Ucenicia ca stil de viaţă (2): Cum am deviat


What is Standard Deviation? | ClydeBank Media

Prima schimbare a fost a liderilor ce făceau ucenicizare. Fără nici o avertizare au devenit pastori. Unul dintre ei s-a prins în faţa enoriaşilor noii sale biserici că dacă nu va face 12 ucenici într-un an (sau doi?) să fie pus pe liber. N-a făcut. N-a contat. În biserica aia nu făcea nimeni ucenici oricum.

Şi n-am mai făcut nici eu ucenicizare. Am trecut însă de la un laic activ la un teolog inactiv, înţepenit într-un mediu eminamente creştin. Angajat la o instituţie creştină. În care mă vedeam doar cu creştini. Locuiam într-un apartament deţinut de o familie creştină. Îmi completam studiile la o şcoală creştină. Să vă spun ce făceam duminica?

Şi aşa am ajuns în marea seră creştină. Cretină! Ucenicia nu mai era un stil de viaţă. De ce? Simplu: activitatea din seră era destinată bunului mers al serei: temperatură potrivită, eliminarea buruienilor/neghinei, irigare cu apa potrivită, aerisire fără otrăvuri, doar cu aerosoli acceptaţi şi aprobaţi de sus în jos. Sera trebuia să arate într-un anumit fel. Plantele trebuiau să arate într-un anumit fel. Erau standarde pentru te miri ce. Nu-i de mirare că tot ce nu corespundea era marcat ca pericol, nepotrivit, periculos, ba chiar duşmănos.

Ca urmare lumea a devenit un loc periculos. Doar biserica – închipuită ca spaţiu, uneori ca congregaţie – era mediul propice.

Şi aşa a dispărut ucenicizarea. Era destul să urmezi obiceiurile bisericii. Eram creştini – de un anumit tip – fără să fim ucenici. Nu era timp pentru aşa ceva. Şi atunci s-au inventat grupurile. De ce ai avea nevoie de grupuri dacă biserica se vede de două ori pe săptămână? Secret.

Cert este că unul dintre liderii maximi, serios, dotat, americanizat o ţâră, a prezentat marea descoperire. S-au dus la munte cu americanii, au avut un ritrit şi Domnul le-a vorbit. Musai trebe grupuri. C-aşa nu se mai poate. Nu trebuia să te sui pe Muntele Moria ca să-ţi vină ideea asta. Nici să mergi la schi/sky la Şamonix.

Era destul să faci o socoteală simplă: dacă ai ics membri şi vrei să ai mai mulţi, adică igrec, trebuie să atingi/influenţezi mai mulţi potenţiali membri. Cum faci asta? Implantezi sentimentul vinovăţiei printre membri activi ca să aducă – la ceea ce numeau ei biserică – oameni care trebuiau să devină membri după ce auzeau una sau mai multe predici. Ale liderilor consacraţi, meşteri în evanghelizări. Şi aşa apare generaţia zet.

Generaţia zet este – în general – o generaţie crescută în seră ca să repete fenomenul. Dacă vreţi un fel de meleme. Tu primeşti ceva de la membrul de la bază, adu şi tu un membru la bază ca să îţi salţi nivelul. Eşti lăudat. Din mai multe puncte de vedere. Şi eşti într-un grup care se vede din când în când. Deci faci parte dintr-un proces cu un pic de supraveghere. Cu un pic – nişte picături – de viaţă date cu pipeta duminică şi peste săptămână, plus la grupul mic. Control absolut.

Este greşit? Da şi nu. Nu este total greşit. Da, este greşit, pentru că a deviat de la Marea trimitere. Nu de la mica organizare. Nici de la mica trimitere. Aş putea spune o deviere standard…

Ucenicizarea, o artă cam pierdută?


În 26 iunie 2011 am scris acest text. Mai este el actual?

Pastorii bisericilor, bisericile se plîng de calitatea absolvenţilor celor cîtorva şcoli evanghelice din ţara noastră. Nu-i de mirare. Cum toată lumea ştie ce tip de absolvenţi scot acele şcoli, nu mai e nevoie să fac o descriere amănunţită a acestora. Aş începe prin a spune că dincolo de eşecul acestor şcoli în materie de producţie, există multe lucruri care ar trebui discutate serios. Cu toate acestea baiul la noi nu e că nu se discută, ci că se discută prea mult, dar nu se decide nimic şi nu se identifică paşii necesari pentru implementarea măsurilor de corectare a situaţiei.

Responsibilitatea Bisericii şi a şcolii

Responsabilitatea de ce absolvenţii de teologie pastorală (în special) sunt aşa cum sunt, îi revine, în primul şi în primul rînd, bisericii. Ce a făcut în biserică acest absolvent înainte de a ajunge în învăţămîntul superior? Nimic secret: în mod normal catiheză, a participat la servicii divine, la cîteva adunări frăţeşti, la cîteva de tineret, la „misiuni”, eventual la un grup de rugăciune, posibil la cîteva înmormîntări, la o nuntă, două. A citit mai mult sau mai puţin Scriptura, s-a rugat, a cîntat în comun sau la cor, a spus o poezie sau a jucat într-o scenetă, a fost într-o excursie organizată de biserică sau a învăţat mai multe dacă este absolvent de seminar teologic de tip liceal. La o biserică mai mică probabil că a condus ora de rugăciune şi eventual şcoala duminicală. Eventual a fost luat la amvon pentru a dicta cîntările şi a anunţa poezii într-o biserică mai mică. Nu într-una mare. În nici un caz. Poate provine dintr-o familie creştină şi atunci lucrurile descrise mai sus i-au venit ca o mănuşă. Cam ca levitului din Israel. Pentru el totul e profi. În caz că nu provine dintr-o familie evanghelică, lucrurile sunt mai necunoscute, mai vagi. În cel mai bun caz vrea să facă şcoală şi aşteaptă ceva de la şcoala în care a intrat. Excelent!

Printre cele mai importante, dacă nu cea mai importantă dotare a unui nou creştin este mentalitatea de ucenic a lui Cristos. Aşa ceva însă este o rara avis în bisericile noastre. Pentru a face ucenici e nevoie de timp, dedicare, de schimbare de mentalitate. Într-un fel aş asemăna relaţia convertit-biserică cu căsătoria: înainte de a ajunge la ofiţerul stării civile îi acorzi celuilalt multă atenţie, îţi petreci tipul cu el sau ea, e nemaipomenit, după căsătorie însă, relaţia se reduce în multe cazuri la rutină şi după un timp nu mai ştii ce să faci să o salvezi. Bisericile atrag oameni, îi dotează sumar, pînă la un punct, după care îi abandonează presupunînd că odată botezat creştinul este apt să se descurce în jungla de zi cu zi şi că de acum încolo este un creştin matur. Ce bine ar fi dacă ar fi doar aşa! Din păcate situaţia este mult mai complicată.

Prea puţine biserici mai menţionează azi că Isus nu stătea de vorbă cu creştini, ci cu ucenici şi cu cei din „lume”, care în mare parte nu erau altceva decît iudei (hai să zicem păcătoşii din lumea ortodocşilor, catolicilor, evanghelicilor sau cea a ateilor, musulmanilor şi hinduşilor, de exemplu). Din acest punct de vedere pare validă acceptarea conştientă a statutului de ucenic, după convertire, practicată în unele biserici (dar şi aici s-ar putea discuta) ca o fază superioară a maturizării în Cristos. 

Biserica care nu face ucenicizare este ca o seră. Fructele sau legumele pe care le produce sera au aspectul fructelor sau legumelor produse în cîmp sau grădină, dar gustul lor este diferit. Cu alte cuvinte este vorba despre o producţie forţată, artificială, ce nu poate să dea un produs autentic, cu calităţi excepţionale în ciuda faptului că producţia de seră necesită o investiţie mai mare!

Ce nu pot să înţeleg şi mi se pare ciudat, este diferenţa dintre ceea ce Isus Cristos a făcut şi ceea ce face azi biserica. Isus Cristos, Fiul lui Dumnezeu, s-a ocupat de un grup de 12 ucenici timp de circa trei ani, a fost tot timpul cu ei, practic 24 din 24 de ore. Ei au fost martorii minunilor şi suferinţelor lui, a schimbării la faţă, a învierii şi ridicării sale la cer şi în cele din urmă a pogorîrii Duhului. După aceea ei au răspîndit Cuvîntul. Azi văd biserica evitînd acest model şi punînd în practică un model care o duce la închiderea de biserici, la reducerea numărului credincioşilor, la ocuparea timpului cu întruniri lipsite de duh şi evlavie, ce au doar o formă a produsului original. Eforturile pentru a crea „lucrători”, whatever this means, se reduce în cele mai bune cazuri la a produce clone care să nu dea bătăi de cap, la a replica peste săptămînă, la o scară mai mică sau mai mare, activităţi care au loc duminica.

Indiferent cît de bine arată produsele de seră, ele nu bat produsele ce cresc natural, indiferent cum arată. După cum ştim, filmul nu bate viaţa, pentru că un film nu poate da viaţă, ci doar să povestească despre ea, nu este viaţă în sine. Tot aşa şi cu biserica.

Din cîte am putut observa în 18 ani de contact cu şcolile teologice, de obicei o şcoală teologică nu ridică prea mult calitatea spirituală a creştinului dacă acolo nu există activităţi, cursuri, un etos care să pună accentul pe ucenicizare şi mentorat. Cazurile fericite sunt excepţii care confirmă regula şi se datorează unor indivizi nu şcolii, care nu îşi propune în mod special acest lucru.

De unde provine problema ?

De cele mai multe ori, dacă nu în totalitatea cazurilor, şcolile teologice presupun (pe nedrept) că bisericile şi-au făcut treaba şi că studenţii lor sunt creştini maturi. Cum poţi să fi creştin matur la un an, doi de la botez e o mare necunoscută pentru mine, dar se vede treaba că nu şi pentru şcolile în cauză. Aici rezidă de fapt neînţelegerea dintre cele două sisteme, biserica şi şcoala.

Şcoala cere o recomandare din partea bisericii. Biserica furnizează această recomandare, unori chiar timp de patru ani, iar şcoala acceptă recomandarea ca fiind un certificat de calitate. Ori, recomandarea certifică ceva ce nu are prea multă legătură cu maturitatea studentului creştin, ci ţine mai degrabă de decedatele organizaţii comuniste PCR şi UTC: de cît timp este membru acolo şi că nu a avut abateri.  

Astfel şcoala se face că crede sau chiar crede, în urma recomandării primite de la biserică, că studentul este apt pentru studii teologice. Şi astfel are loc una dintre cele mai periculoase neînţelegeri: 1. biserica furnizează un document aşteptînd ca după patru ani să primească înapoi un „lider” şi 2. şcoala presupunînd că primeşte un creştin matur, sau un ucenic matur şi îl îndoapă cu teologie. După patru ani fiecare crede că şi-a făcut treaba, dar în final (de fapt NU) se constată că toată lumea s-a înşelat. Biserica nu beneficiază de lideri maturi, la şcoală nu mai vin studenţi pentru că biserica fiind saturată cu astfel de “lideri”, nu mai are ce face cu produsul finit pe care îl (re)primeşte şi acesta nu dă impresia că teologia ar fi bună la ceva. Ca urmare, cu toate că există ofertă, nu mai există cerere!

Astfel se închide un cerc vicios: pentru că nu se face ucenicizare în biserică creştinii maturi apar mai greu sau rar. Sera bisericii produce un tip de creştin ce seamănă doar ca aspect cu ucenicul lui Cristos; sera şcolii injectează steroizi în acest tip de creştin care în final arată bine, dar nu are caracteristicile unui lider din Noul Testament, ci eventual al unuia din Vechiul Testament.

Ca urmare, o biserică în care nu se face ucenicizare va produce altceva decît ucenici. O şcoală care nu şcoleşte ucenici sau creştini maturi va produce în loc de lideri autentici lideri instituţionali care îşi vor apăra scaunul, vor recurge la manipulare, vor lua în posesie biserica ca pe propria ogradă, uitînd că misiunea lor nu este de a face bani, de a avea un job sau un „ministry”, ci de a-şi da viaţa pentru turma aşa cum a făcut-o Isus.

Post Scriptum: rîndurile de mai sus nu au atins o lacună a bisericilor care sunt formate în proporţie de peste 51% din femei. Cine, cum face ucenicizarea în acest domeniu? Cunoscută fiind dimensiunea misogină a bisericii care este domeniul de activitate al ucenicelor, al liderelor? de bună seamă este nevoie de un dialog, de o reconsiderare a atenţiei pe care biserica, şcolile teologice o acordă femeilor care sunt dispuse să treacă dincolo de mersul la biserică. Când, cum şi unde se va întâmpla asta?

Ucenicia ca stil de viaţă (1): De unde am început


Pin on Don Verdean

N-am prea scris despre ucenicizare/mentorare. N-am avut nişte motive anume. Poate datoriră unui fel de malaise. La urma urmei e un subiect puţin abordabil şi abordat puţin. Din mai multe motive. La care n-am fost şi nici nu sunt imun. O iar cu începutul, dacă tot devin istoric…

La scurt timp după intrarea în procesul mântuirii – observaţi că evit termenul convertire – am fost invitat să devin un ucenic al Domnului Isus Hristos. După crucea ce desfiinţa prăpastia dintre Dumnezeu şi om, apoi tronul pe care-l (im)punea pe Isus ca domn în viaţa mea, a urmat şi cercul în care din convertit deveneai ucenic, apoi lider şi reproduceai modelul ca ucenic al lui Isus. Am acceptat totul ca un proces firesc pe care mi l-am asumat fără restricţii, condiţii sau avertizări. Erau unele menţionate-n Noul Testament, dar cine să le bage-n seamă în anii 80? Nu eu. Aveam doar 29 de ani.

Da ce nu făceam… Citeam. Biblia. Broşuri. Cărţi în engleză. Eram activ în Biserică. Tineret. Şcoală duminicală. Studii în grupuri mici. Chiar cu ilegalişti veniţi de peste graniţă. Aveam grupul meu. Cântam şi-n cor (sic!). Făceam ce nu făcea nimeni – cel puţin în imaginaţia mea: în tramvai vegheam asupra tuturor. Pe stradă ajutam pe oricine. Mergeam cu tinerii în tabără? Găseam şi plăteam mijloace de transport când nu se întrezărea aşa ceva. Ba am participat în decembrie 89 la nişte acţiuni de toată frumuseţea-n oraşul de baştină.

Am mers la nunţi ale ne-pocăiţilor să fiu o mărturie. În garda de onoare ce-l primea pe Ceauşescu-n uzină. Trăgeam cu arma-n poligon. La aplicaţii cu mitraliera pe acoperiş. Ajutam colegii la te miri ce: să-şi repare acoperişul la bloc, traduceam live filme de pe casete video. Jucam tenis, fotbal şi munceam mai toată ziua o semicursieră sovietică. Discutam cu colegii de serviciu despre Dumnezeu, credinţă, minuni, tradiţii creştine. Inclusiv cu secretarii de partid şi sindicat. Eram creştin pe toate feţele.

Într-un cuvânt, eram un tip angajat, o interfaţă între Biserică şi lume, una între lumea spirituală şi cea seculară, dacă nu chiar ocultă. Au fost nişte ocazii… Nu eram agresiv, dar eram perceput altcumva decât ceilalţi pocăiţi. Ei erau tăcuţi, retraşi, umili, în defensivă.

Era interesant, deloc obositor, nu mă uza. Era un stil de viaţă. Avea sens. Şi cu asta în minte aşteptam sfârşitul lumii sau a doua venire a lui Hristos, oricare venea prima. Nicidecum căderea comunismului.

Care a venit. Hodoronc-tronc. Lumea s-a schimbat. Biserica s-a schimbat. Eu m-am schimbat.

Rugați dar pe Domnul secerișului să scoată MANAGERI la secerișul Lui (1)


Titles vs. Servanthood | CT Pastors

Isus cutreiera țara, învăța, propovăduia Evanghelia și vindeca norodul ce era ca o turmă de oi necăjite și risipite fără păstor. De care i s-a făcut milă.

Tot atunci le spune ucenicilor săi:

Mare este secerișul, dar puțini sunt lucrătorii. Rugați dar pe Domnul secerișului să scoată manageri la secerișul Lui.

De ce?

Pentru că secerișul mergea prea încet. Pentru că greu se făcea un lucrător. Cerea timp. Implicare. Devotament. Prea mult timp. Prea multă implicare. Prea mult devotament. Viața e scurtă! Prea scurtă.

E prea încet.

E prea greu.

Vă închipuiți cât timp îi trebuie cuiva să treacă de la stadiul de pierdut la cel de convertit, apoi la ucenic, apoi la lucrător și în ultimă instanță la lider?

Și ce au făcut managerii?

Managerii au organizat eficient lucrarea Sa.

Managerii au decis ca lucrătorii să nu mai aducă pe cei ce erau întorși la Christos, deci convertiți, în Biserică, ci să-i aducă pe cei pierduți și păcătoși LA biserică. Adică să vină cu ei într-o clădire numită biserică. AICI urmau să audă Evanghelia. Toată Evanghelia. Cea autorizată. Și aici aveau să se convertească. Pentru că AICI era Dumnezeu.

Așa s-au umplut clădirile de oameni. S-a început în secolul III-IV.