Pilda fiului… strîngător?


Cu toate că Isus învăța de bine, se spune că n-a avut niciodată propria sa casă. Unii mai prudenți au lansat ipoteza că a avut totuși una în Capernaum, că prea se învîrtea pe acolo. Mai știi? Aștept ziua, ceasul și ora cînd un cult sau vreun ocult îi va descoperi proprietatea. Precis va înființa o companie imobiliară: Cumpărați de la noi pentru că și Isus Cristos avea așa ceva. Imitați-l!

Sau poate va deschide un mic hotel. Un pătuț acolo va fi mai scump ca cel mai cel apartament din Burj-al-Arab! Păi normal: ce senzații, ce minuni, ce…

Și cum spuneam, Isus pare să fie un tip rece, calculat. Sau mi se pare mie? Pentru că pe de o parte spune că fericirea este a celor ce plîng, a celor săraci și a celor asupriți, dar pe de altă parte vorbește în pilde și dă exemple în care este criticată risipa, dezmățul (pilda fiului risipitor) și este lăudată dobîndirea valorii (pilda celor 10 monezi, oaia numărul 100, giuvaerul, etc.). Pilda ispravnicului/administratorului necinstit și cea a datornicului ne pun în și mai mare mirare avînd în vedere lipsa de caracter a personajelor principale.

Ciudată etică. Dar nu va faceți o impresie falsă: subiectul principal nu sunt oamenii cu defectele sau calitățile lor, ci împărăția cerurilor. Nu este vorba de un studiu de caz per se, ci de niște exemple care descriu o realitate (Împărăția cerurilor) aproape imposibil de ilustrat în cuvinte omenești.

Oare cum ar suna azi pilda fiului risipitor rearanjată? De ce să nu-i spunem pilda fiului ascultător și econom? Pentru că și fiul cel mare dă o pildă. Ia să vedem:

Un om avea doi fii. Deloc gemeni. Ba chiar pe dos. Probabil mai multe fiice, dar pe vremea aceea fetele nu prea contau. Un fiu era normal. Celălalt era mai mare. Dar tot normal, nu? Ăla micu, un pic cam adolescent sau cu o adolescență întîrziată. S-a plictisit așteptînd. S-a plictisit în coada celui mare. Prea se purta de parcă el era întîiul născut și a lui era totul. Ceva totuși nu înțelegea cum trebuie: tata nu-i dădea o parte din avere. Păi tata nu a murit. Oricum nu i-ar fi dat-o tata ce era mort…

Anii treceau prea încet. Viața se contura prea monoton. Cu niște bani, într-un anumit anturaj, ar fi fost altcumva. Probabil că mai mult ca sigur. Fiul cel mic își luă inima-n dinții personali, îl somă pe babacu să iasă cu mălaiul și p-aci ți-e calea! O tunse. Se lansă-n biznis, în social, în străinezia. Zilele parcă zburau. După cum zburară și banii. N-avea sens să-și piardă vremea cu vreun job, nici măcar part-time. Extrase de cont în roșu? Asta era ceva nou. Unde se dusese atîta amar de bănet? Pe apa sabatului… Poate știe unde s-au dus banii ăia sfînta Vineri…

Complexul zoo era un fel de replică a adăpostului maidanezilor. Era murdar de spurcat. Dar era bio. Se dădeau decît roșcove. Decît că lui nu s-a gîndit nimeni că i-ar fi bune de papa. Venea cu o cutiuță din acelea de snack ca să creadă porcii că nu le face concurență. Noroc cu apa la liber. dacă ar fi fost numai îmbuteliată…

În fine, ce mai tura-vura, plin de regrete ca PNL-ul după dezastrul din ultimele alegeri, se sui în mașina timpului și băgă-n marșarier. Noroc că se uita în retrovizor cînd era pe ultimii metri. Împotriva oricăror uzanțe taica fugea în întîmpinarea sa de parcă omul nostru ar fi venit acasă din iad, nu din diaspora. S-au pupat, s-au plîns, s-au iertat și s-au povestit. Au avut ce. Și ca să meargă bine povestea, taica a tăiat una bucată bou în devenire, fost vițel fraged. Poate au găsit niște vin. Și un pic de muzică, dar nu simfonică.

Cînd să se uite la un serial pe net (erau prea obosiți pentru un breicdens…) apare fratelo magnifico. Sau Magnus. Fratele sorei sale Aula Magna. Era botos. Era ostănit. Era de la cîmp. Și era flămînd. Și era scorțos. Că era flămînd, bag sama…

Din două vorbe, trei parole află cît era ceasu. Cînd a aflat ce s-a întîmplat, i-a stat ceasu-n loc! Și aprecie că el s-a obosit atîta, s-a conformat atîta, și-a văzut de treabă atîta și nimic. Nici măcar un nenorocit de mecIed pentru el și amicii lui de pe feisTora. Dar ăsta, pe lîngă că ți-a tocat banii cu stuardese d-alea de drumul mare, mîncă un mecVițel pe care EU l-am îngrășat. Pe care EU l-am tratat, EU l-am dus la veterinar, EU i-am pus cerceii ăia galbeni în ambele urechi. Și i-ai dat LUI inelul, nu MIE. Și l-ai îmbrăcat cu costumul ăla Dior pe EL, nu pe MINE!

O fi fost rău fratele ăsta mai mare? Nu chiar așa de rău. Doar un pic invidios. Un pic cam încrezut și un pic cam insensibil. Poate și un pic zgîrcit. Dar scria frumos, era înalt și vorbea cursiv. Și cu vederea și cu auzul stătea bine. Era cast și avea prieteni de nădejde.

Față de fratele său fără prieteni, cu multă experiență în domenii deloc de invidiat și mai mult ca sigur cu un viitor drum la analize HIV-SIDA. Just in case…

În final, pilda fiului strîngător parcă vine-n contrast cu pilda fiului risipitor. Nu degeaba spun destui de mulți că ar vrea să fure și ei vreo zece milioane de euro și să stea doar trei ani jumate la facultate. Dar din nou, nu există o paralelă perfectă între cele două personaje. Învățătura esențială a pildei este că dacă ai apucat-o pe cărări greșite te poți întoarce la Dumnezeu, îți poți cere iertare și vei fi iertat, chiar dacă unii (și atenție: unele!) nu cred că merită să fii iertat. Ei sunt fiii strîngători lipsiți de imaginație ce n-au ieșit din porunca tatălui de frică.

Mediul evanghelic intre fundamentalism si atractionism, autor Danut Tolea


Atunci cand operam cu “isme” s-ar cuveni sa avem niste studii sociologice, cel putin, pe care sa ne construim o dreapta evaluare. Recunosc, nu le am, dar, intai de toate, nimeni mai nu s-a prea ostenit sa le faca.
Pe ce ma bazez atunci? O sa spun ca tot suntem in tara lui Caragiale, ceea ce Nenea Iancu :
“Vad enorm si simt monstruos!” Si daca mai pot fi credibil dupa o astfel de asertiune de imprumut, atunci, va rog sa cititi in continuare.
Anii de dupa comunism au generat in mediul evanghelic un fel de criza de identitate : ghetoul se deschidea spre ceilalti si odata cu aceasta deschidere se creau si premizele tendintelor spre care va avansa: fundamentalismul si atractionismul.
Fundamentalismul este o tendinta generata de instabilitate si incertitudine. As indrazni sa spun ca este tendinta “vechiului ghetou” care doreste solutii de forta ca mecanism de putere. Cu toate ca au ramas semne de intrebare, inca fara raspuns, legate de colaborari cu Securitatea, ce s-ar cere lamurite, puterea politica inca seduce mediul evanghelic de o maniera consecventa. Fundamentalismul romanesc a preluat avataruri ale celui american, importand un fel de “moral majority” (v. Jerry Farwell si Pat Roberson) transpus intr-o incercare pe purtare a unui “razboi cultural” neverosimil in spatiul romanesc. Neverosimil, zic, pentru ca este greu de explicat in conditiile unei zdrobitoare minoritati evanghelice in Romania. Sunt generate spaime cutremuratoare legate de Islam, “marea moschee” bucuresteana, refugiatii sirieni, dar si despre homosexuali, “protectia copilului” norvegiana, ora de educatie sexuala…si multe altele care fac sa “curga apa pe sub poduri”, pixeli in blogosfera, precum si anumite verbalizari patetice de la amvoane.
Cea mai “grandioasa” realizare se vrea amendarea Constitutiei pentru ca “familia” sa aiba o definire corecta. Ceea ce este interesant aici este sustinerea acesteia printr-un soi de discurs nationalist de tipul “fibrei nationale” (“Romania e o natiune crestina”) si un soi de asociere indoielnica cu politicul.
Liderii fundamentalismului romanesc sunt persoane interesate de solutii autoritare pentru congregatiile lor pe care le conduc: de o incercare de filtrare a informatiei, de exemplu si de stigmatizare a celor ce pun la indoiala pertinenta anumitor pozitii. Deloc de neglijat ar fi si o oarecare intimidare, prin sugerarea ideii ca un test de maturitatea spirituala ar fi urmarea lor neconditionata de “turma”.
(Nota : Am folosit termenul “fundamentalism” in limitele in care s-a impus prin Cutis Lee Laws si mai cu seama l-am asociat cu “fundamentalismul popular” (de dupa “Procesul Scope” sau “Procesul Maimutelor”. Mai putin am avut intentia sa critic “fundamentalismul academic” (cel promovat, de exemplu, de J. Gershan Machen si B.B. Warfield). Pentru cei interesati puteti obtine informatii din “punctele de cotitura” ale lui Mark Noll, traduse in romaneste.)
Atractionismul, a doua tendinta, este mentalitar vorbind, tot o patologie de gheto (horriblie dictu), dar, de aceasta data, nevoia de autenticitate este cea exploatata. Tendinta este una de imagine si nu deriva din realitate, cat din iluzie, iluzie ce se transpune dintr-un import cultural sau al unor franchise, cum altfel decat, americane. “Vechiul ghetou” nu devine “noul ghetou”, ci devine “ghetoul glamour”.
Modelul atractionist a traversat o adevarata istorie, inceputa tot in spatiul american odata cu contracultura zbuciumatilor ani ’60 ai secolului XX. Imaginea etalon as risca sa o identific cu cea a megabisericii (megachurch) “Willow Creek”. Fara a fi deosebit de critic la adresa ei , ceea ce nu vad la noi este o ajustare sanatoasa la realitatile si posibilitatile romanesti. De altfel marea problema este implementarea fara masura si precipitat a modelelor de afara.
Mecanismele atractionismului sunt marketingul si inclinatia spre proiecte orientate spre economia de piata. O folosire excesiva a tehnologiei (cu precadere audio-video) si incercarea de a transpune suscesul industriei divertismentului in mediul evanghelic prin “imblanzirea” (sau, eventual, “increstinarea”) lui. Botezuri masive (ideea preluata de la Steven Furtick), coruri care ar stanjeni si Magrigalul prin amploarea numerica, reflectoare, muzica cat se poate de “Praise and Worship” si…de ce nu, vedetism. Deviza dupa care se ghideaza este : “Si noi putem !”
Cum toate acestea costa, orice eveniment trebuie sustinut de inevitabila colecta compulsiva si de fund rising-ul facut in bisericile-surori americane, in special. Ingredientul care genereaza succesul acestei tendinte este constructia cladirii sau a noii cladiri. Cladirea acapareaza nevoia staffului de permanentizare si garantie a succesului. Idealul cladirii (in general cu o structura de sediu de birouri si in cat mai multa sticla) este grandilocventa ultima indiferent de numarul membrilor si posibilitatilor lor.
Am incercat un exercitiu de sinceritate…poate vinovata, dar sper, nedusmanoasa. Nu stiu si nu pot sa generez solutii de iesire din acest impas (daca observatiile mele se dovedesc a fi corecte), dar stiu si tanjesc dupa ceea ce este spiritualitatea sanatosa in mediul evenghelic. Mai mult, nu doar “adevarul ne face liberi”, ci si…sinceritatea, caci “adevarul exista-numai minciunile sunt inventate” (Georges Braque)

Moaște şi indulgențe


Nimeni n-a păstrat în Israel moaștele lui Elisei. (Cum toți îi acuză pe evrei că sunt afaceriști, cine știe ce s-ar fi ales de ele…) Bolnav fiind a decedat mortal. În ciuda antecedentelor. Și l-au îngropat. După ceva timp, niște cetățeni de bună credință ce (credeau ei…) duceau un mort pe ultimul lui drum, își luară tălpășița în fața invadatorilor. Voiau doar să-și scape viața. Sub imperiul momentului, cu panica-n oase, au aruncat cadavrul în mormîntul unuia îngropat mai demult. Nu știm dacă cel ce săpase groapa s-a vindecat de gută, reumă sau apendicită. Știm în schimb că mortul s-a lovit zdravăn de oase. Nu știm dacă l-au înțepat oasele, dacă i-au făcut un cucuioc, sau dacă i-a sărit din gît bucățica de măr otrăvit oferită de baba cu coasa, dar știm că individul a luat-o la sănătoasa să-și prindă din urmă fîrtații. Cine crede că doar Lazăr a avut parte de două morți se înșală.

Un început ca ăsta e demn de o istorie milenară și de o religie pe măsură. Lucrurile ar fi simple dacă s-ar opri aici. Să fi fost acest moment începutul domniei moaștelor? Nu în Israel.

Și moaștele martirilor erau considerate o garanție a bisericii. Automat în mintea noastră temelie și zidire cuplează cu clădire. Oare de ce o fi spus Isus că va zidi biserica sa pe o temelie și nu pe oase? O fi o greșeală de traducere sau de interpretare? Biserica ce va fi răpită va fi aia de cărămidă și beton? Sau biserica din casele prietenilor lui Pavel era cumva p miniatură a unei construcții?

Nu contează că acum mulțimile pupă moaștele. Contează cum s-a ajuns aici. Regele Franței a împărțit moaște favoriților lui. Să aibă și ei parte de protecție, de binecuvîntare și putere. Că erau de-ai lui. Cum altfel s-ar explica colecțiile de moaște din mănăstiri, abații, din însemnate orașe, furtul moaștelor, capturarea lor din Răsărit (de exemplu din Constantinopol) și expunerea lor pentru a re-edita ceva ce Dumnezeu a făcut în urmă cu mii de ani? Călugării români în misiune secretă au încercat să fure moaşte din Grecia. N-au reușit.

Care e diferența dintre mîngîierea unei lăbuțe de iepure mort și puparea unei bucăți de os al unui credincios? Pe lîngă provenienţa diferită, desigur este nevoia de palpabil, de certitudine. I+aş yice, un pic ironic, siguranţa mîntuirii.

Istoricii ne spun că în antichitate creștinii se rugau la mormintele martirilor. Spre deosebire de mormîntul gol de la Ierusalim, astea nu erau morminte goale. După legalizarea creștinismului și dispariția martirilor, doar marile personalități creştine aveau să acceadă în liga superioară a celor cu mîntuirea asigurată 100%: sfinții.

Un pic mai încolo liga sfinților și-a adus contribuția la mîntuirea păcătoșilor de rînd. Pe lîngă potirele rugăciunilor din Apocalipsa ei au acumulat merite suplimentare. Undeva în cer exista un depozit al meritelor celor mai buni dintre buni. Sau al celor mai sfinți dintre sfinți. De-ar fi așa de simplu… Dar surpriză: doar papa era cel ce putea accesa acest fond comun. Un fel de ATM al cerului la dispoziția papei. Oricum nu dădea de la el. Aduna în schimb. Pămîntenii păcătoși ce doreau să scape de efectul penitenței păcatelor puteau face asta contra cost. Contra unei contribuții bănești. Și așa am ajuns la indulgențe. N-a trecut mult și indulgențele se puteau cîștiga ca premiu la loterie. În Belgia.

Cînd indulgențele se vindeau oare nu însemna credință sau mîntuire contra bani? Nu era un fel de simonie? Parcă tot nevoia de palpabil, de concret.

Şi de ce avem nevoie de certitudini în faţa unui Dumnezeu nevăzut? De ce avem nevoie de concret în faţa crucii? Poate pentru că în faţa pogorîrii Duhului Sfînt a fost un vîjîit, nişte limbi de foc? Şi atunci cum rămîne cu concretul, vizibilul şi certitudinea?

Rămîne că suntem oameni.

 

 

Amurgul zeilor?


Ei, s-a cam terminat. După Tăriceanu-n Aula Mare (mi s-a atras atenția, mă conformez), după pesede, a apărut și chestia cu săgeata-n sus. Bun simbol pentru familie! Nu știu de ce aveam impresia că se vor perinda pe la Oradea TOȚI cei ce au ceva de spus în materie de familie. M-am înșelat. Sau am fost înșelat.

Dar dincolo de apariții, de cine ce spune, unde apare și cu cine, este mult mai important să citim printre rînduri, să auzim printre vorbe. Vorba vine… Și dincolo de aulă-ne-aulă, biserică-ne-biserică, eu zic că mai important decît ce s-a spus la vedere, cu martori și mass media, este sau a fost, ce s-a spus în spatele ușilor închise. În odăițe ascunse. Cine știe, unii vor zice: Uite-L ici, uite-L colo! Îl vor căuta, dar nu-L vor găsi.

Deci la amurgul carierei de lider, dar mai ales de politician, ce s-a pus pe tapet? Pe masă? Sau altundeva? Au fost jocurile făcute? Sau nu? A scos cineva asul din mînecă, iepurașul din joben? Era să zic banul din portmoneu, dar m-am abținut. Era doar o figură de stil. Un pamfleț.

Cum au plecat cei ce au venit? Tot cum au venit? Dar cum au rămas cei ce au rămas? Bănuiesc că nu cu gurile căscate. Poate cu promisiuni. Poate cu un protocol. Poate cu un angajament.

Admir înțelepciunea poporului român în cazuri d-astea: spune-mi cu cine te însoțești ca să-ți spun cine ești. De parcă n-ar ști el cine este… Sau fă-te frate cu puntea ca să treci… ăăă, am luat-o pe lîngă! Știți dvs ce am vrut să spun.

Deci fraților, nu mai reclamați atîta lipsă de sinceritate, spiritualitate, amestecarea politicii cu biserica și nici nu mai criticați aducerea dracilor prin biserici. Tăriceanu sau alții ca el, nu e drac. E politician. Poate o să mă întrebați, da ălalalt, ce e? Să nu sperați să vă răspund tot un…

Nu e nici biserică. E politică. P-O-L-I-T-I-C-Ă! Și gata. Dacă e politică putem face ce vrem. Cînd vrem. Unde vrem. Cu cine vrem. Și vrem! Vrem ca un zeu. Zeu zic? Am greșit. Mai ceva ca un zeu. Un zeu și jumătate.  Și eu care credeam că zeii au murit.

A compus Richard Wagner “Amurgul zeilor.” Toți zeii din mitologia nordică mor. Odin, zeul morții, moare de mâna giganților si a celorlalți zei, care vor aduce victoria în Walhala, dar și ei mor odată cu pământul. Se spune ca pămîntul pe care au trăit odată zeii a fost înlocuit cu lut sau pămînt fertil. Asgard, tărîmul zeilor, va fi pămîntul care va da cele mai puține roade. Loki a blestemat pămîntul și în loc de pămînt fertil s-a transformat în cel mai rău pămînt. Se spune că astăzi că acel pămînt este acoperit în intregime cu pietre.” sursa: wikipedia

Oare ce se va întîmpla cu pămîntul unde s-au întîlnit politicienii? Va fi binecuvîntat sau blestemat? De cine? Cînd?

Vulnerabilitate și/sau invulnerabilitate?


Deși de cele mai multe ori începem să citim o carte de la prima pagină, nu totdeauna am citit o carte în acest fel. De cele mai multe ori deschid cartea la întîmplare și dacă pare un text promițător revin la început. Nu m-am înșelat niciodată.

Cred că același procedeu se aplică și Bibliei. Am încercat să o citesc sistematic, de la Geneza, dar degeaba. După ce am parcurs evangheliile a fost cu totul altceva. Lucrurile căpătau sens.

Mă întreb cum o fi cu vulnerabilitatea? S-a făcut Dumnezeu vulnerabil atunci cînd a creat universul? Evident, nu aștept răspuns. S-a făcut Dumnezeu vulnerabil cînd a creat omul și la pus în rai? Aici poate aș găsi cîteva rgumente. Dar apoi, la potop, la molime, la războaie, la robia Israelului, încep să-mi pun din nou întrebări. Și nu întrebările sunt grele, ci răspunsurile.

Nici Isus nu pare să fie prea vulnerabil. Cu excepția arestării, el are parte doar de succese, de minuni, de urmare necondiționată și de aprobarea Cerului. La așa dinamică ar fi aderat și Udrea, ba poate și Iliescu. Oricum, mulți din cei ce l-au cunoscut au fost încîntați și cam toți au fost dezamăgiți. După arestare îl vedem pe Isus în culmea vulnerabilității, încasînd fără să dea, așa că pierde la puncte fără drept de apel. Urdea ar fi plecat de mult, Băse arif dat și el, Iliescu poate ar fi continuat lupta în ilegalitate.

Cum stăm cu vulnerabilitatea printre cei apropiați lui Isus? Petru păstrează secretul organizației, refuzînd să se deconspire. În nici un caz n-ar fi strigat Moarte fariseilor! în fața prezumtivului pluton de execuție. Adio vulnerabilitate. Ucenicul, discipolul, studentul cel mai conștient de misiunea învățătorului său refuză să-l imite.

Se pare că visele instaurării iminente a Împărăției nu se concretizau prin sacrificiul de sine, prin suferința cu liderul, ci speranța într-o intervenție divină. (Pe care atît de mulți dintre noi o căutăm, o implorăm, o imaginăm, dar o plasăm divinității, neasumîndu-ne nici o responsabilitate în afara rugăciunii sau pocăinței anonime, la modul general, în tainicul ungher al intimității noastre.) Să intervină legiunile de îngeri. Să facă cel de sus ceva.

Dar Isus a băut pînă la fund paharul vulnerabilității. Al rușinii absolute. Al eșecului primordial. Acuzațiile inventate, condamnarea pe nedrept, batjocorirea, schingiuirea și în final moartea în chinuri nu fac decît să ateste definitiva și iremediabila despărțire de realitate. Părăsit de oameni, de Dumnezeu și desacralizat (în sens iudaic) este totuși pus într-un mormînt. Este separat la modul absolut. Ca și cînd n-ar fi existat.

Și de aici începe lupta pentru recuperarea handicapului. De fapt linia de sosire nu a fost marcată de piatra mormîntului. Aceea a relansat cursa.

Vulnerabilitate controlată? Redusă? Temperată sau ajustată? Greu de spus. Totuși un tip de vulnerabilitate ce a dus la confruntarea cu moartea.

De aici începe un crescendo, de cele mai multe ori prost înțeles. (M-am gîndit dacă prost este cel mai bun cuvînt pe care pot să-l folosesc, dar cred că ilustrează cel mai bine limitarea noastră, a oamenilor.) Isus revine. Isus convinge. Isus are o addenda la aventura anterioară. Ba Isus se înalță la cer și curînd trimite Duhul Sfînt.

De cele mai multe ori este criticată asocierea Bisericii cu statul, începînd cu Constantin cel Mare. Să nu uităm că la puține zile, nu după 300 de ani, apostolii găsesc cu cale să decreteze că ei nu se pot face vulnerabili. Nu se pot înjosi, adică face de rușine, să ajute oamenii cu mîncare. Ei au o altă chemare. Chiar mă întreb, ce chemare i s-ar fi potrivit lui Isus, după ce a părăsit cerul pentru a se întrupa…

Apostolii au susținut că trebuie aleși alți oameni, mai puțin importanți, cu o poziție mai puțin semnificativă, ca să se ocupe de treburile de jos. Considerați ciudat că primul martir după Isus este Ștefan, un anonim? Sau dacă vreți, un picollo?

Deși foarte vehement din punct de vedere verbal, fără să se facă prea vulnerabil, Ștefan este lichidat în mod clasic de către iudei. Alții ca el, incluzîndu-i și pe apostoli, mor și ei.

Dar care este lecția pentru mine? Ce ar trebui să învăț? Păi în primul rînd, istoria bisericii consemnează o evoluție. De la paralelismul templului din Ierusalim și o conducere colectivă în care apostolii au părăsit deja stilul lui Isus, la un tip de instituție sistematic ierarhizată. De asemenea, putem consemna în cei 2000 de ani o diversitate ce tinde spre haos la ora actuală, dar o diversitate care în cele mai multe cazuri a pierdut din vedere vulnerabilitatea inițială. Sau mai concret, biserica a fost interesată mai mult de invulnerabilitate.

Azi, și acest model nu provine de ieri, de alatăieri, și nici de la decretul de la Milano din 313 prin care se legaliza creștinismul, liderul și implicit Biserica (sau invers, pentru că așa ar fi ordinea firească, Biserica și implicit liderul creștin), nu ia în considerație vulnerabilitate. Ba mai mult, o combate, punînd accentul pe siguranță, pe certitudine, pe organizare, pe programare și pe autoritate.

Liderii care ne conduc (din diverse motive) optează pentru invulnerabilitate, în baza mandatului dumnezeiesc. E mult mai dramatic să ceri să se coboare foc din cer, să vindeci decît să suferi, să alungi demonii decît să-i suporți. Desigur o contradicție în termeni ce dă nas în nas cu un paradox. E ca și cînd în odaia de sus, în fața celei mai importante decizii, Isus s-ar fi uitat în oglindă și s-ar fi întrebat: Merită să mor pentru gașca asta de ignoranți, pentru poporul ăsta sau pentru întreaga omenire? Și privindu-și atent trăsăturile fine ale feței arse de soare ar fi răspuns tot el. Oare ce ar fi răspus?

Să mă fac vulnerabil sau invulnerabil? Ce este mai bine? Sau mai tentant?

Pentru mine mai tentant este invulnerabilitatea. Iată de ce aleg mult mai ușor poziția invulnerabilității în dauna vulnerabilității. Iată de ce inteligența emoțională nu este doar despre cîștig, despre superioritate, ci despre altceva. Pentru simplul motiv că descoperirea umanității noastre (așa cum a fost intenționată de Dumnezeu) nu se rezumă la o viață ușoară, la cîștig și progres, nici măcar la fericire așa cum și-o înțelege fiecare.

Din același motiv este mult mai greu să dau întîietate altuia, să ajut dezinteresat, să pierd ca altcineva să cîștige, sau mai bine zis să cîștig atunci cînd altcineva cîștigă.

Pentru că pierderea noastră/mea nu este pierdere, ci o investiție în altcineva. O investiție care continuă.

Ne căsătorim. Facem copii. Investim în ei. Cu toate acestea nu spunem că pierdem. Din mai multe motive. În mod similar Dumnezeu a făcut cu noi același lucru. Ce mare filozofie este să facem la fel? Îmi este rușine? Îmi este frică? Sau pur și simplu nu știu cum?

Atunci să mă întreb: Ce fel de Biserică vrem să avem? Ce fel de lideri vrem să avem? Ce fel de Biserică vrem să fim? Ce fel de lideri vrem să fim?

Acum, și în viitor pentru că paradoxul Mielului ce judecă lumea, a Mielului biruitor și răzbunător aparține viitorului, în nici un caz prezentului și ca urmare, modelul invulnerabilității nu poate fi unul actual.

A fi sau a nu fi Bodnariu, aceasta-i întrebarea…


Abuz, refuz, banuz… ar fi fost titlul inițial. În lipsa unuia mai bun. Sau de fapt în lipsa unuia care să spargă banalul. Dar să revin la meandrele concretului și la banalul situației.

Aș începe prin a menționa încă o dată, așa cum am făcut-o de mai multe ori pe acest blog, că am început să ne triem prietenii și să ne acceptăm dușmanii (cel puțin cei ideologici) cu ajutorul unor ochelari străini: rama și sticla sunt străine. Este normal, cred eu, ca în unele etape ale vieții să luptăm pentru o cauză sau alta și să ne pomenim cu adversari neplăcuți (adică dintre prieteni) și cu aliați și mai neplăcuți (adică dintre inamicii noștri ideologici). Cam așa s-a întîmplat cu cazul Bodnariu.

Ce sper eu, cu toate că prin natura mea sunt un radical, un alb-negrist ce nu admite jumătăți de măsură și un războinic ce nu uită (sper, zic eu), ca după ce lucrurile se vor mai liniști, să intrăm în normal, să ne re-împrietenim, să analizăm la rece ce am greșit și ce am făcut bine, să ne iertăm și să mergem mai departe. Nu ca și cînd nimic nu s-ar fi întîmplat, ci ca după un somn bun, să ne sculăm cu mintea limpede, cu inima împăcată și cu dorința și convingerea că lucrurile pot fi tranșate corect. Chiar dacă aș ști ce înseamnă acest corect nu vrea să spun pentru că, nu-i așa, situația nu s-a calmat. Deocamdată.

Dar aș încerca ceva. Știu că nu voi fi pe placul tuturor participanților și implicaților într-o tabără sau alta, dar trebuie să plec de la un punct. Cum mă cunoașteți și mă știu și eu un pic cam extremist, după cum v-am mărturisit deja, o să am mai multe începuturi…

Unul ar fi un răspuns la întrebarea pusă ieri parcă de cineva pe Facebook: De ce dau share  de pe blogul domnului Mănăstireanu? Cu asta ar trebui să închei de fapt, dar, ca să nu vă plictisesc cu pledoaria mea și ca să vă dau posibilitatea încheierii dialogului (pentru cei cantonați în zona să se facă dreptate sau să murim cu ei de gît…), mărturisesc că mă cunosc cu domnul Mănăstireanu de prin 1983. Am petrecut un an la Londra studiind teologia și am fost colegi de doctorat. În plus ne aflăm pe aceiași poziție în ceea ce privește rolul și importanța ucenicizării în Biserică. Cu toate acestea, ne despart poate mult mai multe chestiuni. De exemplu, eu nu admit ca și domnul Mănăstireanu că Dumnezeul nostru este același cu Allah (din multe considerente), nu împărtășesc nici aceiași credință, adică cea anglicană, cu toate că avem unele afinități pe direcție protestantă, și probabil că nici nu avem aceiași practică în ceea ce privește creșterea copiilor, eu fiind mult mai apropiat de practica familiei Bodnariu. În egală măsură, nu recurg ca și dînsul, la un limbaj tranșant în ceea ce privește dialogul cu opozanții. Din care cauză nu avem aceiași prieteni și inamici ideologici. Deci, ca să zic așa, în pofida asemănărilor și în ciuda deosebirilor am avea motive să ne situăm pe poziții antagoniste. Cu toate acestea îl reproduc sau reproduc ceea ce publică. Uneori.

Acestea fiind zise, aș dori să vă pun o întrebare. De fapt să reproduc o întrebare: De ce unele națiuni reușesc, au succes, sunt prospere, în timp ce altele, orice ar face nu? Dacă ne uităm la țara noastră și vedem statisticile, observăm că pe vremea comunismului, ea era, cu excepția Albaniei, ultima din Europa. Acum este ultima din Uniunea Europeană, cu excepția Bulgariei. Nu progresăm în ciuda schimbării sistemului. Nu reușim să depășim un stadiu de dezvoltare ca popor, ca națiune, ca țară. Cu toate că vrem mai mult, mai bine, mai sus. Nu ne merge. De ce? Urmăriți din clipul de mai jos imaginile de la 19.20

Va schimba ceva acțiunea anti-Norvegia? Va schimba cu ceva Barnevernet-ul? Probabil că da. Va aduce acest val de energie descătușată copiii înapoi familiei Bodnariu? Probabil că… Nu știu. Nădăjduiesc ca orice părinte că da. Dar nu aceasta este întrebarea cea mai importantă. Cea mai importantă întrebare este dacă tot acest caz va schimba țara noastră, familia mea, pe mine. Căci altfel nu are sens. De ce? Pentru în eventualitatea unei victorii a cauzei anti-Barnevernet cei ce vor cîștiga vor fi tot norvegienii. Vor cîștiga o instituție mai bună, în aceleași condiții de trai, la același standard de viață. Nu cred că legea din Norvegia va stipula că de acum încolo vei putea să le mai arzi copiiilor o pălmuță la fund și să le administrezi o urecheală din cînd în cînd. Să fim serioși. În țara în care cerșetoria nu există pînă n-am reintrodus-o noi românii, nu se va reveni la practici catalogate barbare prin lege.

Unde eu aș vrea să văd schimbarea, este aici. La mine acasă. În țara în care trăiesc. Nu contează că familia Bodnariu se întoarce în România. Aș vrea ca familia Bodnariu să fie liberă să-și crească copiii, dar aș mai vrea să facem ceva ca să schimbăm nenorocitul ăsta de sistem în care trăim și căruia ne supunem aproape orbește. Aș vrea să spun că a trecut destul timp de cînd s-a desființat Partidul Comunist Român, dar noi, nu norvegienii, trăim cu aceleași metehne comuniste și preferăm să dăm bir cu fugiții, să luptăm pentru o cauză externă, decît să schimbăm ceva ce ne afectează direct, în fiecare zi și pe majoritatea dintre noi.

Nu am o afiliere politică și nu cred că la ora actuală politicienii din România scot țara noastră din marasmul în care se scaldă. Același lucru se poate constata și în domeniul religiei. Al învățămîntului și al justiției. Nu cred că mai trebuie să adaug ceva. Dar aș vrea să facem ceva concret să se schimbe ceva AICI și să se schimbe DEFINITIV.

Noi creștinii o tot dăm cu păcatul, Satana, Dumnezeu și Biserica. Și? Bînguim o rugăciune, două și gata. Nu facem nimic. NIMIC!

Foarte bine că s-au aliat cultele. Că s-au unit pentru o cauză comună. Întrebarea mea este: ce urmează? Cîștigată sau pierdută, această cauză nu ne mută cu un milimetru mai aproape de vîrful ierarhiei mondiale. Sau europene. Cînd vom avea disponibilitatea, curajul, hotărîrea și energia de a schimba ceva aici la noi? Și de a schimba definitiv. Cînd ne vom transforma din pesimiști în optimiști? Din consumatori în catalizatori. Cînd impactul va fi atît de mare încît nu va putea fi oprit de ceea ce este imoral, decadent, auto-destructiv și abuziv?

Ei, da! Întrebarea nu este de fapt a fi sau a nu fi Bodnariu. Întrebarea este alta. Este aceea ce ne va aduce pe toți împreună pentru a ne schimba optica, mentalitățile, țara și de a trăi altcumva pentru a produce schimbarea. Una definitivă. Aici și acum. În ROMÂNIA.

 

 

Requiem pentru (o) biserică


Mă produc miercurea la radio. Nu-i de mirare că producția mea stîrnește reacții. Asta și urmăresc. Dacă producția mea n-ar face așa ceva, mai bine pescuiesc la copcă.

Cu o indignare sfîntă o doamnă se terifia că mă iau de biserică. Că o critic. (Madam, dacă nu ne criticăm noi, las că ne critică alții de nu ne vedem!) Și gîndeam cu voce tare: Dacă Isus a murit pe cruce ca noi să ne-nvîrtim de trei ori de Paște în jurul unei construcții și să primim/dăm pungi cu dulciuri de Crăciun, atunci una din două: Isus a murit degeaba ori biserica nu este ceea ce trebuie.

Refuz să cred că prima afirmație este adevărată. După cum refuz să cred că cea de-a doua nu este. Dacă Dumnezeu și-a lăsat Cerul, s-a întrupat ca om, a trăit printre oameni, a murit, a înviat și s-a ridicat la Cer pentru noi, atunci Biserica ce continuă să-l ignore pe aproapele are o mare problemă.

Pe de altă parte, dacă doar pentru viața asta ne-am pus nădejdea în Isus, atunci suntem niște ființe jalnice, vrednice de milă. Și atît. Însă dacă după viața asta mai este ceva, atunci mă arunc și în foc ca să salvez pe cel ce arde.

E cazul să cîntăm prohodul unei biserici neimplicate în România. Din cenușa acestei biserici ce stă cu spatele întors la națiune în timpul a trei zile de doliu național trebuie să se nască biserica militantă, implicată, vie și gata de sacrificiu. Dacă pentru niște tineri ce au murit în chinuri groaznice s-a ieșit în stradă și a căzut guvernul. Dacă poporul s-a săturat de corupție, de profitori și de aranjamente politice după un concert rock eșuat, biserica ar trebui să-și re-evalueze agenda. Dacă s-a săturat și ea de corupție, profit și aranjamente politice.

De ce ar trebui să aștepte înaltele fețe bisericești revenirea Mielului pentru a-și arunca-n țărînă sfintele și scumpele coroanele, odăjdiile și scumpeturile acumulate din sudoarea poporului? N-ar putea da Biserica o pildă?

Am ajuns ca Franța înainte de Revoluția din secolul XVIII cînd monarhia, nobilimea și clerul făceau legea. La noi politicienii, îmbogățiții și biserica fac legea. Și huzuresc. Dar noi avem voturile. Cui le dăm?

O biserică bogată a atras totdeauna oameni avizi de bogăție. O biserică neimplicată a atras totdeauna leneși și profitori. Și absenteismul ei a  avut efect asupra moralității poporului. Unul negativ.

Cînd se spune să faci ce spune popa, nu ce face popa e cazul să te întrebi care este menirea unor astfel de slujitori ai Bisericii. Pentru că nu poți impune o ținută morală înaltă de pe o poziție ipocrită.

Nu poți cataloga tineretul ca fiind satanist cînd stai la masă cu minciuna și cu luxul vizionînd nenorocirea propriului popor și afișînd o indiferență de-a dreptul cinică. Poporul n-are ce face cu astfel de biserică. Ba aș îndrăzni să spun că nici Dumnezeu n-are ce face cu o biserică de tipul ăsta.

După 22 decembrie 1989 patriarhul și-a dat demisia. Și bine-a făcut. Apoi a revenit. Și rău a făcut. A fost repetarea greșelii. Nu a fost singurul din istoria bisericii ce a făcut asta.

Dacă poporul nu cere azi demisia patriarhului nu înseamnă că-l și aprobă. Nu. Înseamnă că nu-l mai interesează. Trist. Să fii păstor, dar să n-ai turmă… Să fii bogat, dar să n-ai cui să-i faci un bine. Să-l ai garant pe Dumnezeu și să ți se spună că Dumnezeul tău nu mai e și Dumnezeul lor.

Trist ca un requiem. Requiem pentru o biserică…

Anunț de ultimă oră: experimentul a reușit!


Deschide cartea de istoria bisericii!

Indiferent ce carte românească ai deschide despre istoria bisericii NOASTRE vei constata că autorii consemnează, susțin și argumentează că ființa acesteia a fost conservată în Transilvania prin credința poporului. Vezi mai ales rezistența la impunerea Reformei în aceiași provincie. Vezi rezistența românilor adesea violentă împotriva unirii cu Roma, mai ales între 1700 și 1764. Vezi un pic mai tîrziu botezarea forțată întru credința ortodoxă a ungurilor de către răsculații lui Horea, Cloșca și Crișan, ale căror imortalizare în vitralii se poate constata dincolo de poarta episcopiei din Oradea.

Poporul, poporul și iar poporul. Măria Sa Poporul este lingușit, este împuternicit și este slăvit. N-am nimic împotrivă. Ba chiar îmi place acum.

Dar oare de ce acum?

Acum pentru că a treia zi după potop prea-fericirea sa bisericească a hotărît ca Biserica Ortodoxă Română se implică şi face slujbe speciale la Colectiv şi pentru victime la patru zile după tragedie, patriarhul Daniel oficiind, marţi dimineaţă, o slujbă de pomenire la Catedrala Patriarhală, după care a mers la slujba de îmormântare a femeii de serviciu de la clubul Colectiv şi la înmormântarea lui Claudiu Petre. La clubul Colectiv au fost trimişi trei preoţi de la Administraţia Cimitirelor, care au ţinut o slujbă, în timp ce mulţi preoţi au făcut slujbe în ţară, unii dintre ei donând sânge pentru răniţi. (vezi Mediafax)

De ce TOCMAI acum?

Pentru că patriarhul aceluiași popor iese public (ah, ce-mi place, să sperăm că nu e adevărat!).  După slujba pentru femeia angajată la negru de la clubul Colectiv, patriarhul a fost asaltat de jurnalişti care l-au întrebat de ce slujbele speciale au fost făcute cu întârziere. “Nu învăţaţi dumneavoastră Biserica ce rol are ea. Învăţaţi mai bine ce-i credinţa ortodoxă.” (Mediafax)

Și a spus asta după patru zile, confirmînd că experimentul strict secret preotul invizibil a reușit. Biserica se poate lăuda că a depășit secretele laboratoare din Zona 51, Los Alamos, Celeabinsk și Stara Zagora. Preoții de altfel ultra vizibili în odăjdii colorate, firuite cu aur și personalizate specific, ca nu cumva să se confunde cu poporul de rînd, au reușit, în ciuda tuturor piedicilor puse de stat, popor, istorie și Satana, să fie prezenți la clubul Colectiv încă din prima zi, dar să fie INVIZIBILI.

Ba, în ciuda atîtor afirmații că Biserica invizibilă nu există, Biserica Ortodoxă Română a demonstrat că tocmai ea este această biserică invizibilă. Cel puțin pentru cîteva zile. Nu vă supărați, nici altele nu au demonstrat altceva. Am văzut un singur Monsenior acolo…

Cu chiu, cu vai patriarhul a dat dezlegare la invizibilitate. Nu se cădea, dar și-a călcat pe inimă. Din respect pentru cei morți. Pentru cei vii. Pentru firma ce trebuia protejată. Adînc resemnat, patriarhul a apăsat pe butonul VIZIBIL. Cu mare RETICENȚĂ. Cu durere în inimă. Cu regrete, poate eterne…

Deci, să se facă ziuă! Să vină morții la Biserică. Să le arate preoții și prea-fericirea sa personal ce înseamnă credință. Că politicienii le-au arătat ce înseamnă înaltă ținută morală. Și spirit civic. Și modestie. Și dragoste de țară. Și trai decent. În loc de să trăiți bine, SĂ MURIȚI BINE!!!

Mint oare cărțile de istoria bisericii scrise de școliți preoți ortodocși că acest popor este cel ce conservă și duce credința ortodoxă mai departe? Ce va spune istoria bisericii în legătură cu aceste evenimente?

A few good men – Cîțiva bărbați onorabili


Dilema oamenilor onorabili ce se sacrifică pentru binele celor mulți nu e nouă. N-am să citez prea multe exemple, doar cîteva mai relevante. Hitler s-a sacrificat pentru Germania. Păcat că au murit atît de mulți pînă a ajuns el să moară. Stalin nu admitea ca cineva să intervină în favoarea vreunei victime a sistemului condus de el pentru că ar fi interferat cu binele absolut al statului. Oare de ce Stalin nu s-a auto-epurat? Ceaușescu și-a consumat viața de dragul poporului care-l iubea numindu-l cel mai iubit fiu al poporului. În final atîta dragoste l-a ucis. Pe el și pe soția lui. Au mai fost niște victime colterale…

Ideea e că cineva trebuie să se sacrifice pentru binele celor mulți. În tragedia greacă fiul este dat la moarte de mamă pentru binele poporului. Idee de altfel foarte trîmbițată sub regimul comunist. Dar problematica se concentrează în jurul conflictului dintre a face bine, a rămîne cu onoarea nepătată sau a face și mai mult bine și a risca să îți pătezi onoarea. Ceea ce de obicei eroul principal consideră că este onorabil intră în conflict cu morala absolută sau cu însăși principiul binelui. Paradoxal, nu este cu putință să faci mai mult bine fără să faci și  rău.

De exemplu, un guvern poate da o lege pentru ajutorarea celor fără locuințe ce dorm pe străzi, în parcuri sau pe sub poduri, decretînd că anumite case, apartamente sau hoteluri cu excedent de spațiu să fie puse la dispoziția celor defavorizați. Ideea e bună pentru aceștia, dar proprietarii drept își vor vedea confiscate sau distruse proprietățile pentru care au muncit cheltuindu-și nervi, bani, resurse, timp. Cu alte cuvinte în ciuda unui bine superior, apare un rău iremediabil. Valabil și pentru eroii pasajului de început: Hitler, Stalin, Ceaușescu.

Toată discuția asta mi-a fost reamintită de filmul A Few Good Men. Un tînăr cutează să-i conteste valorile și deci onoarea unui comandant dur ce era în drum spre avansare la Washington. Comandantul ce face caz de onoare minte.

Și aici aș vrea să duc raționamentul meu mai departe. Aș vrea să întreb de ce în Biserică s-au luat atîtea măsuri bune, ca mai apoi să se dovedească că răul ce a rezultat a fost mai mare decît binele intenționat? Cîteva example: arderea pe rug a a Ioanei d’Arc, a lui Jan Huss, convertirea forțată a evreilor din Spania post-maură?

Oare convertirea forțată mai este convertire? Ce este convertirea? A înlocuit Biserica lichidarea unor păgîni cu o convertire formală? Care este marele bine? Cine și-a pătat onoarea, biserica sau evreii?

În ziua de azi multe biserici cer nașterea din nou a păcătosului devenit convertit, dar oare nu cumva pentru un măreț bine ipotetic riscă să-și păteze onoarea și declanșează un rău ce nu mai poate fi întors din cale? Unde trebuie trase limitele?

De ce Biserica din România acționează ca o societate secretă în care nu există Curte de Apel? Dar ce vorbesc eu, nu există nici măcar un minim de proceduri pentru a preveni abuzurile. De cîte ori onoarea Bisericii sau a oamenilor ei a fost apărată arbitrar în stil Tanacu cu vieți măturate sub covor și suflete pustiite?

Dacă tot se întreabă unii de ce Biserica din România a ajuns într-o înfundătură, poate ar trebui să-și pună pe lîngă întrebarea,

Cum de am adus-o aici?

De ce a ajuns aici, dacă pînă acum toate lucrurile mergeau bine și nu a existat nici un semnal că nu este așa?

Care sunt acei cîțiva bărbați onorabili ce își asumă responsabilitatea aceasta și pînă unde sunt deciși să meargă, pînă la Cruce?

Isus ridică glasul și spuse: Ședință!


Într-una dintre revistele Uniunea Sovietică de prin anii 60 era un articol despre schimbul de experiență dintre un echipaj al unui pescador sovietic și un echipaj al unui pescador japonez. Comandantul sovietic era intrigat de cît de mult pește pescuiesc japonezii. Comandantul japonez îl întrebă pe cel sovietic ce se întîmplă. Acesta îi mărturisi că dacă nu găsesc pești își convoacă întreg echipajul la ședință ca să vadă care sunt cauzele eșecului. Comandantul sovietic îl întrebă direct pe cel japonez cum de ei reușesc să prindă pește. Simplu, spuse japonezul, noi continuăm să căutăm, nu facem ședințe!

Isus tocmai fusese criticat de ucenici că nu i-a păsat de Lazăr. Întîrziase prin țară în loc să se îndrepte cît mai repede spre cel bolnav. Ba acum Lazăr murise. Marta pierduse orice speranță. Ucenicii nu-și puteau explica de ce Isus întîrziase peste măsură, Lazăr era deja în mormînt de patru zile.

Și totuși Isus stătu în fața mormîntului și îi spuse lui Lazăr să iasă afară. Nu se întîmplă nimic. Lazăr era doar mort. Un mort nu aude. Un mort nu îndeplinește ordine. Un mort nu iese dintr-un mormînt doar pentru că cineva vrea ca el să iasă. Un mort nu se mai supune legilor lumii vii.

Confruntat cu un potențial eșec Isus convocă o ședință fulger a celor 12.

– O fi de vină umiditatea! – spuse Andrei.

– Eu cred că slaba gestiune a resurselor financiare! – mărturisi Iuda.

– Nici pomeneală, se amestecă în vorbă Ioan. Nu cred că ne-am rugat destul!

– Posibil, se răsti la el Iacov. Dar îți dai seama că închinarea s-a veștejit de tot? D-acolo ni se trage!

– Să nu-mi spuneți mie Simon, dacă nu-i de vină lipsa de organizare. Ne-am lălăit ca oile pe cale…

– Ba ne-am cam pierdut identitatea,  murmură în barbă Matei.

– N-avem destui tineri, e clar! – îngăimă uitîndu-se chiorîș la Petru Bartolomeu.

– Mai bine am fi dat fuga cînd am auzit că-i bolnav, spuse Filip. Eu aș fi fugit mai repede…

-V-am spus eu că nu cred c-o să meargă! – spuse Toma.

– Oricum n-aveam nici o șansă. E doar un show – se plînse Levi.

– Dacă ne impunea comunitatea, uniunea să venim mai repede, sigur trăia, explică Simon Cananitul.

– Nu merge așa, ăsta-i serviciu divin atractiv? Și pe vremea bunicii mele am văzut o trupă de închinare mai antrenantă. Dacă fratelo ar lua chitara, eu aș spune o poezie scrisă de mine! – completă Iacov, fiul lui Alfeu.

Sătul de propunerile lor Isus strigă încă o dată:

– M-am săturat. N-ați înțeles nimic. Lazăre, ieși odată afară!!!

Morala: Biserica să continue să pescuiască nu să facă ședințe.

Semnale de alarmă?


Pe net spune cîte un pastor, recent unul baptist, apoi unul adventist, apoi iar unul baptist din America că trag semnale de alarmă. Personal n-am văzut ca bisericile să fie dotate cu așa ceva. Recunosc, nu am fost în toate. Dar în cele în care am fost nu existau în dotare mecanismele de oprire rapidă în caz de pericol. Că la astea sunt bune semnalele de alarmă ce au fost instalate în vagoanele de tren.

Ce admir la acești pastori este că au curajul de a le trage. Cam tîrziu, cam anemic, cam inutil. Trenul bisericii merge înainte așa cum zicea un alt pastor baptist din străinătate ca pe vremea Noului Testament. Pentru că dacă stăm să ne socotim, zice el, nici pe vremea lui P & P (Petru și Pavel) nu era mai bine, dar creștinii erau mai pozitivi, mai optimiști. Și eu sunt optimist și spun că se poate și mai rău!

Eu, asemenea cetățeanului turmentat din renumita scrisoare a lui Caragiale vreau doar să pun o întrebare: Ce ați făcut domniile voastre în ultimii 25 de ani de maximă păstorire a turmei personale?

Funcții ați avut. Oarece sponsorizare extra-bugetară idem. Nimeni nu va demolat adunarea. Nimeni nu va luat nici măcar pisica din prag. Și nici nu ați fost confruntați cu călătorii primejdioase de s-a rupt corabia sau avionul sub voi. N-ați căzut între frați mincinoși. Nu v-a lovit Satana cu vreun beteșug inexorcizabil. Dimpotrivă, vă văd bine mersi, la costum, la mașină, zîmbitori și iresponsabili.

Pentru că dacă ați păstorit turma de mioare, ar fi trebuit să fiți responsabili și să spuneți, că vă asumați responsabilitatea eșecului. Că doar nu victima este responsabilă. Victima cine-i, ca să nu pierdem din vedere esențialul? Ați condus, ați învățat, ați predicat, ați dat exemplu. Cum?

Urmările se văd acum și le recunoașteți, dar e dificil, ba chiar nasol de recunoscut că responsabilitatea vă aparține. Doamne, am dat-o-n bară! Păi ați dat-o-n bară bine, că lucrurile merg mai rău decît pe vremea comuniștilor, cînd nu era permis să meargă mai bine.

De aceea nu este de ajuns să trageți unul, două, nouă, o mie, un infinit de semnale de alarmă! Trageți-vă de păr, sfîșiați-vă hainele, faceți rost de saci și cenușă și vedeți că poate vă pocăiți de toate alea cîte le-ați menționat voi.

V-a ajuns cuțitul la os? Constatați că acum e rău. Ce bine! Asta dovedește că sunteți în deplina facultate mintală și că nu ați luat-o pe lîngă. Conștienți, lucizi, obiectivi în oarecare măsură, a venit ceasul, după cum mărturisiți să vă cereți iertare pentru păstorirea falimentară, pentru conducerea de doi bani. Ați înțepenit în scaune, ați manipulat în așa fel încît ați ajuns infailibili și acum recunoașteți că ați ajuns la capătul liniei.

Bun. Vă rugăm, nu vă mai cramponați de mînerul semnalului de alarmă. Coborîți, dați în primire și dacă vă recunoașteți vina poate veți fi iertați. Dacă nu, nasol!

E vremea unei schimbări masive în România. Mă bucur că ați oprit trenul Bisericii ce l-ați îndreptat spre dezastru. De aici poate continua Isus Cristos.

 

Mai întîi practică, apoi teorie


În bisericile baptiste copiii credincioșilor pot să cînte la cor, să recite poezii în biserică. Poate și celor maturi veniți din afară le este îngăduit să se implice în așa ceva. Dar nu uităm că atunci cînd cineva se simte sau este păcătos nu mai cîntă la cor, nu mai recită, devine pasiv în mod deliberat pentru că a păcătuit. Ba se adaugă zile, săptămîni, luni sau ani de auto-interdicție.

Această practică este împrumutată din Vechiul Testament unde leviții erau separați de restul poporului ales și trebuiau să fie curați pentru a-și îndeplini slujbele. Aceiași practică era în cazul preoților.

Dar oare n-ar fi mai eficient pentru cei ce vin în contact cu biserica să li se dezvolte un sentiment de apartenență care ar ușura integrarea lor? Teoria atașamentului n-a fost inventată de cineva în secolul XX. Ea a fost inoculată în genele noastre încă de la început.

Ca urmare, practica care-i dă celui ce se apropie de Dumnezeu un sentiment al apartenenței față de un grup și de valorile lui îi va fixa mult mai ușor, cu efecte îndelungate, teoria sau doctrina acelei biserici.

În felul acesta bisericizarea, ca să mă exprim așa, devine un proces natural ce se confundă cu nașterea din nou, convertirea și identificarea cu comunitatea. Urmînd această cale credinciosul ce acceptă și este acceptat se identifică cu valorile comunității. El/ea rămîne activ/ă pentru că integrarea continuă. Sensul ei este pozitiv, iar pericolul abandonului personal și/sau al abandonării sale de către comunitate este minim.

 

Adio idealism, adio Biserică Baptistă!


Dumnezeu este idealist. Isus Cristos a fost un idealist. Pe lîngă faptul că s-a întrupat într-un om, a suferit și a fost omorît, conform teologiei apusene el ne-a răscumpărat prin jertfa sa din păcat. A făcut-o pentru binele nostru. Ba, a și trimis Duhul Sfînt și mijlocește pentru noi. Dumnezeu este idealist pînă la capăt dacă pedeapsa sa a căzut asupra Fiului său și noi am scăpat. Ar fi deci firesc ca noi creștinii să fim idealiști pentru că altfel bisericile s-ar transforma în cluburi, burse de valori, peșteri de tîlhari, sedii de partide, bănci fără sentimente sau piste de alergat fără suflet.

Cu toate acestea la noi în țară se constată că după 2000 de ani de la întrupare și după 25 de ani de libertate religioasă situația nu este prea roză.

Un specialist mărturisește sec că Biserica baptistă din România va avea mari probleme în viitorii 20 de ani. Problemele ei majore cu care se confruntă deja sunt scăderea natalității, migrarea tinerilor, numărul mic de pastori mai ales la sate, scăderea importanței rugăciunii, influența negativă a programelor religioase tip spectacol, pierderea identității baptiste, accentuarea exagerată a autonomiei locale în detrimentul asocierii și lipsa unei viziuni coerente au dus și vor continua să ducă la extincția Bisericii Baptiste din România.

Alte cauze pomenite sunt „lipsa de dedicare a păstorilor, a creativității în lucrarea evanghelistică și misionară, starea deplorabilă a unor lăcașe de cult, promovarea insuficientă în mass-media, implicarea firavă în proiectele sociale, conflictele personale nerezolvate între unii membri ai bisericilor, discreditarea sistematică a liderilor din trecut si prezent și chiar a instituțiilor cultice, dar mai ales lipsa unei viziuni  coerente și îndrăznețe pentru dezvoltarea mișcării baptiste la nivel național. Accentuarea exagerată a rolului autonomiei locale în detrimentul unei implicării mai mari a comunităților locale și a Uniunii, a făcut ca baptiștii să piardă teren in fata altor culte și să stagneze. Lipsa unor proiecte comune nationale ne determina sa pierdem din vizibilitate si demotiveaza adeseori bisericile…”

Cu alte cuvinte, sunt tot mai puțini baptiști, iar cauzele scăderii numărului lor nu sunt de natură spirituală, ci mai ales organizatorică. Absenteismul pastorilor, clădirile părăginite ale adunărilor, slaba salarizare, vorbirea de rău a liderilor (ce au colaborat sau nu cu Securitatea), absența din mass-media, proiecte sociale eșuate, conflicte interne, prea puțină rugăciune, servicii divine arhaice sau elitiste și lipsa de know-how ce ar fi produs viziuni semețe și ar fi atras admirația concetățenilor și aderarea la Cultul Baptist sunt principalele cauze ale diminuării numărului membrilor din acest cult.

Fără să o spună explicit articolul trage un semnal de alarmă: Atenție, baptiști în pericol de extincție! Destul de tardiv și destul de limitat semnalul, și asta din mai multe motive.

Nu aș vrea să fac o analiză a președinților Uniunii Baptiste din România din ultimii 25 de ani. Ar fi inutil pentru că acești președinți nu au făcut nimic ca să schimbe ceva. Nu există nici o măsură, decizie, faptă, idee, prin care starea de fapt a Uniunii să fi fost îmbunătățită. Ce au urmărit acești președinți, mai ales că unii dintre ei au avut la dispoziție două mandate, nu pot să înțeleg. Și nici nu e treaba mea.

Un observator lucid însă deduce din problemele Bisericii Baptiste asupra cărora aruncă vina specialistul că în mod logic reușita, succesul, dezvoltarea și evident starea de bine a Bisericii Baptiste ar trebui să apară dacă

ar crește natalitatea, nu ar emigra tinerii, numărul de pastori mai ales la sate ar fi mai mare, rugăciunea ar crește ca importanță, programele religioase tip spectacol ar fi evitate, nu s-ar pierde identitatea baptistă, nu s-ar accentua exagerat autonomia locală în detrimentul asocierii și ar exista o viziune coerentă. Alte îndreptări pozitive ar trebui să fie dedicarea păstorilor, creativitatea în lucrarea evanghelistică și misionară, îmbunătățirea stării unor lăcașe de cult, promovarea suficientă în mass-media, implicarea activă în proiectele sociale, lipsa conflictelor personale între unii membri bisericilor, lăudarea sistematică a liderilor din trecut si prezent și chiar a instituțiilor cultice, dar mai ales o viziune  coerentă și îndrăzneață pentru dezvoltarea mișcării baptiste la nivel național. Diminuarea rolului autonomiei locale și implicarea tot mai mare a comunităților locale și a Uniunii. Cîteva proiecte comune nationale ne vor determina sa nu pierdem din vizibilitate si nu ar mai demotiva decît rareori bisericile.

Nu vă supărați, dar mi se pare că mai bine se pune lacătul pe bisericile baptiste și se începe de la zero cu ceva nou. Este biserica o intreprindere mecanică în care pe o parte intră resurse și pe cealaltă parte ies regimente, baxuri de credincioși statornici bine împachetați în credință, doctrină și dedicare? Eu unul m-aș mira!

Analiza specialistului este obiectivă pînă la un punct, dar se trece cu vederea lipsa unui aspect esențial. Acel aspect al stării de fapt ce se perpetuează deja de prea mult timp. Nu este nevoie să fii ditamai specialistul ca să observi că (prezentă la http://newsnetcrestin.blogspot.ro/2015/07/ionel-tutac-cauzele-stagnarii-miscarii.html?spref=fb) lipsesc cauzele spirituale ce au dus la lipsurile menționate.

Nu se spune nimic despre nașterea din nou, convertire, ucenicizare, părtășie. Nimic despre întruchiparea sau imitarea lui Cristos. Oare unde este lucrarea Duhului în Biserică? Unde este acceptarea suferinței în detrimentul confortului personal și unde este valorizarea idealului creștin? Scria cineva acum vreo 2000 de ani că în Biserică

nu mai este nici grec, nici iudeu, nici circumcizie, nici necircumcizie, nici barbar, nici scit, nici sclav, nici liber, ci Cristos este totul şi în toţi. Aşadar, ca nişte aleşi ai lui Dumnezeu, sfinţi şi iubiţi, îmbrăcaţi-vă cu o inimă plină de îndurare, cu bunătate, cu smerenie, cu blândeţe, cu răbdare! Îngăduiţi-vă unul pe altul, iertaţi-vă unul pe altul ori de câte ori vreunul dintre voi are vreo nemulţumire împotriva altuia! Cum v-a iertat Domnul, aşa iertaţi-vă şi voi! Dar, mai presus de toate acestea, îmbrăcaţi-vă cu dragostea, care le leagă pe toate într-o armonie perfectă! Iar pacea lui Cristos să stăpânească în inimile voastre; la ea aţi şi fost chemaţi, într-un singur trup. Şi fiţi mulţumitori! Cuvântul lui Cristos să locuiască în voi din belşug! Învăţaţi-vă şi instruiţi-vă unul pe altul cu toată înţelepciunea! Cântaţi-I lui Dumnezeu cu mulţumire în inimile voastre cântece de laudă, imnuri, cântece duhovniceşti!  Tot ceea ce faceţi, cu vorba sau cu fapta, să faceţi în Numele Domnului Isus, mulţumind, prin El, lui Dumnezeu Tatăl.

 

Creștinism… de poezie


De mic copil am urît poeziile. Nu le prea țineam minte, mă fîstîceam (nu s-ar zice, nu?) și mai și plîngeam că nu-mi ieșea! Dar, nu vă speriați, îmi plăcea poezia. În serile de iarnă, la gura sobei și în lipsa tatălui plecat în tură de noapte, mama ne citea poezii de tot soiul. De la Somnoroase păsărele, la Peneș Curcanul și mai cîntam uneori și Mai am un singur dor. În șoaptă, pe ascuns ne fredona Trăiască regele în pace și onor…

Școala m-a făcut să țin minte poezii de lemn proletcultiste, rime grele din După melci, iar lapona Enigel încă mă mai bîntuie în nopțile friguroase. Mihai Beniuc, Dan Barbilian, Alecsandri, Goga, Coșbuc, Eminescu, Blaga, Nina Cassian, Tiberiu Utan și Victor Tulbure au fost unii dintre cei cărora nu le mai pot uita versurile. Dar ca orice versuri, dincolo de conținut, ideea poeziei m-a urmărit insistent, dar fără urmări. Nu am murit la Plevna, Grivița sau Smîrdan, după cum n-am arat ogoarele patriei cu tractorul colectivei pentru a scăpa de haturile și răzoarele impuse de proprietatea privată funciară. Visele copilăriei mi s-au spulberat datorită vîrstei, dar n-am devenit acel om de tip nou care și-ar fi pus întreaga viață la dispoziția partidului, a patriei socialiste sau a cauzei proletariatului. Tezele lui Nicolae Ceaușescu au avut efectul invers scontat.

Dar cînd am devenit creștin am observat un alt gen de poezie. Nivelul declamărilor nu trecea de clasa a VI-a (am avut o vecină actriță, așa că știu ce vorbesc), textele autohtone, cîndva poate vîrful de lance al liricii evanghelice miroseau a pășunism, înregimentare și lipsă de inspirație. Nu mai vorbesc de lungimea unor producții ce te făceau să cazi în dese și prelungi răpiri de un anumit gen.

Cina, botezul, nunta și evanghelizarea, dar mai puțin înmormîntarea, Crăciunul și Paștele, erau toate împănate cu texte re sau răs-produse, știute de mai toată lumea pe din afară, dar citite din carnețele editate cu multă pioșenie, dacă nu cu sfințenie de acum tipică. O nouă apariție era copiată mai ceva ca ultima casetă de muzică populară a fraților Petreuș sau ca să vin mai acasă, de o anumită muzică, cea a fraților Groza.

Nimic rău însă în asta. Oricum și muzica a evoluat cu profesioniști foarte bisericoși. Dar dincolo de declamarea textului producțiilor lirice, mesajul, de cele mai multe ori adresat etajului emoțional, nu depășea condiția unei biserici înguste, n-avea o anume țintă programată, ci părea mai degrabă descărcarea unui covor de bombe dintr-un avion ce se tîra cu motoarele păcănind a-melodic. De cele mai multe ori o biserică inofensivă ce trebuia să livreze un mesaj de care depinde viața ta nu reușea să transmită  prin mesajul liric acuta nevoie de Dumnezeu. Era mai degrabă o foială, decît o sforțare, era un murmur, mai degrabă decît un tunet.

Și mă gîndesc că tot astfel a rămas această biserică: avem un creștinism de poezie. Versurile povestesc despre minuni, dar minunile nu se mai re-editează. Ni se recită texte lirice fără accente tragice, cu tablouri cvasi idilice: sărbătoarea roadelor, a copiilor, a tinerilor, a fanfarelor, a corurilor, a școlilor, a grădinițelor, a cantinelor, a excursiilor, a agapelor și a taberelor. Ca să amintesc cîteva doar.

Și ne mai mirăm că la București se va construi cea mai mare moschee din Europa. Și cea mai mare Biserică din Europa. Că cea mai mare construcție e deja gata și-i adăpostește pe cei care aprobă toate legile.

Ne-am băgat creștinismul în construcții. În investiții pe termen lung. Și am uitat investiția pe termen scurt: omul. Omul pierdut. Sufletul. Creștinismul nostru de poezie n-are impact. Botezurile dispar. Convertirile s-au pierdut. Putem doar să scriem poezii despre așa ceva. Creștinismul nostru a rămas la nivelul vorbelor.   Al meselor rotunde. Al congreselor și conferințelor. Al discuțiilor. Al poeziilor. Un creștinism estetic, dar urît și ineficient, în ciuda intențiilor și a cuvintelor frumoase.

 

Isus în Absurdistan (2): ar fi fost bun Isus de pastor?


Isus mergea prin Absurdistan. Nu era Absurdistanul lui. Era al nostru. El a creat Pămîntul, noi – nu Diavolul – am creat ce este azi pe el. Adică Absurdistanul.

În primă instanță am văzut cum Isus încălca sabatul de dragul unui păcătos, fiind criticat de mai-marii sistemului religios ai zilei. În cel de-al doilea ne vom îndrepta atenția spre un alt aspect al Absurdistanului: dragostea față de autoritate.

Dacă citim evangheliile cu ochelari de pastor, nu ne vine să credem: Isus nu respecta autoritățile. Sau mai bine zis respecta autoritatea, dar nu autoritățile. Mai ales pe cele religioase. Cu Pilat n-a fost rău, dar cu marele preot și cu Irod a fost de-a dreptul nașpa. Oare Isus s-a rugat pentru conducători? Hai să nu ne dăm cu bănuiala…

Și așa mi-am pus întrebarea: ce s-ar fi întîmplat dacă Isus s-ar fi dus la unul dintre seminariile noastre academice? Sau la amîndouă. Oare ar fi avut probleme? În primul rînd nu știu dacă ar fi primit girul sinagogii. În al doilea, oare ar fi rezistat discuției de la comitet? Oare pastorul și-ar fi pus semnătura pe recomandare, dacă totuși comitetul i-ar fi dat-o? Și chiar dac-ar fi primit recomandarea, nu cumva cineva ar fi dat un telefon să-l sape? Să-i pună pe cei de la seminar în gardă: aveți grijă, ăsta are o problemă cu autoritatea!

Pastorul instituției l-ar fi chemat la o discuție între patru ochi ca să-l întrebe despre chemare. Despre cine-i tata? Cine-i mama? Cum s-a născut? Cîte complicații!

Mă întreb dacă ar fi fost admis la seminar, unde ar fi făcut practică Isus? Care sinagogă l-ar fi primit? Ar fi ajuns din nou pe străzi, printre cerșetori, orbi, prostituate, vameși, leproși și necredincioși. Bașca ucenici. Chiar așa, cum e să ai ucenici și să fii acuzat că ai o problemă cu autoritatea? Ce învață ăia de la tine? Ce propagă ăia prin popor, prin sinagogi?

Ajungînd în anul trei, oare care ar fi fost titlul lucrării de licență a lui Isus? În Absurdistan? Simplu: Cum să faci 12 ucenici și să mori pe o cruce. Acum vreo 25 de ani un proaspăt ales pastor a spus sinagogii că dacă nu face 12 ucenici în trei ani să fie dat afară. Poate se credea Isus. N-a făcut ucenicii și nici n-a plecat. Nu, nici n-a murit pe cruce. Pe niciuna. A murit pe altceva…

Parcă văd ce fețe lungi ar fi făcut comisia de licență. Asta-i bibliografie? Numai Biblia? De ce nu ți-ai ales un subiect mai simplu, despre dărnicie, mersul la biserică, cine și cum se dă cina, etc? Măi băiete, tu ai o problemă cu autoritatea… Cum ai ajuns tu în anul trei?

Și presupunînd prin absurd, că Isus ar fi trecut de licență și o sinagogă l-ar fi chemat să predice, ar fi rezistat Isus interviului de la comitet? Ce ar fi scris în autobiografie? Sau în CV? Care ar fi fost scrisoarea lui de intenție? Care ar fi fost răspunsul său la dorința comitetului de a construi o sinagogă cu o capacitate dublă de locuri cu aer condiționat? Ce răspuns ar fi dat Isus la cîte coruri trebuie să aibă sinagoga, cîte repetiții pe săptămînă sunt obligatorii și cu cîte noduri trebuie să înnodat baticul să fie spiritual, nu diabolic?

În Absurdistan lui Isus i s-ar fi spus că meseria de pastor nu-i de nasul lui. Oare cine și-ar fi asumat responsabilitatea de a-i transmite acest verdict?

Înțelepciune, curaj sau nimic din toate astea?


Dacă-l întrebi pe un creștin care ar fi calitatea pentru care are vrea să fie admirat, probabil că ar da exemplu una sau mai multe dintre calitățile lui Isus, Pavel, Petru, Ioan. În nici un caz de calitățile apostolilor pe cînd Isus era cu ei. Sau cel puțin nu de unele dintre acestea. Cui nu i-ar place să fie cunoscut ca înțelept (ca șerpii), smerit, curat (ca porumbeii), cinstit (nu ca Iuda), curajos (nu ca Petru), calm (nu ca fiii tunetului).

Și cu toate astea internetul duduie de multe cuvinte spuse pe negîndite, amenințări mai mult sau mai puțin voalate. Mîine cînd se vor mai fi ridicat aburii (era să zic aburii beției), vom fi însă mai calmi, mai respectuoși, mai ponderați. Urlăm ca leul și sărim ca musca…

Da, ne pare rău.

Obișnuim să punem altora întrebarea Dacă astă seară-ai muri, unde s-ar duce sufletul tău?

Eu aș pune întrebarea: Dacă astă-seară-ai muri și te-ai afla în fața lui Dumnezeu te-ai ascunde de rușine (ca Adam și Eva) pentru ce-ai făcut azi?

Au murit asasinați niște oameni. Și vor mai muri. Dar ăsta nu-i motiv să cerem dinte pentru dinte. Noi credem altceva. Noi spunem în bisericile noastre că ne iubim dușmanii. Cum? De fapt nu-i iubim. Nu vrem să fim înțelepți. Vrem să-i vedem morți pe ucigași. La naiba cu iertarea! Cu mila. Cu iubirea aproapelui. Facă hindușii asta! Sau ateii umaniști. Noi vrem să fie pedepsiți. Asta ar fi vrut și Isus!

Să rămînem la bisericile noastre frumoase, pline de părtășie. La gioburile noastre bune. Să nu ne mai tulbure ăștia. Sau alții. Să plece-n țara lor! Să se ducă de unde-au venit, la cine i-a făcut.

Și cum e chestia aia cu răspîndirea evangheliei pînă la marginile pămîntului? Păi dacă nu m-am dus eu la ei, au venit ei la mine. Doamne, tu i-ai trimis? Nu se poate!!!

Și unde mai punem sacrificiul de sine, jertfa, renunțarea. Se spune că în afară de Ioan, toți apostolii au murit de moarte violentă pentru Cristos, nu pentru apărarea căminului, patriei, extenuare la serviciu sau de foame.

Înțelepciune și curaj!

Clișee evanghelice (3): Vrei să te botezi? Vrei să faci legămînt cu Domnul Isus în apa botezului?


Al treilea clișeu evanghelic ar fi de fapt clișeele 3 a și 3 b: a) Vrei să faci legămînt cu Domnul Isus și b) legămîntul în apa botezului.

Pastorul întreabă de obicei congregația sau individual dacă cineva vrea să fie botezat. Nimic mai indicat. dar se mai întreabă în acest context dacă individul vrea să facă un legămînt, adică pe înțelesul evanghelicilor dacă vrea să devină creștin evanghelic sau dacă vrea să autentifice relația sa cu Dumnezeul personal printr-un botez. De cele mai multe ori botezul conștient este asimilat cu legămîntul sau angajamentul că botezatul/botezata va trăi și va muri după voia Domnului.

E normal ca cineva să vrea să fie botezat. Nu e însă indicat să vrea să facă un legămînt pentru că în accepțiunea și practica antică și modernă, numai cel superior poate face un legămînt cu cineva inferior ca poziție sau statut. Afirmînd că vrem să facem un legămînt cu Dumnezeu, indiferent cît de dramatic ar suna sau cît de frumos ni se pare că este, este doar o greșeală de exprimare. Noi, eu, tu, el sau ea, papa, episcopul, pastorul sau preotul nu poate încheia un tratat cu Dumnezeu. Sensul este numai de la Dumnezeu la om nu invers. Așa că nu se poate încheia un legămînt cu Dumnezeu din proprie ințiativă. Trist, dar adevărat. Este voia Lui, nu voia noastră.

Un studiu fără complicații ne spune că doar putem capitula în fața lui Dumnezeu. Ascultare, supunere, revoltă sau indiferență. Dar nu putem să-l determinăm pe Dumnezeu să facă un pact cu noi. Chiar dacă VT dă uneori iluzia.

Legămîntul în apa botezului este un fel de-a spune. Te botezi în apă, nu în altceva. Unii au impresia că botezul este un legămînt, și că în acele clipe dramatice sau dramatizare în unele cazuri, se inițiază legămîntul între om și Dumnezeu. De unde citire? Sau scriere? Dacă ai luat o decizie cîndva, dacă vorba evanghelicilor, ai hotărît să-ți dăruiești viața lui Isus, aceea este data cînd ai intrat în legămîntul cerut de Dumnezeu. Nu cu ocazia botezului. Nu de alta, dar se pune în pericol o nestemată evanghelică atît de dragă: nașterea din nou. Și în unele cazuri botezul cu Duhul Sfînt.

Cînd te-ai născut din nou? Cînd ai fost botezat cu Duhul Sfînt? Răspuns baptist: cînd ai crezut. Răspuns penticostal: cînd ai crezut, cînd ai vorbit în limbi, altă dată. Deci legămîntul nu se face în nici un caz în apa botezului, chiar dacă botezul este unul dintre cele două acte de cult. Nici măcar sacrament. Și cu toate că unii teologi spun că imprimă ceva ce nu va fi șters niciodată. Și botezul este o mărturie a unui cuget în fața lumii, a îngerilor văzuți și nevăzuți…

De ce se accentuează botezul? Pentru că este un eveniment datat, precis, public. Se face trimitere la el ca la un legămînt pentru că e mai simplu, mai ieftin, mai la îndemînă. Din păcate! Dar nu e drept, corect, bine. Se folosește botezul ca subterfugiu. Poate din comoditate și cine știe, din necunoaștere.

Viitorul sună bine?


sursa: http://www.neogaf.com/forum/showthread.php?t=567225

În anii 80 se spunea, cu o anumită doză de ironie, despre institutului teologic baptist de la București că este o școală profesională de pastori. Avea un număr foarte limitat de absolvenți și un nivel foarte scăzut al educației. Dar exista. Vina aparținea în mare parte guvernului comunist și departamentului cultelor ce limitaseră la 10 absolvenții fără să permită o altă admitere. Dar, statutul cultului baptist spunea că pastorii pot fi aleși dintre membri oricărei congregații, fără să fie nevoie de studii teologice. Simptomatic poate, erau preferați intelectualii ce se puteau exprima mai bine.

În anii 90 s-a dezvoltat institutul biblic al bisericii baptiste Emanuel din Oradea. Poate cu un ethos un pic mai destupat, dar tipic baptist. Mai destupat pentru că ereau admiși și studenți penticostali, adventiști și ostași. Au urmat promoții de absolvenți ai secției de teologie pastorală. Exista și o secție fără frecvență ce dădea posibilitatea celor ce erau deja activi în biserici să dobîndească o diplomă universitară în domeniu pastoral.

Bucureștiul și Oradea produceau pastori după chipul și asemănarea lor. Unii mai liberali, alții mai conservatori. Unii mai academici, alții mai orientați spre slujire. Dar și unii și alții au întărit sistemul, au devenit pastori și atît. Bineînțeles că exagerez, dar după 25 de ani de libertate pun la îndoială sistemul învățămîntului teologic pastoral din țara noastră, în general. Sistemul nu a dus la întărirea bisericilor, la înmulțirea lor, la o mai bună finanțare a celor două școli de teologie, la o mărire a numărului de credincioși.

Nu sunt atît de limitat să cred că doar neajunsurile acestor două școli au dus la plafonarea baptiștilor, dar se ridică o întrebare legitimă: în ciuda facilităților, a finanțării, a libertății în general, a deschiderii spre libertatea religioasă, a multor edituri și o profeției lui Iosif Țon din cartea Adevărata credință, că va urma o explozie a credinței creștine evanghelice, așa ceva nu s-a întîmplat.  Cu toate că părea foarte roz, viitorul cultului baptist după 1989 nu a sunat atît de bine pe cît se așteptau unii proroci, astfel că nu s-a realizat adeziunea în masă la credința într-un Dumnezeu personal și practicarea credinței într-o biserică neliturgică.

În anii 70-80, acuzați că importă un sistem extra-eclesial Navigatorii au implementat un sistem de educație informală cu accent pe ucenicizare. Apoi acest sistem a fost demontat de legalizarea școlilor confesionale din anii 90. Cu toate acestea, în Noul Testament nu avem un model extra-eclesial, dar nici unul ultra-eclesial, adică unul care să producă pastori per se.

Chemarea la Cristos nu este înlocuită prin chemarea la o biserică, după cum chemarea de a păstori nu trebuie monopolizată de școlile teologice. Oricum nu toți absolvenții acestor școli devin pastori, după cum nu toți absolvenții ies la pensie ca pastori. În plus va exista o dată în care necesarul de pastori va fi acoperit. Ce se va întîmpla atunci cu cele două școli? Se închid cele două școli profesionale?

Ca urmare, care ar fi soluția? Sau soluțiile…

Subvenționarea școlilor de la guvern sau din altă parte nu mi se pare viabilă. De ce s-ar păstra forma în detrimentul fondului? În alte domenii vedem vînzători la piață cu diplomă de inginer, sau manichiuriste cu trei diplome: una în drept, alta în finanțe-bănci și alta în alimentație publică. Ce facem cu cerea și oferta în Împărăția cerurilor?

Fără supărare: o întrebare pusă domnului Paul Negruț


Domnule Paul Negruț, aș vrea să vă întreb, fără supărare: De ce este normal, ba chiar indicat ca școlile confesionale să primească sponsorizare de la stat, cînd dumneavoastră ați făcut atîta caz că e total împotriva principiilor creștine ca biserica (cultul baptist) să aibă pastori plătiți tot de stat?

Vă citez: „consider ca incercarea de a justifica acceptarea subventiilor de la Stat dupa  modelul organizatiilor care functioneaza doar la nivel orizontal,  cu pretul rastalmacirii Scripturilor, tradeaza indepartarea de teologia  baptista.” sursa: http://negrutpaul.wordpress.com/2010/03/20/subventiile-de-la-stat-si-doctrina-despre-biserica-ii/ Continue reading

Zece rectori mititei…


sursa:http://library.sdsu.edu/scua/new-notable/propaganda-childrens

Mare tam-tam s-a făcut cu destituirea rectorului de la ITP. Dacă mai rămînea încă puțin s-ar fi găsit binevoitori să-i socotească numele și să-l transforme în 666. Mi se pare interesant că într-o biserică ce se laudă cu descoperiri ale Duhului Sfînt și prorocii veritabile n-a existat nici una referitoare la acest rector. Din nou mari semne de întrebare.  Prorocii au fost prea ocupați cu unele chestii mai importante, ori s-au pus de-a curmezișul alții pe planul Domnului. Sau nici una, nici alta și atunci mă întreb ce n-ar trebui să mă întreb, dar tare mă bate gîndul.

În urmă cu ceva timp a fost mare veselie că s-a schimbat rectorul. Ce bun era cînd a fost ales! Acum iar mare veselie că din nou s-a schimbat rectorul. Ce bun este! Nu dezvălui nici un secret, nu e nici o prorocie, dar prevăd că iar se va schimba rectorul și se va constata că următorul este iar bun. Simptomatic, ce mai! Îmi aduce aminte de un banc bun de pe vremea lui Ceaușescu.

L-au luat pe Cutărică să-l facă membru de partid. I-au cerut o caracterizare de la sindicat. Sindicatul l-a lăudat cît e de bun, de moral, de harnic, de dedicat, de loial. L-au făcut membru. După un timp l-au dat afară și au spus că e rău, imoral, nededicat, neloial. Ăia de la sindicat au zis că nu vor să-l ia înapoi. Uite cum vi l-am dat și uite ce-ați făcut din el! Continue reading