Repetiție generală cu costume


Mascarade: jeu de société chez Jeux de NIM

 
 
Ei da. Repetiție generală cu costume de epocă. Asta este în curs de desfășurare. Coviv-necovid repetiția mater studiorum est, dac-ar fi să adaptăm celebra zicală romană. Romană, nu română.
 
Adică cu ce ne confruntăm în ziua de azi? Cu costumație impusă. N-am fost invitați, am fost forțați. În faza actuala parcă toată lumea e un bal mascat. Cum s-ar numi altcumva? Era pe vremuri o emisiune ‘Cu mască și fără mască.’ trebuia sa ghicești cine era în spatele măștii. Azi cu atîtea teorii ale conspirației, cu atîtea fake news, nu mai are sens să ghicești. Singura scăpare este dacă crezi. Indiferent ce, ancorarea într-o conspirație sau alta, în ‘adevărul’ comunicatelor (dacă o fi și ăla adevăr…) oficiale, într-o scriptură sau alta îți dă tăria (falsă sau nu) de a rezista împotriva dușmanilor. Mai pui o manea să moară dujmanii, mai tragi un imn religios sau național-religios și aștepți. Aștepți? Ce?
 
Aștepți să se termine balul. Poate vor obosi muzicanții și nu vom mai dansa așa cum ne cînta muzica. Sau pleacă toată lumea la muncă-n străinătate. Ar fi și asta o soluție. Dacă nemții vor agricultori, doctori și îngrijitori de la noi, de ce n-ar vrea și polițiști, mecanici, aitiști și artiști de la noi? Șenghenul pare mai aproape decît oricînd, dacă nu în teorie, cel puțin în fapte.
 
Na, că m-am luat cu vorba și am uitat de repetiție. Ei da, asta a fost o repetiție generală cu costume. Ca la teatru. Sau la nuntă, mai nou. Să iasă bine. Nu s-au scos tancurile ca la rivoluție, loviloție sau execuție. Dar s-a cîntat imnul, s-a pus trupili pi stradă, s-a introdus interdicția de circulație. S-a raționalizat papa – vezi interzicerea exporturilor de produse alimentare, primul pas spre raționalizarea alimentelor. România, grînarul Europei… Mai să raționalizeze și lemnul. Dar ce să vezi, nu s-a interzis exportul de lemn…
 
Deci, ce face repetiția? Repetiția, ce se desfășoară conform unui scenariu, sub atenta supraveghere și îndrumare a factorilor de decizie ce au venit cu o idee inspirată are cîteva obiective. Dar astea nu se spun în gura mare. Meseria se fură. Ca și secretele… Ei, despre secrete alta dată. Acum să vedem ce-ar fi după în epoca post-bal mascat.
 
În epoca comunistă nimeni nu s-a gîndit cu seriozitate ce va fi după. Cum va trebui să reacționăm. Ce ar trebui să schimbăm și de ce. Pe ce ne-am bazat în acele condiții – care în treacăt fie spus, ne bîntuie și azi… Pe înțelepciunea milenară a poporului român. Unde ne-a dus? Pe înțelepciunea biblică. Cine a dat doi bani pe ea? Am acționat și am re-acționat tot conduși de instinctele drasajului comunist. Pavloviada, Daciada, Cîntarea României și ședințele de partid au fost mai tari. Mai aproape de neuronii activi. Pentru că n-ai cum să gîndești altcumva dacă nu ești pregătit din timp să dezbați, sa contești, să pui sub semnul îndoielii, să încerci sa găsești soluții. Altele decît cele pentru asigurarea nevoilor de baza pentru supraviețuire.
 
Ca urmare, ne-am trezit cu puterea în mîini și n-am știut ce să facem cu ea. Au știut alții. Cei ce ne conduc și azi. Ne-am trezit cu libertatea în mîini și ne-am vîndut-o. Dar despre asta altă dată.
 
Să zicem că repetiția generală se încheie mîine. Ce vom face? În mod firesc vom face provizii. De tot felul. Dar oare ăsta să fie obiectivul pe care trebuie să-l atingem? În caz de ceva să ne luăm nu numai masca pregătită, ci și costumul? Să fim gata să stăm în izolare mai mult, mai ușor, mai bine, mai confortabil? Pentru ce? Ca să trăim? Oare nu e exact asta punctul în care ne-a adus comunismul în ultima sa fază? N-am stat toți acasă cu antenele noastre spre alte posturi tv, cu parabolice, videouri și deck-uri cu capete de cristal? Și ce dacă ne tăiau curentul sau apa caldă? Și ce dacă nu vorbeam în public? Vorbeam acasă ce aveam chef. Ah, ce bancuri se spuneau pe vremea aia! Și ce dacă ne țineau în frig? N-avea fiecare bucătărie de bloc cîte un horn? Ne-au raționalizat mîncarea? N-aveam noi cunoștințe în branșă? N-a murit nimeni de foame. Ba încă era bine: n-aveam atîția supra-ponderali…
 
Deci, pe de o parte, riscăm să reacționăm în același model al conservării, de fapt, a instinctelor primare. Pe de altă parte, această educație – că ce altceva este repetirea acestor obiceiuri la nesfîrșit – nu ne pregătește pentru epoca de după spectacol, bal mascat sau cum vreți să-i spuneți. Pentru că va fi viață și după. Doar că nu știm exact cum va fi ea.
 
Eu zic – ca unul prudent – ei da, vîrsta își pune accentul, să ne pregătim pentru activitatea în caz de ilegalitate. Adica de intrarea Bisericii sub interdicție. Cam ca și pe timpul comunismului. Interesant ca acum cînd toată lumea strigă pace-pace, nimeni nu mai amintește un alt dicton roman, la fel de bine știut, dar nebăgat în seamă: Si vis pacem, para bellum…
 
De ce în condițiile în care Biserica este mare parte paralizată în practică nu se găsește nimeni să scormonească în teorie, în orice altceva, să vadă dincolo de evenimente? Dincolo de ceea ce se vede cu ochiul liber (activitatea guvernelor) sau dincolo de ce nu se vede (SARS-CoV-2 sau alte cauze) și să sune din trîmbiță? Cu atît mai mult cu cît este o situație generalizată pe plan mondial. Suntem din nou nepregătiți, dar de data asta la scară mare. Foarte mare!
Spectacolul adevărat, real, se va juca. Cu noi. Depinde de noi dacă vom juca rolul impus de un regizor sau de Regizorul nostru personal.

 

Poate am înnebunit sau diferența dintre Iwo Jima și Mathausen


Am ieșit în decembrie 89 cînd nimic nu era sigur. Am fost în primăria din Arad pînă în 03.01.1990, cînd mi-am dat seama că revoluția a fost deturnată și prezența mea era inutilă. Liderul de atunci mi-a reproșat ca l-am lăsat singur. N-am vrut sa profit atunci. N-am avut spații comerciale, alte facilități. Nu mi-am depus dosar pentru a primi bani că am contribuit decisiv la răsturnarea comunismului. N-am primit nici măcar un mulțumesc. Cu toate astea aș face la fel a doua oară. Dacă aș mai avea vîrsta sau în ciuda vîrstei.

Cu ce se deosebește ciuma comunistă de atunci de pandemie? Atunci muream pentru libertate. Libertatea tuturor. A țării. Eram patrioți, dar poate de alt fel. Strigam NOI suntem Poporul! Credeam asta și au înțeles și cei ce ne stăteau în față. NOI, POPORUL, am învins.

Eram solidari. N-aveam nimic de pierdut.

Acum unii se plîng că pot să se îmbolnăvească. Să moară. Că pierd totul. Poate viața. Și-și dau demisia.

Acum 30 de ani unii și-au dat viața ca ei să aibă dreptul să facă asta. Ironic, nu?

Acum 30 de ani strigam Timișoara! Timișoara! pentru că Timișoara s-a jertfit. Am vrea să strigăm și azi. Dar azi nimeni nu se mai jertfește ca și Timișoara în decembrie 89.

Ce ne lipsește? Dotarea? Și atunci eram cu mîinile goale, dar aveam un crez: al libertății!

Ne jeluim că în 30 de ani de la decembrie 89 n-am progresat cu nimic. De ce oare? N-am progresat pentru că în ciuda acumulărilor materiale n-am acumulat nimic în suflet și spirit. Și în ciuda progresului material nu vom ieși din Egiptul robiei noastre naționale dacă nu înțelegem momentul ce ne poate da libertate. Cel al jertfei personale. Nu al celei instituționalizate impuse prin ordonanțe militare, manageriat defectuos sau patriotism din vîrful buzelor.

Veți spune că fac propagandă, că vreau să moară oameni nevinovați. Deja mor oameni nevinovați. Ce folos? Oricine știe că o bătălie se cîștigă cu o conducere bună, prin exemplu personal și prin colaborarea în caz de pericol.

Depinde de noi ce vrem: să cîștigăm bătălia cu pandemia, să ridicăm un monument eroilor sau victimelor. Este diferența dintre monumentul soldaților americani ce ridică stindardul victoriei la Iwo Jima și cel al victimelor lagărului nazist de la Mathausen. Toți au murit pentru libertate.

Numai învinșilor nu li s-au ridicat monumente…

Ne dați ori nu ne dați?


Pentru mine biserica n-a existat. La început a fost minunea. Apoi omul. Apoi Cuvîntul. Și apoi Biserica. Din acestă cauză cam tot ce gîndesc este marcat de această prefacere.
Mă gîndesc însă la ce mi-a dat biserica la început și ce aș vrea să regăsesc sau să găsesc într-o biserică. Indiferent de forma sa de manifestare.
1. Minunea am trecut-o la note de subsol, în inconștient. Era importanta doar pentru mine. N-am făcut-o publică. Atunci nu știam de ce. Acum știu. Tema aceasta o pot dezvolta la cerere.
2. Omul s-a arătat deschis, gata să mă accepte cu toate că într-una dintre întîlniri mi-a spus un pic nervos, un pic contrariat că sunt sisi (adică nu-s întreg la cap), iar în alta (după ce devenisem creștin în accepțiunea sa și a mea) că de acum încolo pot să cer emigrarea în USA (ceea ce nu mi-a trecut prin cap…). M-a iubit atunci. A fost destul.
3. Cuvîntul mi-a deschis mintea. Mi-a organizat prioritățile. Mi-a dat sens și direcție. M-a făcut să mă simt om. Pentru că am înțeles care e scopul meu aici. Și mi-a asigurat un loc dincolo. Mi-a explicat lumea. M-a mîngîiat. Și m-a învățat. Mi-a dat libertate.
4. Biserica m-a ocrotit ca o cloșcă. Mi-a găsit un loc. Și m-a pus în valoare. În plin socialism mi-a dat libertate de gîndire și de acțiune.
Astea-s lucrurile pe care am încercat să le reproduc în viața mea de credință. Uneori am reușit. Încercînd să închei relatarea, mă reîntorc la biserică. Pentru că pentru mine biserica are sens dacă regăsesc aceste lucruri. În libertatea lui Cristos.

Why we got it so well ?(2): Ecclesia mater studiorum est…


 
Biserica nu este istoria bisericii. Biserica este istoria bisericii. Aș dori să reconciliez cele două afirmații oarecum paradoxale.
 
Aud spunîndu-se cu aplomb de cele mai multe ori: biserica noastră este altcumva. Noi nu suntem nici catolici, nici ortodocși, noi suntem adevărata biserică. Cît se poate de sigur…
 
Ei bine dacă ești biserică, indiferent din care pretinzi că ești sau nu ești, nu poți să nu recunoști că ai avut ceva legătură cu evenimentul petrecut în istorie, menționat în Fapte și denumit pogorîrea Duhului Sfînt. Pentru că dacă susții că n-ai nici o legătura cu el, nu ești deloc biserică. Fie Petru primul papă, caz în care s-a intersectat cu evenimentul, fie el doar apostolul de unde-ți tragi, cel puțin parțial, învățătura, fie el doar episcopul Romei sau dacă susții repetarea evenimentului în alte forme de-a lungul timpului făcînd abstracție de Petru, evenimentul în sine a marcat explozia publică a unui fenomen ce durează de aproape două mii de ani. Ești parte din el.
 
Cînd încerci să definești biserica trebuie să existe un punct de plecare. Unii spun că acest punct zero antedatează chiar și pogorîrea Duhului. El s-ar situa chiar în Eden, în intenția autorului de a face să apară biserica. Dar dacă împingem punctul zero pînă acolo, am putea tot atît de bine să-l împingem în veșnicii. Din veșnicie (adică nu știm de cînd de fapt, dar de ce ar fi asta important pentru noi oare?) Dumnezeu a hotărît existența bisericii. S-ar putea în acest caz ca unii să se întrebe dacă si evreii au fost în biserică de la început. De ce a mai existat templul, de ce a mai murit Cristos?
 
În mod clasic, alții prelungesc din Vechiul Testament existența poporului ales și spun că biserica este poporul ales după ce evanghelia a fost acceptată de barbari și evreii au ales să-l mai aștepte pe Mesia. Noi, biserica, cu alte cuvinte, suntem poporul ales. Simplu. Ușor de aplicat. Dar cum reconciliem două popoare alese în două seturi de scripturi ce au devenit pentru unii Scriptura plenară, pentru alții cine știe ce…
 
Iar alții cred că este nimerit să spună și să creadă că Biserica lor a apărut atunci cînd într-un fel sau altul, cineva și-a dat seama că Dumnezeu se intersecta cu viața sa. Anabaptiștii din Germania și Elveția din secolul XVI. John Smith ar fi un exemplu cît se poate de pertinent în ceea ce-i privește pe baptiști. Și alte tentative de acest fel, dintre care cea mai cunoscută poate este experiența lui Charles Fox Parham. Cu alte cuvinte, în aceste opțiuni, biserica a devenit mai personală, sau mai accidentală și cu discontinuități ce nu pot fi explicate logic, cultural sau social. Doar dogmatic.
 
Și în fine, în secolul acesta, cine, unde, cînd ar fi împiedicat să pretindă și să pună în aplicare o nouă, și cine știe, relevantă formă de biserică? Nici măcar acolo unde creștinismul este interzis. Din cîte se vehiculează pe internet Isus apare în visele musulmanilor și cumva ar trebui să apară și acolo o biserică. Poate mai puțin clasică în accepțiunea existenței bisericii de pînă acum.
 
Last but not least, aș încerca o privire spre viitor. Doar una. În cazul unei invazii (pașnice?) a unor alte forme de viață inteligente pe planeta noastră atît de plină de forme de organizare ale bisericii, cum ar trebui sa ne (re-)definim biserica? Ne vom accepta umanitatea în unitate ecclesială? Ne vom alia cu extratereștri aidoma bizantinilor (aflați în război civil) ce au făcut să cadă Constantinopolul mai întîi în mîinile latinilor si apoi în cele ale musulmanilor? Ne vom negocia asocierea pe baze ecumenice sau ne vom accepta tacit? Sau deloc și vom muri pe mîna noastră?
 
Ce observăm? În primul rînd indiferent de istorie oricare dintre biserici (sau biserica dacă vreți), dorește să se ancoreze în istorie. Asta o face părtașă Istoriei Bisericii. Nu poți să fii biserică dacă n-ai o istorie a existenței tale. Nu ești generația spontană. Dar, vrînd-nevrînd asta ne face să acceptăm ceva dat. Niște date pre-existente. Cîteva ar fi: cine este Dumnezeu, cum și cînd a intrat în contact cu omul, care este istoria relației dintre cei doi, care sunt bazele acestei relații și care este scopul omului în univers. Cu toate ca nu se confundă intrinsec, mecanic cu istoria ei (cel puțin așa cum o cunoaștem în momentul de față), biserica face parte din istorie. Biserica este omul angajat de-a lungul timpului într-o relație cu Dumnezeu. Dar nu numai atît. Pentru că pentru Dumnezeu timpul nu este ce este pentru noi. La fel și veșnicia. La fel și realitatea și înțelegerea ei. De aceea putem spune ecclesia mater studiorum est.
 
Și totuși biserica este istoria bisericii. Pentru că aproape oriunde ne întoarcem prin timp, prin istorie, după Cristos, dăm de ea. Nu mai putem face abstracție că ea a existat, există și cu voia Domnului va exista. În ciuda morții. Sau tocmai ca să-i facă ciudă morții. Și prejudecăților. A celor mai diverse prejudecăți. Și a celor mai abjecte. Atît în ciuda lucrurilor bune făcute în numele bisericii și a lui Dumnezeu, cît și în ciuda lucrurilor nespus de rele acceptate sau neacceptate de biserică. A noastră sau a lor.
 
În antichitate se spunea (Ciprian) că nu poți să ai biserica ca mamă dacă nu-l ai pe Dumnezeu ca Tată, și că există o singură biserică în care ești sau nu ești. Pentru că Dumnezeu e unul și biserica e una. Asta credem și asta mărturisim.
 
Why we got it sooo well?

 

Cum și-ar alege Iov prietenii pe Facebook?


 
Ieri un tip, al cărui nume nu-l rețin vrea să se facă prieten cu mine. Pe Facebook sunt prieten cu cei pe care-i cunosc cît de cît: foștii mei studenți, prieteni din copilărie, cunoscuți, vecini, foști și actuali colegi și prieteni din viața reală. Extrem de puțini necunoscuți. I-am expulzat pe cei cu care nu aveam nimic în comun, nici măcar la mulți anul tradițional. Cu toate acestea, dat fiind faptul că mă mai fac public din cînd în cînd, sunt deschis prieteniei de gen facebook dacă faci parte din comunitatea vizitată: probabil avem ceva în comun.
 
Deci, ieri omul (că nu era oamă) îmi trimite cererea. Și verific. Că de la un timp am acest prost obicei. Ce scrie, ce face, ce poze are, cu alte cuvinte, de unde ne știm. Cred că ne știam de pe vreo veste pe net sau dintr-o altă prietenie. Nu dintr-o altă viață. Era prieten cu un prieten apropiat. Și dau să văd o postare. Pune un filmuleț pe care l-am pus și eu, avem ceva în comun, zic eu. Citesc explicația lui, demnă de canalul Corint pentru navele transatlantice. Adică îngust. Îngust puțin zis. Citesc un coment al unui prieten de-al său. Tipic, precum vasele capilare. Nu trecea decît litera. Nu știu care… dar îmi spunea că un bun prieten de-al meu e rătăcit și se rătăcește în continuare că nu cunoaște Scripturile.
 
Sic transit gloria ecclesia… nostra.
 
Așa ca i-am șters cererea. Ce aștepta? Nu sunt Iov. Și apropo, în bula mea accept oameni dificili. Dar parcă viața e prea scurtă să suporți invective din partea unora ce spun că sunt prietenii tăi. Personal cred că Iov i-ar fi blocat. Se scărmăna el un pic cu Dumnezeu, dar pe prietenii ăia și pe ăsta i-ar fi blocat. Dacă ar fi avut cont pe Facebook.
 
Alea iacta est. Am aruncat zarurile de nu le-am mai găsit… Cred că Dumnezeu a pariat în tripoul din cer pe Iov contra Satanei. Satana a pierdut, dar nu în realitatea virtuală.

Why we got it so well? (1): Conformitate și conformism în Biserică


Încă de la început biserica a fost criticată pentru lipsa de conformitate. De ce nu este respectată Legea? De ce sunt primiți barbarii-n biserică? De ce se mănîncă cu barbarii la aceiași masă? De ce se mănîncă ce mănîncă barbarii? Trebuia biserica să se conformeze? Cît? Pînă unde? De ce? Pentru ce? A fost nevoie de o revelație specială. La capitolul meniu Petru visa.
Pavelul evreu întors pe dos a dus lucrurile mai departe. Chiar el? Au apărut loialiștii ce nu acceptau așa ceva. Se cerea întoarcerea la sursă. Cam așa cereau și renașcentiștii și reformatorii. Și noi nu? Sau și noi, nu? Dar care era sursa? Sau Sursa…
Sursa era Ierusalimul. Adunarea cremei creștine a decis împreună cu ceea ce unii dintre noi numesc o putere, alții a treia persoană a Trinității. Alții o numesc sinod sau conciliu. Adică noi cu noi am stat de vorba despre ei (de obicei). Nu despre noi. Și l-am luat pe Dumnezeu ca martor. Nu puțin a lipsit să și jure… Și am decis. Am decis ce este aceea conformitate, adică am decis că forma actuală este conformă, identică cu cea veche. Cu alte cuvinte este ortodoxă și catolică în accepțiunea largă a cuvintelor.
Desigur nu s-a sfîrșit aici. Pentru că conformiștii bănuiau o conspirație. Complotul de a distruge monoteismul. Uneltirea de a duce din nou poporul în robie. De a distruge templul. Și de a desființa Israelul.
Și ce să vezi, conformismul a avut dreptate. Prorocie nu alta! Conformiștii, acei oameni ce acceptau mecanic, necritic și se supuneau formal, docil, față de hotărîri și obiceiurile împămîntenite de mii de ani și-au văzut pulverizată mentalitatea tocmai de desfășurarea ulterioară a evenimentelor. A apărut Sfînta Treime. Poporul a fost dus în robie. Templu a fost distrus. Israelul a fost desființat.
Conformitatea a fost preluată de biserică. Dar oare nu ne paște și pe noi pericolul conformismului? Conformismul este un demon ce-și face de cap în rîndul religioșilor. Pentru că este greu de combătut. Pentru că este aproape imposibil de evitat. Pentru că nu vrea să moară. Pentru că nu se lasă trimis în adînc cu una, cu două. Ci doar cu conformitatea la Isus Cristos.
Why we got it sooo well?

Why we got it so wrong (2): De ce am complicat biserica?


I-a chinuit Isus pe oameni? Nu, pe draci. Mîntuirea era la o propoziție-două distanță. Credință se găsea pe toate drumurile: spre Emanus mai puțină, spre Gaza mai multă. Noroc că mai erau și ape prin unele văi…

Mîntuirea era accesibilă. Era simplu, dar nu era simplă. Încă nu murise Isus. O baie în zoaiele oilor la Betesda, niște noroi pe ochi, o rugăciune și un răspuns aproape instantaneu. De multe ori o propoziție.

Senzație de ce ușor și simplu e… Nu trebuia să înghiți nici măcar o pilulă amară. Nu era nevoie de with a spoonfull of sugar the medicine goes down… Isus împărțea mîntuire și evident fericire, în ciuda predicii de pe munte. Se contrazicea?

Apoi a înviat. Învierea a pus capăt minunilor? N-a mai beneficiat nici un om de o minune făcută de Isus după aceea. Chiar dac-a trecut prin pereți, chiar dacă se transloca pe orizontală sau pe verticală. Și apoi a trimis Duhul. Pe care l-au complicat. Cine? Apostolii, în special Petru, Pavel, Iacov, Ioan, Luca, Matei și restul succesiunii apostolice. Nu-i bai că există. E bai că ne-am complicat!

În așa hal încît azi dacă cineva vrea să fie vindecat nu se mai poate ca atunci. Dacă cineva vrea să scape de-un drac are nevoie de aviz de la psihiatru. Dacă cineva vrea să fie mîntuit de ceva trebuie să, și să, apoi să nu și să nu… Și așa de mult am complicat Biserica că va mai găsi el credință pe Pămînt cînd va reveni?

Îi chinuim pe oameni. Îi muncim. Îi ducem acolo unde avem impresia c-ar fi vrut el să-i ducă. Doar unuia i-a spus că va fi cu el, dar nu c-o să-l ducă el. Altceva l-a dus acolo. O propoziție-două. O cerere. Și credința.

Cu ce-am înlocuit credința-n biserică? Cu activități și am devenit activiști. Cu cărți și am devenit cărturari. Cu bani și am devenit… Și altele ca ele. Și în loc de credință ne chinuim. Noi, nu Dumnezeu.

Why we got it sooo wrong?

UEO și #memeuri.ueo


Imagini pentru #memes pastors

În urmă cu destui ani, dar în secolul acesta totuși, am predat (sau am încercat să fac asta) la UBEO. Adică la Universitatea Baptistă Emanuel din Oradea. Putea fi un loc extraordinar dacă…

Într-o seară caldă mă întorceam de la cantină împreună cu cîțiva studenți de la teologie, discutînd vrute și nevrute. Ne lălăiam împreună cu alți studenți înspre cămin. La un moment dat unul dintre studenții aflați la circa 10-15 metri mai în față ieși în evidență cu ceva. Jur că nu mai știu cu ce. Cineva din spatele meu făcu o remarcă cu voce tare și studentul remarcat răspunse cu alta. Apoi și eu m-am angajat în schimbul haios de replici, studentul vizat răspunzînd cu non-șalanță ceva de genul ‘las ca vezi tu…’ la care cei cîțiva studenți ce mă flancau au izbucnit în rîs împreună cu mine. Era clar că studentul nu sesizase că-i dăduse replica unui prof, nu unui coleg de studii. Ne-am despărțit undeva la parter, fiecare mergînd în treaba lui: bibliotecă, cameră, oraș.

După vreo jumătate de oră bate cineva la ușă. Era studentul cu replica care venise să-și ceară umil iertare că greșise, că depășise limita, că nu avusese intenția, că dac-ar fi știut, că… Evident l-am concediat, trimițîndu-l la plimbare cu cățelul.

Ești nebun? Și eu sunt om. Si eu am simțul umorului. Și eu am fost student. Și eu am făcut poante profilor. Ba unele mult mai grave, adică premeditate. S-a rîs, am rîs, împreună cu profii și asta ne-a apropiat. Umorul în general apropie. Crează legături.

Eram la UBEO, dar nu eram un ubist. Adică nu făceam parte din poliția spiritualității restrictive a UBEO.

Mă bucur și mă bucură că acum la U(B)EO există cîțiva studenți cu simțul umorului ce se manifestă inofensiv prin meme-uri. La #memeuri.ueo pe Instagram.

Ce nu mă bucură este faptul că poliția spirituală a UEO s-a pus în mișcare să-i amendeze. Însă se dă de ceasul morții și-și recunoaște public neputința. Probabil că se împlinește versetul ‘unde-ți este boldul moarte.’ Asta din pricină că poliția și-a depășit competența: în loc să-i aresteze pe delicvenții spirituali ai locului, încearcă să descopere care sunt stundenții în care a supraviețuit nealterat simțul umorului.

Ceva ar trebui să le dea de gîndit gaborilor euiști ce au declanșat terorismul institutionalizat: v-ați gîndit că s-ar putea să ajungeți în postura inspectorului Javert? Nu de alta, dar nu sunt singurul care crede că v-ați substituit lui Dumnezeu. Și cel mai bine, ca să nu ajungeți în postura inspectorului Javert ar fi să vă dați demisia! Asta ar însemna o reparație la acuzele nefondate la adresa studenților grupului #memeuri.ueo.

Ce ziceți frate inspector? Da, frate inspector șef?

Ar trebui Biserica să se amestece în politică?


Pe cît de simplă este întrebarea, pe atît de complicat este răspunsul. Pentru simplu motiv că indiferent cum se răspunde – da sau nu – urmează justificările, criticile și acuzele. Cu alte cuvinte, înainte de a pune această întrebare trebuie să ne întrebăm dacă Biserica este o instituție separată de stat sau este o instituție a statului. Ah, iar se complică lucrurile…

Și pentru a face lucrurile cît se poate de clare trebuie să pornim de la definiții. Că altfel n-o să ne înțelegem. Statul (așa cum îl vede mai toată lumea azi) este o anumită formă de organizare a societății. El are origine pur umană. Am mai putea adăuga din perspectivă creștină că statul este îngăduit de Dumnezeu sau tolerat de el, nu inventat (Oare Dumnezeu a fost depășit de om la acest capitol? Interesant, nu?).

Pe de alta parte, Biserica are o origine pur divină. Nu omul a inventat-o, nu el a creat-o. El doar participă și este materialul inferior din care Dumnezeu, Isus Cristos și Duhul Sfînt scoate ceva (exact ce vom afla după Apocalipsă…).

Cu toate acestea omul, accidentul Bisericii (adică forma sub care ea se vede), a cam amestecat cele două, implicînd statul în Biserică și invers, Biserica în stat. Ca urmare a rezultat un talmeș-balmeș din care omul a ieșit de cele mai multe ori șifonat, statul păgubit și Biserica înșelată.

Adică, mai explicit, omul a fost atins în libertatea sa, statutul său de ființă responsabilă față de Dumnezeu și de aproapele său, statul a pierdut loialitatea cetățenilor săi, bani, specialiști, prestigiu, etc, iar Biserica ce credea (pe bună dreptate sau nu) că va prospera (va avea mai mulți convertiți, mai multă relevanță, va fi mai aproape de ceea ce a intenționat Dumnezeu pentru ea) a suferit pierderi datorită persecuțiilor sau și-a pierdut menirea (devenind arogantă, îmbogățindu-se, asuprindu-și enoriașii și/sau dușmanii).

Istoria Bisericii are multe exemple de tot felul în ceea ce privește experimentele omului în domeniul politicii cu efecte pozitive și negative asupra Bisericii. Aici Bineînțeles putem introduce o droaie de zgomote de fond spunînd/susținînd că Biserica este păzită din ceruri și că orice suferință este spre binele ei, că Biserica-n-sus-sau-în-jos, dar nu cred că ar trebui să adoptăm o abordare triumfalistă care nu merge mai departe de lungul nasului propriu influențat de clișee doctrinare specifice bisericii din care facem parte.

Deci iată cîteva dintre motivele pentru care Biserica ne spune, ne impune sau ne obligă să votăm cu cutare candidat sau partid la cine-știe-ce-alegeri.

1. Biserica știe care este candidatul/partidul cel mai moral, mai aproape de Dumnezeu. Pentru că Biserica recunoște și respectă aceleași valori, denumite creștine ca și candidatul/partidul în cauză.

2. Biserica îl știe/cunoaște personal pe candidatul la mai-știu-eu-ce-funcție-în-stat. Ar trebui să fie suficient ca biserica să garanteze pentru candidatul respectiv, avînd în vedere seriozitatea, moralitatea, deschiderea, bunul ei nume. Atenție, este vorba despre biserică, nu despre candidat!

3. Biserica consideră că are un insight (o cunoaștere particulară) cu privire la cel ce va fi ales (persoană/partid). Persoane influente, de încredere din biserică cunosc foarte bine candidatul/partidul și știu din mărturisiri private, relații apropiate sau din surse bine informate că merită să fie votați.

4. Biserica a primit o înștiințare divină asupra candidatului/partidului ce va fi votat. Cineva din Biserică, o persoană credibilă, a dezvăluit că Dumnezeu i-a comunicat că trebuie ales acest candidat/partid.

Iată și cîteva dintre motivele pentru care Biserica n-ar trebui să ne spună, impună sau să ne oblige în vreun fel sau altul să votăm sau să nu votam un candidat/partid sau altul la cine-știe-ce-alegeri.

1. Biserica poate greși atunci cînd consideră care este candidatul/partidul cel mai moral, mai aproape de Dumnezeu, pentru că ea este indusă în eroare de declarațiile false făcute de cei implicați în alegeri și de mașina de propagandă politica pusă în slujba acestora. Să nu uităm că încă de pe vremea Imperiului Roman creștinii au fost catalogați și exploatați ca fiind naivi (fără ca neapărat ei să fie). Aceasta se aplică azi mai ales în domeniul politic. Pe de alta parte, în general omul se leapădă destul de ușor, repede de anumite valori pentru alte avantaje.

2. Deși Biserica îl știe/cunoaște personal pe candidatul la mai-știu-eu-ce-funcție-în-stat, ea nu îi cunoște cele mai ascunse gînduri, relații sau înțelegeri secrete încheiate de acesta cu terțe persoane/partide/organizații. Ca urmare biserica nu cunoște planurile sale de viitor, jocurile politice în care a fost sau va fi antrenat.

3. Deși Biserica consideră că are un insight (o cunoaștere particulară) cu privire la cel ce va fi ales (persoană/partid), adică știe din surse omenești anumite informații ce nu sunt publice, ea poate fi indusă în eroare tocmai pentru a o elimina din joc sau pentru a obține voturile care altfel ar fi inaccesibile sau ar fi date oponenților. Aici putem da ca exemplu acei creștini deveniți politicieni ai unor partide ce au încălcat flagrant morala creștină, ei fiind considerați pierduți cînd de partide, cînd de biserici sau de ambele în unele cazuri.

4. Biserica a primit o înștiințare divină asupra candidatului/partidului ce va fi votat. Cu toate că în ultimul timp n-am luat la cunoștință de așa ceva, de la arătarea divină menționată de Eusebiu cu privire la victoria lui Constantin la podul peste rîul Milvius, acest tip de arătare este folosită pentru a justifica acțiuni ulterioare. De necontestat din perspectivă divină, dar nespus de suspect din cea istorică. Constantin, dacă ne oprim doar la acest exemplu n-a fost un sfînt. Dimpotrivă: și-a lichidat adversarii, inclusiv soția și unul dintre fii.

În cele din urmă, dacă vrei să cunoști un om testează-l la trei capitole: sex, bani, putere. Și în ceea ce privește politica este destul să citim un ziar, să deschidem un sit sau să vizionăm știrile la TV ca să aflăm că toate acestea se regăsesc în acest domeniu atît de rîvnit unde competiția nu are limite.

De remarcat că acolo unde biserica este condusă autoritar sau unde se exercită un control ce tinde spre absolut se va încerca influențarea votării din considerentele menționate mai-sus. Acolo unde Duhul conduce o Biserică votul va fi ceva natural, fără presiuni, sugestii sau interferențe pentru că dimensiunea spirituală o domină pe cea seculară, adică pe cea a îndatoririi cetățenești. Un creștin liber, duhovnicesc va fi totdeauna unul responsabil din punct de vedere politic.

Eu bisericesc, tu bisericeşti, el, ea bisericeşte. Noi bisericim, voi bisericiţi, ei, ele bisericesc!


Asta scriam in martie 2012. A mai trecut ceva timp. Ce părere aveți, sună la fel azi?

Cam aşa ar suna la timpul prezent încercarea de a conjuga „eu merg …la biserică”. Pentru că dacă eşti creştin nu se poate „să mergi la biserică”. Nu, nu greşesc: în Noul Testament nu există ceea ce noi numim „a merge la biserică” cu bî mic sau cu bî mare! Acolo biserica există, este, transmite salutări sau orice altceva, dar nu se merge la ea, eventual se vizitează dacă este în altă localitate.  Atunci de ce se închide biserica între patru ziduri?

Unul dintre motive ar fi sentimentul de insecuritate sau mai pe româneşte spus, lipsa de siguranţă. În Vechiul Testament au mai fost cîteva tentative de a-i închide pe cîte unii între patru ziduri. N-au reuşit. Spunea un personaj vestit: M-am dus la Şemaia, fiul lui Delaia, fiul lui Mehetabeel. El se închisese, şi a zis: „Haidem împreună în Casa lui Dumnezeu, în mijlocul Templului, şi să închidem uşile Templului: căci vin să te omoare, şi au să vină noaptea să te omoare. Eu am răspuns: „Un om ca mine să fugă? Şi care om ca mine ar putea să intre în Templu şi să trăiască? Nu voi intra!”

La sentimentul de nesiguranţă antidotul, la fel ca în cazul unor animale fără apărare (sardele, antilope, păsări), unii ce merg la biserică au impresia că este numărul mare.  Cu cît mai mulţi, cu atît mai bine. Cu toate că suntem denumiţi „turmă mică” şi în ciuda faptului că ni se tot spune de mii de ani că nu numărul contează, ci calitatea, avem ambiţia să nu credem aşa ceva. Mă duce gîndul la un vers celebru ce sună mai altcumva:

„Sculaţi nu-i nici o mîntuire în regi, ciocoi sau dumnezei,

Unire, muncitori, unire

Şi lumea va scăpa de ei!”

Oare la ce s-a gîndit Isus Cristos cînd le-a spus cîtorva ucenici „Duceţi-vă în toată lumea”? De ce oare i-a împrăştiat din Ierusalim cînd stăteau aşa frumos acolo, mai întîi în odaia de sus, apoi în templu? Mister! Probabil că voia să le dea de înţeles că trebuiau să îşi facă şi ei ceva asemănător cu templul care va fi demolat, ceva la care să le dea un sentiment, un filing al apartenenţei, cînd vor fugi să se ascundă în alte cetăţi şi ceva ce avea să rămînă pentru a depune mărturie în locul lor atunci cînd ei vor fi dispărut în urma persecuţiilor. Aiurea!

Ce ne vom face cînd nu va mai fi un loc denumit biserică spre care să mergem duminica? Păi ne vom desfiinţa! De ce să mergem altundeva, spre cer sau spre Dumnezeu? Mai bine mergem spre nişte ziduri mute în care să ne băgăm banii, viaţa, copiii şi speranţele. Poate aşa vom fi fericiţi!

O dată, de două ori, de trei ori. Adjudecat?


Fariseii și cărturarii, din a căror tagmă fac și eu parte, așteptau. Ce așteptau? – se întreba mulțimea. Așteptau să vadă ceva. Dacă Isus (sau Iisus) nu va zice cumva ,,În numele Partidului conservator iudeu, scoală-te și umblă!ʽʽ

Dar, n-au auzit așa ceva. Ce s-ar mai fi bucurat! Ce s-ar mai fi veselit! S-ar fi zguduit templul de laude! Rugăciunile noastre au fost ascultate – ar fi strigat ei.

Ba vestea s-ar fi dus pînă hăt-departe… Neamurile s-ar fi temut! Romanii s-ar fi fost alarmat. Înarmat și concentrat. Din toate colțurile imperiului. Și ar fi venit la Ierusalim. Mai repede. Mai groaznic. Nasol de tot.

Ar fi fost fără răstignire între doi tîlhari, cum era prorocit. Fără purtarea crucii – că n-ar mai fi fost timp. Doar cu execuții. La grămadă. Fără pază la mormînt. Și fără înviere. Poate cel mult cu una politică. Că n-ar mai fi existat ucenici. Ar fi fost și ei pe cruci. Cu Iuda-n frunte. Devenit erou național. Cu un nume glorios și predestinat: Iuda.

Făra Toma. Fără Galileea. Și fără ridicare la cer. De unde n-ar mai fi venit Mîngîietorul…

O dată.

Patruzeci de ani mai tîrziu a doua șansă. Trei conducători iudei se luptă pentru controlul asupra Ierusalimului cînd acesta era asediat de Titus cu circa 80000 de soldați. Poate sub numele lui Isus s-ar fi unit ca sa nu se lupte între ei. Cine știe?

Romanii cuceresc orașul, incendiază templul, răstignesc o mare parte dintre evrei, cei rămași vii după asediu devin sclavi. Israelul este aproape desființat.

De două ori.

Prin 132-135 răsculatul Bar-Kobha sau Simon Ben Kosiba a fost continuatorul luptei pentru eliberarea poporului evreu de sub jugul roman. Continuatorul lui Isus (sau Iisus). Nu ucenicii. Nu Biserica. Bar Kobha a bătut monedă. Cu fațada Marelui Templu și inscripția Pentru eliberarea Ierusalimului. Ba unii spun că a dat sfoară-n țară ca ar fi Mesia, primit cu ramuri de finic. A pierdut. Din nou jale. Israelul este risipit.

Dumnezeul iudeilor nu s-a arătat pe Muntele Templului. Nu și-a salvat Templul, nici orașul. Nu s-a arătat nici un înger. Sau poate s-a arătat, dar cei ce l-au văzut au murit. Să fi fost o judecată? Israele, Israele, dacă-ai fi luat aminte…

Ar fi fost a treia oară.

Ce lecție ar fi de învățat din ce a făcut și cine a fost Isus și ce ar fi vrut oamenii să facă din el? Ei l-ar fi vrut rege. Naționalist. Și conservator, ca fariseii ce dădeau chiar 10% din iarbă Domnului. De parcă nu toate erau ale Lui… Să impună mai abitir legea. Să fie totul alb sau negru. Israelul alb, restul negru. Ce femeie din Sidon, canaanita aia, ce sutaș roman, ce vameși, prostituate și banchete cu vin? La post, rugăciune și Templu! Că altfel vin romanii și impun legile lor!

De ce a riscat Isus? De ce a mers pe schimbarea inimii, nu a legilor? Nu putea fi cel mai bun rege al iudeilor? Cel mai bun ambasador la Roma? N-ar fi cîștigat chiar Roma? Închipuiți-vă o Romă iudee… Cu un templu a lui Yahwe în capitala imperiului. Cam ca o biserică în Constantinopol? Cam așa…

Și totuși de ce a preferat Dumnezeu să aștepte încă două mii de ani în loc să se întronizeze în Ierusalim prin AD 36? Nu era mai simplu? Mai logic? Mai aproape de așteptările poporului?

Pentru că poporul poate întroniza doar un om, nu un Dumnezeu. Pentru că n-a vrut să inaugureze un regat al prosperității. O epoca de aur cu moarte. Cu politică. Cu alianțe. Cu inamici. Cu democrație. Sau fără.

De aceea între politică și evanghelizare aleg evanghelizarea. Chiar dac-ar fi să mor pentru asta. Chiar dacă unii le aleg pe amîndouă. Chiar dacă politica o să-mi închidă biserica. Pentru că politica poate să-mi închidă biserica, dar nu mă poate opri să fiu ceea ce sunt. Adjudecat?

Cristos n-a murit pentru politică. Nici ca să conducem noi lumea. Nici ca să conducă el lumea. Ci ca să o salveze din halul în care a ajuns de coruptă la toate nivelele, el regele Universului.

Pilda fiului… strîngător?


Cu toate că Isus învăța de bine, se spune că n-a avut niciodată propria sa casă. Unii mai prudenți au lansat ipoteza că a avut totuși una în Capernaum, că prea se învîrtea pe acolo. Mai știi? Aștept ziua, ceasul și ora cînd un cult sau vreun ocult îi va descoperi proprietatea. Precis va înființa o companie imobiliară: Cumpărați de la noi pentru că și Isus Cristos avea așa ceva. Imitați-l!

Sau poate va deschide un mic hotel. Un pătuț acolo va fi mai scump ca cel mai cel apartament din Burj-al-Arab! Păi normal: ce senzații, ce minuni, ce…

Și cum spuneam, Isus pare să fie un tip rece, calculat. Sau mi se pare mie? Pentru că pe de o parte spune că fericirea este a celor ce plîng, a celor săraci și a celor asupriți, dar pe de altă parte vorbește în pilde și dă exemple în care este criticată risipa, dezmățul (pilda fiului risipitor) și este lăudată dobîndirea valorii (pilda celor 10 monezi, oaia numărul 100, giuvaerul, etc.). Pilda ispravnicului/administratorului necinstit și cea a datornicului ne pun în și mai mare mirare avînd în vedere lipsa de caracter a personajelor principale.

Ciudată etică. Dar nu va faceți o impresie falsă: subiectul principal nu sunt oamenii cu defectele sau calitățile lor, ci împărăția cerurilor. Nu este vorba de un studiu de caz per se, ci de niște exemple care descriu o realitate (Împărăția cerurilor) aproape imposibil de ilustrat în cuvinte omenești.

Oare cum ar suna azi pilda fiului risipitor rearanjată? De ce să nu-i spunem pilda fiului ascultător și econom? Pentru că și fiul cel mare dă o pildă. Ia să vedem:

Un om avea doi fii. Deloc gemeni. Ba chiar pe dos. Probabil mai multe fiice, dar pe vremea aceea fetele nu prea contau. Un fiu era normal. Celălalt era mai mare. Dar tot normal, nu? Ăla micu, un pic cam adolescent sau cu o adolescență întîrziată. S-a plictisit așteptînd. S-a plictisit în coada celui mare. Prea se purta de parcă el era întîiul născut și a lui era totul. Ceva totuși nu înțelegea cum trebuie: tata nu-i dădea o parte din avere. Păi tata nu a murit. Oricum nu i-ar fi dat-o tata ce era mort…

Anii treceau prea încet. Viața se contura prea monoton. Cu niște bani, într-un anumit anturaj, ar fi fost altcumva. Probabil că mai mult ca sigur. Fiul cel mic își luă inima-n dinții personali, îl somă pe babacu să iasă cu mălaiul și p-aci ți-e calea! O tunse. Se lansă-n biznis, în social, în străinezia. Zilele parcă zburau. După cum zburară și banii. N-avea sens să-și piardă vremea cu vreun job, nici măcar part-time. Extrase de cont în roșu? Asta era ceva nou. Unde se dusese atîta amar de bănet? Pe apa sabatului… Poate știe unde s-au dus banii ăia sfînta Vineri…

Complexul zoo era un fel de replică a adăpostului maidanezilor. Era murdar de spurcat. Dar era bio. Se dădeau decît roșcove. Decît că lui nu s-a gîndit nimeni că i-ar fi bune de papa. Venea cu o cutiuță din acelea de snack ca să creadă porcii că nu le face concurență. Noroc cu apa la liber. dacă ar fi fost numai îmbuteliată…

În fine, ce mai tura-vura, plin de regrete ca PNL-ul după dezastrul din ultimele alegeri, se sui în mașina timpului și băgă-n marșarier. Noroc că se uita în retrovizor cînd era pe ultimii metri. Împotriva oricăror uzanțe taica fugea în întîmpinarea sa de parcă omul nostru ar fi venit acasă din iad, nu din diaspora. S-au pupat, s-au plîns, s-au iertat și s-au povestit. Au avut ce. Și ca să meargă bine povestea, taica a tăiat una bucată bou în devenire, fost vițel fraged. Poate au găsit niște vin. Și un pic de muzică, dar nu simfonică.

Cînd să se uite la un serial pe net (erau prea obosiți pentru un breicdens…) apare fratelo magnifico. Sau Magnus. Fratele sorei sale Aula Magna. Era botos. Era ostănit. Era de la cîmp. Și era flămînd. Și era scorțos. Că era flămînd, bag sama…

Din două vorbe, trei parole află cît era ceasu. Cînd a aflat ce s-a întîmplat, i-a stat ceasu-n loc! Și aprecie că el s-a obosit atîta, s-a conformat atîta, și-a văzut de treabă atîta și nimic. Nici măcar un nenorocit de mecIed pentru el și amicii lui de pe feisTora. Dar ăsta, pe lîngă că ți-a tocat banii cu stuardese d-alea de drumul mare, mîncă un mecVițel pe care EU l-am îngrășat. Pe care EU l-am tratat, EU l-am dus la veterinar, EU i-am pus cerceii ăia galbeni în ambele urechi. Și i-ai dat LUI inelul, nu MIE. Și l-ai îmbrăcat cu costumul ăla Dior pe EL, nu pe MINE!

O fi fost rău fratele ăsta mai mare? Nu chiar așa de rău. Doar un pic invidios. Un pic cam încrezut și un pic cam insensibil. Poate și un pic zgîrcit. Dar scria frumos, era înalt și vorbea cursiv. Și cu vederea și cu auzul stătea bine. Era cast și avea prieteni de nădejde.

Față de fratele său fără prieteni, cu multă experiență în domenii deloc de invidiat și mai mult ca sigur cu un viitor drum la analize HIV-SIDA. Just in case…

În final, pilda fiului strîngător parcă vine-n contrast cu pilda fiului risipitor. Nu degeaba spun destui de mulți că ar vrea să fure și ei vreo zece milioane de euro și să stea doar trei ani jumate la facultate. Dar din nou, nu există o paralelă perfectă între cele două personaje. Învățătura esențială a pildei este că dacă ai apucat-o pe cărări greșite te poți întoarce la Dumnezeu, îți poți cere iertare și vei fi iertat, chiar dacă unii (și atenție: unele!) nu cred că merită să fii iertat. Ei sunt fiii strîngători lipsiți de imaginație ce n-au ieșit din porunca tatălui de frică.

Mediul evanghelic intre fundamentalism si atractionism, autor Danut Tolea


Atunci cand operam cu „isme” s-ar cuveni sa avem niste studii sociologice, cel putin, pe care sa ne construim o dreapta evaluare. Recunosc, nu le am, dar, intai de toate, nimeni mai nu s-a prea ostenit sa le faca.
Pe ce ma bazez atunci? O sa spun ca tot suntem in tara lui Caragiale, ceea ce Nenea Iancu :
„Vad enorm si simt monstruos!” Si daca mai pot fi credibil dupa o astfel de asertiune de imprumut, atunci, va rog sa cititi in continuare.
Anii de dupa comunism au generat in mediul evanghelic un fel de criza de identitate : ghetoul se deschidea spre ceilalti si odata cu aceasta deschidere se creau si premizele tendintelor spre care va avansa: fundamentalismul si atractionismul.
Fundamentalismul este o tendinta generata de instabilitate si incertitudine. As indrazni sa spun ca este tendinta „vechiului ghetou” care doreste solutii de forta ca mecanism de putere. Cu toate ca au ramas semne de intrebare, inca fara raspuns, legate de colaborari cu Securitatea, ce s-ar cere lamurite, puterea politica inca seduce mediul evanghelic de o maniera consecventa. Fundamentalismul romanesc a preluat avataruri ale celui american, importand un fel de „moral majority” (v. Jerry Farwell si Pat Roberson) transpus intr-o incercare pe purtare a unui „razboi cultural” neverosimil in spatiul romanesc. Neverosimil, zic, pentru ca este greu de explicat in conditiile unei zdrobitoare minoritati evanghelice in Romania. Sunt generate spaime cutremuratoare legate de Islam, „marea moschee” bucuresteana, refugiatii sirieni, dar si despre homosexuali, „protectia copilului” norvegiana, ora de educatie sexuala…si multe altele care fac sa „curga apa pe sub poduri”, pixeli in blogosfera, precum si anumite verbalizari patetice de la amvoane.
Cea mai „grandioasa” realizare se vrea amendarea Constitutiei pentru ca „familia” sa aiba o definire corecta. Ceea ce este interesant aici este sustinerea acesteia printr-un soi de discurs nationalist de tipul „fibrei nationale” („Romania e o natiune crestina”) si un soi de asociere indoielnica cu politicul.
Liderii fundamentalismului romanesc sunt persoane interesate de solutii autoritare pentru congregatiile lor pe care le conduc: de o incercare de filtrare a informatiei, de exemplu si de stigmatizare a celor ce pun la indoiala pertinenta anumitor pozitii. Deloc de neglijat ar fi si o oarecare intimidare, prin sugerarea ideii ca un test de maturitatea spirituala ar fi urmarea lor neconditionata de „turma”.
(Nota : Am folosit termenul „fundamentalism” in limitele in care s-a impus prin Cutis Lee Laws si mai cu seama l-am asociat cu „fundamentalismul popular” (de dupa „Procesul Scope” sau „Procesul Maimutelor”. Mai putin am avut intentia sa critic „fundamentalismul academic” (cel promovat, de exemplu, de J. Gershan Machen si B.B. Warfield). Pentru cei interesati puteti obtine informatii din „punctele de cotitura” ale lui Mark Noll, traduse in romaneste.)
Atractionismul, a doua tendinta, este mentalitar vorbind, tot o patologie de gheto (horriblie dictu), dar, de aceasta data, nevoia de autenticitate este cea exploatata. Tendinta este una de imagine si nu deriva din realitate, cat din iluzie, iluzie ce se transpune dintr-un import cultural sau al unor franchise, cum altfel decat, americane. „Vechiul ghetou” nu devine „noul ghetou”, ci devine „ghetoul glamour”.
Modelul atractionist a traversat o adevarata istorie, inceputa tot in spatiul american odata cu contracultura zbuciumatilor ani ’60 ai secolului XX. Imaginea etalon as risca sa o identific cu cea a megabisericii (megachurch) „Willow Creek”. Fara a fi deosebit de critic la adresa ei , ceea ce nu vad la noi este o ajustare sanatoasa la realitatile si posibilitatile romanesti. De altfel marea problema este implementarea fara masura si precipitat a modelelor de afara.
Mecanismele atractionismului sunt marketingul si inclinatia spre proiecte orientate spre economia de piata. O folosire excesiva a tehnologiei (cu precadere audio-video) si incercarea de a transpune suscesul industriei divertismentului in mediul evanghelic prin „imblanzirea” (sau, eventual, „increstinarea”) lui. Botezuri masive (ideea preluata de la Steven Furtick), coruri care ar stanjeni si Magrigalul prin amploarea numerica, reflectoare, muzica cat se poate de „Praise and Worship” si…de ce nu, vedetism. Deviza dupa care se ghideaza este : „Si noi putem !”
Cum toate acestea costa, orice eveniment trebuie sustinut de inevitabila colecta compulsiva si de fund rising-ul facut in bisericile-surori americane, in special. Ingredientul care genereaza succesul acestei tendinte este constructia cladirii sau a noii cladiri. Cladirea acapareaza nevoia staffului de permanentizare si garantie a succesului. Idealul cladirii (in general cu o structura de sediu de birouri si in cat mai multa sticla) este grandilocventa ultima indiferent de numarul membrilor si posibilitatilor lor.
Am incercat un exercitiu de sinceritate…poate vinovata, dar sper, nedusmanoasa. Nu stiu si nu pot sa generez solutii de iesire din acest impas (daca observatiile mele se dovedesc a fi corecte), dar stiu si tanjesc dupa ceea ce este spiritualitatea sanatosa in mediul evenghelic. Mai mult, nu doar „adevarul ne face liberi”, ci si…sinceritatea, caci „adevarul exista-numai minciunile sunt inventate” (Georges Braque)

Moaște şi indulgențe


Nimeni n-a păstrat în Israel moaștele lui Elisei. (Cum toți îi acuză pe evrei că sunt afaceriști, cine știe ce s-ar fi ales de ele…) Bolnav fiind a decedat mortal. În ciuda antecedentelor. Și l-au îngropat. După ceva timp, niște cetățeni de bună credință ce (credeau ei…) duceau un mort pe ultimul lui drum, își luară tălpășița în fața invadatorilor. Voiau doar să-și scape viața. Sub imperiul momentului, cu panica-n oase, au aruncat cadavrul în mormîntul unuia îngropat mai demult. Nu știm dacă cel ce săpase groapa s-a vindecat de gută, reumă sau apendicită. Știm în schimb că mortul s-a lovit zdravăn de oase. Nu știm dacă l-au înțepat oasele, dacă i-au făcut un cucuioc, sau dacă i-a sărit din gît bucățica de măr otrăvit oferită de baba cu coasa, dar știm că individul a luat-o la sănătoasa să-și prindă din urmă fîrtații. Cine crede că doar Lazăr a avut parte de două morți se înșală.

Un început ca ăsta e demn de o istorie milenară și de o religie pe măsură. Lucrurile ar fi simple dacă s-ar opri aici. Să fi fost acest moment începutul domniei moaștelor? Nu în Israel.

Și moaștele martirilor erau considerate o garanție a bisericii. Automat în mintea noastră temelie și zidire cuplează cu clădire. Oare de ce o fi spus Isus că va zidi biserica sa pe o temelie și nu pe oase? O fi o greșeală de traducere sau de interpretare? Biserica ce va fi răpită va fi aia de cărămidă și beton? Sau biserica din casele prietenilor lui Pavel era cumva o miniatură a unei construcții?

Nu contează că acum mulțimile pupă moaștele. Contează cum s-a ajuns aici. Regele Franței a împărțit moaște favoriților lui. Să aibă și ei parte de protecție, de binecuvîntare și putere. Că erau de-ai lui. Cum altfel s-ar explica colecțiile de moaște din mănăstiri, abații, din însemnate orașe, furtul moaștelor, capturarea lor din Răsărit (de exemplu din Constantinopol) și expunerea lor pentru a re-edita ceva ce Dumnezeu a făcut în urmă cu mii de ani? Călugării români în misiune secretă au încercat să fure moaşte din Grecia. N-au reușit.

Care e diferența dintre mîngîierea unei lăbuțe de iepure mort și puparea unei bucăți de os al unui credincios? Pe lîngă provenienţa diferită, desigur este nevoia de palpabil, de certitudine. I+aş yice, un pic ironic, siguranţa mîntuirii.

Istoricii ne spun că în antichitate creștinii se rugau la mormintele martirilor. Spre deosebire de mormîntul gol de la Ierusalim, astea nu erau morminte goale. După legalizarea creștinismului și dispariția martirilor, doar marile personalități creştine aveau să acceadă în liga superioară a celor cu mîntuirea asigurată 100%: sfinții.

Un pic mai încolo liga sfinților și-a adus contribuția la mîntuirea păcătoșilor de rînd. Pe lîngă potirele rugăciunilor din Apocalipsa ei au acumulat merite suplimentare. Undeva în cer exista un depozit al meritelor celor mai buni dintre buni. Sau al celor mai sfinți dintre sfinți. De-ar fi așa de simplu… Dar surpriză: doar papa era cel ce putea accesa acest fond comun. Un fel de ATM al cerului la dispoziția papei. Oricum nu dădea de la el. Aduna în schimb. Pămîntenii păcătoși ce doreau să scape de efectul penitenței păcatelor puteau face asta contra cost. Contra unei contribuții bănești. Și așa am ajuns la indulgențe. N-a trecut mult și indulgențele se puteau cîștiga ca premiu la loterie. În Belgia.

Cînd indulgențele se vindeau oare nu însemna credință sau mîntuire contra bani? Nu era un fel de simonie? Parcă tot nevoia de palpabil, de concret.

Şi de ce avem nevoie de certitudini în faţa unui Dumnezeu nevăzut? De ce avem nevoie de concret în faţa crucii? Poate pentru că în faţa pogorîrii Duhului Sfînt a fost un vîjîit, nişte limbi de foc? Şi atunci cum rămîne cu concretul, vizibilul şi certitudinea?

Rămîne că suntem oameni.

 

 

Amurgul zeilor?


Ei, s-a cam terminat. După Tăriceanu-n Aula Mare (mi s-a atras atenția, mă conformez), după pesede, a apărut și chestia cu săgeata-n sus. Bun simbol pentru familie! Nu știu de ce aveam impresia că se vor perinda pe la Oradea TOȚI cei ce au ceva de spus în materie de familie. M-am înșelat. Sau am fost înșelat.

Dar dincolo de apariții, de cine ce spune, unde apare și cu cine, este mult mai important să citim printre rînduri, să auzim printre vorbe. Vorba vine… Și dincolo de aulă-ne-aulă, biserică-ne-biserică, eu zic că mai important decît ce s-a spus la vedere, cu martori și mass media, este sau a fost, ce s-a spus în spatele ușilor închise. În odăițe ascunse. Cine știe, unii vor zice: Uite-L ici, uite-L colo! Îl vor căuta, dar nu-L vor găsi.

Deci la amurgul carierei de lider, dar mai ales de politician, ce s-a pus pe tapet? Pe masă? Sau altundeva? Au fost jocurile făcute? Sau nu? A scos cineva asul din mînecă, iepurașul din joben? Era să zic banul din portmoneu, dar m-am abținut. Era doar o figură de stil. Un pamfleț.

Cum au plecat cei ce au venit? Tot cum au venit? Dar cum au rămas cei ce au rămas? Bănuiesc că nu cu gurile căscate. Poate cu promisiuni. Poate cu un protocol. Poate cu un angajament.

Admir înțelepciunea poporului român în cazuri d-astea: spune-mi cu cine te însoțești ca să-ți spun cine ești. De parcă n-ar ști el cine este… Sau fă-te frate cu puntea ca să treci… ăăă, am luat-o pe lîngă! Știți dvs ce am vrut să spun.

Deci fraților, nu mai reclamați atîta lipsă de sinceritate, spiritualitate, amestecarea politicii cu biserica și nici nu mai criticați aducerea dracilor prin biserici. Tăriceanu sau alții ca el, nu e drac. E politician. Poate o să mă întrebați, da ălalalt, ce e? Să nu sperați să vă răspund tot un…

Nu e nici biserică. E politică. P-O-L-I-T-I-C-Ă! Și gata. Dacă e politică putem face ce vrem. Cînd vrem. Unde vrem. Cu cine vrem. Și vrem! Vrem ca un zeu. Zeu zic? Am greșit. Mai ceva ca un zeu. Un zeu și jumătate.  Și eu care credeam că zeii au murit.

A compus Richard Wagner „Amurgul zeilor.” Toți zeii din mitologia nordică mor. Odin, zeul morții, moare de mâna giganților si a celorlalți zei, care vor aduce victoria în Walhala, dar și ei mor odată cu pământul. Se spune ca pămîntul pe care au trăit odată zeii a fost înlocuit cu lut sau pămînt fertil. Asgard, tărîmul zeilor, va fi pămîntul care va da cele mai puține roade. Loki a blestemat pămîntul și în loc de pămînt fertil s-a transformat în cel mai rău pămînt. Se spune că astăzi că acel pămînt este acoperit în intregime cu pietre.” sursa: wikipedia

Oare ce se va întîmpla cu pămîntul unde s-au întîlnit politicienii? Va fi binecuvîntat sau blestemat? De cine? Cînd?

Vulnerabilitate și/sau invulnerabilitate?


Deși de cele mai multe ori începem să citim o carte de la prima pagină, nu totdeauna am citit o carte în acest fel. De cele mai multe ori deschid cartea la întîmplare și dacă pare un text promițător revin la început. Nu m-am înșelat niciodată.

Cred că același procedeu se aplică și Bibliei. Am încercat să o citesc sistematic, de la Geneza, dar degeaba. După ce am parcurs evangheliile a fost cu totul altceva. Lucrurile căpătau sens.

Mă întreb cum o fi cu vulnerabilitatea? S-a făcut Dumnezeu vulnerabil atunci cînd a creat universul? Evident, nu aștept răspuns. S-a făcut Dumnezeu vulnerabil cînd a creat omul și la pus în rai? Aici poate aș găsi cîteva rgumente. Dar apoi, la potop, la molime, la războaie, la robia Israelului, încep să-mi pun din nou întrebări. Și nu întrebările sunt grele, ci răspunsurile.

Nici Isus nu pare să fie prea vulnerabil. Cu excepția arestării, el are parte doar de succese, de minuni, de urmare necondiționată și de aprobarea Cerului. La așa dinamică ar fi aderat și Udrea, ba poate și Iliescu. Oricum, mulți din cei ce l-au cunoscut au fost încîntați și cam toți au fost dezamăgiți. După arestare îl vedem pe Isus în culmea vulnerabilității, încasînd fără să dea, așa că pierde la puncte fără drept de apel. Urdea ar fi plecat de mult, Băse arif dat și el, Iliescu poate ar fi continuat lupta în ilegalitate.

Cum stăm cu vulnerabilitatea printre cei apropiați lui Isus? Petru păstrează secretul organizației, refuzînd să se deconspire. În nici un caz n-ar fi strigat Moarte fariseilor! în fața prezumtivului pluton de execuție. Adio vulnerabilitate. Ucenicul, discipolul, studentul cel mai conștient de misiunea învățătorului său refuză să-l imite.

Se pare că visele instaurării iminente a Împărăției nu se concretizau prin sacrificiul de sine, prin suferința cu liderul, ci speranța într-o intervenție divină. (Pe care atît de mulți dintre noi o căutăm, o implorăm, o imaginăm, dar o plasăm divinității, neasumîndu-ne nici o responsabilitate în afara rugăciunii sau pocăinței anonime, la modul general, în tainicul ungher al intimității noastre.) Să intervină legiunile de îngeri. Să facă cel de sus ceva.

Dar Isus a băut pînă la fund paharul vulnerabilității. Al rușinii absolute. Al eșecului primordial. Acuzațiile inventate, condamnarea pe nedrept, batjocorirea, schingiuirea și în final moartea în chinuri nu fac decît să ateste definitiva și iremediabila despărțire de realitate. Părăsit de oameni, de Dumnezeu și desacralizat (în sens iudaic) este totuși pus într-un mormînt. Este separat la modul absolut. Ca și cînd n-ar fi existat.

Și de aici începe lupta pentru recuperarea handicapului. De fapt linia de sosire nu a fost marcată de piatra mormîntului. Aceea a relansat cursa.

Vulnerabilitate controlată? Redusă? Temperată sau ajustată? Greu de spus. Totuși un tip de vulnerabilitate ce a dus la confruntarea cu moartea.

De aici începe un crescendo, de cele mai multe ori prost înțeles. (M-am gîndit dacă prost este cel mai bun cuvînt pe care pot să-l folosesc, dar cred că ilustrează cel mai bine limitarea noastră, a oamenilor.) Isus revine. Isus convinge. Isus are o addenda la aventura anterioară. Ba Isus se înalță la cer și curînd trimite Duhul Sfînt.

De cele mai multe ori este criticată asocierea Bisericii cu statul, începînd cu Constantin cel Mare. Să nu uităm că la puține zile, nu după 300 de ani, apostolii găsesc cu cale să decreteze că ei nu se pot face vulnerabili. Nu se pot înjosi, adică face de rușine, să ajute oamenii cu mîncare. Ei au o altă chemare. Chiar mă întreb, ce chemare i s-ar fi potrivit lui Isus, după ce a părăsit cerul pentru a se întrupa…

Apostolii au susținut că trebuie aleși alți oameni, mai puțin importanți, cu o poziție mai puțin semnificativă, ca să se ocupe de treburile de jos. Considerați ciudat că primul martir după Isus este Ștefan, un anonim? Sau dacă vreți, un picollo?

Deși foarte vehement din punct de vedere verbal, fără să se facă prea vulnerabil, Ștefan este lichidat în mod clasic de către iudei. Alții ca el, incluzîndu-i și pe apostoli, mor și ei.

Dar care este lecția pentru mine? Ce ar trebui să învăț? Păi în primul rînd, istoria bisericii consemnează o evoluție. De la paralelismul templului din Ierusalim și o conducere colectivă în care apostolii au părăsit deja stilul lui Isus, la un tip de instituție sistematic ierarhizată. De asemenea, putem consemna în cei 2000 de ani o diversitate ce tinde spre haos la ora actuală, dar o diversitate care în cele mai multe cazuri a pierdut din vedere vulnerabilitatea inițială. Sau mai concret, biserica a fost interesată mai mult de invulnerabilitate.

Azi, și acest model nu provine de ieri, de alatăieri, și nici de la decretul de la Milano din 313 prin care se legaliza creștinismul, liderul și implicit Biserica (sau invers, pentru că așa ar fi ordinea firească, Biserica și implicit liderul creștin), nu ia în considerație vulnerabilitate. Ba mai mult, o combate, punînd accentul pe siguranță, pe certitudine, pe organizare, pe programare și pe autoritate.

Liderii care ne conduc (din diverse motive) optează pentru invulnerabilitate, în baza mandatului dumnezeiesc. E mult mai dramatic să ceri să se coboare foc din cer, să vindeci decît să suferi, să alungi demonii decît să-i suporți. Desigur o contradicție în termeni ce dă nas în nas cu un paradox. E ca și cînd în odaia de sus, în fața celei mai importante decizii, Isus s-ar fi uitat în oglindă și s-ar fi întrebat: Merită să mor pentru gașca asta de ignoranți, pentru poporul ăsta sau pentru întreaga omenire? Și privindu-și atent trăsăturile fine ale feței arse de soare ar fi răspuns tot el. Oare ce ar fi răspus?

Să mă fac vulnerabil sau invulnerabil? Ce este mai bine? Sau mai tentant?

Pentru mine mai tentant este invulnerabilitatea. Iată de ce aleg mult mai ușor poziția invulnerabilității în dauna vulnerabilității. Iată de ce inteligența emoțională nu este doar despre cîștig, despre superioritate, ci despre altceva. Pentru simplul motiv că descoperirea umanității noastre (așa cum a fost intenționată de Dumnezeu) nu se rezumă la o viață ușoară, la cîștig și progres, nici măcar la fericire așa cum și-o înțelege fiecare.

Din același motiv este mult mai greu să dau întîietate altuia, să ajut dezinteresat, să pierd ca altcineva să cîștige, sau mai bine zis să cîștig atunci cînd altcineva cîștigă.

Pentru că pierderea noastră/mea nu este pierdere, ci o investiție în altcineva. O investiție care continuă.

Ne căsătorim. Facem copii. Investim în ei. Cu toate acestea nu spunem că pierdem. Din mai multe motive. În mod similar Dumnezeu a făcut cu noi același lucru. Ce mare filozofie este să facem la fel? Îmi este rușine? Îmi este frică? Sau pur și simplu nu știu cum?

Atunci să mă întreb: Ce fel de Biserică vrem să avem? Ce fel de lideri vrem să avem? Ce fel de Biserică vrem să fim? Ce fel de lideri vrem să fim?

Acum, și în viitor pentru că paradoxul Mielului ce judecă lumea, a Mielului biruitor și răzbunător aparține viitorului, în nici un caz prezentului și ca urmare, modelul invulnerabilității nu poate fi unul actual.

A fi sau a nu fi Bodnariu, aceasta-i întrebarea…


Abuz, refuz, banuz… ar fi fost titlul inițial. În lipsa unuia mai bun. Sau de fapt în lipsa unuia care să spargă banalul. Dar să revin la meandrele concretului și la banalul situației.

Aș începe prin a menționa încă o dată, așa cum am făcut-o de mai multe ori pe acest blog, că am început să ne triem prietenii și să ne acceptăm dușmanii (cel puțin cei ideologici) cu ajutorul unor ochelari străini: rama și sticla sunt străine. Este normal, cred eu, ca în unele etape ale vieții să luptăm pentru o cauză sau alta și să ne pomenim cu adversari neplăcuți (adică dintre prieteni) și cu aliați și mai neplăcuți (adică dintre inamicii noștri ideologici). Cam așa s-a întîmplat cu cazul Bodnariu.

Ce sper eu, cu toate că prin natura mea sunt un radical, un alb-negrist ce nu admite jumătăți de măsură și un războinic ce nu uită (sper, zic eu), ca după ce lucrurile se vor mai liniști, să intrăm în normal, să ne re-împrietenim, să analizăm la rece ce am greșit și ce am făcut bine, să ne iertăm și să mergem mai departe. Nu ca și cînd nimic nu s-ar fi întîmplat, ci ca după un somn bun, să ne sculăm cu mintea limpede, cu inima împăcată și cu dorința și convingerea că lucrurile pot fi tranșate corect. Chiar dacă aș ști ce înseamnă acest corect nu vrea să spun pentru că, nu-i așa, situația nu s-a calmat. Deocamdată.

Dar aș încerca ceva. Știu că nu voi fi pe placul tuturor participanților și implicaților într-o tabără sau alta, dar trebuie să plec de la un punct. Cum mă cunoașteți și mă știu și eu un pic cam extremist, după cum v-am mărturisit deja, o să am mai multe începuturi…

Unul ar fi un răspuns la întrebarea pusă ieri parcă de cineva pe Facebook: De ce dau share  de pe blogul domnului Mănăstireanu? Cu asta ar trebui să închei de fapt, dar, ca să nu vă plictisesc cu pledoaria mea și ca să vă dau posibilitatea încheierii dialogului (pentru cei cantonați în zona să se facă dreptate sau să murim cu ei de gît…), mărturisesc că mă cunosc cu domnul Mănăstireanu de prin 1983. Am petrecut un an la Londra studiind teologia și am fost colegi de doctorat. În plus ne aflăm pe aceiași poziție în ceea ce privește rolul și importanța ucenicizării în Biserică. Cu toate acestea, ne despart poate mult mai multe chestiuni. De exemplu, eu nu admit ca și domnul Mănăstireanu că Dumnezeul nostru este același cu Allah (din multe considerente), nu împărtășesc nici aceiași credință, adică cea anglicană, cu toate că avem unele afinități pe direcție protestantă, și probabil că nici nu avem aceiași practică în ceea ce privește creșterea copiilor, eu fiind mult mai apropiat de practica familiei Bodnariu. În egală măsură, nu recurg ca și dînsul, la un limbaj tranșant în ceea ce privește dialogul cu opozanții. Din care cauză nu avem aceiași prieteni și inamici ideologici. Deci, ca să zic așa, în pofida asemănărilor și în ciuda deosebirilor am avea motive să ne situăm pe poziții antagoniste. Cu toate acestea îl reproduc sau reproduc ceea ce publică. Uneori.

Acestea fiind zise, aș dori să vă pun o întrebare. De fapt să reproduc o întrebare: De ce unele națiuni reușesc, au succes, sunt prospere, în timp ce altele, orice ar face nu? Dacă ne uităm la țara noastră și vedem statisticile, observăm că pe vremea comunismului, ea era, cu excepția Albaniei, ultima din Europa. Acum este ultima din Uniunea Europeană, cu excepția Bulgariei. Nu progresăm în ciuda schimbării sistemului. Nu reușim să depășim un stadiu de dezvoltare ca popor, ca națiune, ca țară. Cu toate că vrem mai mult, mai bine, mai sus. Nu ne merge. De ce? Urmăriți din clipul de mai jos imaginile de la 19.20

Va schimba ceva acțiunea anti-Norvegia? Va schimba cu ceva Barnevernet-ul? Probabil că da. Va aduce acest val de energie descătușată copiii înapoi familiei Bodnariu? Probabil că… Nu știu. Nădăjduiesc ca orice părinte că da. Dar nu aceasta este întrebarea cea mai importantă. Cea mai importantă întrebare este dacă tot acest caz va schimba țara noastră, familia mea, pe mine. Căci altfel nu are sens. De ce? Pentru în eventualitatea unei victorii a cauzei anti-Barnevernet cei ce vor cîștiga vor fi tot norvegienii. Vor cîștiga o instituție mai bună, în aceleași condiții de trai, la același standard de viață. Nu cred că legea din Norvegia va stipula că de acum încolo vei putea să le mai arzi copiiilor o pălmuță la fund și să le administrezi o urecheală din cînd în cînd. Să fim serioși. În țara în care cerșetoria nu există pînă n-am reintrodus-o noi românii, nu se va reveni la practici catalogate barbare prin lege.

Unde eu aș vrea să văd schimbarea, este aici. La mine acasă. În țara în care trăiesc. Nu contează că familia Bodnariu se întoarce în România. Aș vrea ca familia Bodnariu să fie liberă să-și crească copiii, dar aș mai vrea să facem ceva ca să schimbăm nenorocitul ăsta de sistem în care trăim și căruia ne supunem aproape orbește. Aș vrea să spun că a trecut destul timp de cînd s-a desființat Partidul Comunist Român, dar noi, nu norvegienii, trăim cu aceleași metehne comuniste și preferăm să dăm bir cu fugiții, să luptăm pentru o cauză externă, decît să schimbăm ceva ce ne afectează direct, în fiecare zi și pe majoritatea dintre noi.

Nu am o afiliere politică și nu cred că la ora actuală politicienii din România scot țara noastră din marasmul în care se scaldă. Același lucru se poate constata și în domeniul religiei. Al învățămîntului și al justiției. Nu cred că mai trebuie să adaug ceva. Dar aș vrea să facem ceva concret să se schimbe ceva AICI și să se schimbe DEFINITIV.

Noi creștinii o tot dăm cu păcatul, Satana, Dumnezeu și Biserica. Și? Bînguim o rugăciune, două și gata. Nu facem nimic. NIMIC!

Foarte bine că s-au aliat cultele. Că s-au unit pentru o cauză comună. Întrebarea mea este: ce urmează? Cîștigată sau pierdută, această cauză nu ne mută cu un milimetru mai aproape de vîrful ierarhiei mondiale. Sau europene. Cînd vom avea disponibilitatea, curajul, hotărîrea și energia de a schimba ceva aici la noi? Și de a schimba definitiv. Cînd ne vom transforma din pesimiști în optimiști? Din consumatori în catalizatori. Cînd impactul va fi atît de mare încît nu va putea fi oprit de ceea ce este imoral, decadent, auto-destructiv și abuziv?

Ei, da! Întrebarea nu este de fapt a fi sau a nu fi Bodnariu. Întrebarea este alta. Este aceea ce ne va aduce pe toți împreună pentru a ne schimba optica, mentalitățile, țara și de a trăi altcumva pentru a produce schimbarea. Una definitivă. Aici și acum. În ROMÂNIA.

 

 

Requiem pentru (o) biserică


Mă produc miercurea la radio. Nu-i de mirare că producția mea stîrnește reacții. Asta și urmăresc. Dacă producția mea n-ar face așa ceva, mai bine pescuiesc la copcă.

Cu o indignare sfîntă o doamnă se terifia că mă iau de biserică. Că o critic. (Madam, dacă nu ne criticăm noi, las că ne critică alții de nu ne vedem!) Și gîndeam cu voce tare: Dacă Isus a murit pe cruce ca noi să ne-nvîrtim de trei ori de Paște în jurul unei construcții și să primim/dăm pungi cu dulciuri de Crăciun, atunci una din două: Isus a murit degeaba ori biserica nu este ceea ce trebuie.

Refuz să cred că prima afirmație este adevărată. După cum refuz să cred că cea de-a doua nu este. Dacă Dumnezeu și-a lăsat Cerul, s-a întrupat ca om, a trăit printre oameni, a murit, a înviat și s-a ridicat la Cer pentru noi, atunci Biserica ce continuă să-l ignore pe aproapele are o mare problemă.

Pe de altă parte, dacă doar pentru viața asta ne-am pus nădejdea în Isus, atunci suntem niște ființe jalnice, vrednice de milă. Și atît. Însă dacă după viața asta mai este ceva, atunci mă arunc și în foc ca să salvez pe cel ce arde.

E cazul să cîntăm prohodul unei biserici neimplicate în România. Din cenușa acestei biserici ce stă cu spatele întors la națiune în timpul a trei zile de doliu național trebuie să se nască biserica militantă, implicată, vie și gata de sacrificiu. Dacă pentru niște tineri ce au murit în chinuri groaznice s-a ieșit în stradă și a căzut guvernul. Dacă poporul s-a săturat de corupție, de profitori și de aranjamente politice după un concert rock eșuat, biserica ar trebui să-și re-evalueze agenda. Dacă s-a săturat și ea de corupție, profit și aranjamente politice.

De ce ar trebui să aștepte înaltele fețe bisericești revenirea Mielului pentru a-și arunca-n țărînă sfintele și scumpele coroanele, odăjdiile și scumpeturile acumulate din sudoarea poporului? N-ar putea da Biserica o pildă?

Am ajuns ca Franța înainte de Revoluția din secolul XVIII cînd monarhia, nobilimea și clerul făceau legea. La noi politicienii, îmbogățiții și biserica fac legea. Și huzuresc. Dar noi avem voturile. Cui le dăm?

O biserică bogată a atras totdeauna oameni avizi de bogăție. O biserică neimplicată a atras totdeauna leneși și profitori. Și absenteismul ei a  avut efect asupra moralității poporului. Unul negativ.

Cînd se spune să faci ce spune popa, nu ce face popa e cazul să te întrebi care este menirea unor astfel de slujitori ai Bisericii. Pentru că nu poți impune o ținută morală înaltă de pe o poziție ipocrită.

Nu poți cataloga tineretul ca fiind satanist cînd stai la masă cu minciuna și cu luxul vizionînd nenorocirea propriului popor și afișînd o indiferență de-a dreptul cinică. Poporul n-are ce face cu astfel de biserică. Ba aș îndrăzni să spun că nici Dumnezeu n-are ce face cu o biserică de tipul ăsta.

După 22 decembrie 1989 patriarhul și-a dat demisia. Și bine-a făcut. Apoi a revenit. Și rău a făcut. A fost repetarea greșelii. Nu a fost singurul din istoria bisericii ce a făcut asta.

Dacă poporul nu cere azi demisia patriarhului nu înseamnă că-l și aprobă. Nu. Înseamnă că nu-l mai interesează. Trist. Să fii păstor, dar să n-ai turmă… Să fii bogat, dar să n-ai cui să-i faci un bine. Să-l ai garant pe Dumnezeu și să ți se spună că Dumnezeul tău nu mai e și Dumnezeul lor.

Trist ca un requiem. Requiem pentru o biserică…

Anunț de ultimă oră: experimentul a reușit!


Deschide cartea de istoria bisericii!

Indiferent ce carte românească ai deschide despre istoria bisericii NOASTRE vei constata că autorii consemnează, susțin și argumentează că ființa acesteia a fost conservată în Transilvania prin credința poporului. Vezi mai ales rezistența la impunerea Reformei în aceiași provincie. Vezi rezistența românilor adesea violentă împotriva unirii cu Roma, mai ales între 1700 și 1764. Vezi un pic mai tîrziu botezarea forțată întru credința ortodoxă a ungurilor de către răsculații lui Horea, Cloșca și Crișan, ale căror imortalizare în vitralii se poate constata dincolo de poarta episcopiei din Oradea.

Poporul, poporul și iar poporul. Măria Sa Poporul este lingușit, este împuternicit și este slăvit. N-am nimic împotrivă. Ba chiar îmi place acum.

Dar oare de ce acum?

Acum pentru că a treia zi după potop prea-fericirea sa bisericească a hotărît ca Biserica Ortodoxă Română se implică şi face slujbe speciale la Colectiv şi pentru victime la patru zile după tragedie, patriarhul Daniel oficiind, marţi dimineaţă, o slujbă de pomenire la Catedrala Patriarhală, după care a mers la slujba de îmormântare a femeii de serviciu de la clubul Colectiv şi la înmormântarea lui Claudiu Petre. La clubul Colectiv au fost trimişi trei preoţi de la Administraţia Cimitirelor, care au ţinut o slujbă, în timp ce mulţi preoţi au făcut slujbe în ţară, unii dintre ei donând sânge pentru răniţi. (vezi Mediafax)

De ce TOCMAI acum?

Pentru că patriarhul aceluiași popor iese public (ah, ce-mi place, să sperăm că nu e adevărat!).  După slujba pentru femeia angajată la negru de la clubul Colectiv, patriarhul a fost asaltat de jurnalişti care l-au întrebat de ce slujbele speciale au fost făcute cu întârziere. „Nu învăţaţi dumneavoastră Biserica ce rol are ea. Învăţaţi mai bine ce-i credinţa ortodoxă.” (Mediafax)

Și a spus asta după patru zile, confirmînd că experimentul strict secret preotul invizibil a reușit. Biserica se poate lăuda că a depășit secretele laboratoare din Zona 51, Los Alamos, Celeabinsk și Stara Zagora. Preoții de altfel ultra vizibili în odăjdii colorate, firuite cu aur și personalizate specific, ca nu cumva să se confunde cu poporul de rînd, au reușit, în ciuda tuturor piedicilor puse de stat, popor, istorie și Satana, să fie prezenți la clubul Colectiv încă din prima zi, dar să fie INVIZIBILI.

Ba, în ciuda atîtor afirmații că Biserica invizibilă nu există, Biserica Ortodoxă Română a demonstrat că tocmai ea este această biserică invizibilă. Cel puțin pentru cîteva zile. Nu vă supărați, nici altele nu au demonstrat altceva. Am văzut un singur Monsenior acolo…

Cu chiu, cu vai patriarhul a dat dezlegare la invizibilitate. Nu se cădea, dar și-a călcat pe inimă. Din respect pentru cei morți. Pentru cei vii. Pentru firma ce trebuia protejată. Adînc resemnat, patriarhul a apăsat pe butonul VIZIBIL. Cu mare RETICENȚĂ. Cu durere în inimă. Cu regrete, poate eterne…

Deci, să se facă ziuă! Să vină morții la Biserică. Să le arate preoții și prea-fericirea sa personal ce înseamnă credință. Că politicienii le-au arătat ce înseamnă înaltă ținută morală. Și spirit civic. Și modestie. Și dragoste de țară. Și trai decent. În loc de să trăiți bine, SĂ MURIȚI BINE!!!

Mint oare cărțile de istoria bisericii scrise de școliți preoți ortodocși că acest popor este cel ce conservă și duce credința ortodoxă mai departe? Ce va spune istoria bisericii în legătură cu aceste evenimente?

A few good men – Cîțiva bărbați onorabili


Dilema oamenilor onorabili ce se sacrifică pentru binele celor mulți nu e nouă. N-am să citez prea multe exemple, doar cîteva mai relevante. Hitler s-a sacrificat pentru Germania. Păcat că au murit atît de mulți pînă a ajuns el să moară. Stalin nu admitea ca cineva să intervină în favoarea vreunei victime a sistemului condus de el pentru că ar fi interferat cu binele absolut al statului. Oare de ce Stalin nu s-a auto-epurat? Ceaușescu și-a consumat viața de dragul poporului care-l iubea numindu-l cel mai iubit fiu al poporului. În final atîta dragoste l-a ucis. Pe el și pe soția lui. Au mai fost niște victime colterale…

Ideea e că cineva trebuie să se sacrifice pentru binele celor mulți. În tragedia greacă fiul este dat la moarte de mamă pentru binele poporului. Idee de altfel foarte trîmbițată sub regimul comunist. Dar problematica se concentrează în jurul conflictului dintre a face bine, a rămîne cu onoarea nepătată sau a face și mai mult bine și a risca să îți pătezi onoarea. Ceea ce de obicei eroul principal consideră că este onorabil intră în conflict cu morala absolută sau cu însăși principiul binelui. Paradoxal, nu este cu putință să faci mai mult bine fără să faci și  rău.

De exemplu, un guvern poate da o lege pentru ajutorarea celor fără locuințe ce dorm pe străzi, în parcuri sau pe sub poduri, decretînd că anumite case, apartamente sau hoteluri cu excedent de spațiu să fie puse la dispoziția celor defavorizați. Ideea e bună pentru aceștia, dar proprietarii drept își vor vedea confiscate sau distruse proprietățile pentru care au muncit cheltuindu-și nervi, bani, resurse, timp. Cu alte cuvinte în ciuda unui bine superior, apare un rău iremediabil. Valabil și pentru eroii pasajului de început: Hitler, Stalin, Ceaușescu.

Toată discuția asta mi-a fost reamintită de filmul A Few Good Men. Un tînăr cutează să-i conteste valorile și deci onoarea unui comandant dur ce era în drum spre avansare la Washington. Comandantul ce face caz de onoare minte.

Și aici aș vrea să duc raționamentul meu mai departe. Aș vrea să întreb de ce în Biserică s-au luat atîtea măsuri bune, ca mai apoi să se dovedească că răul ce a rezultat a fost mai mare decît binele intenționat? Cîteva example: arderea pe rug a a Ioanei d’Arc, a lui Jan Huss, convertirea forțată a evreilor din Spania post-maură?

Oare convertirea forțată mai este convertire? Ce este convertirea? A înlocuit Biserica lichidarea unor păgîni cu o convertire formală? Care este marele bine? Cine și-a pătat onoarea, biserica sau evreii?

În ziua de azi multe biserici cer nașterea din nou a păcătosului devenit convertit, dar oare nu cumva pentru un măreț bine ipotetic riscă să-și păteze onoarea și declanșează un rău ce nu mai poate fi întors din cale? Unde trebuie trase limitele?

De ce Biserica din România acționează ca o societate secretă în care nu există Curte de Apel? Dar ce vorbesc eu, nu există nici măcar un minim de proceduri pentru a preveni abuzurile. De cîte ori onoarea Bisericii sau a oamenilor ei a fost apărată arbitrar în stil Tanacu cu vieți măturate sub covor și suflete pustiite?

Dacă tot se întreabă unii de ce Biserica din România a ajuns într-o înfundătură, poate ar trebui să-și pună pe lîngă întrebarea,

Cum de am adus-o aici?

De ce a ajuns aici, dacă pînă acum toate lucrurile mergeau bine și nu a existat nici un semnal că nu este așa?

Care sunt acei cîțiva bărbați onorabili ce își asumă responsabilitatea aceasta și pînă unde sunt deciși să meargă, pînă la Cruce?