Atac cu napalm la buruieni


sursa:http://onomeister.wordpress.com/category/movies/

Totul începu într-o joi după-masa.

          Uite cum arată grădina noastră! Asta nu-i grădină, asta-i junglă!

 Într-adevăr grădina noastră arăta ca o junglă. Vecinii se uitau chiorâş la speciile variate de buruieni întrebându-ne dacă-i lăsăm să-şi pască caprele în ,,ce-o fi aia” în loc să le ducă la deal. Ierbarul cel mai reuşit din clasa fiului meu mai mare a fost bineânţeles al său. Ce varietate de plante! Am fost contactaţi până şi de celebra grădină botanică de la Coloşvari-cluşnapoca ce voia să intre în posesia unor speciemene de buruieni ce depăşiseră parametri proiectaţi şi ajunseseră la stadiul mezozoicului timpuriu – arboricol deci.

Prins între şcoală şi cei patru liliputani ce stăteau pe lângă casa omului, adică a mea şi a soţiei, buruienile crescuseră cu nesimţire adăpate de ploile îmbelşugate de vară. Paradăicile au fost invadate, ţelina nu se mai vedea, ardeii au fost înconjuraţi, până şi trifoiul nu mai era trifoi, ci buruienoi. Morcovii decedaseră mortal undeva în direcţia nord-vest şi păstrănacul lansase ultimele mesaje S.O.S. dintr-o locaţie nedefinită. Nici măcar Mâţu,[1] şeful pazei nemilitarizate nu mai îndrăznea să intre în “junglă.” Gardul de sârmă ce ne delimita proprietatea abia se mai zărea din jungla cu iz amazonian. În schimb păsărele nemaivăzute prin alte grădini se adunau, cântau, se împerecheau şi se hrăneau pe proprietatea noastră vrednică de o adevărată ,,rezervaţie a biosferei.”

           Las c-o aranjez io!

Zis şi făcut. Am pus mâna pe cosorul ce stătea prins de grinda magaziei de lemne şi am început să lovesc în dreapta şi în stânga mai dihai ca Mişiovitezd la Călugăreni. I-am zburat capu’ lu’ Mehmet-bei, am dat iama printre ieniceri, am şarjat până şi spahiii. Dar în încrîncenarea mea am fost înconjurat de inamic. Urzicile mă urzicau, pirul mă înţepa, sudoarea îmi curgea şi soarele, până şi soarele, mână-n-mână cu tagma buruienoasă, mă fulgera cu ultraviolete. Greieri, cosaşi, carabi, muşte, ţânţari, viespi şi albine mă atacau personal în chemările vajnice ale muezinilor (orătăniile vecinilor alertate de războiul meu personal).

În faţa mea o trâmbiţă gravă urmată de câteva cimpoaie străfulgeră văzduhul deja destul de încercat. Se chemau rezervele să facă faţă înaintării mele impetuoase. Ce rezerve să mai chem eu?

          Tanti Milly! Tanti Mi…llyyyyy!!!

Zadarnic. Jungla părea animată de duhuri necurate. Ceva mare şi greu se îndrepta spre mine strivind tufişurile de soc cu flori ajunse deja la maturitate, prevestind o întâlnire de gradul trei. Mai întâi un corn, apoi altul se iviră la nivelul masei verzi ce fremăta.

          Ptiu, necurate!

M-am oprit cu cosorul ridicat gata să-mi apăr, vorba poetului, ţara, nevoile şi neamul. Îmi trecură prin minte cele mai năstruşnice posibilităţi ieşite din mintea mea stresată conform ultimelor noutăţi ale literaturii de specialitate, de un sindrom post-traumatic şi eventualitatea, cel puţin teoretică, a relevării unei personalităţi tip bordeline. Monstrul se apropia însoţit de alţi mostruleţi ce nu se zăreau încă, dar care se avântau în stânga şi-n dreapta fluierând şi ţopăind. Undeva se auzea un clopot trăgând de amiaz.

Încurajat de dăngănitul oarecum cristalin al clopotului autohton, îmi pun toată nădejdea într-o salvare miraculoasă din faţa junglei infestată de duhuri necurate ce tocmai se materializau în acest început de secol douăzecişiunu. Draci? De unde draci la amiază? Dar tot modernismu’ din tărtăcuţa mea înzestrată cu licenţă în iconomics se evaporă instantaneu în direcţia sigură a Evului Mediu târziu regretând abolirea inchiziţiei şi apariţia individualismului. Dacă picioarele-mi vor asculta mai mult de raţiune decât de instincte se va duce pe râpă cariera mea de iconomist la sece rafila serele.

          Mamă!!!

În aceiaşi fracţiune de secundă în care mi-am retrăit perioada intrauterină, naşterea, copilăria, prima dragoste neâmpărtăşită şi armata la Tecuci, ceva, nu ştiu ce, m-a făcut să mă răsucesc cu o sută optzeci şi două de grade (ca să nu deviez de la subiect, ţineam cont de bătaia vîntului) mai ceva ca un sergent din garda preşedintelui, alegeţi dumneavoastră care. Am aruncat cosorul cât colo şi am luat startul a la Ben Gionson în celebra cursă de una sută metri plat. Întreaga mea fiinţă prefera să nu dea ochii cu monştrii din junglă, cu duhurile buruienilor din satul românesc, indiferent cât de tentantă ar fi fost reîntîlnirea cu una sau mai multe entităţi extraterestre dintr-un univers mai mult sau mai puţin paralel, dar în mod vizibil foarte real mie.

Am întins pasul ca ă-urile prelugi ale prezentatorilor tv şi în viteza startului fulminant (unde sunt toate televiziunile astea să prindă acţiunea?) am făcut primele mişcări din celebrul, salt înapoi – incomplet. Incomplet pentru că în ciuda regulamentului de instrucţie de front şi a ameninţărilor din partea nevestei cu curtea marţială, nu mai voiam să ţin piept unui inamic care nu juca feă. Copleşit numeric, în dotare, tactic şi strategic şi fără pic de acoperire aeriană, fără sprijin din partea propriilor tovarăşi de arme şi suferinţă, am dat dosul în cel mai puţin elegant mod posibil. Dar, în fuga mea atât de sănătoasă mă împiedecai de furtunul cu care ne udam (ce vremuri!) ardeii şi care acum se confunda cu verdele junglei. Cu un ultim efort am reuşit să ochesc geamul deschis al portierei din faţă al daciei miletrecentodieci te-el-ics proprietate personală[2] şi am încercat imposibilul.

Imposibilul devine posibil doar când, vorba poporului – nevoia te învaţă. Cine nu crede că se poate intra prin geamul deschis, să încerce cu el închis. Treaba lui de unde face rost de draci să-l pună pe fugă. Coatele mi s-au pliat ca aripile unui avion cu geometrie variabilă ajuns la viteză supersonică, urmate fiind de picioarele aferente. Cu toate acestea, urechea mea muzicală de acum zdrelită de marginile portierei percepu un susur de motor ce crescu până la apogeul unor decibeli invidiaţi chiar şi de eisi-trăznet-disi.

          Ura! – sosea acoperirea aeriană.

          Acope-ce? Acoperire? Ce acoperire? În secunda următoare am văzut cu coada ochiului stâng o pală de foc ce căzu asupra junglei. Aceasta se dezvoltă într-o sferă uriaşă de foc ce plezni câmpul de luptă precum trăznetul sfântului nostru Ilie. Parbrizul daciei se umplu de foc. Foc cât cuprindea raza mea vizuală.

Visam! Nu, nu visam. Eram martor la începutu sfârşitului: ,,Apocalips nau!” Nevasta-mi zbură pe spate (ciudată poziţie!), Mâţu, şeful pazei se adăposti chelălăind ca Maichăl Gecsăn ţinându-se pardon, de vorba aia, în buncărul personal. În această secundă am retrăit ultima parte a vieţii cu statul la cozile interminabile pentru plata impozitelor, mutarea de la socrii, studiile prin corespondenţă şi picarea examenului la şcoala de şoferi. Căldura invadă atmosfera şi efectele atacului cu mijloace incendiare părea să prevestească, conform regulamentelor militare, un altul mai cumplit: cel cu mijloace de nimicire în masă.[3]

Timpul şi spaţiul, lungimea, lăţimea şi înălţimea se dilatau văzând cu ochii. În timp ce-mi munceam puţina minte ce mi-a mai rămas pentru a constata dacă pârjolul era întru atacarea sau întru apărarea proprietăţii mele personale, dacă era o făcătură diavolească sau o minune cerească sau nici una nici alta, un glas de profet apocaliptic părea să anunţe ultima judecată:

          Ebiii, pă ăstalalt, arză-l-ar focu’! Puşte-l dumnezo cu puşca cea dumniezăiască!

 Totuşi visam! Eram într-un univers paralel sau poate mă făcusem într-o viaţă anterioară frate de cruce cu Kafka şi văr de stars ănd straips cu Alan Edgar Poe. Eram dus, eram truli-luli, sufeream de şoc post-traumatic, de picior de tranşee şi de vărsat de vânt cu aromă de usturoi. În mijlocul grădinii, adică a junglei personale, dârele exploziei portocali-alb-roşiatice nu se stinseră definitiv, fumul nu se risipise când într-un alt urlet de fiară un punct negru de o formă nedefinită se apropia, vorba autorului, vertiginos, de spaţiul aerian atât de flagrant încălcat.

 Era o… era un… erau nişte… părea că vrea, părea că nu… şi trecu pe deasupra ceva ce dădea din aripi sau din coadă, din elice şi parcă din picioare, ba din mâini, Sebi. Sebi?! Cum să zboare Sebi? De ce să zboare Sebi? Cu ce să zboare Sebi? Să zboare? Da’ n-o fi înger? Cam negru să fie înger, da’ poate o fi o culoare la modă şi la ei săracii. Or fi şi ei ,,bad”, s-or fi dând ,,negrii.”

          Amu ni!!!

Acelaşi glas cu iz de profet apocaliptic părea să traseze directivele mai sus-amintitei judecăţi unde Biblia era deja depăşită la ultimul ei capitol, dacă nu în grozăvie, cel puţin în terminologie. Ceva se desprinse din ciudatul ,,cum-io-fi-zicând,”o luă în jos şi căzu în mijlocul câmpului de luptă bântuit. Anteriorul fenomen halucinant se repetă. Nu, nu visam: bombarda Sebi. Glasul dirijorului de trafic aerian cu tentă de profet apocaliptic aparţinea, cui altcuiva decât vecinei noastre, Tanti Milly. Proţăpită pe căpiţa de fân deja bătucită de activitatea temerară de controlor trafic aerian turn, Tanti Milly agita pe direcţia grădinii personale o prăjină în care avea prinsă o ciudată zdreanţă de o culoare şi o formă nedefinită. Îl dirija pe Sebi să mai lanseze o nenorocire apocaliptică aidoma celui de-al nu-ş-câte-lea înger din cartea cu acelaşi nume.

– Aici mă, bătute-ar S’întu’ Ilie, să te bată!

În sat clopotul de amiaz bătea acum în dungă. Sirena de la primărie se văieta ca un lup canadian în tundra siberiană. Curat atac aerian!

Pompierii voluntari sosiră hurducând Doiţul abandonat de nemţi la ultimul război mondial, târâind furtunul principal pă uliţă cu jumătate din formaţia de pompieri voluntari la trap, adunaţi care de pe unde erau. Vecinii se buluciră în stradă şi într-un târziu apăru şi şeful postului de poliţie rurală, Slănină (nume destinat mai degrabă unui şef de raion de mezeluri) certându-se cu pompierii care plecară prea repede de-l lăsară per pedes. Tulumba se activă scoţând mai multe scârţâituri decât apă.

Toţi vecinii disponibili o tuliră dotaţi cu capacităţile proprii pentru a pune în operă planul de apărare contra incendiilor având marca primăriei. După ce făcu o evaluare rapidă, corectă şi efectivă (conform postului de televiziune local ,,Podgoria”), şeful de post scoase şi fixă în plan vertical carpaţiul din dotare şi-l somă pe Sebi:

-Stai, că trag!

Fără să bage în seamă viermuiala autohtonă Sebi trecu de data asta razant de-a lungul drumului zburându-i şefului de post chipiul în şanţ. Sebi se întoarse, apoi Sebi contraatacă, apoi Sebi se răzbună, deci şi prin urmare, Sebi rivoliuşăn. Slănină dădu să fugă din calea monstrului înaripat ţinând pistolul cu pricina tot în plan vertical ca la regulament, uitând complet că poziţia verticală era indicată doar pentru somarea unor indivizi din plan orizontal, nu a unora ce-şi făceau de cap prin văzduh. Zăpăcit de forfota stingerii incendiului, ameţit de căldura verii şi lipsa celor doi litri de apă minerală ce n-o băuse în acea zi toridă de iulie, agentul şef se sprijini instinctiv de gardul lui Tanti Milly, dar fatalitate: în mişcare apăsă pe trăgaciul pistolaşului din dotare.

Nimeni nu păru să audă împuşcătura şi chiar dacă a auzit-o ce conta o împuşcătură în faţa iadului dezlănţuit la numărul 13 bis? Doar o dâră subţire de fum negru ce creştea vertiginos din sburătorul Sebi şi zgomotul neregulat (mă scuzaţi) al motorului lui Sebi îi făcură pe oameni să se oprească din toată nebunia şi să încerce să ghicească efectul evenimentului pe care până atunci îl ignoraseră:

          L-o lovit!

          L-o omorât!

          L-o puşcat!

          S-o dus!

          Gata-i!

          Pică!

Fiecare avea dreptate în felul lui. Glonţul pistolului de jucărie al poliţistului supraponderal trecu prin baia de ulei a motorului, ricoşă din elice undeva în spaţiu şi cauză aterizarea prematură a lui Sebi într-o tufă de măceşe cum numai prin părțile noastre se mai află. Cum nici un cadru medical nu mai avea curajul să meargă cu salvarea poreclită de localnici maşina morţii, şoferul salvării constată starea de şoc în care se afla Sebi. Din prima ochire Sebi părea să nu mai aibe o mână, dar până la urmă toată lumea constată că era doar o alarmă falsă. Mâna era undeva la spate, în pantalonii de piele din care zburătorul buclucaş scoase… glonţul ce-i provocă aterizarea forţată şi care-i lăsă amintire o arsură pe partea stângă a bucii de la piciorul cu acelaşi nume.

– Maichii, bine că eşti viu! Tanti Milly îşi îmbrăţişă odorul, frăsui şeful de post care încă mai era sub influenţa căldurii tropicale, ecuatoriene, a efectului incendiului sau pur şi simplu a efectului de seră ce se manifestă de câţiva ani încoace şi declară pentru postul de televiziune local:

          Apu, am zîs să fac şi io un binie şi lu vecinu’ şi i-am zîs lu Sebi să deie cu ceva pă buruienile mele şi pă ale lu vecinu. Da s-o încurcat. O început la vecinu şi la mine n-o mai avut cu ce să deie. Apu nu ştiu io cum so aprins!

Ancheta ulterioră descoperi că Sebi comise o eroare epocală în organizarea acţiunii anti-junglă. După ce făcu rost de defoliant de la un amic într-ale zborului (stropitor de culturi cu un hodorogit avion sovietic) încurcă borcanele, adică bidoanele. În loc de bidonul cu defoliant, luase un alt bidon, ce-l avea de pe vremea când încă mai era activ în armia română. Deşi se jura că în afară de marmeladă nu a luat nimic de la umeul cu pricina, ancheta descoperi că substanţa folosită fusese un fel de marmeladă ce mirosea a benzină, adică napalm.

În încheierea interviului Tanti Milly a mai menţionat:

– Ptiu, să moară toţi dracii!

Epilog

Fără vreun motiv aparent poliţia nu făcu mare caz de atacul cu napalm asupra buruienilor. Însă agentul şef Slănină reuşi să dea un nup investigaţiei după ce Sebi îi defrişă o porţiune a lotului personal a cărui desţelenire l-ar fi costat o avere. Pompierii se potoliră odată cu potolirea flăcărilor, dar poliţia ecologică nu se opri decât după o masă de pomină la fostul castel dintre dealuri al baronului Kreuckbauer. Niciunul dintre gardişti un și-a închipuit că sub zâmbetele ospătarilor improvizaţi se ascundea ceva mefistofelic. Viţelul superfezandat, curcanul şi potârnichile nu erau altele decât duhurile junglei travestite în văcuţa Bicuţa şi Nuţa, curca lui tanti Milly împreună cu toată progenitura de pui aferenţi căzuţi toţi sub focul apocalipsei. Tanti Milly se convinse că facerea de bine te poate face să cazi în păcat, drept urmare aranjă o pomenire întru cei morţi şi întru cei vii a tuturor celor implicaţi cu prima ocazie. Dar cel mai câştigat a fost Sebi. El deveni reporter aerian pentru postului local de televiziune şi prezenta evenimentele majore ale comunei din aer. Anul următor îşi anunţă candidatura pentru postul de primar independent pe care-l câştigă (în faţa unei dezorganizări totale ale partidelor istorice concentrate încă pe dosarele Securităţii) cu două lungimi de aparat graţie campaniei foarte inspirate bazată pe două teme majore: combaterea pe cheltuiala primăriei a dăunătorilor de tot felul şi deschiderea unui aerodrom local pentru stimularea turismului. Ce mai, Sebi riloudid!

Subsemnatul se arătă profund impresionat de efectul atacului cu ,,marmeladă” ce curmă existenţa celei de-a doua rezervaţii a biosferei de vest a României. Chiar şi după trei ani nici un pui de buruiană, vreun şoarece sau o broască, ba nici chiar cărăbuşi nu mai putea fi detectaţi prin grădină. Pomii nu avusese prea mult de suferit, singura obiecţie venind din partea unchiului Avram căruia i se părea că-i miros hainele a benzină după ce-l cinsteam cu mai mult de două păhărele din producţia proprie de ţuică de pere.


[1] Câinele nostru care schaună cam cum miorlăie un motan, de unde şi numele său.

[2] A încetat să mai fie accelerat după ce am făcut prima şi ultima mea depăşire la 101 la oră.

[3] S.T.L., substanţe toxice de luptă.

Tanti Milly şi deschiderea celui de-al treilea ochi (3)


–         Cred că ţi se deschide al treilea ochi!

Făcu o pauză extrem, dar, vă jur pe ochii mei, extrem de semnificativă şi continuă cu un ton misterios. Săracu Bach! Dacă ar fi dat el de tonul ăsta misterios, i-ar fi înebunit el şi mai tare pe ăia cu tocatta şi fuga lui!

         – Fac şi eu parte din grupul lui Francisc. Conducătorul nostru merge pe Retezat şi se roagă. Toţi sunt îmbrăcaţi în alb, merg doar pe măgari. Biserica Ortodoxă nu îi recunoaşte. Noi vedem la cei ce sunt fii întunerecului, fiii Satanei, un sul de fum negru deasupra capului, iar la cei ce sunt de-ai noştri un sul alb.

M-am simţit ca împăratul pe stradă, cînd cu afacerea hainelor ce puteau fi văzute doar de cei deştepţi. Mă simţeam prost: oare capul meu ce fel de fum scoate? Nu îndrăzneam să ridic ochii în sus, nici să mă uit în oglindă. Eram paralizat. Dacă…

    – Eu nu pot să stau de vorbă cu ăia negri!

Automat m-am liniştit. Deci, nu eram din ăialaltii! În acelaşi timp telefonul sună prelung. Doamna doctor răspunse. Răspundea totuşi la telefon, vorbea la telefon, deci putea comunica prin telefon. Privirea i se schimbă, vocea i se precipită, puse rapid receptoru-n furcă, înşfăcă pardesiul şi ieşi în trombă, lăsîndu-mă în pană de idei:

–         Soră-mea… e la municipal… atac de cord! Fug!

Asta vedeam şi eu. A fugit doamna doctor, am fugit şi eu. Pacienţii au fugit la sala de mese, portarul a fugit după un boschetar ce fugea cu unicul scaun pe rotile al spitalului.

Către seară am ajuns acasă. Am trecut pe lîngă casa lui Tanti Milly, şi pe cînd mergeam aşa, spre uşa casei mele, am văzut-o pe Tanti Milly ce tocmai îşi băga raţele în ocol şi îmi făcea semn că „avem de vorbit”. Ce bine că, spre deosebire de unii ingineri, politicieni, dansatori şi dansatoare din buric, poliţişti, vatmani, vînzătoare de îngheţată şi de zahăr pe băţ şi alţi participanţi la traficul verbal, Tanti Milly ştia să comunice şi non-verbal. Îmi făcea semn cu bîta. M-am oprit şi m-am întors din trei mişcări lente, destul de imprecise. Eram obosit de vizita la oraş. Dar ca să nu pierd prea mult timp la taclale am preluat iniţiativa şi am deschis gura să îi spun un „Sara bună”. Asta era ceea ce voiam eu să spun. Dar pe gură mi-a ieşit altceva.

–         „O născut Ica, o fată şi un băiat, îs bine. Doctorul s-o mulţumit cu o sută de dolari. Joi iese. Şi-o rupt picioru baba Misirca, o pierdut Sandu abonamentul de tren şi l-a dat afară pe Mircea lu Păţocu.”

Instinctiv mi-am băgat în gură sticla de Pepsi trăgînd cu nesaţ. Aiureli! De unde le-am scos şi pe astea? Şuvoiul de Pepsi îmi spălă limba, îmi degresă dinţii şi îmi deblocă mintea. Începeam să gîndesc limpede, doar că privirea mi se înceţoşa. O, Doamne, nu acum! Mai că muşcam din sticla de sticlă de pepsi. Înnecată în pepsi lemon albeaţa din privire dispăru în fundul creierului.

–         Vecinu, da dă indie ştiţi tătie aştea? Aţi vorbit cu careva d-aici? O fost înainte de termen. O luat-o salvarea după ce v-aţ dus la tren… Io pus numele Emil, ca pă minie şi Alexandru ca pă dumnieta, spuse veselă Tanti Milly. Pă Misirca am văzut-o cum o picat, Sandu n-o vinit încă, da Florica a lu Mircea lu Păţocu o trecut p-aici şi o zîs că a iei o plecat în Italia că l-o băgat în şomaj.

Am rămas cu sticla de pepsi în gură, că era mai sigur aşa. Cine ştie ce mai declaram şi cui. Poate mă declaram vinovat de prăbuşirea feneiului, de fraudarea alegerilor trecute şi viitoare şi de lichidarea generalilor Nuţă şi Dincă la lovilutzie! Ajungeam de miru lumii. De parcă nu eram deja!

–         Şi o trecut p-aci nişte oameni tăţ îmbrăcaţ în alb şi călări pă măgari. La biserică or tras clopotiele ca dă foc. Mie mi s-a părut că văd tăt zăpadă şi fuljere. Parcă ninjea şi trăznia. Da amu s-or dus. Am fost pînă la bar, la Ză Blec Engeălz şi (făcîndu-mi complice cu ochiul), am aranjat grădiniţa! Că vizavi o dăschis Silviu a lu Bercea un dutian dă plante medicinale: „Al Treilea Oki”.

Cu sticla de pepsi în gură ca şi cu o trompetă ce nu îşi mai termina niciodată melodia am uşchito spre casă. M-am săturat de al treilea ochi, de Maytrei, de clopote, men in uait, de măgari pe toate drumurile, de naşteri înainte de termen, prin cezariană sau nu, cu anestezie totală sau cu epidurală! Mă bag în pat! Dar înainte de a mă băga în pat, soţia atrasă de conversaţie îmi deschide uşa în faţă şi sticla de pepsi mă plezneşte peste ochiul drept. Văd stele roşi şi verzi. Apoi Calea Lactee. Toată! Apoi alb. Mult alb… Numai alb.

Tanti Milly si deschiderea celui de-al treilea ochi (2)


Dar înainte să-mi termin gîndul (eu gîndesc încet şi temeinic, că sunt ardelean tipic) şi ca neuronii mei să comunice pe cale ierarhică directă gurii să se deschidă, buzelor şi limbii să încerce să articuleze o conversaţie semi-gnostă, semi-doctă sau semi-cu-cartofi – aş fi mîncat o pîine întreagă după ceaiul ăla! – doamna doctor Geta, fosta mea colegă de bancă dintr-a I-a pînă într-a IV-a, vecină de palier, dar nu de scară, de clădire şi uneori de cameră, cînd ne puneau părinţii să dormim după-masa la noi sau la ei, că mămicile lucrau şi noi ne prosteau de-l înnebuneam pe taică-meu ce se culcase că trebuia să meargă la serviciu în tură de noapte, că lucra la cefere, căsătorită şi disvorţată de cel mai bun prieten al meu din copilărie, pînă s-a căsătorit cu ea şi eu cu altcineva, mi se adresă nitam-nisam (încălcînd Codul adresărilor doctor-pacient, publicat la Editura Casa Scînteii, Bucureşti, 1989, capitolul 3, aliniatul (b), în 5000 de exemplare), direct şi franc, în faţă, de parcă ne cunoşteam de-o viaţă:

– Ai primit mesajul meu?

– ???…!!!…??? Înghiţeam în sec, dădeam din cap şi bănuiesc că rostogoleam nişte ochi vecini cu epilepsia. Încă puţin şi intram în stare eliptică, starea sino-cataleptică putea evolua şi dădeam într-una piezo-electrică defazată cu pi-pe-doi radiani în faţă. Cine-i electrician ştie că nu vorbesc prostii!

– Ţi-am trimis un mesaj acum două săptămîni. Am rămas pe gînduri ca măgarul lui Buridan şi mă lovi un pui de depresie vecină cu suicidul: cît de trist îmi va fi sfîrşitul şi cîţi alţi măg… prieteni vor veni să îşi ia adio. Dar în cele din urmă, dînd dovadă de curaj, spirit de niţiativă şi sacrificiu, am mărturisit cu mîna pe inimă:

– Nu… nu cred că l-am primit… Cine ştie? N-am prea avut celularul deschis. Geta mă privi atent în ochi, mai atent, mai pătrunzător, mai aparat roetgen tip 1959 şi o secundă pupilele noastre se înscriseră pe linia celor trei puncte coliniare ce formează linia de ochire… Salvaţi-mă, că iar o iau razna!!!

– Telepatic…

La faza asta am înghiţit în sec şi am băgat instinctiv mîinile în buzunarele de la pantaloni (ce bine că nu îmi luasem jeanşii!): mîna stîngă ca să pipăi lăbuţa mea norocoasă de iepure mort şi mîna dreaptă ca să mă pişc pe nevăzute şi să aflu dacă cumva mai sunt viu sau am trecut şi eu în lumea iepurelui cu laba norocoasă. Probabil că celelate părţi ale corpului său nu au fost atît de norocoase că altfel s-ar fi păstrat. Sau poate că nu a fost deloc norocos că l-au …împuşcat. Mă rog, ce contează! Dar cine ştie, poate o fi dat norocul peste cine a mîncat iepurele mort şi fript bine. Dacă vă interesează ştiu o reţetă bună de sos vînătoresc. Se ia 1 ceapă potrivită, nici prea mică, nici prea mare, 1 ardei gras roşu sau gogoşar, sau în lipsa acestora bun e şi un capia, 2-3 căţei usturoi după mărime, 2 linguri făină albă de trei nule, 250 ml vin cadarcă, 1 lingură oţet natural din vin roşu, 50 g margarină de oricare numai să nu fie din cutie, 1 linguriţă zahăr brun fin de tot, 1 foaie de dafin de import, un pic de cimbru, rozmarin, un vărf de cuţit de sare grunjoasă şi cîteva boabe de piper negru măcinat fin ca pravul. Se pune margarina la topit într-o oală mică, după care se adaugă ceapa şi ardeiul ras mărunt şi se lasă puţin la călit. Făina se pune într-un castron de porţelan chinezesc alb cu model albastru, peste care se adaugă cadarca (Atenţie să nu bea soţul dvs. toată sticla înainte de a face sosul! Dvs. puteţi bea, că am încredere în dvs!), zahărul şi oţetul şi se amestecă bine pînă cînd amestecul devine omogen. Nu gustaţi prea des, nici prea mult, că rămîneţi fără sos! Se toarnă conţinutul peste ceapa şi ardeiul prăjite, se pun şi celelalte condimente, indiferent de ordine, deci în dezordine: usturoiul pisat, piperul şi sarea, după gust. În final puneţi un bob de cardamon. Se lasă totul la foc mic timp de 45 minute să fiarbă. Se lasă la răcit şi, cînd e aproape rece, se strecoară cu atenţie. Acest sos se pretează numai la iepure. Exemplu de utilizare: 1 kg de carne de iepure se prăjeşte în puţin ulei pe ambele părţi, se adaugă sosul de mai sus strecurat şi se lasă la foc mic 1 ora. Se serveşte cald. În caz că are un gust infect, aruncaţi sosul, adăugaţi cît ardei iute cuprinde peste friptură şi beţi rapid ce a mai rămas din sticla aia de cadarcă! În caz de urgenţă apelaţi 112.

–       Păi, cum tu, un tip cu afinităţi spirituale ca tine, nu ai primit mesajul?

Cu toate că eram la spitalul tebece, am rămas ca la dentist. Oare de ce nu există spitale de stomatologie? Bună întrebare. Ce-ar fi să deschid eu unu? Mai bine să deschid bine ochii şi urechile că ceva nu e în regulă!

–         Acum două săptămîni? …eram în sesiune… Cine ştie, …mult stress. Poate de aia…

Cu o voce dulce, dar cu o privire acrişoară spre acru strepezit, Geta continuă:

–         Mda… poate. Voiam să-ţi spun că o să ai probleme…

Mi se părea mie sau… Se uita la mine ca la o eventuală, posibilă, victimă a unui atac de apoplexie, vecină cu un atac cerebral, ăla de-i zice la catastif strouc. Totuşi, profitînd de portiţa ce mi s-a deschis, ca de stargheitul ce se deschide o dată la o mie de ani sau de gaura de vierme ce se deschide ori de cîte ori ataci cu un cuţit bine ascuţit mărul Ionatan cumpărat de la piaţă, îngăim:

–         Da, mai am o problemă…

Doamna doctor Geta se aşeză din nou la birou, îşi împreună mîinile ca-ntr-o rugăciune pioasă şi aşteptă privindu-mă bănuitor, aş putea spune chiar cu ceva neîncredere calitatea I extra. Eu încep să îi descriu ce si cum păţeam, cum nu mai vedeam aproape nimic, în afara albului care mă stresa la culme. Acum vedeam bine mersi. Doamna doctor Geta îmi comunică ceva foarte ciudat auzului meu (na, că acum aveam probleme şi cu auzul!):

Tanti Milly si deschiderea celui de-al treilea ochi (1)


În cele din urmă m-am hotărât: mă duc la doctor! De fapt în alte părţi ale ţării s-ar zice “Mă duc la doctoră!” Dar, ce contează, cum îi zice, contează ce îmi face. Zis şi făcut. Am pus mâna pe telefon, am dat de centrala spitalului tebece şi am cerut cu doamna doctor Geta. După o scurtă aşteptare am recunoscut vocea fostei mele colege de bancă din primară şi am căzut de acord să ne vedem. Adică mai mult ea pe mine, decât eu pe ea. Dar ce contează când te duci la doctor şi nu trebuie să aştepţi, să duci adeverinţe imposibil de obţinut şi să fi stresat de eventualitatea unui consult prost datorită pliculeţului prea subţine. Ei bine, mâine după orele cinsprezece pot să intru pe poarta spitalului şi să mă îndrept spre cabinetul cu pricina, că Geta va fi de gardă. Ce uşurare!

Stând câta strâmb, dar judecând atât de drept, anticipam mica mea excursie la oraş. Voi lua trenul, voi lua tramvaiul, voi vedea magazine, voi face cumpărături şi voi avea un diagnostic şi un tratament. Ca să ajung la liniştea interioară desăvârşită, merita sacrificarea unei jumătăţi de zi.

Eram sâcâit nu numai de o flegmă consistentă, dar şi de unele senzaţii puţin cam ciudate care mi se declanşau când aveau chef şi unde aveau chef. Mai precis, imaginea se albea, dar se albea tare, cu toate că nu aveam ameţeli, nu am remarcat accelerarea pulsului sau rărirea lui. Nu, nici deşirarea – răutăţilor! În fine, cum mi se părea o persoană demnă de încredere, am apelat la Geta. Nu îmi va ascunde adevărul, acel „adevărul şi numai adevărul”, atât de râvnit în tribunalele noastre. Dar ce mă mai încurc cu tribunalele, iată-mă la poarta spitalului.

–         Dumneavoastră?

–         Eu, la doamna doctor Geta.

–         Urcaţi la etajul trei.

–         Mulţumesc.

Ei, nu i-a mers. Nu tre să dau şpagă să intru, nu tre să mă duc la caserie şi nici nu stau la coadă la fişier. Urc încet, dar sigur, treptele spitalului. O scară largă, dar un miros tipic de spital românesc. Precis nu e englezesc, că am fost şi acolo şi nu mirosea aşa. Afişe afumate ce prezentau pericolul reinfectării cu tebece, alte sfaturi populare pe mai toţi pereţii. O uşă mare dublă cu sticlă dă pe palier. O deschid şi o iau spre dreapta, că nu sunt stângaci. Toate saloanele cu uşile deschise, paturi vechi de metal, saltele ce se vedeau de sub cearceafurile pătate şi patinate. Mă rog, n-am ştiut că bolnavii de la tebece patinează în spital, dar cred că trebuie să fie o recomandare importantă şi generală, având în vedere culoarea nedefinită a cearceafurilor odată albe ca zapada Everestului. De ce Everest, pentru că numai acolo poţi rămâne în pană de oxigen, aşa cum am rămas eu la al treilea etaj al spitalului, odată cu intrarea pe palierul cu acelaşi număr. M-am orientat din mers şi învingând ruşinea de a fi bărbat şi a nu şti unde merg, am întrebat o tanti mare şi dolofană (nu cred că suferea de tebece) în halat alb, unde ar trebui să fie fosta mea colegă dintr-a patra. Arătând cu privirea undeva în spatele meu, mă încredinţă:

–         În fund, pe dreapta!

Alarmată de posibilitatea ca ochii mei să ia contact cu mozaicul proaspăt zoit cu teul statului, se scuză cu o voce gâtuită de importanţa funcţiei ei din ştatul de funcţiuni al spitalului:

–         Ah, mă scuzaţi, ultima uşă pe dreapta. Acolo unde scrie cabinet doctori.

Conform obiceiului britanic mormăi un fel de senks pe româneşte şi îmi îndreptai fundul, adică posteriorul, spre locaţia cu acelaşi nume. Vedea-m-ar mama! Ajung la uşa, bat de două ori şi intru.

Pupături, prezentări celor două colege şi în fine, după ce acestea s-au prins că trebuie să dispară, sunt dezbrăcat la jumătatea de sus şi atins cu un stetoscop prospăt scos din frigider. Ăsta părea că nu era nici bine ieşit din congelator! Mai pe nas, mai pe gură, mai profund, mai adînc, iată-mă bătut, de data asta pe spate, rostind fatidica cifră vecină cu tebeceul: 33. 33 o dată, 33 de două ori, 33 de trei ori, adjudecat! Mă pune să tuşesc, spun şi la fel de tradiţionalul „Aaaaaaaaa” cu o limbă fotogenică, rudă cu cea a furnicarului lui Dali şi în cele din urmă sunt declarat sănătos tun. Totdeauna mi-am dorit să fiu sănătos tanc, ca să am şi puţină mobilitate şi să urmăresc, în caz de ceva, boala în retragere şi s-o nimicesc nu numai cu tunul, ci şi cu cele trei mitraliere din dotare: aia antiaeriană de 12,7, cea coaxială tunului şi cea grea a conducătorului. Vise din copilărie, ce mai! Dar, la ceaiul de mentă aromat şi fierbinte, ce ne aştepta cuminte în cănile de porţelan socialist, după ce fusese îndulcit cu cîte o linguriţă de miere de tei (cît să ne calmeze de tot stresul zilei), am vrut să deschid cel de-al doilea front al luptei mele contra factorilor naturii şi a unei eventuale internări premature la secţia de geriatrie a spitalului municipal, că la cel tebece nu mai putea fi vorba.

Tanti Milli iz ă stiudănt – epilog final


Reportajul din satul Bobohalba nu a mai fost dat pe postul studioului de radioficare al oraşului Timişoara. Tov. Bilinuţă a ajuns cu imeseul direct la spital, unde s-a trezit după o comă profundă şi o injecţie de vitamina ce, făcută de o soră lovită de boala profesională, încă nedescoperită, «delirium tremuricius» la mîna dreaptă de la piciorul stîng- în care ţinea ţigara, că seringa o ţinea în stînga, că aşa era ea, de stînga. Tov. Bilinuţă Carmen s-a trezit imediat. Cînd s-a trezit a spus:

-“Au!” După aceea s-a dus cu tramvaiul la sediu şi de la sediu acasă, pe jos – că sediul era închis pe dinăuntru cu portar cu tot – că o durea tramvaiul din cauza injecţiei. Adică piciorul, nu tramvaiul, scuzaţi, că încă sunt ameţit de ameţeala ei. Cred că e contagioasă. Tocmai ascultam la acelaşi post de radio emisiunea „Ştiinţa la zi” care ne-a spus că prin anul 2000 se va inventa un vaccin pentru ameţeli şi că guvernul va decreta că-î obligatoriu pentru toţi cetăţenii scumpei noastre patrii. Aferim! Sau Bferim, că nu am auzit bine denumirea exactă, dar se va aduce prin firma ginerelui ministrului sănătăţii. Manoneposibile! Asta nu se va putea decît într-o societate capitalistă putredă şi coruptă!

Întîmplarea a generat reacţii pe mai multe fronturi. Tov. Cincu nu a mai aflat care era stadiul campaniei, nu numai în satul Bobohalba, ci în tot judeţul pentru că a fost mutat disciplinar la Cucuieţii din Vale, pe sistemul “ce mai în deal, ce mai în vale”, partidul ştie ce face, nu tu! Tov. Ioja responsabil cu Brigada de agitaţie s-a interesat cînd iese din spital tov. Carmen… Asta am aflat-o pe sistemul “telefonului fără fir”. Tov. Duda, directorul postului de radio se tot gîndea cu ce ar putea înlocui reportajul, ce în final nu s-a mai realizat. Ca să scape de răspundere, tov. Duda a chemat secretara, a pupat-o pe frunte şi i-a spus să bată la maşină o explicaţiune (tov. Duda era de modă veche, din vechea gardă comunistă) cît se poate de oficială şi veridică a celor întîmplate sau nu. Secretara s-a întors la maşina de bătut, de frică c-o s-o bată şi tati şi mami că nu s-o căsătorit cu şoferul tov. prim de la regiune, a pupat-o, ca nu cumva să fie dată afară şi să ajungă la maşină de bătut de lemn şi s-a executat. Dar, a supravieţuit pentru că explicaţia a prins mai sus. Ce bine e să ai maşină!

Varianta oficială comunica că datorită condiţiilor atmosferice dificile şi neaşteptate, a chemării la întrecere între iasuri şi ceapeuri pentru strîngerea înainte de termen a recoltei şi încheierea în devans a campaniei agricole de toamnă, combinată cu angajamentul de realizare a economiei de combustibili la mijloacele auto per suta de chilometri parcurşi pă foaia de parcurs, reportajul va fi înlocuit cu un scurt program de muzică populară şi va fi urmat de reportajul «Avînt pionieresc la învăţătură» de la o şcoala generală din mediu rural.

În serviciu se răspîndise deja o altă variantă pe sistemul mic-burghez “ce mai tura-vura”. Combinată cu varianta oficială a explicaţiei reportajului eşuat, acestea au dat naştere la bancul pe care îl ştie toată lumea încă dinainte de revoluţia din 1989, care suna aşa:

Trimis să facă un reportaj despre strîngerea recoltei, un reporter ajunge într-un sat în care nu se vedea nimeni. În cele din urmă reporterul dă de un moş ce stătea pe bancă la uliţă. Contrariat de absenteismul sătenilor din timpul campaniei agricole, reporterul îl întreabă:

– Moşule, unde sunt sătenii? Acesta îi răspunde:

– La Căminul Cultural!

-Dar ce fac acolo?

– Păi, învaţă limba engleză. 

– Da, moşule, cine mai adună atunci recolta?

– Maybe the students! – spuse moşul.

Fine del primo tempo

Tanti Milli iz ă stiudănt! (2)


Tovarăşa Bilinuţă zîmbi, dar probabil că nu trebuia. Băbătia trase la piept cu un gest posesiv, ziarul Scînteia. Tov. Bilinuţă încercă să dreagă situaţia şi îi întinse mîna băbătiei, doar-doar s-o îndura şi i-o da o mînă de ajutor. Ea de jos şi băbătia de sus. Aceasta întinse mîna şi spuse:

– Mili, …a lu Bota. Dumnieta?

– Bilinuţă Carmen, de la Timişoara. Şi adăugă cu un aer oarecum şăgalnic:

– Domnişoară!

După un scurt moment de stînjeneală tovărăşească nedeterminată logistic, adică nimeni nu mai ştia ce să spună sau ce să facă că nu era pe aproape nici un cadru de partid care să dea indicaţii sau să ia iniţiativa, tov. Bilinuţă sări brusc în picioare, la fel de brusc cum şi căzuse.

– Fac un reportaj cu sătenii. Pentru Radio Timişoara. Să spun ţării cum merge cu campania agricolă şi să raportez tovarăşului Cincu care este stadiul. Cînd va ajunge toată recolta în hambarele poporului…

Baba o privea pe tovarăşă cum o privea Irinel Columbeanu pe Monica cînd mîncară francfurteri prăjiţi la Francfurt în pasaj, în picioare, de se duse ei să îşi ia el  maşină şi îl filmară ăia de îl deteră pe post. Mai de mult. Convinsă că încă vorbea româneşte, dar că nu este înţeleasă de săteancă, tov. Bilinuţă încercă să-şi adapteze accentul la respectiva zonă folclorică:

– Da sătienii – şi aici făcu o pauză semnificativă, se uită întrebător la săteancă agitîndu-şi ochii ca şi cînd ar privi peste umărul acesteia, dar nu putea – colectiviştii… indie îs? C-am fost pă cîmp şi n-am văzt pă nima? 

Săteanca noastră întoarse capul în direcţia cu pricina şi întinse mîna spre o direcţie, destul de vagă, dacă ar fi să se fi luat cineva după amplitudinea vibraţiilor membrului mai-sus amintit, undeva în spate.

– Apăi, io am gătat, că m-a ajutat niepoată-me, Sida. Da amu dragă, s-o dus la Căminu cultural. Acle ni…

În acelaşi moment, concomitent şi deodată, de sub Scînteia din 12 octombrie ceva colorat se prelinse şi ateriză aproape fără zgomot la picioarele celor două personaje. Cîinele din curte începu să latre ca lovit de streche. Era o carte roşie pe care tov. Bilinuţa o ridică cu uimire şi citind ce scria pe copertă, o întrebă pe nană Mili:

– Manual de limba engleză pentru clasa V-a.  Editura Didactică, Bucureşti, 1966? Dar dumneavoastră învăţaţi limba engleză?

O lua cu ameţeli.

– Ies mai diă.

– Hat nem igoz! Nu-i adevărat! Nu pot să cred! Nu am auzit bine! Tovarăşei Bilinuţă i se părea că se învîrte prea repede pămîntul, că totul devine de un alb lăptos, aidoma albului de pe drapelul tricolor al republicii. Undeva un motan în călduri începu să miaune. Jalnic!

Continuă interogatoriul, uitînd să repornească magnetofonul oprit în şocul căderii anterioare (sau posterioare).

– Da, unde-s toţi cei ce trebuiau să strîngă recolta, să o …magazie, siloz, …pătule?

– Et ză comiuniti houm! Ăăă, ăasta… – agitîndu-şi mîna cu Scînteia şi încercînd, cu o mină vinovată (vinovată, dar încă nu pe deplin dovedită) să recupereze manualul aproape confiscat –  la Căminu cultural, dragă!

– Nu se poate! Da ce fac acolo?

– Învaţă inglezăştie! – declară emfatic nană Mili.

– Dar recolta – de acum tov. Bilinuţă începu să îşi imagineze feţele tuturor de la radio, de la raion şi de la regiune cînd vor auzi toată conversaţia – recolta, cine o strînge?

– Meibi …ză studenţ!

– Nu se poate!

– Auu tu! – să nu-mi spuie mie Tanti Milly, dacă n-o fi aşe!

 Tov Bilinuţă rupse contactul cu lumea exterioră şi se refugie în lumea sa interioară, undeva departe de o realitate atît de străină. Undeva, într-o altă realitate, un cocoş prinse să măcăie. Nu, era claxonul imeseului.

Cum am cunoscut-o pe Tanti Milly (2)


Nu am mai avut permisul suspendat, aşa că m-a consolat rapid. Era profesionist: el îl avea mai mult suspendat decît ne. Cum poate să stea un carnet de conducere românesc suspendat şase săptămîni? Doar nu o fi învăţat ioga şi levitaţie în Nepal!

Introbăgăm în casă mobila, aragazul, frigiderul şi copilul personal. Trecuse de ora zece. Încuiem cam tot ce e de încuiat, mai puţin mîţa pe care o degajăm cu un şut bine plasat acolo unde coada este mai groasă prin uşa întredeschisă şi ne punem pe sforăit. Odată cu casa am moştenit şi un cîine negru, talie mijlocie, păr mare, lucios, coadă sănătoasă. Lanţul era cam ruginit! Ce să sforăi! N-am putut dormi toată noaptea. Afară se auzea un scîrţîit aproape continuu. Am deschis fereastra, că dacă deschideam uşa, iar ne invada mîţa şi ar fi trebuit să cotrobăim după ea tot restul nopţii ca s-o capturăm. Ce putea scîrţii afară? Vreo fantomă cu lanţ cu bilă din Piful copilăriei? Aş! De unde? De fapt am constat că scîrţîitul este alternativ, pe două voci.

Semăna cu Trio Grigoriu,
dar dacă mă gîndesc mai bine semăna cu Giani Morandi

în duet cu surorile Kesler.

Ne-am prins destul de rapid, pe la ora două dimineaţa, de unde provenea scîrţîitul pe două tonuri: cînd scîrţîia lanţul cîinelui, cînd scîrţia cîinele. Lanţul că nu era uns, iar cîinele, probabil de foame, că nu i-am dat nimic de mîncare toată noaptea. Am închis fereastra, ne-am culcat. Au început nişte zgomote suspecte în casă. Ceva se mişca prin cameră. Am căscat ochii, degeaba! Am căscat gura, nu am prins nimic. Am mişcat mîna, tot aşa. „Ce se mişca” nu avea habar de ochii mei, de gura mea, de mîna mea. Parcă nu existam. Parcă aş fi fost omul invizibil. Păi normal, că era cam întunerec. Dar zgomotele se amplificară şi am putut în final să le localizez. Veneau de sub noi, de sub pat. Aprind lumina. Adică apăs pe comutatorul electric şi filamentul becului ce atîrna din tavan, devine incandescent şi luminează. Zgomotul amuţeşte. Încerc ca tot omul cu frică de Dumnezeu, într-o casă nouă să văd ce e sub pat.

Aveam impresia ca trăiam un deja-vu al copilăriei mele cînd făceam o săritură uriaşă pentru a ateriza în pat înainte de culcare, ca nu cumva să mă prindă de picior „cine era sub pat”. Poate era împlinirea tip self-fălfild profesii, a celor spuse de mătuşa mea dinspre tată, căsătorită cu unchiul meu, ce în zona Apusenilor i se spune unchioaia. Mi-a spus pe cînd împlineam patru anişori: „Măi băiete, ce ţi-aş face eu de-ai fi tu copilul meu!” – sau ceva asemănător… Sau poate că i-a spus-o lui Ion a lu Rogozanu, de venea pă bicicletă de la birt. Ei, ce mai contează că a trecut cam multişor de-atunci.

Nu, nu e adevărat, nu îmi era frică, (nici atunci, nici acum) că doar făcusem armata, trăsesem la revoluţie (dar nu în cine trebuia, şi uite că s-a umplut parlamentul de ei!) şi mai trăsesem în urmă cu două zile un loz în plic, dar nu fusese cîştigător. Pagubă-n şompinion! Dar acum, era ceva ce făcuse zgomot domle de nu puteam dormi, nici eu, nici consoarta personală. Să stingem becul (vorba vine, de fapt întrerupeam fluxul de curent electric generat de la o centrală la fel de electrică, ce trecea prin filamentul becului, ce… filament, lumină, jumătate particulă, juma undă… ştiţi dvs!) că poate nu mai face. Zis şi făcut. Am făcut noi asta, dar a făcut şi chestia aia ce făcea mai înainte, adică larmă.

Repetăm procedura. Deja mă vedeam secretar de partid pe intreprindere, dînd îndemnuri oamenilor muncii: mai încercăm o dată tovarăşi, poate de data asta merge! Îmi lipsea numai halatul şi carnetul de partid, în rest aveam de toate. Îmi mai lipsea însă inspiraţia. Totuşi, luîndu-mi instantaneu pulsul de la mîna dreaptă (că eram stîngaci) şi punîndu-mi-l la mîna stîngă lîngă ceasul de mînă, am constatat că aveam expiraţia normală şi mi-am dat seama cît de mult contează asta pe timp de noapte. În acel moment mi-a revenit inspiraţia. L-am binecuvîntat în gînd pe Moş Ageu, fostul meu prof de muzică din clasă a V-a ce m-a învăţat să ciulesc urechile şi să prind melodia. Era clar. Melodia era compusă în fa minor, era un alegro, ma non tropo, dacă nu chiar un andante vivace. Maestre, muzica! Aveam vietăţi subpodelene, nu subpămîntene. Erau şoareci. Alergau pe sub podele de parcă reeditau cursa lui Fitipaldi la Monza cînd devenise campion mondial. Măi, şoarecii ăştia se uitau la televizor nu glumă! Am dat cu pumnul în podea. Nimic. Am dat cu piciorul, s-a crăpat podeaua.

Am sărit cu amîndouă picioarele, podelele au luat-o în jos şi s-au blocat sub nivelul pragului de la cameră. În aceal moment critic şi fatidic, am fost victima (io?) unui potop post-deluvian de grad interplanetar: nu unul, nu doi, ci trei (TREI!!!) şoricei o zbughiră dinspre prag spre mine. Am putut să mă feresc de primul şi al doilea aidoma lui Neo din Matrix de gloanţele matricienilor. Eram aproape căzut pe spate, cînd în filmul de groază ce se derula cu încetinitorul un al treilea şoricel îmi intră (vorba vine!), mai degrabă se înfipse cu boticul minuscul şi tremurător, cu mustăţile lui cu tot, cu codiţa arcuindă ce îi depăşise urechiuşele, exact sub papucul din piciorul meu drept. Acum eram din nou dreptaci. Colac peste pupăză, sau în versiunea rurală actuală, şobolan peste şoarece, din deschizătura cauzată de deplasarea podelei se năpusti pe urmele şoriceilor un ditamai şobolanul, de mîţa mea încuiată afară fugi de nu am găsit-o trei zile, că tot nu am căutat-o. Şocul şobolanului şovăi şăgalnic şalele-mi, şi-n şiragul şurluitor şerpuind şmenos şoarecii şicanară şmenul. Şvedeţi, ştiu şfranceză! Am dat în bîlbîială.

Atunci cineva bătu în poartă. De trei ori. Cine putea fi la ora aceea? Hingherii! Bine ar fi fost. I-aş fi pupat pe dinţi.

Tanti Milli iz ă stiudănt! (1)


În timpul campaniei de recoltare a porumbului din toamna anului 1966 i s-a trasat sarcina studioului de radioficare a regiunii Timişoara să facă un reportaj mobilizator. Subiectul reportajului, „Strângerea recoltei de toamnă în satul Bobohalba”. Zis şi făcut. Echipa se îmbarcă în imeseul de serviciu ce putea trece vaduri de un metru treizeci, faţă de gazul sovietic ce le putea trece doar pe cele de un metru dou’şnouă, şi se îndreptă cu toată viteza (adică vreo şaizeci la oră) spre destinaţie. Bateriile erau încărcate, benzina peco 70 stas, afara nu ploua, nu ningea, şi nici nu ardea soarele, numa bine pentru o emisiune pe placul tovarăşului prim. După ce părăsi drumul naţional şi coti pe vreo două drumuri raionale, imeseul păşi hotărât, conform indicaţiilor partidului, pe un drum de ţară. Mai mult praf decât drum, mai mult… dar dă-l încolo de drum, c-o doar n-or veni unii şi o băga bani în el şi i-o pune şi câte o tablă să ştie tăt natul că acolo îs îngropaţi banii noşti!

Prin parbrizul minuscul satul abia se ghicea, dar prin acelaşi parbriz nu se ghicea absolut nici o urmă de colectivist pe câmp. Era o agitaţie febrilă de tipul celei prestate de musculiţele de oţet la arat, în campania de primăvară. Îngrijoraţi că poate au întârziat şi recolta era deja strânsă, că ar fi izbucnit vreo epidemie de febră aftoasă, vară de-a doua cu gripa porcină din apocalipsa capitalistă prorocită în urmă cu doă veri de a lu’ Păţocu. După ce dădu ocol satului vreme de câteva sute de gropi, îi fierse de două ori apa şi i se rupse (doar o dată) cureaua de la ventilator (spre deosebire de gazul sovietic, căruia i s-ar fi rupt …apa din prima), imeseul o apucă pe uliţa principală a satului. Echipa bătu la o poartă, nimic. Echipa bătu la o altă poartă, nimic. La următoarea nu mai bătu, că bătu Securitatea înainte cu două săptămâni şi nu mai era nimic de bătut. Dar, parcă i-ar fi luat pe toţi securitatea lui Dej. Asta nu era posibil, că doar securitatea nu mai era a lui Dej, ci a lui Ciocescu. Ciudat nume, dar se pare că aşa era pronunţat el în Bobohalba. În fine, după mai multe alte comparaţii şi hiperbole (că parabelicele nu apăruseră încă), echipa observă în faţa unei case, o băbătie ce părea absorbită de depănuşatul unei grămezi impresionante de ştiuleţi de porumb. De fapt, apropiindu-se tiptil (imeseul încă era în pană la marginea satului) echipa constată că femeia citea un ziar. Citea Scânteia! Ziarul era îndoit astfel încât să nu fie întors de vânt. Ei, ce vremuri, când vântul nu îndrăznea să întoarcă un ziar, darămite un post de televiziune! Încântaţi că săteanca era pe felie cu partidul, că era activă şi angajată politic (dar nu mai activă şi angajată ca doamna Udrea în dedesupturile politicii în anul 2009), Carmen Bilinuţă, dădu drumul la magnetofon. Cuprinsă de emoţia specifică unui reporter angajat politic în opera de făurire a societăţii socialiste multilateral şi multilongitudinal dezvoltate, tovarăşa Bilinuţă întinse mâna în care se afla micul microfon de plastic. Buzele tremurânde ale babei, silabiseau un text …de neânţeles. Ciudat! – în Scânteia? Se pare că avea de a face cu capitala Bucureşti, cu dacii şi cu carele.

–         Ă… buc. Ă …dac. Ă… car.

Putea fi un text de istorie, unul despre agricultura din vechiul regim unde carul nu fusese înlocuit cu tractorul, sau cine ştie, era doar un pasaj din operele lui Ion Creangă că numai acolo se puteau găsi aşa cuvinte populare. Siderată de bâlbâielile tovarăşei colectiviste ce se străduia să buchisescă unul dintre textele oficiosului de la centru, şi fără să piardă din vedere chipul încurcato-luminato al sătencei, reporteriţa mai făcu un pas înspre personajul nostru rural. A fost însă de ajuns. Captivată de scenă, tovarăşa reporter călcă pe un ştiulete de porumb tocmai depănuşat, şi se prăbuşi atât de teatral încât regretă că tov. instructor Joja de la brigada de artistică nu se afla prin preajmă. Ei, n-a fost pe fază – şi bineânţeles că nici n-avea cum: imeseul rămas în pană avea faza mare defectă şi oricum era doar ora două după-masa. Săteanca noastră sări ca arsă de gradul trei, scuturată ca un cutremur de gradul 7,8 pe scara Richter, că scara ei nu se mai vedea de când o dăduse cu împrumut pe la culesul cireşelor unui văr cu ciudate tendinţe retrograde, ce din când în când se învârtea în cerc pe câmp şi a cărui nume era parcă, Mihai Bivolaru.

Ochii celor două personaje feminine se întâlniră, feţele le păliră şi vântul începu brusc să bată împreună cu clopotul de la biserica din sat anunţând decesul unei drept-credincioase.

Tanti Milly şi teroriştii (strii)


–         Vai de noi! – oftă din nou tanti Milly uitându-se cu drag la căsuţa de pământ bătut care nu ar fi rezistat unui al doilea atac terorist. Uită că şi noi aici putem fi loviţi…

Am început să facem loc apei să se scurgă în vreme ce tanti Milly marcată de primul atac terorist în direct, de magistrala care ne terorizase pe bieţii de noi, pentru care guvernu’ nu face nimic, se duse să inspecteze starea porumbului din grădina personală asupra căruia se abătuse urgia potopului.

Cucuruzul ei era cel mai mare şi mai tare, cel mai verde din tot satul. Era unica sursă de hrană pentru porcii Ghiusi şi Ferdinant (botezaţi aşa în amintirea destrămatului imperiu austro-ungar ce constitui teza de licenţă a unei nepoate de-a doua studentă la istorie-jurnalism), fără să mai socoteşti celelalte orătănii din bătătură pe care şi le-ar fi apărat cu preţul vieţii. Rondul din grădină îi confirma speranţele în direcţia unei importante creşteri a producţiei la hectar de anul acesta în urma indicaţiilor preţioase ale tov… Se strâmbă uitându-se undeva spre soare şi oftă prelung: oare unde a mai auzit ea aceste cuvinte? Dar încă sub impresia nesiguranţei zilei de mâine, a teroriştilor internaţionali ce loviră pe nepusă masă şi fără milă o ţară atât de mare şi puternică, a ţeviei ce plesni şi îi ridică tensiunea la douăsute plus, a preţului cucuruzului ce continua să urce la piaţa de joi dimineaţa din centru’ satului, a pensiei care nu se mai mărise de ehehei… tanti Milly se hotărî să lase cucuruzul în plata Domnului şi să se apuce de alte treburi scadente în ceea zi mai puţin banală de 9.11.2001. Vorba turcului: “inaf iţ inaf!” Dar soarta, cruda soartă a ţăranului, adică a ţărancei române, părea să îi rezerve încă o încercare în acea zi de reper pentru istoria mondială. Cât mai poate îndura talpa ţării? Cu privirea încă pe cerul seren avea totuşi un sentiment ciudat că o oarecare nenorocire invizibilă s-ar putea abate totuşi asupra liniştitei sale existenţa cu frică de Dumnezeu şi cu impozitele plătite la timp şi toate forţele ce stăteau la pândă, inflaţia, mafia, domnul Rasdac şi basculanta vecinului din colţ ce putea să îi aplatizeze găinile, poştaşul ce întârzia cu pensia şi factura de la curent conspirau să atenteze la siguranţa şi interesele ei economice. Rosti un “Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, ai milă de mine, păcătoasa,” cu ochii ridicaţi cucernic spre slava cerului. Dădu să se închine, dar… Îşi umplu plămânii cu aerosoli şi erupse vocal şi instrumental, adică subliniind vocea cu bodi languigiul personal:

–         Meri d’aici, mânce-te luparea! Nu pă cucuruzu meu! Săriţi, teroristuuuu!!!

Am dat buluc afară fiecare cu ce apucase la îndemână. Soţia cu polonicu, eu cu mătura, Liviu, vecinu o ţâră dus, cu brătelele lu bunicu-so, taică-so cu un borcan de castraveţi stricaţi, bunicu-so tăra după el cloşca cea nebună şi Teri o cheie franceză ce o rupea pe englezeşte, mă rog, fiecare cu arma cea mai înspăimântătoare. Aproape de fundul grădinii o văzurăm pe Tanti Milly somându-l fără frică pe teroristul apărut din văzduh aidoma aparatelor ce loviseră gemenii americani:

– Dutie, să nu-ţ dai drumu’… mânce-te-ar iadu!!! …

Împins de un curent favorabil, unul dintre parapantiştii ce se lansau de la cetatea aflată la mai bine de zece kilometri dădea târcoale grădinii fără pomi a vecinei noastre încercând să aterizeze. Fără să fie la curent cu ultimele ştiri din direcţia sienen dar atras de spectacolul conductei sparte şi în cele din urmă aflat în pană de altitudine, viteză şi inspiraţia, încerca să aterizeze cât mai departe de garduri şi aracii de fasole din celelalte grădini. Avantajul iniţial al lotului mare a lui tanti Milly fu anulat instantaneu de blestemele preventive ale vecinei noastre şi de apariţia intempestivă a grupului de suport moral înarmat cu tot ceea ce putea suporta morala satului aflat sub atacul alcaidei. În cele din urmă ateriză dincolo de gardul sacrosant al grădinii cu pricina luptându-se doar cu  cele patru javre comunale atrase şi ele la faţa de locului de entuziasmul comitetului de primire.

Hepi end fericit

Reparaţia magistralei se rezolvă printr-o donaţie anonimă şi se termină în timp record graţie unui denunţ la fel de anonim la garda de mediu. În ciuda atacului terorist de la unşpe septembrie douămiiunu, preţului cucuruzului luă un curs descendent. În schimb recolta de cucuruz a lui Tanti Milly bătu toate recordurile astfel că nivelul de trai a lui Giusi şi Ferdinant fu salvagardat până când aceştia fură martirizaţi în numele unei sărbători tradiţionale în decembrie a aceluiaşi an. Cireaşa de pe cheic fu totuşi o excursie la aeroportul de la oraş unde Tanti Milly văzu cu ochii ei aterizarea unui avion de pasageri tip boeing, similar dacă nu identic cu cele ce schimbară istoria omenirii. În faţa unui astfel de colos Tanti Milly îşi manifestă mirarea:

–         Io tot nu pricep cum poate cineva să fure un avion aşa dă mare numa cu un cuţitaş! Răspunsul veni din partea unui paznic cu juma de normă de la aeroport ce părea să măsoare între degete diametrul soarelui:

–         Apăi nu-l fură acilea când îi aşe mare, ci sus, când îi, uit’şa de mic, no!

Tanti Milly şi teroriştii (tu)


…am urlat la rându-mi la nevastă:

–         Ochelariii!!!

Marcată şi ea de dramatismul internaţional cu efecte atât de rapide pe plan intern şi de şuieratul vorbelor compostate de cei doi dinţi malefici ai vecinei noastre, fostă femeie de serviciu sub regimul de tragică amintire la cel mai dat în … liceu din Arad, nevastă-mea îmi intinse ochelarii. I-am înşfăcat mecanic şi cu un gest a la Anthony Hopkins i-am plasat undeva pe chelie, pe ochi, pe deasupra urechilor, în fine, pe nas. Am remarcat imediat că perfizii terorişti lansaseră atacul pe fondul unei ceţe locale ce făcea imposibilă citirea numelor abonaţilor telefonici.

–         “Un astfel de atac coordonat poate fi doar opera unui stat cu o capabilitate…”

Căutând febril o oarece uzină de apă în amărâta noastră comună tresăream la ştirile ce bântuiau televizorul pe toate canalele, româneşti, nemţeşti, ungureşti şi sârbeşti. Ceaţa locală ce se agrava era peste tot şi încrucişarea tirului verbal al vecinei noastre cu cel al crainicilor de toate limbile mă făcea să cred că ne-a sunat ceasul din urmă.

–         E sfârşitul lumii! Cu această descoperire fatidică mă întorc cu cartea de telefon într-o mână şi cu telefonul într-alta, ridicându-le înspre cer într-un gest de neajutorare supremă:

–         Doamne, apără-ne!

În acelaşi moment tanti Milly şi soţia proprie se întoarseră spre mine surprinse de o profeţie atât de apocaliptică, dar atât de în ton cu evenimentele atât interne cât şi internaţionale. Marcat de propria-mi sentinţă pronunţată pe tonul lui Ioan Botezătorul (Doamne, binecuvântează-l acolo unde e!) ce anunţa iminenta venire a judecăţii de pe urmă, am remarcat o schimbare sincron, în expresia celor două femei, aproape concomitentă cu un gest de apărarea şi uimire.

–         Aaa…lex,  ce-ai păţit?

Într-o fracţiune de secundă, am întors capul spre oglinda din hol şi prin ceaţa ce s-a instalat am observat capul unui presupus terorist ce voia să mă atace cu o armă neindentificată şi ultima ediţie din Pagini Aurii. Mi-am ferit capul cu mâinile aruncând cât-colo telefonul şi mai sus-pomenita carte. Aşa am ajuns sa îmi pun mâinile peste “ochelari”. În ecsaimăntul situaţiei nu am observat că în locul ochelarilor de vedere mi-am pus masca de scafandru, o jucărie a fiului meu. Cum am dat-o jos s-a risipit şi ceaţa. Plasticul de proastă calitate made in Ciaina îmi jucase o festă.

–         “ Casa albă a fost evacuată. Eărfors uoan, aparatul Boing 747 este în aer cu preşedintele Statelor Unite, Georj Dabliubuş. În aceste momente, vicepreşedintele a transmis că…”

–         Apa, să-nchidă apa că ne ie căşile!

Prin geamul stil 1959 vedeam cum apa ţâşnea din mijlocul drumului spre liniile de înaltă tensiune ce traversau comuna. Situaţia era critică. În câteva momente se puteau întâmpla nenumărate catastrofe demne de oricare dintre dizaster muviurilor americane. Cert e că nu era un muvi, era realitatea, nu puteam schimba canalul. Şi chiar dacă schimbam canalul era peste tot acelaşi film.

–         Uzina de apă? Domle, s-o spart ţava, magistrala către Bobohalba, ne inundă pivniţele, ne…

–         Magistrala? Da dă undie şti, eşti expert???

–         Sare apa până la firele de înaltă tensiune, omule! Vrei să ţi-o dau la telefon, sau ce? Dacă n-o închizi o să apuci să o vezi în pumni şi palme dă la cei ce n-or mai avea case!

–         Pă ce stradă?

–         Pă Odi Endre no!

Mai dură câteva minute până când Terente (pe numele său conspirativ Teri), vecinul ce lucra la uzina de apă dădu fuga la colţ, intră în căminul magistralei şi cu un efort demn de laudă reuşi să închidă vana principală cu o cheie franceză ENORMĂ. Văzând cum jetul de apă scădea drastic Tanti Milly răsuflă uşurată şi căzu pe canapeau din bucătărie epuizată de rezolvarea eroică a situaţiei interne. I-am pus înainte un deţ de ţuică ca pă la noi, dosită pentru vreme de răstrişte. Cum nu bea niciodată singură am cinstit împreună, că de, am trecut şi prin încercarea asta. Marcat de desfăşurarea evenimentelor crainicul concluzionă:

– “Puteţi vedea stimaţi telespectatori cum al doilea turn se prăbuşeşte în urma atacului terorist din această dimineaţă lansat asupra Americii. Se poate spune că lumea nu va mai fi aceiaşi. Dacă până acum Statele Unite nu au fost lovite de bombe, 11 septembrie marchează… Atacul terorist lansat azi va schimba fără îndoială strategia americană de apărare a teritoriului naţional…”

Am ieşit afară să evaluam pagubele. Şanţuri pline, drumul prezenta un crater plin cu apă demn de un atac terorist la scară comunală. Noi cu craterul şi apa, americanii cu incendiul, dărâmăturile şi praful.

–         Vai de noi! – oftă din nou tanti Milly uitându-se cu drag la căsuţa de pământ bătut care nu ar fi rezistat unui al doilea atac terorist. Uită că şi noi aici ni-s loviţi…

Am început să facem loc apei să se scurgă în vreme ce tanti Milly marcată de primul atac terorist în direct, de magistrala care ne terorizase pe bieţii de noi, pentru care guvernu’ nu face nimic, se duse să inspecteze starea porumbului din grădina personală asupra căruia se abătuse urgia potopului.

va urma Tanti Milly şi teroriştii (strii)

Cum am cunoscut-o pe Tanti Milly (1)


  Am aterizat într-o după-masă în comuna noastră formată din trei sate aşezată pe şapte coline ca celebra metropolă de unde îşi trage parţial neamul nostru paternitatea. În ceea ce priveşte maternitatea se fac în continuare săpături. Aterizat puţin spus. Să rememorăm faptele.

Toate acareturile noastre adunate în ultimii zece ani de după revoluţie se aflau depozitate într-o casă de la periferie, că în garsonieră nu mai încăpeau. Am încărcat mobila într-o ifă redegistă condusă de un amic într-ale pescuitului şi am dat buzna să-mi anunţ consoarta de fericitul eveniment: ne mutăm! Am depăşit o babă pe bicicletă pe ultimii metri ai străzii mele, am răsucit volanul pe dreapta în sudalmele babei ce făcu cunoştiinţă cu asfaltul proaspăt turnat de subalternii lui Băsescu. De, o fi căutând banii conform devizei ministrului „Aici sunt banii dumneavoastră!”

I-am urat ceva pe engleză ce în limba română începe cu şi, şi am dat bice cailor daciei care zburda nebună, de parcă nu ştia că ne mutăm la ţară. Adio asfalt, adio semafoare, adio zebre, tâmpiţi, pietonţi şi pietoante. Suntem în procesul mutării! Evenimentul a început şi nu numai că se transmite în direct, ci participăm cu trup, suflet, dacie şi transpiraţia autohtonă. Opresc în faţa blocului, dar ca făcut, frâna nu ţine şi câteva tomberoane o iau la goană mânate de bara din faţă a vehiculului mai sus-menţionat. Pagubă-n ciuperci! Poate că în ciuperci nu, dar în tomberoanele noi de plastic ce costă un milion bucata, cred că da. Urc în fugă scările, pun mâna pe telefonul cu disc rotativ tip 1969 şi răcnesc după ce la celălat fir s-a ridicat receptorul: „Am plecat, vin după tine după ce descarc!”

Refac drumul în sens invers şi la colţul străzii într-o grămadă dezorganizată una bucată babă îşi trăgea sufletul de pe unde i se dusese, adică din adâncimile asfaltului negru ca abanosul şi creţ ca şuviţa ministrului. De ce n-o taie? Mă rog, poate îi place să fie pletos. Văd baba, mă vede şi ea pe mine, încerc o manevră de evitare, dar prin geamul deschis aud mai multe cuvinte cu referiri anatomice, se face apel la ginecologie, la Barth, ba chiar şi la arborele meu genealogic. Câtă răutate în oamenii ăştia! N-am pus decât o amărâtă de frână în vreme ce luam curba. Da’ curba am lăsat-o acolo. Ce vrea baba cu mine? Trag pe dreapta, mă dau jos din chestia aia cu nume de patrie antică şi mă îndrept hotărât spre grămada care între timp se organiză. N-am făcut rugbi în viaţa mea, dar am văzut câteva meciuri. Cum băteam Franţa pe vremuri! Acum parcă avem o echipă de babe! Mda, dacă ar fi ca babele astea din faţa mea, poate tot ar mai câştiga un meci, două cu All Black. Îmi analizez şansele şi trec la defensivă. Apelez pe mobil poliţia. Babele nervoase la culme mă apostrofează direct proporţional cu costul mobilului:

– Credeai că ai scăpat? Acuma … încerci să aranjezi cu prietenii tăi de la poliţie? Las’ că vezi tu! Ai plecat de locul accidentului. Ai lăsat-o aici cu piciorul rupt! Mă, te…

Norocul (so tu spic) vine de unde nu te aştepţi şi cel neprihănit are parte de apărători pe măsura faptelor sale. Ca un făcut, o maşină rătăcită de poliţie apăru când decibelii celor de vârsta a treia tindeau spre pragul dureros. Albă-neagră, roz-bombon, rămân fără permis, baba plecând călare pe „Carpaţiul” de damă răpciugos, de parcă făcuse armata la infanteria călare, cu un surâs malefic tip „Îţi arăt eu curbă, mă arătură!”

Cu banii şi cu permisul luat, mă simţeam ca Moromete senior după vizita perceptorului. Să mor! Ei, ce să faci, asta e! Cu dovada în mână şi cu pedala de acceleraţie undeva la o altă parte anatomică a fiecărei vieţuitoare pământeşti, goneam să prind din urmă ifa rablagită ce luase deja drumul exilului, spre „la ţară.”

Fatalitate: coloană, tiruri. Apoi, gâşte, raţe, găini, gropi, noroi, gropi, şi bineânţeles, babe, babe şi iar babe. Nu am vazut ifa, dar am ajuns totuşi primul. Mă întorc la intersecţie, vorba aia, jast in cheis! Îmi trec prin minte evenimentele, ce zi! Toată mutarea luase o turnură cu iz de geriatrie fără tratament ana aslan. Îmi venea să îmi dau demisia. Vorba aia: de unde? În fine, după jumătate de oră apare ifa. Descărcăm povestindu-i păţania şoferului, aşa ca de la şofer la şofer.

Va urma