Binecuvîntarea și blestemul exodului


Exodul a fost un event traumatizant. Pentru egipteni, cît și pentru evrei. Pentru toată lumea de fapt. Nici Dumnezeu nu s-o fi simțit prea bine omorînd atîția oameni. Dar se poate spune că pentru unii a fost un blestem și pentru alții o binecuvîntare. Ba chiar și pentru evrei a fost și blestem și binecuvîntare.

După atîtea nenorociri cărora le-a pus capac moartea întîiului născut, probabil că egiptenii se gîndeau că venise sfîrșitul lumii. A fost într-un sens sfîrșitul lumii așa cum o știau. Mă întreb dacă s-au refăcut într-o generație după șocul exodului. Fără apă potabilă, plini de boli, de paraziți, cu pămîntul pustiit, fără armată, fără faraon, cu idolii neputincioși. Ce le-a mai rămas? Nici măcar mult aur și argint. Plus îngerul morții ce a treierat cu sîrg. Fără privilegii. Fără discriminări. Abominabil.

De partea cealaltă a baricadei evreii. Binecuvîntarea exodului începe cu dubii. Cu eventuale blesteme. Cu reproșuri. Dar este o eliberare. sau mai bine spus, eliberarea. Socială, economică, culturală, etnică, militară. E ceva de învățat de aici. De fapt mai multe. Îți trebuie imaginație. Continue reading

Cum stau lucrurile cu comunismul în România (1)


Comunismul a fost contestat în țara noastră, dar acum mulți români regretă că nu mai trăiesc în comunism.

În primul rînd cîteva precizări de natură să clarifice unele amănunte deseori ignorate de nostalgici.

Foarte puțini români care regretă că nu mai trăiesc azi sub conducerea partidului comunist nu știu cum a ajuns comunismul la putere în România, cu atît mai puțin în Rusia sau în alte țări, nici nu cunosc scrierile teoreticienilor comunismului, Karl Marx și Friedrich Engels. Ei nu l-au citit nici pe V.I. Lenin și I.V. Stalin. Tot aici mai trebuie precizat că există foarte puțini români în viață ce au prins și perioada dinainte de venirea comuniștilor la putere ulterior datei de 23 august 1944. La aceasta se adaugă cei care au prins doar perioada bună a comunismului, între 1963-1980 și fac abstracție de perioada 1980-1989 cînd România se afunda tot mai tare în lipsuri de tot felul, în plină dictatură a cuplului Nicolae și Elena Ceaușescu. Ca urmare ei privesc doar la partea plină a paharului și o ignoră pe cea goală. Dac-ar fi așa de simplu… Continue reading

Ce n-are românu și are englezu…


sursa:http://www.pinterest.com/pin/255790453807553462/

Pe vremea antikității, pe cînd îmi făceam studiile în teologie mă întrebară inglejii (prieteni buni) ce-aș vrea să iau dă la iei dîn țară cînd o-i mere acasă. Capkană! M-am scobit un pik în dinți, s-au scobit și ei, am mestecat un ceai pe măsele și le-am servit-o filozofic cu iz de teologie pragmatică meid in iuchei: Some people… Ei au rămas pe gînduri, eu am rămas mai departe pe canapeaua lor de piele dă bovine bine tăbăcite.

N-am reușit să iau cu mine în valize nește ingleji, dar la vremea aia n-ar fi stricat… Încă mai poposeau minerii prin București.

În contextul de azi, al bumbăcelii din Ucraina, a celei prin care am trecut și eu în România (noroc că n-am ieșit bumbăcit) și așa în contextului vieții, m-am tot întrebat ce are englezu și n-are românu, și ar vrea să aibă. La englezi am fost uimit de tenacitatea lor. Măi, cînd jucau fotbal luptau și cu dinții, ca bosniacii pe vremea lui Pazvante Chiorul ce foloseau pe lîngă multe arme și dentiția proprie. Ceea ce noi nu prea avem. Nu dinți, tenacitate.

Mi se pare mie sau pe lîngă tenacitatea asta ne lipsesc și nouă niște oameni? Nu că am avea puțini, dar ăștia de-i avem nu le trebe la nima. Sec! Nu merită să aducem nici de la ei, că și p-acolo politicienii enbelzează bani de la stat și alte cele, ca-ntr-o democrație adevărată.

Cum se-nvață tenacitatea asta? Te naști cu ea? Așa mi-ar place o mămăligă mai tenace! Că tot vin alegerile.

 

 

Să ne aducem aminte…


sursa: http://virgilburla.wordpress.com/2010/12/16/pentru-cei-fara-mormant/

Acum 21 de ani, niste banateni incapatanati si demni au refuzat sa paraseasca o slujba a carui pastor urma sa fie arestat. S-au adunat in fata unei biserici si si-au strigat libertatea in strada, gest de neconceput in vremurile cu pricina. In fata celor catorva zeci de curajosi de atunci ma inclin. Cei 90 de morti ai Timisoarei care s-au stins in urmatoarele doua zile sunt EROII, cei care n-au apucat sa-si traiasca visul. Cadavrele lor au fost trasportate la Bucuresti, arse in crematoriu, cenusa fiind aruncata intr-un canal din Leordeni. Voua, cei fara mormant, va multumesc.

Zimbardo despre rău, putere şi eroi


Am citit despre experimentele lui Zimbardo în urmă cu cîţiva ani, înainte de a sta de vorbă cu deţinuţii din Penitenciarul de Maximă Siguranţă din Arad. Mi-a plăcut Zimbardo, mi-au plăcut şi deţinuţii şi mai trebuie să spun, pe cînd eram mai proaspăt în credinţă şi mergeam cu tramvaiul sau pe stradă simţeam că sunt disponibil ca Dumnezeu să mă folosească. Eram gata să fac ceea ce nu făcea nimeni. Cînd au izbucnit evenimentele din decembrie 89, m-am implicat pînă cînd am constatat că o continuare a prezenţei mele în mediul din Primăria Arad ar fi dus la compromiterea acestui tip de erou de care vorbeşte şi Zimbardo.

Imaginile postate explică în mare parte ce înseamnă să fi rău sau bun. Nu ştiu dacă Zimbardo e creştin, dar nu spune nimic ce contrazice Biblia. Ceea ce a demonstrat el explică şi în mare măsură de ce liderii noştri baptişti sau penticostali,(vezi Vasilică Croitor, Răscumpărarea memoriei)  au vîndut sau s-au vîndut. A face rău ţine nu de situaţie, ci ţine de PUTERE! De aceea disponibilitatea informatorilor de la nivelul de jos a structurilor de orice fel, confirmă lipsa lor de putere şi dorinţa de a lovi în cei intangibili, superiori sau o ameninţare. Ei ştiau (chiar dacă ulterior găsesc scuze) că prin informaţiile furnizate Securităţii cei denunţaţi vor plăti într-un fel sau altul, suportînd consecinţele unei acţiuni a puterii. În logica lor măruntă ei se foloseau de Securitate în măsura în care Securitatea se folosea de ei.

ATENŢIE: unele imagini sunt dure, apare şi o avertizare, dar în acelaşi timp,

ATENŢIE: s-ar putea ca unora dintre cei ce văd filmul să nu le convină ceea ce arată Zimbardo, i.e.: adevărul.

Cold war (1/5): “Şi… cîte divizii are papa?”


În timpul celui de-al Doilea război mondial Stalin ar fi întrebat (poate retoric): “Şi cîte divizii are papa?” Dincolo de ineditul întrebării sau de inutilitatea ei, întrebarea transmite un singur lucru: putere fără limită, forţă exprimată în “divizii de blindate”. Cei ce au auzit această întrebare (nu ştiu cine a fost de faţă) “în primă audiţie” ştiau că asta vizează. Dar, pe lîngă întrebarea în sine, personalitatea personajului care a pus această întrebare mai adauga ceva: lipsă de milă, lipsă de Dumnezeu, victoria cu orice preţ.

Habar n-am ce i-o fi trecut prin minte papei şi nici dacă a luat vreodată la cunoştiinţă de întrebarea lui Stalin. Fără doar şi poate papa avea să ia contact cu desfiinţarea Bisericii Greco-Catolice din Ucraina şi din România, cu procesele intentate credincioşilor şi clerului catolic acuzat de trădare, colaborare cu duşmanul, infiltrare de agenţi, sabotaj, complot pentru răsturnarea ordinii de stat, etc.

Pentru Stalin şi pentru anturajul lui era ceva normal să asocieze puterea şi victoria, lipsa de milă cu lipsa de Dumnezeu. Dar, dincolo de asocierea a doi termeni incompatibili, putere şi biserică,  întrebarea lui Stalin evidenţiează un adevăr incontestabil, anume că biserica şi puterea şi/sau lupta pentru putere  sunt incompatibile. Cu toate acestea istoria, în particular istoria bisericii, ne demonstrează contrariul. Nu trebuie să aduc date în sprijinul afirmaţiei mele şi nici nu o să mă refer la ce s-a petrecut în alte biserici. Mă voi rezuma doar la biserica baptistă, în particular la cea din România, dar şi în acest caz referirile mele vor fi extrem de selective.

De exemplu, un fapt incontestabil şi mai puţin cunoscut, dar adevărat, este că baptiştii din zona Aradului au avut mai multe comunităţi (de biserici) în prima jumătate a secolului XX. Aceste comunităţi fiind extrem de mici, este greu de explicat de ce unii păstori au decis să fie şefi peste o mînă de oameni, în loc să se unească şi să aibă o forţă mai mare. Ulterior la Arad s-au înregistrat cele mai multe biserici baptiste din ţară, Aradul fiind supranumit “Ierusalimul baptiştilor”, iar Ţara Crişurilor “Leagănul baptiştilor”.

În perioada “de democraţie populară” Bucureştiul s-a definit ca centru al baptiştilor din România datorită conducerii centralizate şi a existenţei seminarului baptist. Dar, chiar şi înainte de 1989 întîietatea Bucureştiului a fost pusă sub semnul îndoielii datorită conducătorilor baptişti (care nu proveneau totdeauna din Bucureşti) aserviţi puterii comuniste. Pe scena jocurilor de influenţă şi putere s-a evidenţiat în primul rînd Oradea care era asociată într-o oarecare măsură cu Aradul (biserica Dragostea, Pîrneava) şi în mai mică măsură cu Clujul (biserica Iris). Spre deosebire de interesele şi preocupările spirituale tipice baptiste ale Bucureştiului, dincolo de atracţia manifestată de interesul stîrnit de Navigatori în direcţia ucenicizării, în aceste biserici s-a manifestat un tip de creştinism recontextualizat. Acesta articula o teologie relevantă pentru viaţa din acea perioadă din ţara noastră. Acest tip de teologie era enunţată şi susţinută printr-un limbaj care comunica adevărurile lui Dumnezeu şi făcea posibilă lucrarea Duhului, distingîndu-se net de limbajul tocit deja al bisericilor baptiste tradiţionale.

În perioada 1982- decembrie 1989, aceste biserici au transmis, într-un fel sau altul, şi au pus în operă, o altă concepţie despre lume şi viaţă decît cea oferită de “societatea socialistă multilateral dezvoltată” propovăduită de Partidul Comunist Român prin instituţiile statului comunist. Este interesat de remarcat că în ciuda diferenţelor existente la nivel politic faţă de Bucureşti, biserica baptistă nr. 2 din Oradea, ce era exponentul rezistenţei pe tărîm spiritual faţă de regimul comunist nu a insistat prea mult în direcţia ucenicizării. Interesul manifestat la Oradea era însă canalizat şi în direcţia unei noi forme de învăţămînt (Şcoala prorocilor) şi a dezvoltării slujirii instituţionalizate a bisericii (diaconi, pastori, învăţători) a pus accentul pe manifestările în plen ale adunării credincioşilor în “serviciile divine”.

După 1989, odată cu revenirea în ţară a  unor fraţi din străinătate şi cu apariția libertăţii religioase, a început lupta deschisă pentru acapararea puterii. Aceasta s-a manifestat variat în cei douăzeci de ani ce s-au scurs din decembrie 1989. Cu toate acestea, cele mai multe dintre ocaziile în care baptiştii s-au înfruntat se pot încadra la nivelul “războiului rece”, războiul nefiind încă declarat oficial. În această perioadă asistăm la o schimbare de generaţii, la o schimbare majoră de mentalitate şi la o accentuare a polarizării est-vest, specifică celor două centre baptiste: Bucureşti şi Oradea, dar şi de încercarea de afirmare a iniţiativelor unor centre de mai mică importanţă, de o altă factură, dar în creştere, cum ar fi Sibiu şi Timişoara.

Leszek Kolakowski, exemplu de curaj


Iată un exemplu pozitiv al angajamentului unui om împotriva totalitarismului. Puţine urme de acest fel la noi.  Reproduc mai jos un fragment. Articolul a apărut la adresa: http://www.observatorcultural.ro/Leszek-Kolakowski-exemplu-de-curaj*articleID_21732-articles_details.html

Autor: Ovidiu ŞIMONCA
Editura Curtea Veche, cu sprijinul Institutului Polonez, reuşeşte în acest an o performanţă editorială de excepţie: să publice, pentru prima oară în limba română, cea mai importantă carte a filozofului Leszek Kolakowski, Principalele curente ale marxismului. Cartea aceasta, citată în numeroase bibliografii şi cursuri universitare – elaborate atît în România, cît şi în alte părţi ale lumii – destinate înţelegerii marxismului, devine accesibilă în limba română. Părerea noastră este că, în controversele privind esenţa marxismului, în dezbaterile de idei despre ce înseamnă „a fi de stînga“ sau „a fi de dreapta“, o lectură din Leszek Kolakowski este necesară.

Această carte, Principalele curente ale marxismului, a apărut în trei volume, între anii 1976 şi 1978. O ediţie clandestină a circulat în Polonia în acei ani, sprijinind eforturile de trezire a conştiinţei naţionale anticomuniste, vizibile în Polonia prin acţiunile sindicatului „Solidaritatea“. Ediţia în limba engleză din 1978 a apărut la Oxford University Press, traducerea de astăzi de la Curtea Veche realizîndu-se după o reeditare, tot în engleză, apărută în 2005 la W.W. Norton&Company (semn că Kolakowski este un gînditor devenit deja un clasic pentru interpretarea marxismului şi care este mereu reeditat în Occident, pentru uzul lumii academice). Să amintim, în acest context, că în 2003 Kolakowski primeşte, din partea Bibliotecii Congresului SUA, Premiul „John W. Kluge“, în valoare de un milion de dolari, care poate fi echivalat cu un Premiu Nobel în ştiinţele umaniste.