My Fair Lady, my fair life


Uel, uel, uel!

Iată ce spune foneticianul profesionist bietei fete: că e o maimuță ambulantă ce scoate sunete abia inteligibile, că este o jignire a limbii engleze, o catastrofă în persoană. Normal, dacă ști cîte știe el și ai poziția sa socială. Cu alte cuvinte, existența ta, ceea ce faci și ceea ce ești contravine standardelor mele atît de înalte, perfecțiunii vecine cu dumnezeirea.

Cu sau fără umor, cu sau fără fonetică și cu sau fără tentă morală, întîlnirea celor trei personaje dă startul pariului: transformarea bietei fete în ceva demn de un bal al ambasadorilor. Florăreasa ambulantă va deveni o ducesă în cîteva luni.

Și iat-o după ceva timp, cînd spune primele sale cuvinte bine, ba chiar frumos articulate, în viziunea profesorului Higgins, în limba lui Shakespeare, a lui Milton și a Bibliei.

Dar, ce păcate păcătoase ne izbesc ochii: cei doi, ba nu, cei trei, dansează! Păcat! Abominabil! Foc din cer! Uhhh!!! Mă îngrozesc!

Cei trei se ating!!! Uăh!!! Scîrbos! Sexual de scîrbos! Cum se poate? Fata asta e o…

Și bate din palme! Și se urcă pe scaun și țopăie. UAUUU!!! I se vede juponul!!!

Acoperă repede ochii copiilor să nu vadă! O să fie șocați pentru tot restul vieții lor! Să cadă cortina! Să punem filmul la index! Să ne protejăm, noi și toți cei ce cred ca noi!

Alarmă! Sus pe ziduri! Ridicați podul mobil, încălziți smoala și inundați șanțul de apărare! Duceți săgețile pe metereze! Vegheați ca izvorul să nu fie otrăvit! Cercetați să nu avem iscoade! Fiți vigilenți și depistați trădătorii! La moarte cu ei!

Vă sună familiar? Ce s-ar fi întîmplat dacă acest film ar fi fost vizionat în urmă cu 100 de ani în bisericile noastre? Acum nu mai e același lucru? Ba da, dar acum e baiul cu evoluția muzicii ușoare românești. Oare nu a rămas cineva cu 100 de ani în urmă? Oare nu toți am citit Biblia? ai în Biblie, de cum începe o droaie de lucruri care n-ar fi trebuit, confirm aceleiași logici să fie acolo: minciuni, crime, poligamie, vrăjitoare și vrăjitori, chemarea morților, violuri, cruzimi de nedescris. Și cu toate astea îi punem, ba unii dintre noi în forțăm pe copiii noștri să citească Biblia. De cele mai multe ori fără să le-o explică. Și din păcate Biblia nu prea are note de subsol în domeniul ăsta. Din păcate? Din păcate…

Dar Biblia are și alte lucruri care, ca să folosesc un clișeu deja la modă de cîțiva ani în anumite cercuri, răscumpără păcatele, urgiile, jegul omului din paradis pînă la apariția unui Pămînt nou, după judecata finală. Atunci o să fie altceva. dar pînă atunci?

Pînă atunci o să mai ascultăm muzică ușoară românească, o să vedem filme în care sîngele va țîșni pe ecran, vom mînca mai mult decît trebuie cu toate că în Africa încă se moare de foame, vom cheltui pentru plăcerile noastre destui bani, cu toate că în India există milioane de creștini săraci care trăiesc cu mai puțin de un dolar pe zi. Și cu toate astea nu vom da mai mulți banii pentru scopuri caritabile, nu vom mînca mai puțin, nu ne vom muta într-o casă mai mică și nici nu ne vom schimba mașina cu una mai rea, mai mică, mai ieftină.

De ce? Pentru că nu așa merg lucrurile. Pentru că nu vrem să fim ciudați. În ciuda atîtor îndemnurii și porunci din Biblie vom face multe lucruri numai dacă inima noastră personală ne va bate într-un anumit fel, dacă vom simți o emoție ce cuplează cu ceea ce credem noi. Sau invers. Pe bine! Românul ia foarte rar decizii la rece, ba chiar e prea poet, prea sufletist și prea milos (nu milog!) ca să fie rău, adică calculat ca un protestant din Geneva lui Calvin. Nu degeaba în partea de vest a țării a rămas pînă acum cîțiva ani expresia ,,Ești rău ca un calvin.“

Cu toate aste există unii care nu gîndesc ca mine și ca tine. Ei gîndesc ca ei. La fel cum noi gîndim… ca noi. Nu putem să cădem de acord. Eu nu vreau să-mi impun punctul meu de vedere. Păcat că ei vor să mă forțeze să intru în tiparul lor. Nu mi se potrivește.

Mă gîndesc că nici măcar Isus Cristos nu i-o forțat pe ucenici să devină ca el: Dacă nu puteți fi ca mine, cu nici un preț nu veți intra în Împărăția cerurilor! Parcă n-a spus așa ceva. Ba chiar le-a dat o mare libertate: puteau chiar să plece. Să fugă. Să îl trădeze. Să spună că în viața lor nu l-au cunoscut. Ba chiar să stea la același foc cu cei ce l-au prins, judecat, condamnat și omorît. Ciudat, nu? Dar din această libertate a răsărit Biserica. O libertate cumpărat cu sînge. O libertate din interior a fiecăruia care crede: mai întîi a iudeului, apoi a grecului.

Isus n-a învățat pe străzile din Capernaum, în sinagogă, pe cîmpii și pe munți cu bîta, zornăindu-și sugestiv cătușele învățăturii. Din contră, el a transformat chiar și jugul în ceva ușor și el a purtat sarcina. N-a trebuit să moară nimeni pentru a fi mîntuit, ci doar să se nască din nou prin înoirea minții. O nouă convingere, o nouă inimă, un nou trup. Cine are impresia că asta se poate face după sistemul nu lua, nu gusta, nu atinge, se înșală.

În 1982 am devenit creștin. Am avut apsuri și daunsuri, dar n-am regretat niciodată că Isus mi-a eliberat mintea și inima. N-am regretat că Scriptura mi-a reformatat creierul și am devenit altcumva. Dacă azi aș muri aș muri fericit pentru că nu regret că am trăit sau mai bine spus am încercat să trăiesc fiind liber în Cristos chiar dacă am fost robul său. Robia lui este libertatea mea.