Extra ecclesiam nulla salus


Mă simt un pic schizo: mă identific cu mine însumi, dar de partea cealaltă mă trag alții. Ispita e mare. Și aici nu mă refer la ecclesia per se. Mă refer la ecclesia noastră cea de toate zilele. Aia ce se produce pe media, pe net, pe te miri unde.

E tot așa de drept că trăim zile mai apocaliptice și că bîntuie fel de fel de prorocii, interpretări absolute, descoperiri și acoperiri mai mult sau mai puțin sectare.

Pe planul intern ne dăm cu părerea despre guvern, mișcări democratice, viitor și, ca tot românul, despre trecut. Rockul, biserica, prim-ministrul, partidele, anaful, președintele, coloanele mai mult sau mai puțin oficiale, prețurile și sănătatea ne marchează viața mult mai incisiv și permanent decît meteoricii boxeri ai unui presupus ministru de 28 de ani. Ce făceam eu la 28 de ani? Mai nimic. Mă întrebam care este rostul meu în lume.

Un talmeș-balmeș românesc cu o presă istericalizantă ce mușcă tot.

Pe plan extern, ca și pe plan intern, se moare. Și se omoare. La Frons s-a deșteptat. Probabil că pînă la urmă vasele alea două construite pentru ruși vor ajunge la destinație, adică în Rusia. Mă întreb ce se va întîmpla dacă experimentul islamist din Franța se va repeta și în alte țări. Evidemon, ne vom inerva. Vom trimite avioane, trupeți și apă minerală ca să stîrpim islamismul terorist. Va dura ceva timp… probabil că mult prea mult.

Discutam mai dăunăzi cu un prieten despre Dumnezeul Vechiului Testament sîngeros. E greu de mestecat cum neamuri întregi au fost omorîte în mod barbar. Nici măcar ca la Auschwitz. Cum de a făcut Dumnezeu asta? Nu se spune că Dumnezeu nu omoară pe nimeni? Și totuși, cîți dintre noi nu gîndim în aceiași termeni ca și Dumnezeul Vechiului Testament cînd ne gîndim la musulmani? Cîți dintre noi n-am vrea să-i lichidăm pe ei, pe politicienii corupți, pe hoți, pe profitori, pe ăia răi?

Îl înțeleg pe Dumnezeu? Poate. Nu-l înțeleg pe Dumnezeu? Mai mult ca sigur!

Și chiar în afara bisericii nu există mîntuire? Nici măcar catolicii nu mai cred așa ceva. Mîntuirea este din, prin și pentru Isus Cristos. Cu toate astea, cu toate că spunem și credem că este prin har, prin credință, în multe cazuri Noul Testament, inclusiv Apocalipsa mult invocată și predicată în contextul cataclismic actual spune că

11. Apoi am vazut un scaun de domnie mare si alb, si pe Cel ce sedea pe el. Pamantul si cerul au fugit dinaintea Lui si nu s-a mai gasit loc pentru ele.

12. Si am vazut pe morti, mari si mici, stand in picioare inaintea scaunului de domnie. Niste carti au fost deschise. Si a fost deschisa o alta carte, care este Cartea Vietii. Si mortii au fost judecati dupa faptele lor, dupa cele ce erau scrise in cartile acelea.

13. Marea a dat inapoi pe mortii care erau in ea; Moartea si Locuinta mortilor au dat inapoi pe mortii care erau in ele. Fiecare a fost judecat dupa faptele lui.

14. Si Moartea si Locuinta mortilor au fost aruncate in iazul de foc. Iazul de foc este moartea a doua.

15. Oricine n-a fost gasit scris in Cartea Vietii a fost aruncat in iazul de foc.

Dumnezeul milei și dragostei îi va trata cu dreptate pe toți locuitorii Pămîntului. Ce trebuie să fac eu, cel din ecclesia, să-i omor?

 

Isus ridică glasul și spuse: Ședință!


Într-una dintre revistele Uniunea Sovietică de prin anii 60 era un articol despre schimbul de experiență dintre un echipaj al unui pescador sovietic și un echipaj al unui pescador japonez. Comandantul sovietic era intrigat de cît de mult pește pescuiesc japonezii. Comandantul japonez îl întrebă pe cel sovietic ce se întîmplă. Acesta îi mărturisi că dacă nu găsesc pești își convoacă întreg echipajul la ședință ca să vadă care sunt cauzele eșecului. Comandantul sovietic îl întrebă direct pe cel japonez cum de ei reușesc să prindă pește. Simplu, spuse japonezul, noi continuăm să căutăm, nu facem ședințe!

Isus tocmai fusese criticat de ucenici că nu i-a păsat de Lazăr. Întîrziase prin țară în loc să se îndrepte cît mai repede spre cel bolnav. Ba acum Lazăr murise. Marta pierduse orice speranță. Ucenicii nu-și puteau explica de ce Isus întîrziase peste măsură, Lazăr era deja în mormînt de patru zile.

Și totuși Isus stătu în fața mormîntului și îi spuse lui Lazăr să iasă afară. Nu se întîmplă nimic. Lazăr era doar mort. Un mort nu aude. Un mort nu îndeplinește ordine. Un mort nu iese dintr-un mormînt doar pentru că cineva vrea ca el să iasă. Un mort nu se mai supune legilor lumii vii.

Confruntat cu un potențial eșec Isus convocă o ședință fulger a celor 12.

– O fi de vină umiditatea! – spuse Andrei.

– Eu cred că slaba gestiune a resurselor financiare! – mărturisi Iuda.

– Nici pomeneală, se amestecă în vorbă Ioan. Nu cred că ne-am rugat destul!

– Posibil, se răsti la el Iacov. Dar îți dai seama că închinarea s-a veștejit de tot? D-acolo ni se trage!

– Să nu-mi spuneți mie Simon, dacă nu-i de vină lipsa de organizare. Ne-am lălăit ca oile pe cale…

– Ba ne-am cam pierdut identitatea,  murmură în barbă Matei.

– N-avem destui tineri, e clar! – îngăimă uitîndu-se chiorîș la Petru Bartolomeu.

– Mai bine am fi dat fuga cînd am auzit că-i bolnav, spuse Filip. Eu aș fi fugit mai repede…

-V-am spus eu că nu cred c-o să meargă! – spuse Toma.

– Oricum n-aveam nici o șansă. E doar un show – se plînse Levi.

– Dacă ne impunea comunitatea, uniunea să venim mai repede, sigur trăia, explică Simon Cananitul.

– Nu merge așa, ăsta-i serviciu divin atractiv? Și pe vremea bunicii mele am văzut o trupă de închinare mai antrenantă. Dacă fratelo ar lua chitara, eu aș spune o poezie scrisă de mine! – completă Iacov, fiul lui Alfeu.

Sătul de propunerile lor Isus strigă încă o dată:

– M-am săturat. N-ați înțeles nimic. Lazăre, ieși odată afară!!!

Morala: Biserica să continue să pescuiască nu să facă ședințe.

Zicea proful: What is not assumed is not healed…


Acum mai bine de 20 de ani proful ne amintea o frază cu bătaie lungă. Multora ne-a rămas în memorie și ne-a marcat viața. Era What is not assumed is not healed. Proful era Graham McFarlane. Locul era London School of Theology, iar cursul era de Cristologie.

Dar de ce tot acest deranj?

Pentru că e nevoie să se spună aceste cuvinte într-o lume ce banalizează întruparea. Într-o biserică ce nu mai știe de unde își trage doctrina. Pentru un public neavizat ce nu are de gînd să citească doctrină pentru că e prea complicată, pentru că n-are timp sau pur și simplu pentru că nu-l interesează.

În particular, pentru cei ce neagă că Isus s-a întrupat ca singurul Fiu al lui Dumnezeu. Mai ales pentru adepții unor Anticriști ca și Nelu Vlaic ce habar n-au cine este Isus Cristos și care sunt fermecați de o nouă evanghelie dovedită de o falsă smerenie.

Dacă o luăm pe românește am putea traduce într-o limbă de lemn destul de aproximativă că Ceea ce nu este asumat nu este vindecat. Sau cu alte cuvinte, pentru a fi mîntuit, salvat, răscumpărat de sub incidența păcatului, trupul omului împreună cu întreaga sa umanitate, așa cum a fost proiectată și realizată de către Dumnezeu, trebuie să fi fost total, fără nici un dubiu, întrupat de către Isus Cristos, fiul lui Dumnezeu, ce a murit pe cruce, a înviat și apoi s-a înălțat la dreapta tatălui din ceruri.

Dacă nu ar fi așa, atunci nu ar exista nici necesitatea recuperării trupurilor sfinților. Nu ar fi necesară o înviere și mai ales nu ar fi posibilă viața în sfințenie. Dar tocmai pentru că Isus Cristos a fost 100% om și 100% Dumnezeu, trăind o viață sfîntă și recuperînd același trup după moarte și înviere, purtînd umanitatea (noastră) de-a lungul întregii sale aventuri terestre, demonstrează că și-a asumat identitatea noastră extraordinară, dar în același timp extrem de limitată (față de ceea ce a lăsat el în cer).

Isus Cristos nu a aflat cum este să fii om doar trăind ca și mine și tine. El este cel care a proiectat omul pentru că el este Înțelepciunea lui Dumnezeu și prin el a fost creat totul. El nu a mimat întruparea ca și cînd Dumnezeu ar fi pus stăpînire de la botez la răstignire pe un trup omenesc. El a fost conceput ca om, s-a născut, a crescut, s-a maturizat trecînd prin același proces ca și noi, după care și-a îndeplinit misiunea pe care o avea pe acest pămînt. Isus n-a fost o energie, o hologramă perfectă sau o clonare reușită, ci a fost o simplă întrupare la care însă Dumnezeu a participat 100%.

Dovada acestui complex fapt este învierea, ridicarea la cer și trimiterea Duhului Sfînt. După cum spune autorul epistolei către evrei, să lăsăm aspectele elementare ale adevărului despre Cristos şi să ne îndreptăm spre maturitate! Să nu mai punem din nou temelia pocăinţei de faptele moarte şi credinţa în Dumnezeu, învăţătura despre botezuri, punerea mâinilor, învierea morţilor şi judecata veşnică.

Și un pic mai înainte spune același autor: Aşadar, fiindcă avem un Mare Preot Care a străbătut cerurile, pe Isus, Fiul lui Dumnezeu, să ne ţinem tare de mărturisirea noastră. Căci n-avem un Mare Preot Care să nu poată avea milă de slăbiciunile noastre, ci Unul Care a fost ispitit în toate felurile, ca şi noi, dar fără să păcătuiască. Aşadar, să ne apropiem cu îndrăzneală de tronul harului, ca să primim îndurare şi să găsim har care să ne ajute la timpul potrivit.

Și din nou:

El, în timpul vieţii Lui pe pământ, s-a rugat şi a făcut cereri, cu strigăte puternice şi cu lacrimi, către Cel Care a putut să-L scape de la moarte, şi a fost auzit datorită reverenţei Sale. Chiar dacă era Fiu, a învăţat să asculte prin ceea ce a suferit şi, fiind făcut desăvârşit, a devenit sursa unei mântuiri veşnice pentru toţi cei care ascultă de El, fiind numit Mare Preot de către Dumnezeu, potrivit rânduielii lui Melhisedek.

Ne place sau nu, asta este realitatea, pentru că această realitate a fost una istorică. Ea nu poate fi modificată după 2000 de ani de niște indivizi ce habar n-au despre ce vorbesc. Iată New Age a venit și la noi. Acum cu o vorbire mieroasă și cu o pretinsă sfințenie. Poate și cu minuni, pentru că și dracii fac fapte catalogate minuni dumnezeiești de către neștiutori.

Cu toate acestea Dumnezeu n-a schimbat nici legămîntul cu noi prin Isus Cristos, nici nu a ales un alt agent care să facă legătura cu el. Isus Cristos este același și unicul Mare Preot ce mijlocește pentru noi. Dacă n-ar fi avut un trup omenesc n-ar fi suferit. Dacă n-ar fi suferit nu ne-ar fi răscumpărat trupul. Iar dacă nu ne-ar fi răscumpărat trupul mîntuirea ar fi fost incompletă.

Ajungem din nou la o mai veche situație. Totuși este foarte ciudat și destul de greu de crezut, după 2000 de ani de creștinism, că acum, în secolul XXI, cineva să vină cu aberații eretice ca și cînd ar fi descoperirea adevăratului creștinism. Adevăratul creștinism este cel atestat istoric, începînd cu Scripturile. Și pentru că ar fi multe de spus, vin cu tratamentul Bisericii Primare:

Cu privire la aceasta avem multe să vă spunem, dar este greu de explicat, pentru că aţi ajuns greoi la pricepere. De fapt, cu toate că acum trebuia să fiţi învăţători, voi aveţi din nou nevoie de cineva care să vă înveţe adevărurile elementare despre cuvintele lui Dumnezeu; aveţi nevoie de lapte, nu de hrană tare. Oricine se hrăneşte cu lapte nu este obişnuit cu învăţătura despre dreptate, pentru că este copil. Însă hrana tare este pentru cei maturi, care, prin practică, şi-au antrenat capacitatea de înţelegere pentru a distinge binele de rău.

Proroci mincinoși ca și Desanka, Nelu Vlaic et co au un mare zel: să-i învețe pe alții. Păcat că ei nu s-au lăsat mai întîi învățați…

Clișee evanghelice (3): Vrei să te botezi? Vrei să faci legămînt cu Domnul Isus în apa botezului?


Al treilea clișeu evanghelic ar fi de fapt clișeele 3 a și 3 b: a) Vrei să faci legămînt cu Domnul Isus și b) legămîntul în apa botezului.

Pastorul întreabă de obicei congregația sau individual dacă cineva vrea să fie botezat. Nimic mai indicat. dar se mai întreabă în acest context dacă individul vrea să facă un legămînt, adică pe înțelesul evanghelicilor dacă vrea să devină creștin evanghelic sau dacă vrea să autentifice relația sa cu Dumnezeul personal printr-un botez. De cele mai multe ori botezul conștient este asimilat cu legămîntul sau angajamentul că botezatul/botezata va trăi și va muri după voia Domnului.

E normal ca cineva să vrea să fie botezat. Nu e însă indicat să vrea să facă un legămînt pentru că în accepțiunea și practica antică și modernă, numai cel superior poate face un legămînt cu cineva inferior ca poziție sau statut. Afirmînd că vrem să facem un legămînt cu Dumnezeu, indiferent cît de dramatic ar suna sau cît de frumos ni se pare că este, este doar o greșeală de exprimare. Noi, eu, tu, el sau ea, papa, episcopul, pastorul sau preotul nu poate încheia un tratat cu Dumnezeu. Sensul este numai de la Dumnezeu la om nu invers. Așa că nu se poate încheia un legămînt cu Dumnezeu din proprie ințiativă. Trist, dar adevărat. Este voia Lui, nu voia noastră.

Un studiu fără complicații ne spune că doar putem capitula în fața lui Dumnezeu. Ascultare, supunere, revoltă sau indiferență. Dar nu putem să-l determinăm pe Dumnezeu să facă un pact cu noi. Chiar dacă VT dă uneori iluzia.

Legămîntul în apa botezului este un fel de-a spune. Te botezi în apă, nu în altceva. Unii au impresia că botezul este un legămînt, și că în acele clipe dramatice sau dramatizare în unele cazuri, se inițiază legămîntul între om și Dumnezeu. De unde citire? Sau scriere? Dacă ai luat o decizie cîndva, dacă vorba evanghelicilor, ai hotărît să-ți dăruiești viața lui Isus, aceea este data cînd ai intrat în legămîntul cerut de Dumnezeu. Nu cu ocazia botezului. Nu de alta, dar se pune în pericol o nestemată evanghelică atît de dragă: nașterea din nou. Și în unele cazuri botezul cu Duhul Sfînt.

Cînd te-ai născut din nou? Cînd ai fost botezat cu Duhul Sfînt? Răspuns baptist: cînd ai crezut. Răspuns penticostal: cînd ai crezut, cînd ai vorbit în limbi, altă dată. Deci legămîntul nu se face în nici un caz în apa botezului, chiar dacă botezul este unul dintre cele două acte de cult. Nici măcar sacrament. Și cu toate că unii teologi spun că imprimă ceva ce nu va fi șters niciodată. Și botezul este o mărturie a unui cuget în fața lumii, a îngerilor văzuți și nevăzuți…

De ce se accentuează botezul? Pentru că este un eveniment datat, precis, public. Se face trimitere la el ca la un legămînt pentru că e mai simplu, mai ieftin, mai la îndemînă. Din păcate! Dar nu e drept, corect, bine. Se folosește botezul ca subterfugiu. Poate din comoditate și cine știe, din necunoaștere.

Clișee evanghelice (1): Dacă în noaptea asta ai muri, unde s-ar duce sufletul tău?


sursa: http://www.whatifyoudiedtonight.com/oneday/

Această întrebare se punea, se pune și se va mai pune în bisericile evanghelice. Celelalte nu aveau nevoie de așa ceva. La ortodocși te îndumnezeiai de la botez pînă la moarte. La catolici riscul era mai mare sau mai calculat pentru că aveai varianta purgatoriului. Dar dacă erai cuminte în ambele sensuri, o sfîrșeai cu ajutorul tainelor sau sacramentelor în rai.

Pentru un păgîn, treaba era mai urîtă pentru că invariabil ajungea în iad. Degeaba trăia bine, nu ajungea în raiul creștin. Cum s-ar spune raiul păgîn este iadul creștin. Dar să nu împingem prea departe limitele, după cum spunea și Pavel/Paul.

Am auzit și eu de cîteva ori întrebarea „Dacă în noaptea asta ai muri, unde s-ar duce sufletul tău?” – deși nu mi-a fost pusă niciodată direct. Dar nu asta contează. Continue reading

Întrebări de criză: sunt ortodocșii mîntuiți?


sursa: https://www.flickr.com/photos/dorinfather/453811340/

 

Start greșit.  Era mai bine „De ce…” sau „Nu…” și toată lumea ar fi fost mulțumită. Și ei și noi. Sau și noi și ei. Sau nimeni. O variantă foarte plauzibilă.

De cînd cu discuția despre islamul lui Miroslav Volf am băgat de seama că cine strigă mai tare se aude și pentru că se aude mai atrage alți strigători. Parcă-am participa la dansuri populare cu strigături. Unii mai interiorizați nu strigă deloc, chiar dacă au dreptate. Mai bine tac. Ca mielul dus la tăiere. Acum ați face bine să puneți napoi piedica la revolver, ciomag și alte obiecte contondente de tip blog, feisbuc sau tuiter. Calmați-vă, pentru numele lui Dumnezeu. Am pus doar o întrebare! Dar ce-ntrebare!!!

Ei, cum știți că sunt puțin cam istoric din fire, mai țineți minte că problema asta s-a pus de mult. La început a fost Arie. Apoi Apolinarie. Apoi Eutih. Apoi alții. Să nu uităm nici de donatiști. Ereticii nu puteau fii mîntuiți. De peste o mie de ani.

Ortodocșii și catolicii s-au tot întrebat unii pe alții sau retoric: Sunt ăialalți mîntuiți? Și ca să fie siguri că ei sunt, au scos la iveală motivele pentru care ceilalți nu-s! Cei mai harnici contabilizau acum un secol cam 1000 de motive de tot soiul. Ăia mai leneși ziceau că doar unul. Cei ce spunea că și ceilalți sunt mîntuiți erau așa de puțini și lipsiți de hang că nu-i auzea nimeni.

Și-au început să se omoare. Să existe o certitudine. Cine învingea era mîntuit. Stranie concluzie. Eu aș zice că mai degrabă ăla era condamnat pe viață!

Mai țineți minte cine era Anticristul pe vremea lui Luther? Papa. Și pentru catolici? Luther. Apoi au apărut alții. Pe anabaptiști nu i-a întrecut nimeni: numai ei erau mîntuiți. Așa că toți ceilalți i-au omorît.

La vremea căderii Constantinopolului se spunea, zic unii istorici, și susțin unii talibani, că era de preferat semiluna crucii latine. Un pic mai devreme intraseră latinii în Constantinopol și-l jefuiseră după care puseseră un patriarh latin. Mîntuire pe limba latină.

Și-au venit și turcii. Apoi prin țările ortodoxe au venit (cu excepția Greciei) comuniștii. Cum putea dovedi un ortodox că e mîntuit? Simplu: aducea o dovadă scrisă de la paroh. Se numea certificat de botez. Se certifică botezul făcut în prezența nașilor. Și gata. Numa să aibă curaj.

Valabil și la alte denominații. Iar încep unii cu teoria: botezul nu mîntuie. Bine, da ce face? Dă cu presupusu despre credința individului. Păi și dacă spui vreo două fraze pădărost că ai fost cercetat și că vrei să te botezi asta e dovadă? Eventual pe termen scurt. Deci sunt ortodocșii mîntuiți? Păi dacă ei cred, io zic că da. Că și la alții e pe bază de credință. Dacă ei cred că botezul e sacrament, taină, cine sunt eu care nu cred așa să zic că credința lor e mai mică ca a mea? Sau că credința mea e mai mare ca a lor?

Și ortodocșii n-ajung în iad? Nu. Dar ei nu știu. Ca s-o moiăm un pic, să nu începeți s-adunați vreascuri. Atenție: am mobil și sun la pompieri! Ce, nu știți de glumă?

Serioșilor!

Încă un sfîrșit terminat…


Și vestea bună e că de la Cezar încoace, o dată cu calendarul iulian, au existat 514 ani bisecți din 45 îH. La asta mai adăugăm o zi la patru ani, deci azi ar trebui să fie 28 iulie 2013!!!

Cum calendarul mayaș nu ținea cont de anii bisecți, dacă respectăm precizia lor, lumea trebuia să se fi sfîrșit cu 7 luni în urmă.

Așa că: Hepi niu dums dei!

În ceea ce ne privește pe noi, primul ministru, dl Ponta II, a dat un comunicat prin care îi anunță că datortită cheltuielilor făcute de guvernul anterior, a crizei și a iernii grele, datorită lipsurilor de la buget, evenimentul a fost anulat pentru România care nu își permite să participe.

Dar iată și cîteva soluții alternative:

sursa: http://www.birdsdessines.fr/tag/2012-fin-du-monde/

sau:

 

 

 

Pilda ţăranului înţelept şi a ţăranului viclean


Chiar şi copiii (era să scriu copoii – dar cine ştie poate am dreptate) cunosc pilda ţăranului înţelept. Pentru asta nu trebuie să citeşti Biblia. E destul să fi la curent cu tradiţia orală a poporului român. Interpretarea ei nu poate fi distorsionată de urechi înfundate, de ochi răi şi de buze mincinoase.

Se făcea că la o apă ajunsese odată un ţăran român care avea ca bagaj o capră, o varză şi un lup. Se vede că era ţăran român pentru că numai un ţăran român poate să plece la drum cu un astfel de bagaj atît de divers. Nu ştim dacă a plecat cu ceva de acasă, nici unde şi cum a făcut achiziţiile, dacă nu a plecat de acasă cu întregul bagaj. Bănuiesc totuşi că nu a plecat de acasă cu toate pentru că atunci ar fi fost mult mai prevăzător, conform înţelepciunii sale milenare de care a dat dovada în faţa tuturor vicisitudinilor timpului. Continue reading

Teologia pe-nţelesul tuturor: un pic de soteriologie (3)


Unul dintre cei mai buni autori în materie de soteriologie este John McIntyre. Lucrarea sa The Shape of Soteriology este definitorie pentru acest domeniu, cît şi pentru posturile ce urmează în acest domeniu, ca urmare nu voi mai menţiona sursa, aceasta fiind evidentă. Din context cititorul îşi poate da seama care a fost umila mea contribuţie. 

Soteriologia este acea parte a teologiei care se ocupă cu răspunsul la întrebarea “Cum poate să fie cineva mântuit?” Această întrebare este pusă de cei ce dialogau cu Isus Cristos şi a primit mai multe răspunsuri. Dar această întrebare nu s-a limitat la aria Noului Testament, ci se poate regăsi şi în Vechiul Testament pentru că Noe a fost mântuit de potop, Lot din Sodoma, Avraam de la extincţia neamului său, poporul Israel din Egipt, de madianiţi sau alte popoare cotropitoare, etc. După revenirea rămăşiţei lui Israel din al doilea exil, problema mântuirii s-a pus mai ales în contextul dominaţiei ptolemee şi a războaielor duse împotriva acestora. Israelul se voia mântuit ca popor, dar se punea întrebarea “Ce se întâmplă cu cei ce sunt ucişi de Sabat apărând Tora, poporul sau pamântul lui Israel?”

Cu apariţia lui Ioan Botezătorul (şi nu numai) această mântuire se personalizează, Ioan botezând indivizi convinşi că au nevoie de pocăinţă şi deci de schimbarea vieţii. (Aici este legătura dintre mîntuire, salvare şi un semn, un indiciu că acest lucru s-a produs.) Trimiterea, apariţia şi lucrarea lui Isus Cristos, ce va fi supranumit Mântuitorul, Fiul lui Dumnezeu, etc, va da o nouă dimensiune acestei nevoi individuale de salvare, dar va deschide şi o latură colectivă a acestui fenomen, Biserica. Aceasta va înlocui Israelul, Templul de la Ierusalim şi preoţia ca şi castă, personalizând toate acestea într-o direcţie nouă neântâlnită până atunci. Şocul întâlnirii cu Biserica[1] a fost preluat de societatea greco-romană care în relativ scurt timp, a legalizat şi adoptat-o ca şi instituţie. Astfel mântuirea a fost redefinită, de la dimensiunea individuală la cea de grup. Separarea pe criterii politice, culturale şi religioase a Apusului de Răsărit a dus din nou la o redefinire, în sensul îngrădirii acesteia şi anatemizării părţii, de acum înainte, adverse. Astfel că mântuirea era posibilă doar într-una dintre cele două variante nu în ambele. Diverse mişcări (atât în Răsărit cât şi în Apus) mai mult sau mai puţin eretice au încercat să redefinească soteriologia, această redefinire căzând în extremele ştiute până atunci şi condamnate de Biserică încă de la începuturile ei. Au existat şi forme de mântuire similare iudaismului dinainte de apariţia lui Isus Cristos: cei ce plecau în cruciade erau sigur mântuiţi. Cu toate acestea, datorită mai ales eclesiologiei exacerbate de la sfârşitul Evului mediu şi a efectelor ei negative, diferiţi indivizi din Biserica Romano-Catolică au căutat alte căi. Determinarea acestora de a găsi adevărata cale sau o altă cale decât cea care nu satisfăcea din mai multe puncte de vedere, i-a împins să gândească şi să practice altceva.

O altă întrebare de referinţă în soteriologie este “Cine mântuie?” şi de aici rezulta alta, “De ce s-a întrupat Dumnezeu?”

Tot aici intervine discuţia despre credinţă, har şi fapte,[2] despre cruce, neprihănire sau îndreptăţire şi de ce nu, despre theosis. De exemplu, ortodocşii afirmă că Părinţii capadocieni  “În Soteriologie argumentează că Isus s-a întrupat pentru mântuirea noastră şi, deci, suntem datori să-l urmăm învăţătura şi să ne folosim de Sf. Taine lăsate nouă ca mijloace de sfinţire.”[3] Evident că tot aici intervine discuţia despre sacramente, natura lor şi efectel lor pentru mântuire