea nu face caz de cît de periculos este conținutul ei pentru regimurile autoritare, nefiind tributară unui stil comercial. În urmă cu mai mult de 23 de ani această carte ar fi fost interzisă și confiscată în România, autorul și deținătorul ei fiind anchetați și judecați pentru activități împotriva orînduirii socialiste sau chiar pentru trădare. În momentul de față, cred că și acest lucru o recomandă ca o carte explozivă în ciuda stilului logic, potolit, mai degrabă intelectual decît revoluționar. În fond ucenicizarea are nevoie mai degrabă de liniște.

În același timp nu se poate ca după citirea cărții să nu îți dorești o urmare care să completeze sau să dezvolte unele dintre cele mai importante teme ale unui exod care nu s-a terminat încă pentru că cei 40 de ani în deșert a evreilor nu constituie o imagine completă, identică a ceea ce noi trăim acum. Personal am rămas cu o sumedenie de alte întrebări și interpretări care nu cred că mă frămîntă doar pe mine.

Martha Stout: Sociopatul de alături. Cum să-l cunoşti şi să te fereşti de el


O carte cu un titlu incitant, dar şi cu un conţinut pe măsură. Se spune că fiecare dintre noi avem un anumit grad de nebunie, lucru ce numai nebunii nu îl recunosc. Dar dincolo de această constatare, e bine totuşi să şti cine e dus 100% şi care sunt riscurile în cazul în care acesta e “vecinul” sau aproapele tău. Martha Stout analizează cîteva cazuri reale şi încheie prin a prezenta unul imaginar, care face să ni se aprindă beculeţul de avertizare: dacă nu eşti atent ai putea fi victima unor astfel de oameni. Am găsit atîtea vorbe adevărate în cartea asta încît am dat şi eu în boala studenţilor de anul I: ceea ce se voia o recenzie a ajuns pînă la urmă un colaj de citate. Bad boy! Bad boy!

Martha Stout numeşte conştiinţa “al şaptelea simţ”. Poate nu e prima care face acest lucru, dar ce contează? Dincolo de intuiţie, care este al şaselea simţ, conştiinţa veghează să nu facem lucruri rele. Conform DSM IV psihopat sau psihopată este cineva care întruneşte cel puţin 3 din cele şapte criterii de diagnosticare: 1. eşec în a se conforma normelor sociale, 2. ipocrizie şi caracter manipulativ, 3. impulsivitate, eşec în a planifica în perspectivă, 4. nervozitate, agresivitate, 5. nepăsare faţă de siguranţa sa sau a celorlalţi, 6. lipsa de consecvenţă a responsabilităţii, 7. lipsa remuşcărilor după ce a rănit, maltratat sau a furat alte persoane.

În acelaşi timp acestea se asociază cu un anumit şarm, o charismă, care-l face pe psihopat să pară mai atrăgător, mai interesant decît cei normali. Psihopaţii îşi asumă riscuri mult mai mari şi au nevoie de o continuă şi tot mai mare stimulare. Ei sunt cunoscuţi pentru minciuna şi înşelătoria patologică şi pentru relaţiile de tip “parazit” cu prietenii, pe care-i exploatează.

Dacă stau bine şi mă gîndesc, avînd în vedere că aproximativ 1 din 25 de oameni sunt psihopaţi, cred că cunoaştem fiecare cîţiva. Cu unii am fost chiar prieteni pentru că ne-au fermecat prin charisma lor, cu alţii am ajuns doar la faza de cunoscuţi pentru că nu ne-au atras în mrejele lor. Probabil că cel de-al şaselea simţ ne-a avertizat.

Stout îl menţionează pe Ieronim ce a introdus noţiunea de synderesis, care înseamnă a distinge între bine şi rău, interpretînd celebra viziune a lui Ezechiel. Contemporanul său, Augustin, susţine că toate legile morale derivă din Adevăr şi că au fost descoperite tuturor oamenilor. Totuşi rămîne validă întrebarea, în opinia autoarei “De ce nu toţi oamenii sunt buni?” şi “”De ce la unii oameni “vedem conştiinţa distrusă şi strămutată”?”

Abia în secolul XIII Toma d’Aquino vine cu o soluţie: între synderesisi, infailibila cunoaştere a binelui şi a răului din perspectiva lui Dumnezeu şi constentia, judecata umană omenească ce se străduie să judece şi să decidă ce este bine şi rău, există  o distincţie. Raţiunea primea de la Dumnezeu informaţiile, dar trecute prin gîndirea omenească deciziile nu erau identice cu cele dumnezeieşti. Ca urmare nu conştiinţa era de vină pentru ce se întîmpla, pentru că a face rău însemna doar a greşi. Acest mod de a justifica conştiinţa provine din faptul că în acele vremuri se credea că legile moralităţii sunt absolute, că toţi oamenii cunosc Adevărul absolut şi comportamentul inadecvat este rezultatul unei gîndiri eronate. După ce introduce conştiinţa din perspectivă creştină, Stout ajunge şi la impactul gîndirii freudiene.

Cele de mai sus au fost acceptate pînă cînd Sigmund Freud a  susţinut apariţia Supraeului în mintea copilului care îi înlocuieşte pe părinţi, nu pe Dumnezeu. Martha trage o concluzie extrem de validă: “Cu această “descoperire” a Supraeului, Freud a smuls practic conştiinţa din mîinile lui Dumnezeu şi a pus-o în ghearele angoasate ale mult prea umanei familii. Această schimbare de domiciliu a conştiinţei a necesitat unele schimbări înfricoşătoare în perspectiva noastră veche de sute de ani. Brusc, conţineau erori fundamentale, iar Adevărul absolut a început a se supune incertitudinilor relativismului cultural.” Freud a susţinut că s-ar putea “repara” conştiinţa unor indivizi (prin psihanaliză) şi organizarea finală a Supraeuui este dependentă de rezolvarea complexului lui Oedip de către copil.

Martha îi atribuie, pe bună dreptate, lui Freud meritul de a fi demonstrat că “simţul nostru moral nu este un cod unidimensional ermetic”, cadrul social ce dictează respectarea regulilor “jocului”.

“Psihopaţii sunt remarcaţi îndeosebi pentru superficialitatea trăirilor, pentru natura ipocrită şi trecătoare a oricăror sentimente afectuoase  pe care pot pretinde că le au, o anume asprime răpitoare. Odată ce farmecul superficial este dat la o parte, căsniciile acestor oameni sunt lipsite de iubire, unidirecţionale şi aproape întotdeauna au viaţă scurtă.  …partenerul este văzut ca o posesiune a cărei pierdere îl poate face pe psihopat să se simtă furios, însă niciodată trist sau responsabil.”

“Psihopatia este singura “boală” care nu determină suferinţa pentru persoana cu această tulburare, niciun fel de discomfort subiectiv.”

Unul dintre elemenetele cele mai interesante pomenite de autoare este experimentul profesorului Milgram din 1961-62 de la New Heaven, Universitatea Yale. Semnalat pe acest blog în urmă cu ceva timp pentru că a fost pomenit de o altă somitate în materie, Zimbardo, experimentul este un must pentru toţi cei ce au idee ce înseamnă leadership şi vor să nu o ia razna (whatever this means!). Vă sfătuiesc să îl citiţi, să îl vizionaţi (undeva pe youtube este chiar originalul dar mi-a fost imposibil să îl găsesc…) şi să luaţi aminte.

Recomand aşadar cartea ce se poate comanda pe comenzi@edituratrei.ro cu o mică şi necesară atenţionare. Nu toate persoanele care suferă de anumite afecţiuni psihice sunt “nebuni” şi periculoşi. Nu au vrut ei să fie aşa, după cum nici noi nu am ales unde să ne naştem şi cum să ne fie ochii, părul, sexul, etc. Citiţi cartea cu o anumită doză de relaxare, psihopaţii încă nu s-au organizat şi nici nu au jurat să ne exploateze sau mai rău, să ne lichideze. Sau cel puţin eu nu am aflat despre aşa ceva. Mai am şi eu unele scăpări…

Artur H. Bell: Gestionarea conflictelor în organizaţii. Tehnici de neutralizare a agresivităţii verbale.


În seria Carieră, succes, performanţe practic, Polirom a scos în 2007  această carte care am împrumutat-o de la biblioteca publică din Arad. Mă îndoiam că ar putea să răspundă la întrebările la care nu găsisem răspuns în ultimele luni ale lui 2011. Traducerea mai şchioapătă, dar nu atît încît să impieteze asupra înţelegerii textului. E o carte mică, uşor de citit şi ţinut în mînă prin tren, tramvai sau în timpul statului la cozi.

M-a ajutat foarte mult capitolul 6 Înţelegerea tipului de personalitate pentru a lupta împotriva agresivităţii verbale în care trecînd prin 60 de întrebări ai parte de o clasificare de tipul “partener”, “singuratic”, “jongler”, organizator”, “gînditor”, “empatic”, “încuiat” şi “cercetător”. Din combinaţia celor 8 ies la suprafaţă 4 care mă şi te caracterizează. Pe mine m-a prins. E clar ca bună ziua că aceiaşi problemă văzută din perspective diferite vor fi abordate şi tratate diferit. Ca urmare un şef încuiat nu va înţelege de ce subalternul său cercetător mai are nevoie de timp pentru a aprofunda situaţia. Un şef “singuratic” va face presiuni asupra subalternului “partener” pentru trimiterea lui într-o delegaţie care să rezolve imediat un proiect care este urgent.

Dar dintre toate capitolele parcă “Abuzul verbal, sănătatea şi randamentul” parcă m-a prins cel mai mult. Sunt descrise 8 modalităţi în care individul este afectat de comportamentul verbal agresiv. Pe scurt acestea ar fi:

1. “intrarea în pămînt” sau dispariţia membrilor de valoare a echipei;

2. distrugerea încrederii dintre abuzator şi abuzat cît şi a celor ce află despre incident astfel că victimele şi martorii “joacă prudent” nimicind astfel contribuţiile lor, creaţia, inovaţia sau experimentele companiei;

3. se destramă rapid relaţiile de muncă care ofereau sprijin emoţional membrilor afectaţi;

4. randamentul victimei scade, motivaţia secătuieşte, descurajarea îi ia locul;

5. terenul este deschis răfuielilor, unei bătălii pe toate fronturile, acaparîndu-l pe agresor şi pe victimele sale pentru perioade de timp ce variază între cîteva luni şi cîţiva ani. echpa se destramă prin demisii;

6. perspectivele profesionale ale abuzatorului şi a victimelor intră în declin;

7. starea sănătăţii celor are suferă de pe urma stresului agresivităţii verbale cunoaşte o înrăutăţire cu consecinţele de rigoare;

8. fluctuaţia personalului ia amploare, cresc cheltuielile  de recrutare, angajare, compania pierde din credibilitate.

Am recunoscut aceste urmări şi în bisericile prin care am trecut, mai ales cînd abuzul verbal venea de la înălţimea amvonului sau pe canalul clasic al bîrfei. În ambele cazuri atacul era evident şi i-a afectat pe cei care mai făceau cîte ceva prin biserică.

Mare-i grădina ta Doamne …şi multe sălbăticiuni locuiesc într-însa!


În copilărie am auzit de multe ori această zicală atunci cînd se făcea aluzie la cît de diversă este lumea şi cîteodată cît de ciudată. De ceva timp cred că acelaşi lucru se poate spune şi în legătură cu biserica. Recent am intrat în contact cu două exemple care mi-au provocat o adîncă mirare. Primul este o carte puţin obişnuită pentru ţara noastră şi mai ales pentru mediul evanghelic, “Răscumpărarea memoriei: Cultul penticostal în perioada comunistă”. Cel de-al doilea exemplu a fost constituit de reacţiile unor fraţi şi surori care au făcut aprecieri ciudate la adresa autorului cărţii, pastorul Vasilică Croitor şi a celor scrise în carte.

Am exclamat “Mare-i grădina ta Doamne …şi multe sălbăticiuni locuiesc într-însa!” atunci am aflat cum fraţii şi-au vîndut fraţii de credinţă Securităţii comuniste. Am recidivat cînd am văzut reacţiile altor fraţi contemporani, la fel de porniţi “biblic” să critice conţinutul cărţii pe care …nu o citiseră. Mă gîndesc că între cele două s-ar putea pune, dacă nu semnul egal, cel puţin semnul echivalent. Dincolo de consecinţele mult mai grave, modul orbesc de a comenta un text pe care nu îl cunoşti se situează cam la acelaşi nivel de gîndire şi simţire cu trădarea bisericii şi deci trădarea lui Dumnezeu. Dar, mă opresc aici cu comentariul, invitîndu-vă să citiţi carea şi să vizitaţi situl Răscumpărarea memoriei.

O ultimă remarcă: cartea nu este o broşurică de popularizarea credinţei penticostale scrisă în tramvai. Din acest punct de vedere s-ar putea ca unii dintre cititori să fie depăşiţi de rigoarea academică. Nu am avut impresia că subiectul este abordat urmărindu-se un obiectiv ascuns. Dacă s-ar fi urmărit aşa ceva nu ar fi fost nevoie de cîţiva ani de cercetare, scriere, editare, etc. Nici nu ar fi fost nevoie de o carte atît de mare, de fapt nici măcar n-ar fi fost nevoie de o carte. S-ar fi putut aranja extrem de rapid şi profitabil cu un ziar, o televiziune sau cu cîteva telefoane.

Cu mici scăpări de exprimare, propoziţii mai scurte (pozitive, nu negative) în locul unor fraze, aproape fără scăpări la editare, cartea constituie mai degrabă o excepţie demnă de remarcat în peisagistica evanghelică, dar mai ales în cea penticostală. Împreună cu cele şase anexe, indicele de nume, cel de locuri şi bibliogafia, dau lucrării alura academică necesară în astfel de cazuri.

Dincolo de cazuistica prezentată aştept un al doilea volum de aceiaşi calitate (cel puţin!) şi mărime care să abordeze problemele actuale ale Bisericii Penticostale, probleme care decurg atît din starea de lucruri descrisă în carte, cît şi din racilele cu care se confruntă societatea română în general.

Book Review: The Lost History of Christianity, Philip Jenkins


Reproduc integral o recenzie a cărţii menţionate în titlu. Mi se pare un alt punct de vedere asupra creştinismului cum îl ştiam până acum. 

 

The Lost History of Christianity:
The Thousand-Year Golden Age of the Church in the Middle East, Africa, and Asia — and How It Died
by Philip Jenkins, 2008, HarperOne.

lost-history-jenkinsThis book could easily have been several things it is not: an academic treatise, an intemperate diatribe against Islamic violence, or an uncritical glamorization of Nestorian and Jacobite Christianity.

In the able hands of Philip Jenkins, The Lost History of Christianity becomes a balanced reading of the loss of a treasure of knowledge and culture the world is too ignorant about to mourn. While meeting all the standards of academic rigor, the book manages to avoid tedious prose. While firmly recognizing and decrying Islamic violence, Jenkin’s account recognizes both the culpability of non-Islamic violence and the reality in which religion becomes an excuse for violence seeking power. While lamenting the lost treasures of knowledge that would be afforded us had Middle Eastern Christianity survived, Jenkins is honest about the differences in doctrine in the Eastern churches.

The Lost History of Christianity is filled with little-known and infinitely intriguing facts:

-The world’s view of Christianity is tainted with a Western veneer that does not accurately reflect its historical genesis.

-While the Holy Roman Empire wallowed in ignorance and violence, the Middle Eastern Church was intimately familiar with classical literature and pursued peaceful relations with Islam and Buddhism.

-Great minds such as Timothy, Patriarch of the East in 780 C.E., have been all but lost to the destruction of Middle Eastern Christianity.

-Great works, including Syriac versions of classical literature which do not exist today and manuscripts of the Bible and other early Christian literature, were all in the possession of these churches which died an early death.

-Middle Eastern Christians preserved Semitic customs, calling Jesus Yeshua as late as the thirteenth century, calling themselves Nazarenes, an calling their scholars Rabbans!

-These Eastern churches possessed scrolls found in Jericho — perhaps some of the Dead Sea Scrolls now lost to us.

-The Eastern Churches mounted a monument in the East explaining the good news in Buddhist style to reach out peacefully to them (rather than the oppositional approach of later churches).

-The great surviving Patriarchate of the Middle Eastern Assyrian Christians is now in Chicago!

-The Eastern canon gives the lie to the claim that Christendom suppressed the apocryphal gospels for political reasons.

-The Karen Armstrong depiction of Muslim tolerance “beggars belief” (p.99).

-“Genocide” is a term coined to describe a massacre of Assyrian Christians by Muslims in 1933 (a fact to which Hitler alluded in a speech).

-100 years ago the Middle East was still 11% Christian (Muslims in America are 4.5% and Jews 2%), whereas today Christians are virtually zero percent of the Middle Eastern population.

-Vlad the Impaler (the figure who inspired Bram Stoker’s Dracula) was known for using the viscious methods of Turkish Muslims against them (hence his reputation for bloody cruelty).

-800,000 to 1,000,000 Armenians were slaughtered by the Ottoman Turks in a massacre rarely mentioned alongside other historical genocides.

-The word thought to mean “virgins” in the promises of the Koran to martyrs and killers of Jews and Christians may be a mistranslation of the word “raisin” in earlier Christian texts about the afterlife!!

Examples of Jenkins’ careful language about Islamic violence include this portion from page 30:

In stressing the role of conflict with Islam, we should not exaggerate the intolerant or militaristic nature of that religion. Some egregious examples of church extinction were perpetrated by other faiths, by Buddhists or followers of Shinto, or by Christians themselves, most thoroughly in the case of the Cathars. Nor did the spread of Islam chiefly result from force and compulsion at the hands of Muslim soldiers who supposedly offered a crude choice between the Quran and the sword. For several centuries after the original conquests, the great majority of those who accepted Islam converted quite voluntarily . . .

Yet Jenkins is equally critical of exaggerated claims of Islamic tolerance:

Karen Armstrong regularly contrasts Muslim tolerance with the bigotry so evident in Christian history. Writing of Islamic Spain in the ninth century, for instance, she remarks: ‘Like the Jews, Christians were allowed full religious liberty within the Islamic empire and most Spaniards were proud to belong to such an advanced culture, light years ahead of the rest of Europe. . . . As was customary in the Muslim world, Jews, Christians and Muslims had coexisted there for centuries in relative harmony.’ The persecutions [by Muslims] would also surprise the many Americans who derive their view of Muslim tolerance from the widely seen PBS documentary Empires of Faith, or the film Kingdom of Heaven, about the First Crusade. In reality, the story of religious change involved far more active persecution and massacre at the hands of Muslim authorities than would be suggested by modern believers in Islamic tolerance. Even in the most optimistic view, Armstrong’s reference to Christians possessing “full religious liberty” in Muslim Spain or elsewhere beggars belief.

More importantly, Jenkins’ book leaves the reader longing for the lost pearl of Middle Eastern Christianity. The literature, including classical, Biblical, and other religious texts, as well as the architectural and artistic wonders now lost, stagger the mind with lost possibilities and unrealized knowledge.

What would it be like if millions upon millions in the Middle East still referred to Jesus as Yeshua and their scholars as rabbans? Due to Western indifference, Muslim intolerance, and the tragic mixing of violent politics with religious claims, we will never know.

And what would Christianity look like today, and how might Christian-Jewish relations be different (not to mention Christian-Islamic and Christian-Buddhist relations) if the voice of Middle Eastern Christianity had not been silenced? Perhaps Post-Holocaust Christian theology would have turned to the Middle East for a third way of viewing these issues. And perhaps the blonde Jesus and the Roman-centric idea of Christianity would have a rival to at least broaden the world’s conception of who Jesus is.