Cum stau lucrurile cu comunismul în România (2): partea plină a paharului

sursa: http://www.intramuros.ro/?cat=8

Cu unele poticniri, am perceput perioada 1959-1980 ca o perioadă de dezvoltare în cele mai multe domenii. A fost La belle epoque, dar mai spre final mucaliții au denumit-o labele poc, datorită aplauzelor aplaudacilor de meserie la conferințele și congresele partidului în care apărea Ceaușescu sau se citeau mesaje din parte lui.

În domeniul educației și socialului s-au construit tot mai multe creșe și grădinițe datorită industrializării ce s-a accentuat în anii 60. Datorită industrializării s-a înregistrat o migrație masivă de la țară la oraș, ceea ce a determinat mărirea numărului de școli. Atunci au reapărut liceele industriale ce s-au diversificat pe mai multe profile. Au apărut blocurile de locuințe, mai întîi după modelul blocurilor în care trăiseră ofițerii sovietici din trupele de ocupație, apoi s-au creat micro-cartiere și de cartiere întregi de blocuri.

Anunțuri oficiale?

http://www.wallsave.com/wallpaper/1920×1080/apocalypse-x-more-324474.html

Mai ieri puteai citi anunțuri de genul ,,Bătălia tuturor bătăliilor începe!” Era vorba de Irak. Vedeam imagini cu avioanele companiei irakiene ce aveau nume oarecum ciudate: Babilon. Amenințările lui Sadam (asemănătoare cu ale lui Hitler), apoi cacialmaua cu armele de distrugere în masă. După primul război din golf au văzut o carte scrisă înainte de declanșarea războiului despre iminenta apocalipsă. Sfârșitul era aproape.

Erau anunțuri oficiale? Unele da, altele nu. Erau prorocii? Unele da, altele nu. Să fie limpede: nu vreu să mă refer la prorociile biblice, ci la cele ale unor indivizi ce fac anunțuri de parcă ar fi purtătorii de cuvânt a lui Dumnezeu în persoană. Unii sunt, alții nu.

De obicei un anunț ce se referă la trecut se poate verifica. Un anunț oficial despre trecut se bazează pe date verificabile. Un anunț cu privire la ceva din viitor trebuie să fie confirmat. Dar dacă fac un anunț despre viitor și acesta nu se confirmă, va fi uitat. Dacă se confirmă unii vor spune că a fost o prorocie. Cu toate acestea prorociile, adică anunțurile care pretind că prezic viitorul, abundă.

Unul dintre primele anunțuri de acest gen a fost făcut în decembrie 89 pe când mă aflam în primăria din Arad, pe atunci ocupată de una din facțiunile armatei ce fusese implicată în crimele de la Timișoara. Apare acest individ, foarte plin de sine (fusese chemat de o tînără ce era verișoara persoanei ce ocupa la acea dată funcția cea mai înaltă din județ), aș spune de parcă era purtătorul de cuvânt menționat mai sus și îi spune autorității că va urma o noapte ca cea a Sfîntului Bartolomeu (oare îi plăcuse istoria?) dacă mai știu eu ce… Era intransigent! A venit noaptea, a venit dimineața, n-a venit măcelul. S-o fi dus la plimbare pe altundeva.

Dumnezeu 0: Noi 1? Poate unii ar fi înclinați să gândească așa, dar să ne gândim de ce iau oamenii în serios anunțurile de genul acesta:

1. Pentru că dau senzația de putere celui care le face. El și Dumnezeu sunt cineva, impun frica, ascultare și responsabilitate. Nimeni nu s-a dus să îl tragă de mânecă pe anunțătorul cu pricina. Nimeni nu a murit atunci. Și chiar dacă îl trăgea putea spune că datorită unor rugăciuni, la care am fost invitat și eu, toți am fost protejați și suntem bine mersi. N-am prea crezut în așa ceva.

Poți să arunci bomba și să îți vezi de calea ta, indiferent care ar fi aia, că responsabilitatea unui anunț de genul ăsta nu mai e a ta, e a lui Dumnezeu. Hmmm… Niciodată nu putem ști dacă anunțul a fost veridic sau nu, dacă destinul nostru și-a schimbat traiectoria sau nu. Bine că am scăpat!

2. Pentru că un astfel de anunț, într-un astfel de context avea un impresionant iz apocaliptic. La fel ca și cele de genul marilor nenorociri care se vor abate acum asupra Americii. Nimic mai ușor: o combinație de frică și dor de teoria conspirației în contextul potrivit este numai bună să atragă: voturi, laicuri, rating, tiraj, atenție și iar atenție, băgând boala în oamenii ce vor crăpa de frica anxietății.

De ce s-o fi strigat cu aplomb în decembrie 89 Nu vă fie frică Ceaușescu pică? De ce se striga Armata e cu noi? Că ne era frică și încă una de moarte! Dar n-aveam ce pierde.

Acum situația s-a schimbat: ne este frică tocmai pentru că avem atâtea de pierdut. Ce diferență! Nu-i bai, crește anxietatea, dar crește și credibilitatea anuțătorului și generatorului de panică programată.

De remarcat că înainte de decembrie 89 se înmulțiseră predicatorii apocaliptici americani care vizitau bisericile baptiste. Ce au făcut între timp? Probabil că au aprofundat situația. Unde sunt acum? Probabil conspiră. Vorba unei cărți: cum nu e păpică se prorocește despre sfârșitul lumii și despre războiul sfînt. În ape tulburi se poate pescui mai ușor.

3. Mai apar unii care scriu despre prorociile ce s-au făcut pe vremea lui Ceaușescu despre mai știu eu ce. Serios? Vii după 20 de ani să îmi spui că ele au existat? E ca și cum ar fi scris cineva cartea Daniel după desfășurarea evenimentelor. Dacă cineva spune că Daniel s-a scris după desfășurarea evenimentelor și nu e vorba de o prorocie, se spune despre el că e liberal, e dat afară din învățământul confesional, într-un cuvânt e trimis acasă.

Deci dacă prorociile astea au fi existat cu mai bine de 24 de ani în urmă le-aș fi crezut. Așa cum i-am crezut pe americanii ăia apocaliptici, dar care s-au dovedit niște mincinoși. Ba l-am crezut și pe Iosif Țon care a făcut ceva ce demonstra cât de efemer va fi comunismul. Dar el nu e proroc, nu?

Păi nu vă supărați, dar de ce e voie să preamărești acum, după 24 de ani, anunțurile de pe vremea lui Ceaușescu ca și când ar fi fost prorocii? Mie mi se pare că de fapt nu au existat și au fost confecționate după. De ce inventăm prorocii? De ce pretindem că sunt prorocii propriile noastre temeri? O întrebare mai greu de răspuns?

Unor le place să trăiască aproape de alinierea planetelor, de virusul mileniului, de sfârșitul lumii și de ceva care spune că o mare catastrofă este iminentă. E mai ușor să sperii decât să dai speranță pentru că în mod natural omului îi este  frică, iar frica motivează și generează soluții.

Dar ce are frica cu credința, nădejdea și dragostea? Prorociți vă rog! Sau așteptăm un anunț?

Ioan Alexandru la Arad

Înainte de 1989 l-am văzut şi ascultat pe poet de două ori. Prima dată a fost la Palatul Cultural, a doua oară la Casa Sindicatelor. Nu mai ştiu exact cum a fost prima dată, dar a doua oară am avut şansa să îl întîlnesc înainte de spectacol şi am putut observa mai bine ce se întîmplă în timpul spectacolului în spatele scenei. Lucram la Aris (prescurtare de la ARad Intreprinderea de Strunguri) cînd am primit un telefon să vin la o întîlnire informală. Nu ştiam cu cine. A apărut gazda care ne-a povestit că îl întîlnise pe poet pe stradă, că era însoţit de un tip mai cenuşiu, probabil coada sa de la Securitate şi că acesta intrase la Episcopie, după care va veni la o cafea. Pe vremea aceea cafeaua era valută forte şi cu ea se făceu şi desfăceau lucruri de care vrăjitoarele ţiganilor habar n-aveau! În cele din urmă a sosit. A îngenunchiat, a făcut semnul crucii pe usciorii uşii de la intrare, a binecuvintat gazda şi am dat mîna. Destul de neobişnuit pentru noi. Am mai făcut cunoştiinţă cu Dan Nasta actorul care îl însoţea şi cu Ioan Rus. Dialogul a fost destul de aprins, cu mici sau inexistente contribuţii ale celor doi însoţitori. Unul era prea timid (Rus), iar celălalt fiind mai degrabă interesat de doi ochi albaştri de acelaşi sex cu el.

În fine, ne-am revăzut la spectacol. Dan Nasta era un recitator de marcă. Se consuma pe scenă. Înalt, uşor adus de spate, nas acvilin, păr gen Eminescu, dar nu aşa bogat, marcat de fire albe, uscăţiv dar atletic cîndva, îmbrăcat în negru, actorul se transpunea în fiecare poezie. Era bun. Apoi a apărut poetul. Cu o voce tremurătoare, privind la toţi şi parcă doar la Dumnezeu, Ioan Alexandru în mare vervă îngenunchiase pe scenă. Unul după altul zburau capetele pruncilor lui Brîncoveanu, spre mărirea credinţei ascultătorilor. Era aidoma lui Ştefan întîiul martir al credinţei. De după cortină Dan Nasta aidoma unui diavol materializat îi urla poetului să se ridice în picioare şi să înceteze cu manifestările teatrale. Mda, teatrul era apanajul actorului, premiul Herder al poetului. Tuna şi plîngea. Fulminant.

Ulterior am aflat că Dan Nasta era „şeful” celor de tagma sa  în vremea studenţiei, iar cel de-al doilea studiase pe vremea lui Ceauşescu la Heidelberg. Oare care a fost securistul? Sau poate au fost doi? Înclin să cred că şi gazda ar fi putut avea un anume amestec.

Zimbardo despre rău, putere şi eroi

Am citit despre experimentele lui Zimbardo în urmă cu cîţiva ani, înainte de a sta de vorbă cu deţinuţii din Penitenciarul de Maximă Siguranţă din Arad. Mi-a plăcut Zimbardo, mi-au plăcut şi deţinuţii şi mai trebuie să spun, pe cînd eram mai proaspăt în credinţă şi mergeam cu tramvaiul sau pe stradă simţeam că sunt disponibil ca Dumnezeu să mă folosească. Eram gata să fac ceea ce nu făcea nimeni. Cînd au izbucnit evenimentele din decembrie 89, m-am implicat pînă cînd am constatat că o continuare a prezenţei mele în mediul din Primăria Arad ar fi dus la compromiterea acestui tip de erou de care vorbeşte şi Zimbardo.

Imaginile postate explică în mare parte ce înseamnă să fi rău sau bun. Nu ştiu dacă Zimbardo e creştin, dar nu spune nimic ce contrazice Biblia. Ceea ce a demonstrat el explică şi în mare măsură de ce liderii noştri baptişti sau penticostali,(vezi Vasilică Croitor, Răscumpărarea memoriei)  au vîndut sau s-au vîndut. A face rău ţine nu de situaţie, ci ţine de PUTERE! De aceea disponibilitatea informatorilor de la nivelul de jos a structurilor de orice fel, confirmă lipsa lor de putere şi dorinţa de a lovi în cei intangibili, superiori sau o ameninţare. Ei ştiau (chiar dacă ulterior găsesc scuze) că prin informaţiile furnizate Securităţii cei denunţaţi vor plăti într-un fel sau altul, suportînd consecinţele unei acţiuni a puterii. În logica lor măruntă ei se foloseau de Securitate în măsura în care Securitatea se folosea de ei.

ATENŢIE: unele imagini sunt dure, apare şi o avertizare, dar în acelaşi timp,

ATENŢIE: s-ar putea ca unora dintre cei ce văd filmul să nu le convină ceea ce arată Zimbardo, i.e.: adevărul.

Mărturisirile unui informator (1)

Am plecat la adunare. Nu aveam chef să merg, dar nici nu aveam ce face acasă. Ce să fac? La teve covrigi, la cinema covrigi, la şcoală covrigi. Ce să fac? Plictiseală de moarte. Chiar aşa! Tramvaiul mi-a plecat de sub nas aşa că am luat-o pe jos. Mă plouă prin umbrelă. Totul e cenuşiu, de la cenuşiu deschis la cenuşiu închis aproape negru. O ultimă alimentara deschisă. Ca prin minune mai era pîine. Cartela îmi dă dreptul la patru sute de grame. O mestec încet. Are gust de mană. Poate e mană. Ajung ca de obicei. Străzile pustiite de nefericire, s-au golit de oameni. Oameni? Ce o mai fi aia sau ăia? În adunare cald şi bine. Feţe cunoscute. Unele zîmbitoare, altele nemişcate în credinţa lor. Pace. Vasile Dumbravă se chinuie să ne explice ceva ce nici el nu ştia prea bine. Mă uit la text. Ermetic. La fel şi el. Apar şi alţi întîrziaţi. Un tip mic de statură cu barbă şi… Barbă? Probabil actor, dacă nu popă. Ciudat. Într-o pauză se caţără sus împreună cu un alt individ la costum şi începe să vorbească în engleză. Totdeauna m-a fascinat engleza. Românul traduce ritmic, fără bîlbîieli. Probabil că mai auzise discursul.

„- Jesus was carring for the poor, sick and… Isus a avut grijă de săraci, bolnavi şi… this is the true communism!” …traducătorul blocat priveşte descumpănit audienţa căutînd salvarea. O putea găsi, dar nu în cazul de faţă! Inspiraţia de moment salvează blocajul lingvistic şi ideologic. „Acesta este adevărata armonie!” Felicitări, priviri recunoscătoare ale traducătorului, ale lui Vasile şi a altora din audienţă. Am scos-o şi pe asta. Nu e rău. Poate a meritat efortul deplasării. Predica se termină. Mă simt bine. Ne strîngem mîinile. De pe ultimul rînd pleacă aprope nevăzut Omul-fără-ochi-nas-şi-gură. Costum gri, pantofi negri, freza neîngrijită, statur potrivită, greutate potrivită, nu atrăgea atenţia. Mi-a trecut un fior prin inimă. Iar!

Prind tramvaiul murdar, rece şi ruginit. Staţia mea. Noroi, băltoace. Ţopăi. Uşa blocului închisă. Orbecăi. Descui cutia poştală. Un petec de hîrtie. Îl ţin în dinţi. Buzunarele nu sunt sigure, bezna poate fura orice. Urc ţinîndu-mă de balustradă. Deschid mai mult cu capul pipăind pereţii. În jur linişte. Ajung la lumînare.

„Mîine ia un litru de lapte”  – semnat „Dudu”. N-am scăpat. O picătură de sudoare rece pătează hărtia. Dacă mîine nu ar mai exista… Sacul de dormit aproape deşirat îmi amorţeşte simţurile şi în cele din urmă adorm. Visez o lume mai bună, visez că un înger mi-a şters vinovăţia. Deşteptătorul mă readuce la realitate. E mîine. Geamuri aburite, frig. Salopeta rece îmi şopteşte parcă „N-ai scăpat!” Întuneric, zgomote înfundate ale celorlalţi locatari. La lucru, nu la mîna-ntinsă tovarăşi! Bocancii lovesc ritmic cimentul. Bloc de ciment, fabrică de ciment, viaţă de ciment. Haine de ciment, plămîni de ciment, partid de ciment, credinţă de… Trec pe lîngă paznicul de la intrare. Unul nou. Nu îndrăzneşte să ceară legitimaţiile. Bat fişa de pontaj. Exact la 7.07.  Mă cheamă şeful.

„Fă-ţi un bilet de voie şi ia nişte nes. Poţi sta vreo… – se uita la ceas –  pînă la doişpe. Azi nu o să ne ambalăm prea tare.” Făceam rost de nes, aveam bilet de voie, salarul mergea. Aveam timp să ajung la Dudu. Iau nesul, intru să văd ce vrea „Dudu”.

„Bună ziua. La tov maior Dorobanţu… sunt Argăseală Costică.” Plutonierul vorbeşte cu centrala.

„La 302”. Îmi face semn să intru şi închide în urma mea. Miros de instituţie birocratică. Uşi trîntite, holuri strîmte, paşi grăbiţi. Mă tot întreb ce vrea de data asta. De ce a zis ultima dată că mă lasă-n pace? N-am timp să gîndesc. Frica îmi paralizează memoria. Brusc mi-e frig. „Dudu” priveşte pe fereastră. Gînditor sau mi se pare? Îmi întinde mîna. Parcă nu ştiu că vrea să „îmi ia pulsul”? Îi întind o mînă moale ca un peşte mort. Încerc să fentez.

 „Păi zi aşa, măi Costică, de cînd nu ne-am văzut? Nici o veste, nimic vrednic de semnalat? Am crezut că ai …murit!”

„Tovarăşu maior, nu am ştiut… Nu am avut timp, am fost în concediu medical, am fost plecat la bunici, i-am ajutat la cules, ştiţi dumneavoastră cum e. Apoi m-au detaşat la Canal…”

„Ştiu. Cum să nu ştiu. La Canal. Şi cum a fost la Canal? A fost bine, nu?” Mă scruta şi nu-mi puteam da seama dacă ştie tot sau doar ceva sau chiar nu ştie nimic.

„Mă gîndeam că, dacă nu ţi-a plăcut la Canal ai putea să ne spui ce se mai întîmplă pe la adunarea ta din Cartierul Nou. Am auzit că te-ai integrat.”

„Da, poate că… Ştiţi în casă e cam frig şi la adunare e parcă mai cald. Dar nu am…” Deci el m-a trimis la Canal.

„Atunci în conformitate cu angajamentul pe care l-ai semnat, şi de care nu mai trebuie să îţi aduc aminte, ai putea să ne informezi ce s-a petrecut aseară, de exemplu? Uite aici o foaie, două şi un pix. Stai jos şi scrie. Eu ies puţin.”

Mă uit la el, mă uit la foi, îmi dau seama că n-am scăpare. Scăpare, salvare, mîntuire, tot aia. Maiorul pleacă după ce vede că scriu. Stau captiv în biroul maiorului.

 

Notă

Vă aduc la cunoştiinţă că în seara zilei de 12.09.1989 am participat la întrunirea bisericii din Cartierul Nou în calitate de membru. A vorbit Vasile Dumbravă făcînd referiri la textele Bibliei. La întrunire a mai participat cetăţeanul Jakob Nielsen din Norvegia fiind însoţit de un traducător al cărui nume nu îl cunosc din partea cultului. A vorbit despre asemănarea creştinismului cu comunismul.

                                                                                                                              Arco

                                                                                                                            13.09.1989

Securistul bun, securistul rău

Am citit recent un banc pe Internet. Zicea că atât Moş Crăciun, cât şi Securistul bun sunt personaje imaginare. Totuşi cred că pot să afirm altceva. Nu din experienţă, ci din experienţa unuia dintre cunoscuţii mei. Această întâmplare reală a povestit-o de faţă cu două persoane, deci nu îi era frică. A, era să uit, a povestit faza pe vremea când încă mai exista Securitatea.

„La un moment dat, locuiam într-o casă şi lucram ceva prin curte. Era ziua în amiaza mare. Soţia era în casă robotind cine ştie ce. Cum poarta era deschisă, a intrat un băieţaş de vreo zece-doisprezece ani. Era îmbrăcat ţărăneşte, destul de sărăcăcios şi arăta cam obosit. M-a întrebat respectuos dacă pot să îi dau ceva de lucru. Nu mai aveam nimic important de făcut, treaba era gata, aşa că răspunsul meu a fost nu. S-a uitat prin curte întrebător, semn că ar mai fi dorit ceva. Apoi, a plecat, parcă dezamăgit, dar salutând. Peste câteva minute eram în casă, când am observat prin geamul camerei acelaşi băieţaş ce era acum în grădiniţa de zarzavaturi a soţiei, trăgând morcovii afară şi îndesându-i în desaga de pe umăr.  Am ieşit repede afară. Auzind zgomotul paşilor mei băieţaşul o porni la fugă spre fundul grădinii, dar acolo gardul era prea înalt. Ca să îl speri, am strigat soţiei cu o voce  tunătoare: „Mă, ce faci aici? Nevastă, repede, adă puşca!” La auzul acestor cuvinte, el se repezi disperat spre poartă, singurul loc prin care se putea ieşi afară. În fuga lui nu mai sesiză sfoara pentru întins rufele, pe care nu erau niciun fel de rufe. Contactul cu ea îl făcu să îşi piardă echilibrul şi să cadă pe spate. Mi-a fost suficient să îl prind şi să îl ridic în braţe. Era speriat, tremura. L-am dus în casă, l-am pus la masă şi i-am dat de mâncare. Era în vremea când nu se prea găseau alimente. După ceva timp ne-am despărţit prieteni.

Veţi spune, nimic neobişnuit! Dar, după câteva zile, vecinul meu îmi spuse pe un ton foarte serios:

– „Vecine, ar trebui să predaţi puşca aia!”

Cât am stat acolo nu am reuşit să-l conving că nu am nici o puşcă!”

Morala? Dacă ar fi fost securistul rău, povestitorul întâmplării nu ar mai fi apucat să povestească întâmplarea. Nici soţia lui.