Tanti Milly şi deschiderea celui de-al treilea ochi (3)


–         Cred că ţi se deschide al treilea ochi!

Făcu o pauză extrem, dar, vă jur pe ochii mei, extrem de semnificativă şi continuă cu un ton misterios. Săracu Bach! Dacă ar fi dat el de tonul ăsta misterios, i-ar fi înebunit el şi mai tare pe ăia cu tocatta şi fuga lui!

         – Fac şi eu parte din grupul lui Francisc. Conducătorul nostru merge pe Retezat şi se roagă. Toţi sunt îmbrăcaţi în alb, merg doar pe măgari. Biserica Ortodoxă nu îi recunoaşte. Noi vedem la cei ce sunt fii întunerecului, fiii Satanei, un sul de fum negru deasupra capului, iar la cei ce sunt de-ai noştri un sul alb.

M-am simţit ca împăratul pe stradă, cînd cu afacerea hainelor ce puteau fi văzute doar de cei deştepţi. Mă simţeam prost: oare capul meu ce fel de fum scoate? Nu îndrăzneam să ridic ochii în sus, nici să mă uit în oglindă. Eram paralizat. Dacă…

    – Eu nu pot să stau de vorbă cu ăia negri!

Automat m-am liniştit. Deci, nu eram din ăialaltii! În acelaşi timp telefonul sună prelung. Doamna doctor răspunse. Răspundea totuşi la telefon, vorbea la telefon, deci putea comunica prin telefon. Privirea i se schimbă, vocea i se precipită, puse rapid receptoru-n furcă, înşfăcă pardesiul şi ieşi în trombă, lăsîndu-mă în pană de idei:

–         Soră-mea… e la municipal… atac de cord! Fug!

Asta vedeam şi eu. A fugit doamna doctor, am fugit şi eu. Pacienţii au fugit la sala de mese, portarul a fugit după un boschetar ce fugea cu unicul scaun pe rotile al spitalului.

Către seară am ajuns acasă. Am trecut pe lîngă casa lui Tanti Milly, şi pe cînd mergeam aşa, spre uşa casei mele, am văzut-o pe Tanti Milly ce tocmai îşi băga raţele în ocol şi îmi făcea semn că „avem de vorbit”. Ce bine că, spre deosebire de unii ingineri, politicieni, dansatori şi dansatoare din buric, poliţişti, vatmani, vînzătoare de îngheţată şi de zahăr pe băţ şi alţi participanţi la traficul verbal, Tanti Milly ştia să comunice şi non-verbal. Îmi făcea semn cu bîta. M-am oprit şi m-am întors din trei mişcări lente, destul de imprecise. Eram obosit de vizita la oraş. Dar ca să nu pierd prea mult timp la taclale am preluat iniţiativa şi am deschis gura să îi spun un „Sara bună”. Asta era ceea ce voiam eu să spun. Dar pe gură mi-a ieşit altceva.

–         „O născut Ica, o fată şi un băiat, îs bine. Doctorul s-o mulţumit cu o sută de dolari. Joi iese. Şi-o rupt picioru baba Misirca, o pierdut Sandu abonamentul de tren şi l-a dat afară pe Mircea lu Păţocu.”

Instinctiv mi-am băgat în gură sticla de Pepsi trăgînd cu nesaţ. Aiureli! De unde le-am scos şi pe astea? Şuvoiul de Pepsi îmi spălă limba, îmi degresă dinţii şi îmi deblocă mintea. Începeam să gîndesc limpede, doar că privirea mi se înceţoşa. O, Doamne, nu acum! Mai că muşcam din sticla de sticlă de pepsi. Înnecată în pepsi lemon albeaţa din privire dispăru în fundul creierului.

–         Vecinu, da dă indie ştiţi tătie aştea? Aţi vorbit cu careva d-aici? O fost înainte de termen. O luat-o salvarea după ce v-aţ dus la tren… Io pus numele Emil, ca pă minie şi Alexandru ca pă dumnieta, spuse veselă Tanti Milly. Pă Misirca am văzut-o cum o picat, Sandu n-o vinit încă, da Florica a lu Mircea lu Păţocu o trecut p-aici şi o zîs că a iei o plecat în Italia că l-o băgat în şomaj.

Am rămas cu sticla de pepsi în gură, că era mai sigur aşa. Cine ştie ce mai declaram şi cui. Poate mă declaram vinovat de prăbuşirea feneiului, de fraudarea alegerilor trecute şi viitoare şi de lichidarea generalilor Nuţă şi Dincă la lovilutzie! Ajungeam de miru lumii. De parcă nu eram deja!

–         Şi o trecut p-aci nişte oameni tăţ îmbrăcaţ în alb şi călări pă măgari. La biserică or tras clopotiele ca dă foc. Mie mi s-a părut că văd tăt zăpadă şi fuljere. Parcă ninjea şi trăznia. Da amu s-or dus. Am fost pînă la bar, la Ză Blec Engeălz şi (făcîndu-mi complice cu ochiul), am aranjat grădiniţa! Că vizavi o dăschis Silviu a lu Bercea un dutian dă plante medicinale: „Al Treilea Oki”.

Cu sticla de pepsi în gură ca şi cu o trompetă ce nu îşi mai termina niciodată melodia am uşchito spre casă. M-am săturat de al treilea ochi, de Maytrei, de clopote, men in uait, de măgari pe toate drumurile, de naşteri înainte de termen, prin cezariană sau nu, cu anestezie totală sau cu epidurală! Mă bag în pat! Dar înainte de a mă băga în pat, soţia atrasă de conversaţie îmi deschide uşa în faţă şi sticla de pepsi mă plezneşte peste ochiul drept. Văd stele roşi şi verzi. Apoi Calea Lactee. Toată! Apoi alb. Mult alb… Numai alb.

Tanti Milly si deschiderea celui de-al treilea ochi (2)


Dar înainte să-mi termin gîndul (eu gîndesc încet şi temeinic, că sunt ardelean tipic) şi ca neuronii mei să comunice pe cale ierarhică directă gurii să se deschidă, buzelor şi limbii să încerce să articuleze o conversaţie semi-gnostă, semi-doctă sau semi-cu-cartofi – aş fi mîncat o pîine întreagă după ceaiul ăla! – doamna doctor Geta, fosta mea colegă de bancă dintr-a I-a pînă într-a IV-a, vecină de palier, dar nu de scară, de clădire şi uneori de cameră, cînd ne puneau părinţii să dormim după-masa la noi sau la ei, că mămicile lucrau şi noi ne prosteau de-l înnebuneam pe taică-meu ce se culcase că trebuia să meargă la serviciu în tură de noapte, că lucra la cefere, căsătorită şi disvorţată de cel mai bun prieten al meu din copilărie, pînă s-a căsătorit cu ea şi eu cu altcineva, mi se adresă nitam-nisam (încălcînd Codul adresărilor doctor-pacient, publicat la Editura Casa Scînteii, Bucureşti, 1989, capitolul 3, aliniatul (b), în 5000 de exemplare), direct şi franc, în faţă, de parcă ne cunoşteam de-o viaţă:

– Ai primit mesajul meu?

– ???…!!!…??? Înghiţeam în sec, dădeam din cap şi bănuiesc că rostogoleam nişte ochi vecini cu epilepsia. Încă puţin şi intram în stare eliptică, starea sino-cataleptică putea evolua şi dădeam într-una piezo-electrică defazată cu pi-pe-doi radiani în faţă. Cine-i electrician ştie că nu vorbesc prostii!

– Ţi-am trimis un mesaj acum două săptămîni. Am rămas pe gînduri ca măgarul lui Buridan şi mă lovi un pui de depresie vecină cu suicidul: cît de trist îmi va fi sfîrşitul şi cîţi alţi măg… prieteni vor veni să îşi ia adio. Dar în cele din urmă, dînd dovadă de curaj, spirit de niţiativă şi sacrificiu, am mărturisit cu mîna pe inimă:

– Nu… nu cred că l-am primit… Cine ştie? N-am prea avut celularul deschis. Geta mă privi atent în ochi, mai atent, mai pătrunzător, mai aparat roetgen tip 1959 şi o secundă pupilele noastre se înscriseră pe linia celor trei puncte coliniare ce formează linia de ochire… Salvaţi-mă, că iar o iau razna!!!

– Telepatic…

La faza asta am înghiţit în sec şi am băgat instinctiv mîinile în buzunarele de la pantaloni (ce bine că nu îmi luasem jeanşii!): mîna stîngă ca să pipăi lăbuţa mea norocoasă de iepure mort şi mîna dreaptă ca să mă pişc pe nevăzute şi să aflu dacă cumva mai sunt viu sau am trecut şi eu în lumea iepurelui cu laba norocoasă. Probabil că celelate părţi ale corpului său nu au fost atît de norocoase că altfel s-ar fi păstrat. Sau poate că nu a fost deloc norocos că l-au …împuşcat. Mă rog, ce contează! Dar cine ştie, poate o fi dat norocul peste cine a mîncat iepurele mort şi fript bine. Dacă vă interesează ştiu o reţetă bună de sos vînătoresc. Se ia 1 ceapă potrivită, nici prea mică, nici prea mare, 1 ardei gras roşu sau gogoşar, sau în lipsa acestora bun e şi un capia, 2-3 căţei usturoi după mărime, 2 linguri făină albă de trei nule, 250 ml vin cadarcă, 1 lingură oţet natural din vin roşu, 50 g margarină de oricare numai să nu fie din cutie, 1 linguriţă zahăr brun fin de tot, 1 foaie de dafin de import, un pic de cimbru, rozmarin, un vărf de cuţit de sare grunjoasă şi cîteva boabe de piper negru măcinat fin ca pravul. Se pune margarina la topit într-o oală mică, după care se adaugă ceapa şi ardeiul ras mărunt şi se lasă puţin la călit. Făina se pune într-un castron de porţelan chinezesc alb cu model albastru, peste care se adaugă cadarca (Atenţie să nu bea soţul dvs. toată sticla înainte de a face sosul! Dvs. puteţi bea, că am încredere în dvs!), zahărul şi oţetul şi se amestecă bine pînă cînd amestecul devine omogen. Nu gustaţi prea des, nici prea mult, că rămîneţi fără sos! Se toarnă conţinutul peste ceapa şi ardeiul prăjite, se pun şi celelalte condimente, indiferent de ordine, deci în dezordine: usturoiul pisat, piperul şi sarea, după gust. În final puneţi un bob de cardamon. Se lasă totul la foc mic timp de 45 minute să fiarbă. Se lasă la răcit şi, cînd e aproape rece, se strecoară cu atenţie. Acest sos se pretează numai la iepure. Exemplu de utilizare: 1 kg de carne de iepure se prăjeşte în puţin ulei pe ambele părţi, se adaugă sosul de mai sus strecurat şi se lasă la foc mic 1 ora. Se serveşte cald. În caz că are un gust infect, aruncaţi sosul, adăugaţi cît ardei iute cuprinde peste friptură şi beţi rapid ce a mai rămas din sticla aia de cadarcă! În caz de urgenţă apelaţi 112.

–       Păi, cum tu, un tip cu afinităţi spirituale ca tine, nu ai primit mesajul?

Cu toate că eram la spitalul tebece, am rămas ca la dentist. Oare de ce nu există spitale de stomatologie? Bună întrebare. Ce-ar fi să deschid eu unu? Mai bine să deschid bine ochii şi urechile că ceva nu e în regulă!

–         Acum două săptămîni? …eram în sesiune… Cine ştie, …mult stress. Poate de aia…

Cu o voce dulce, dar cu o privire acrişoară spre acru strepezit, Geta continuă:

–         Mda… poate. Voiam să-ţi spun că o să ai probleme…

Mi se părea mie sau… Se uita la mine ca la o eventuală, posibilă, victimă a unui atac de apoplexie, vecină cu un atac cerebral, ăla de-i zice la catastif strouc. Totuşi, profitînd de portiţa ce mi s-a deschis, ca de stargheitul ce se deschide o dată la o mie de ani sau de gaura de vierme ce se deschide ori de cîte ori ataci cu un cuţit bine ascuţit mărul Ionatan cumpărat de la piaţă, îngăim:

–         Da, mai am o problemă…

Doamna doctor Geta se aşeză din nou la birou, îşi împreună mîinile ca-ntr-o rugăciune pioasă şi aşteptă privindu-mă bănuitor, aş putea spune chiar cu ceva neîncredere calitatea I extra. Eu încep să îi descriu ce si cum păţeam, cum nu mai vedeam aproape nimic, în afara albului care mă stresa la culme. Acum vedeam bine mersi. Doamna doctor Geta îmi comunică ceva foarte ciudat auzului meu (na, că acum aveam probleme şi cu auzul!):

Tanti Milli iz ă stiudănt! (2)


Tovarăşa Bilinuţă zîmbi, dar probabil că nu trebuia. Băbătia trase la piept cu un gest posesiv, ziarul Scînteia. Tov. Bilinuţă încercă să dreagă situaţia şi îi întinse mîna băbătiei, doar-doar s-o îndura şi i-o da o mînă de ajutor. Ea de jos şi băbătia de sus. Aceasta întinse mîna şi spuse:

– Mili, …a lu Bota. Dumnieta?

– Bilinuţă Carmen, de la Timişoara. Şi adăugă cu un aer oarecum şăgalnic:

– Domnişoară!

După un scurt moment de stînjeneală tovărăşească nedeterminată logistic, adică nimeni nu mai ştia ce să spună sau ce să facă că nu era pe aproape nici un cadru de partid care să dea indicaţii sau să ia iniţiativa, tov. Bilinuţă sări brusc în picioare, la fel de brusc cum şi căzuse.

– Fac un reportaj cu sătenii. Pentru Radio Timişoara. Să spun ţării cum merge cu campania agricolă şi să raportez tovarăşului Cincu care este stadiul. Cînd va ajunge toată recolta în hambarele poporului…

Baba o privea pe tovarăşă cum o privea Irinel Columbeanu pe Monica cînd mîncară francfurteri prăjiţi la Francfurt în pasaj, în picioare, de se duse ei să îşi ia el  maşină şi îl filmară ăia de îl deteră pe post. Mai de mult. Convinsă că încă vorbea româneşte, dar că nu este înţeleasă de săteancă, tov. Bilinuţă încercă să-şi adapteze accentul la respectiva zonă folclorică:

– Da sătienii – şi aici făcu o pauză semnificativă, se uită întrebător la săteancă agitîndu-şi ochii ca şi cînd ar privi peste umărul acesteia, dar nu putea – colectiviştii… indie îs? C-am fost pă cîmp şi n-am văzt pă nima? 

Săteanca noastră întoarse capul în direcţia cu pricina şi întinse mîna spre o direcţie, destul de vagă, dacă ar fi să se fi luat cineva după amplitudinea vibraţiilor membrului mai-sus amintit, undeva în spate.

– Apăi, io am gătat, că m-a ajutat niepoată-me, Sida. Da amu dragă, s-o dus la Căminu cultural. Acle ni…

În acelaşi moment, concomitent şi deodată, de sub Scînteia din 12 octombrie ceva colorat se prelinse şi ateriză aproape fără zgomot la picioarele celor două personaje. Cîinele din curte începu să latre ca lovit de streche. Era o carte roşie pe care tov. Bilinuţa o ridică cu uimire şi citind ce scria pe copertă, o întrebă pe nană Mili:

– Manual de limba engleză pentru clasa V-a.  Editura Didactică, Bucureşti, 1966? Dar dumneavoastră învăţaţi limba engleză?

O lua cu ameţeli.

– Ies mai diă.

– Hat nem igoz! Nu-i adevărat! Nu pot să cred! Nu am auzit bine! Tovarăşei Bilinuţă i se părea că se învîrte prea repede pămîntul, că totul devine de un alb lăptos, aidoma albului de pe drapelul tricolor al republicii. Undeva un motan în călduri începu să miaune. Jalnic!

Continuă interogatoriul, uitînd să repornească magnetofonul oprit în şocul căderii anterioare (sau posterioare).

– Da, unde-s toţi cei ce trebuiau să strîngă recolta, să o …magazie, siloz, …pătule?

– Et ză comiuniti houm! Ăăă, ăasta… – agitîndu-şi mîna cu Scînteia şi încercînd, cu o mină vinovată (vinovată, dar încă nu pe deplin dovedită) să recupereze manualul aproape confiscat –  la Căminu cultural, dragă!

– Nu se poate! Da ce fac acolo?

– Învaţă inglezăştie! – declară emfatic nană Mili.

– Dar recolta – de acum tov. Bilinuţă începu să îşi imagineze feţele tuturor de la radio, de la raion şi de la regiune cînd vor auzi toată conversaţia – recolta, cine o strînge?

– Meibi …ză studenţ!

– Nu se poate!

– Auu tu! – să nu-mi spuie mie Tanti Milly, dacă n-o fi aşe!

 Tov Bilinuţă rupse contactul cu lumea exterioră şi se refugie în lumea sa interioară, undeva departe de o realitate atît de străină. Undeva, într-o altă realitate, un cocoş prinse să măcăie. Nu, era claxonul imeseului.

Cum am cunoscut-o pe Tanti Milly (2)


Nu am mai avut permisul suspendat, aşa că m-a consolat rapid. Era profesionist: el îl avea mai mult suspendat decît ne. Cum poate să stea un carnet de conducere românesc suspendat şase săptămîni? Doar nu o fi învăţat ioga şi levitaţie în Nepal!

Introbăgăm în casă mobila, aragazul, frigiderul şi copilul personal. Trecuse de ora zece. Încuiem cam tot ce e de încuiat, mai puţin mîţa pe care o degajăm cu un şut bine plasat acolo unde coada este mai groasă prin uşa întredeschisă şi ne punem pe sforăit. Odată cu casa am moştenit şi un cîine negru, talie mijlocie, păr mare, lucios, coadă sănătoasă. Lanţul era cam ruginit! Ce să sforăi! N-am putut dormi toată noaptea. Afară se auzea un scîrţîit aproape continuu. Am deschis fereastra, că dacă deschideam uşa, iar ne invada mîţa şi ar fi trebuit să cotrobăim după ea tot restul nopţii ca s-o capturăm. Ce putea scîrţii afară? Vreo fantomă cu lanţ cu bilă din Piful copilăriei? Aş! De unde? De fapt am constat că scîrţîitul este alternativ, pe două voci.

Semăna cu Trio Grigoriu,
dar dacă mă gîndesc mai bine semăna cu Giani Morandi

în duet cu surorile Kesler.

Ne-am prins destul de rapid, pe la ora două dimineaţa, de unde provenea scîrţîitul pe două tonuri: cînd scîrţîia lanţul cîinelui, cînd scîrţia cîinele. Lanţul că nu era uns, iar cîinele, probabil de foame, că nu i-am dat nimic de mîncare toată noaptea. Am închis fereastra, ne-am culcat. Au început nişte zgomote suspecte în casă. Ceva se mişca prin cameră. Am căscat ochii, degeaba! Am căscat gura, nu am prins nimic. Am mişcat mîna, tot aşa. „Ce se mişca” nu avea habar de ochii mei, de gura mea, de mîna mea. Parcă nu existam. Parcă aş fi fost omul invizibil. Păi normal, că era cam întunerec. Dar zgomotele se amplificară şi am putut în final să le localizez. Veneau de sub noi, de sub pat. Aprind lumina. Adică apăs pe comutatorul electric şi filamentul becului ce atîrna din tavan, devine incandescent şi luminează. Zgomotul amuţeşte. Încerc ca tot omul cu frică de Dumnezeu, într-o casă nouă să văd ce e sub pat.

Aveam impresia ca trăiam un deja-vu al copilăriei mele cînd făceam o săritură uriaşă pentru a ateriza în pat înainte de culcare, ca nu cumva să mă prindă de picior „cine era sub pat”. Poate era împlinirea tip self-fălfild profesii, a celor spuse de mătuşa mea dinspre tată, căsătorită cu unchiul meu, ce în zona Apusenilor i se spune unchioaia. Mi-a spus pe cînd împlineam patru anişori: „Măi băiete, ce ţi-aş face eu de-ai fi tu copilul meu!” – sau ceva asemănător… Sau poate că i-a spus-o lui Ion a lu Rogozanu, de venea pă bicicletă de la birt. Ei, ce mai contează că a trecut cam multişor de-atunci.

Nu, nu e adevărat, nu îmi era frică, (nici atunci, nici acum) că doar făcusem armata, trăsesem la revoluţie (dar nu în cine trebuia, şi uite că s-a umplut parlamentul de ei!) şi mai trăsesem în urmă cu două zile un loz în plic, dar nu fusese cîştigător. Pagubă-n şompinion! Dar acum, era ceva ce făcuse zgomot domle de nu puteam dormi, nici eu, nici consoarta personală. Să stingem becul (vorba vine, de fapt întrerupeam fluxul de curent electric generat de la o centrală la fel de electrică, ce trecea prin filamentul becului, ce… filament, lumină, jumătate particulă, juma undă… ştiţi dvs!) că poate nu mai face. Zis şi făcut. Am făcut noi asta, dar a făcut şi chestia aia ce făcea mai înainte, adică larmă.

Repetăm procedura. Deja mă vedeam secretar de partid pe intreprindere, dînd îndemnuri oamenilor muncii: mai încercăm o dată tovarăşi, poate de data asta merge! Îmi lipsea numai halatul şi carnetul de partid, în rest aveam de toate. Îmi mai lipsea însă inspiraţia. Totuşi, luîndu-mi instantaneu pulsul de la mîna dreaptă (că eram stîngaci) şi punîndu-mi-l la mîna stîngă lîngă ceasul de mînă, am constatat că aveam expiraţia normală şi mi-am dat seama cît de mult contează asta pe timp de noapte. În acel moment mi-a revenit inspiraţia. L-am binecuvîntat în gînd pe Moş Ageu, fostul meu prof de muzică din clasă a V-a ce m-a învăţat să ciulesc urechile şi să prind melodia. Era clar. Melodia era compusă în fa minor, era un alegro, ma non tropo, dacă nu chiar un andante vivace. Maestre, muzica! Aveam vietăţi subpodelene, nu subpămîntene. Erau şoareci. Alergau pe sub podele de parcă reeditau cursa lui Fitipaldi la Monza cînd devenise campion mondial. Măi, şoarecii ăştia se uitau la televizor nu glumă! Am dat cu pumnul în podea. Nimic. Am dat cu piciorul, s-a crăpat podeaua.

Am sărit cu amîndouă picioarele, podelele au luat-o în jos şi s-au blocat sub nivelul pragului de la cameră. În aceal moment critic şi fatidic, am fost victima (io?) unui potop post-deluvian de grad interplanetar: nu unul, nu doi, ci trei (TREI!!!) şoricei o zbughiră dinspre prag spre mine. Am putut să mă feresc de primul şi al doilea aidoma lui Neo din Matrix de gloanţele matricienilor. Eram aproape căzut pe spate, cînd în filmul de groază ce se derula cu încetinitorul un al treilea şoricel îmi intră (vorba vine!), mai degrabă se înfipse cu boticul minuscul şi tremurător, cu mustăţile lui cu tot, cu codiţa arcuindă ce îi depăşise urechiuşele, exact sub papucul din piciorul meu drept. Acum eram din nou dreptaci. Colac peste pupăză, sau în versiunea rurală actuală, şobolan peste şoarece, din deschizătura cauzată de deplasarea podelei se năpusti pe urmele şoriceilor un ditamai şobolanul, de mîţa mea încuiată afară fugi de nu am găsit-o trei zile, că tot nu am căutat-o. Şocul şobolanului şovăi şăgalnic şalele-mi, şi-n şiragul şurluitor şerpuind şmenos şoarecii şicanară şmenul. Şvedeţi, ştiu şfranceză! Am dat în bîlbîială.

Atunci cineva bătu în poartă. De trei ori. Cine putea fi la ora aceea? Hingherii! Bine ar fi fost. I-aş fi pupat pe dinţi.

Tanti Milli iz ă stiudănt! (1)


În timpul campaniei de recoltare a porumbului din toamna anului 1966 i s-a trasat sarcina studioului de radioficare a regiunii Timişoara să facă un reportaj mobilizator. Subiectul reportajului, „Strângerea recoltei de toamnă în satul Bobohalba”. Zis şi făcut. Echipa se îmbarcă în imeseul de serviciu ce putea trece vaduri de un metru treizeci, faţă de gazul sovietic ce le putea trece doar pe cele de un metru dou’şnouă, şi se îndreptă cu toată viteza (adică vreo şaizeci la oră) spre destinaţie. Bateriile erau încărcate, benzina peco 70 stas, afara nu ploua, nu ningea, şi nici nu ardea soarele, numa bine pentru o emisiune pe placul tovarăşului prim. După ce părăsi drumul naţional şi coti pe vreo două drumuri raionale, imeseul păşi hotărât, conform indicaţiilor partidului, pe un drum de ţară. Mai mult praf decât drum, mai mult… dar dă-l încolo de drum, c-o doar n-or veni unii şi o băga bani în el şi i-o pune şi câte o tablă să ştie tăt natul că acolo îs îngropaţi banii noşti!

Prin parbrizul minuscul satul abia se ghicea, dar prin acelaşi parbriz nu se ghicea absolut nici o urmă de colectivist pe câmp. Era o agitaţie febrilă de tipul celei prestate de musculiţele de oţet la arat, în campania de primăvară. Îngrijoraţi că poate au întârziat şi recolta era deja strânsă, că ar fi izbucnit vreo epidemie de febră aftoasă, vară de-a doua cu gripa porcină din apocalipsa capitalistă prorocită în urmă cu doă veri de a lu’ Păţocu. După ce dădu ocol satului vreme de câteva sute de gropi, îi fierse de două ori apa şi i se rupse (doar o dată) cureaua de la ventilator (spre deosebire de gazul sovietic, căruia i s-ar fi rupt …apa din prima), imeseul o apucă pe uliţa principală a satului. Echipa bătu la o poartă, nimic. Echipa bătu la o altă poartă, nimic. La următoarea nu mai bătu, că bătu Securitatea înainte cu două săptămâni şi nu mai era nimic de bătut. Dar, parcă i-ar fi luat pe toţi securitatea lui Dej. Asta nu era posibil, că doar securitatea nu mai era a lui Dej, ci a lui Ciocescu. Ciudat nume, dar se pare că aşa era pronunţat el în Bobohalba. În fine, după mai multe alte comparaţii şi hiperbole (că parabelicele nu apăruseră încă), echipa observă în faţa unei case, o băbătie ce părea absorbită de depănuşatul unei grămezi impresionante de ştiuleţi de porumb. De fapt, apropiindu-se tiptil (imeseul încă era în pană la marginea satului) echipa constată că femeia citea un ziar. Citea Scânteia! Ziarul era îndoit astfel încât să nu fie întors de vânt. Ei, ce vremuri, când vântul nu îndrăznea să întoarcă un ziar, darămite un post de televiziune! Încântaţi că săteanca era pe felie cu partidul, că era activă şi angajată politic (dar nu mai activă şi angajată ca doamna Udrea în dedesupturile politicii în anul 2009), Carmen Bilinuţă, dădu drumul la magnetofon. Cuprinsă de emoţia specifică unui reporter angajat politic în opera de făurire a societăţii socialiste multilateral şi multilongitudinal dezvoltate, tovarăşa Bilinuţă întinse mâna în care se afla micul microfon de plastic. Buzele tremurânde ale babei, silabiseau un text …de neânţeles. Ciudat! – în Scânteia? Se pare că avea de a face cu capitala Bucureşti, cu dacii şi cu carele.

–         Ă… buc. Ă …dac. Ă… car.

Putea fi un text de istorie, unul despre agricultura din vechiul regim unde carul nu fusese înlocuit cu tractorul, sau cine ştie, era doar un pasaj din operele lui Ion Creangă că numai acolo se puteau găsi aşa cuvinte populare. Siderată de bâlbâielile tovarăşei colectiviste ce se străduia să buchisescă unul dintre textele oficiosului de la centru, şi fără să piardă din vedere chipul încurcato-luminato al sătencei, reporteriţa mai făcu un pas înspre personajul nostru rural. A fost însă de ajuns. Captivată de scenă, tovarăşa reporter călcă pe un ştiulete de porumb tocmai depănuşat, şi se prăbuşi atât de teatral încât regretă că tov. instructor Joja de la brigada de artistică nu se afla prin preajmă. Ei, n-a fost pe fază – şi bineânţeles că nici n-avea cum: imeseul rămas în pană avea faza mare defectă şi oricum era doar ora două după-masa. Săteanca noastră sări ca arsă de gradul trei, scuturată ca un cutremur de gradul 7,8 pe scara Richter, că scara ei nu se mai vedea de când o dăduse cu împrumut pe la culesul cireşelor unui văr cu ciudate tendinţe retrograde, ce din când în când se învârtea în cerc pe câmp şi a cărui nume era parcă, Mihai Bivolaru.

Ochii celor două personaje feminine se întâlniră, feţele le păliră şi vântul începu brusc să bată împreună cu clopotul de la biserica din sat anunţând decesul unei drept-credincioase.

Cum am cunoscut-o pe Tanti Milly (1)


  Am aterizat într-o după-masă în comuna noastră formată din trei sate aşezată pe şapte coline ca celebra metropolă de unde îşi trage parţial neamul nostru paternitatea. În ceea ce priveşte maternitatea se fac în continuare săpături. Aterizat puţin spus. Să rememorăm faptele.

Toate acareturile noastre adunate în ultimii zece ani de după revoluţie se aflau depozitate într-o casă de la periferie, că în garsonieră nu mai încăpeau. Am încărcat mobila într-o ifă redegistă condusă de un amic într-ale pescuitului şi am dat buzna să-mi anunţ consoarta de fericitul eveniment: ne mutăm! Am depăşit o babă pe bicicletă pe ultimii metri ai străzii mele, am răsucit volanul pe dreapta în sudalmele babei ce făcu cunoştiinţă cu asfaltul proaspăt turnat de subalternii lui Băsescu. De, o fi căutând banii conform devizei ministrului „Aici sunt banii dumneavoastră!”

I-am urat ceva pe engleză ce în limba română începe cu şi, şi am dat bice cailor daciei care zburda nebună, de parcă nu ştia că ne mutăm la ţară. Adio asfalt, adio semafoare, adio zebre, tâmpiţi, pietonţi şi pietoante. Suntem în procesul mutării! Evenimentul a început şi nu numai că se transmite în direct, ci participăm cu trup, suflet, dacie şi transpiraţia autohtonă. Opresc în faţa blocului, dar ca făcut, frâna nu ţine şi câteva tomberoane o iau la goană mânate de bara din faţă a vehiculului mai sus-menţionat. Pagubă-n ciuperci! Poate că în ciuperci nu, dar în tomberoanele noi de plastic ce costă un milion bucata, cred că da. Urc în fugă scările, pun mâna pe telefonul cu disc rotativ tip 1969 şi răcnesc după ce la celălat fir s-a ridicat receptorul: „Am plecat, vin după tine după ce descarc!”

Refac drumul în sens invers şi la colţul străzii într-o grămadă dezorganizată una bucată babă îşi trăgea sufletul de pe unde i se dusese, adică din adâncimile asfaltului negru ca abanosul şi creţ ca şuviţa ministrului. De ce n-o taie? Mă rog, poate îi place să fie pletos. Văd baba, mă vede şi ea pe mine, încerc o manevră de evitare, dar prin geamul deschis aud mai multe cuvinte cu referiri anatomice, se face apel la ginecologie, la Barth, ba chiar şi la arborele meu genealogic. Câtă răutate în oamenii ăştia! N-am pus decât o amărâtă de frână în vreme ce luam curba. Da’ curba am lăsat-o acolo. Ce vrea baba cu mine? Trag pe dreapta, mă dau jos din chestia aia cu nume de patrie antică şi mă îndrept hotărât spre grămada care între timp se organiză. N-am făcut rugbi în viaţa mea, dar am văzut câteva meciuri. Cum băteam Franţa pe vremuri! Acum parcă avem o echipă de babe! Mda, dacă ar fi ca babele astea din faţa mea, poate tot ar mai câştiga un meci, două cu All Black. Îmi analizez şansele şi trec la defensivă. Apelez pe mobil poliţia. Babele nervoase la culme mă apostrofează direct proporţional cu costul mobilului:

– Credeai că ai scăpat? Acuma … încerci să aranjezi cu prietenii tăi de la poliţie? Las’ că vezi tu! Ai plecat de locul accidentului. Ai lăsat-o aici cu piciorul rupt! Mă, te…

Norocul (so tu spic) vine de unde nu te aştepţi şi cel neprihănit are parte de apărători pe măsura faptelor sale. Ca un făcut, o maşină rătăcită de poliţie apăru când decibelii celor de vârsta a treia tindeau spre pragul dureros. Albă-neagră, roz-bombon, rămân fără permis, baba plecând călare pe „Carpaţiul” de damă răpciugos, de parcă făcuse armata la infanteria călare, cu un surâs malefic tip „Îţi arăt eu curbă, mă arătură!”

Cu banii şi cu permisul luat, mă simţeam ca Moromete senior după vizita perceptorului. Să mor! Ei, ce să faci, asta e! Cu dovada în mână şi cu pedala de acceleraţie undeva la o altă parte anatomică a fiecărei vieţuitoare pământeşti, goneam să prind din urmă ifa rablagită ce luase deja drumul exilului, spre „la ţară.”

Fatalitate: coloană, tiruri. Apoi, gâşte, raţe, găini, gropi, noroi, gropi, şi bineânţeles, babe, babe şi iar babe. Nu am vazut ifa, dar am ajuns totuşi primul. Mă întorc la intersecţie, vorba aia, jast in cheis! Îmi trec prin minte evenimentele, ce zi! Toată mutarea luase o turnură cu iz de geriatrie fără tratament ana aslan. Îmi venea să îmi dau demisia. Vorba aia: de unde? În fine, după jumătate de oră apare ifa. Descărcăm povestindu-i păţania şoferului, aşa ca de la şofer la şofer.

Va urma