Our Citizenship (on earth as it is) in Heaven


Waging Wisdom

In August of 2020, I guest-preached at Evergreen Church about the difficult historical moment the American church finds itself in. There are, of course, many and varied aspects to this unusually challenging period in American history, and by no means do I understand all that’s going on, not by a longshot. But one aspect had been getting clearer – the centrality of the human heart – and since that theme had been building in me for quite some time, that is what I talked about. (A Vimeo of that message – The Refiner’s Fire in a Time of Crisis – is here: https://wagingwisdom.com/2020/08/27/the-refiners-fire-in-a-time-of-crisis/ .)

Recently (Nov. 14, 2021), I guest-preached again at the church and spoke about another aspect of our still difficult period that seems pretty clear: the theme of “Our Citizenship in Heaven.” You may listen to it on the Vimeo, linked just below here. (If you prefer…

Vezi articolul original 186 de cuvinte mai mult

Reversul medaliei (2)


Punctul pe i!

Ciprian's Weblog

Se stie, se proclama , se reitereaza ca samanta crestinismului a fost udata de sangele martirilor, ca arena a fost locul unde crestinismul s-a validat.. Dar, iata, veacurile au trecut, vremurile sunt (mereu) tulburi, iar crestinismul (nostru) a retinut doar arena ca show, ca metoda de validare. Si nevoia de semnificatie intarita prin aplauze intr-un crestinsim in care smerirea stergarului si slujirea in anonimat sunt imperative si ineluctabile.

Vezi articolul original

Întâlniri cu Tom şi Jerry… (1)


Tom and Jerry Wallpapers, Pictures, Images

În pofida tuturor aşteptărilor, n-am să abordez istoria, etica sau estetica celor doi eroi ai desenelor animate cu acelaşi nume. Păcat, nu? Dar am să vă povestesc despre aventurile mele cu şoareci. Şi cu şobolani. Dar nu vă speriaţi, n-o să vă invadeze!

Nu ştiu dacă am văzut vreun şoricel până am ajuns pe la vreo cinci ani, dar într-o zi pe când eram în bucătăria apartamentului unde locuiam pe bulevardul V.I.Lenin, sus la etajul al doilea, s-a întâmplat. Mâncam nişte nuci cu zahăr, gătite – vorba vine – de sora mea mai mare. Eram aşezaţi pe două scăunele, iar între noi era un taburet de lemn ce servea drept masă. Pe când ne înfruptam noi un ditamai şobolanul îşi făcu apariţia de după dulapul din stânga mea şi dispăru discret într-o gaură din podea, aflată un pic mai încolo. Cât curaj! Câtă nesimţire! În faţa – de fapt în lateralul – a doi copii nevinovaţi. Mama era la serviciu, tata era la fel, cum se zicea pe atunci, în câmpul muncii. Noi doi singuri în casă, victima ororii şobolăneşti. Abia mi-am revenit. Dacă ne ataca? Totuşi trebuie să remarc sângele rece de care-a dat dovadă soră-mea. N-a strigat. Nu s-a suit pe masă, nici n-a fugit pe coridor. Ar fi fost imposibil că uşa bucătăriei era încuiată, dar, cine ştie? Şi azi când vă povestesc întâmplarea asta simt cum îmi bate inima. Să nu fac un infarct!

Deci ăsta a fost un contact vizual. Primul. Şi nu cu Jerry. O dată că era şobo. Al doilea că nu l-am cunoscut pe Jerry până n-a apărut pe ecrane şi un şobolan mai mare pe care l-am lichidat în decembrie 89. Ştiţi voi, tovarăşu…

Ce-o fi gândit oare şobolanul? Gândesc oare şobolanii? Poate se ducea la copiii lui. Sau poate a adulmecat nuca cu zahăr din farfurioarele noastre. Cine ştie. Şi ce, contează?

A doua întâlnire a fost totuşi cu Jerry. Eram la bunica. Cea din partea tatălui. Eram într-un sat de la periferia oraşului. Eram împreună cu prietenul meu Dinu. Şi ce ne-a dat prin tărtăcuţele noastre mici? Mici că aveam un număr mic de ani. Să facem o grădină zoologică. Dar nu cu animalele din ograda bunicii. Ar fi fost tare greu că nu ne-ar fi lăsat bunica. Nici animalele. Mai ales porcii… Aşa c-am decis să facem o grădină zoologică cu insecte. Nu le înţepam cu un ac că nu făceam un insectar. Şi am adunat: o râmă – asta da insectă! – un greiere, un cosaş, un viespe, muşte de tot soiul, un carab auriu şi cine mai ştie ce. Bunica avea nişte ţigle puse pe pământ lângă scara de ciment (ţiment zicea ea) pe care intrai în casă. La un moment dat am ridicat una. Scormoneam prin toate locurile doar-doar dădeam de exemplare mai rare pentru grădina noastră. Nu lăsam o piatră neridicată. Şi ce să vezi? De sub a doua ţiglă o luă la goană un şoricel. Pe neaşteptate. A fost atât de rapid că nici n-a băgat de seamă unde-a dispărut. Parcă era Spidi Gonzales. Na, că nici p-ăsta nu-l ştiam atunci. Tot când va apărea şobolanul ăla pe două picioare… Cert a fost că exemplarul cel mai de soi al grădinii noastre, de fapt singurul reprezentant adevărat, ne-a scăpat. Nu printre degete, ci printre picioare. Asta e. Am închis grădina noastră şi am trecut la spălarea pe mâini. Altfel am fi încurcat-o cu buni care ne aştepta cu masa întinsă. La masă am sporovăit despre viteza supersonică a şoricelului…

Şoricelul nu s-o fi dus să-şi omologheze recordul de viteză. N-a scris nimic în Flacăra Roşie, ziarul locat ce-l primeau bunicii mei. Nici n-a pomenit nimeni la buletinele de ştiri auzite la refuzorul de pe dolaf. Cu toate că mergea non-stop. Nouă ne părea rău că ratasem un exemplar pentru grădina noastră zoo. Lui îi părea rău de ceva? Am uitat de şoricel a doua zi.

A treia întâlnire a avut loc în curtea imobilului în care locuiam. Era vară, deci eram în vacanţă. Ne jucam ceva. Deodată cineva – unul dintre copiii aflaţi în curte – a zărit un şoricel. Mergea – îşi vedea de treaba lui – pe un ornament de la parter al clădirii cu două etaje. Bucurie mare: aveam o victimă. Pe el! Şi ne-am adunat toţi ca la un spectacol. Unul nemaivăzut şi nemaiîntâlnit. Că aşa era. Nu mai participasem la aşa ceva. Personajul nostru principal traversa din stânga spre dreapta în pas alergător. Când ne-a văzut a luat-o la sănătoasa. Scapă cine poate! Nu ştiu cum, de ce, de unde – pe cuvântul meu de pionier – aveam în mână o mătură. Un pic uzată. Ba chiar uzată bine. Nu ţin minte să fi jucat hochei. Era vară totuşi. Nici tenis, că Năstase şi Ţiri nu deveniseră celebri. Era în mâna mea ca din întâmplare. Dar cert este că era. Şi când şoricelul trecu prin faţa nasului meu mi-a trecut prin minte să-l interceptez. Zbang! Mătura lovi zidul clădirii. Şi şoricelul – rapidul de el – trecu cu o milisecundă înaintea măturii. Când să reglez tirul, fatalitate! Şoricelul o luă pe verticală. Ne lăsă – pe mine inclusiv – cu gurile căscate. Era o decolare pe verticală. Ceva nemaipomenit. Un şoricel se suia pe peretele vertical al clădirii. Iată cum un creieraş milimetric, nişte picioruşe un pic mai mari şi nişte ochişori cât două mărgele le dădeau cu tifla unor mamifere mai evoluate, cu creiere gigantice şi membre aşişderea. Uou! Dar pe când să începem să ne jucăm altceva – că doar şi asta fusese o joacă – şi şoricelul ajunsese pe la etajul doi al casei scării – fatalitate! Alta, nu cea de mai-nainte. Din neatenţie, din cauza oboselii, din cauza tencuielii scorojite a vechii clădiri sau pur şi simplu din cauza destinului care ne pândea pe toţi muritorii de rând sau semizei ai socialismului biruitor la oraşe şi sate – şoricelul se desprinse de perete şi căzu în gol. Deşi rudă îndepărtată cu liliacul, acel soarece zburător, şoricelul nu avu destul timp să evolueze – căderea lui dură doar câteva secunde – şi nu-i crescură aripi. Nici nu i se deschise niscaiva paraşute apărute în ultimul moment ca o mutaţie în stilul deus ex machina. Dimpotrivă. Şoricelul rămase tot şoricel. Nimic nu se pierdea, nimic nu se câştiga, ci totul – adică şoricelul – se transformă dintr-o formă în alta. Mai mult în alta. Şoricelul, fleci, pe cimentul din curte. Rămase lat. L-am luat în mână. Nu, nu mi-e frică de şoareci! L-am pipăit. Era cald. Dar nemişcat. Eroul nostru – căci era erou – scăpase de noi. Era eroul nostru că şi noi am fi făcut ca el. Am fi fugit de monştri. Ne-am fi căţărat şi pe verticală dacă puteam. Dar noi nu puteam. Spre deosebire de el. Aşa că l-am îngropat în grădiniţa din curtea imobilului. Şi i-am cântat veşnică pomenire. Ceea ce i se întâmplă chiar şi acum.

Oare ce şi-a închipuit şoricelul căţărător? Că avea aptitudini de alpinist? Că era bun la căţărare liberă? Că se putea pune cu noi? Se putea. Că nu i-am venit noi de hac, ci clădirea. Ei, dac-ar fi ştiut un pic de fizică… I-a venit gravitaţia de hac. N-am inventat-o noi, copiii. Era o lege. N-a scăpat de braţul lung al acestei legi. Oare legea gravitaţiei era o lege comunistă? Fără umbră de îndoială!

A patra întâlnire a avut loc într-o zi de toamnă. Sau de primăvară. De ce una sau alta? Pentru că eram îmbrăcat doar cu uniforma de elev, într-o dimineaţă pe la ora 7 fără ceva, când mergeam spre şcoală. Am traversat parcul şi mergeam pe lângă un bloc aflat pe malul Mureşului. Aveam o geantă bordo, foarte frumoasă, dar în care încăpea un număr limitat de caiete şi manuale. Şi pe când mergeam aşa în răceala dimineţii, pe când soarele stătea să răsară, văd – ce coincidenţă! – în faţa mea, un şoricel. Nici prea mic, nici prea mare. Numai bun. Ce mi-am zis? Hai să-l prind. Eram singur pe stradă, aşa că nu mă făceam de râs – că ditamai elevul de liceu aleargă după un soarece. Zis şi făcut. L-am fugărit puţin pe asfalt şi l-am încolţit într-un colţ al casei scării blocului respectiv. Se pare că casa scărilor le este fatală. Am întins mâna şi l-am prins cu două degete. Canalia! Canalie că m-a muşcat. Două boabe de sânge roşu ca drapelul partidului răsăriră din degetul meu arătător al mâinii mele drepte. Precis asta e o canalie capitalistă sau imperialistă. Una comunistă n-ar muşca aşa! Oare?Aşa că l-am imobilizat ţinându-l de ceafă cu două degete. Nu mai scăpa, nu mai muşca. Dar avea parte de un transport clasa-ntâi. Am ajuns la şcoală. Am trecut de poartă fără să fiu bănuit că introduceam un străin în clădire. Şi am ajuns în clasă. Bucurie mare. Le-am făcut cunoştinţă colegilor mei cu prizonierul meu. Nu era un prizonier de conştinţă. Ăia eram noi. Şi colegii mei de etnie germană care nu vorbeau deloc despre Hitler, despre deportarea în URSS şi de alte cele. Am găsit o cutiuţă de plastic în care mi-am pus trofeul şi m-am pregătit de cursuri. Prima oră era cea de engleză. Cu o profă tânără. Iar noi toţi băieţi. Ea o tipă faină, tânără şi bine îmbrăcată. Noi ca băieţii… I-am dat drumul şoricelului pe când scria ceva la tablă. Nu vă spun ce a urmat. Vă închipuiţi. Nici unde şi de cine am fost chemat în pauza următoare. Nu vă închipuiţi. Nici ce a urmat. Răzbunarea lui Jerry. Măcar de eram Tom… Comuniştii ăştia!

Fusese cel mai curajos şoricel. Se împotrivise regimului. Mă muşcă. Apoi suferise în prizonierat. În carceră. Apoi fusese eliberat într-un mediu ostil cu o brunetă frumoasă ce ţipa ca din gură de şarpe? Şarpe? A zis cineva şarpe? Mai de grabă crocodil! Şi apoi a fost expus ca probă în faţa autorităţilor. care-l expulzară pe fereastră. Noroc că biroul directorului era la parter!

Merită citit


”Puțină știință ne îndepărtează de Dumnezeu; (mai) multă știință ne apropie de El”

Mihai Maci: Lector la Universitatea din Oradea. Studii de licenţă (1995), de masterat (1996) şi de doctorat (2007) la Universitatea Babeş-Bolyai din Cluj.

………………………………………..

            Și ne imaginăm că lumea savanților – oameni și ei – e exact la fel precum cea de la poarta vecinei: stăm de vorbă despre toate (la câte-o masă plină), ne dăm și noi cu părerea (că nu costă), o pomenim pe bunica (fie iertată!) cu rețetele ei și – dacă cineva ne obiectează că nu se potrivesc – ne oțărâm la el: Da’ ce, eu n-am voie să-mi spun părerea; nu e democrație? De unde ști tu, mă nene, că ce zici tu e bine? Păi ai sute de cazuri de cazuri de reușită; da, da’ ai și unu’ ce nu merge. Păi de ce nu merge? Pă’ de ce nu ști? Ce știință-i aia că nu ști? Lasă-mă dom’le cu povești din astea! Să-ți spun io cum stau lururile: că bunica era țărancă, nu cunoștea decât Biblia, da’ știa! Dom’le: știa! Și io știu de la ea. Ce zici matale-s povești! Cam asta e știința noastră; cum spunea Liuben Karavelov despre compatrioții lui: ”Bulgarul știe două lucruri: ce l-a învățat mama lui și ce l-a învățat bunica lui.” Mama și bunica, adică ascendența noastră matrilineară. Timp de milenii, cunoștințele cele mai importante – căci decisive pentru supraviețuire – au fost cele transmise în trib. Și noi la trib ne întoarcem mereu pentru că, în această lume bulversată de tot, problema noastră eternă e aceea a supraviețuirii. A unui ”mâine” pe care nici o știință nu-l poate îndrepta, căci oamenii îl strică mereu.

            ”Teoria conspirației” e reversul medaliei. Aversul ei e impostura. Sau, la fel de bine, le putem numi pe cele două: necredința și minciuna. Iar medalia însăși e făcută din tinicheaua sărăciei și-a înapoierii. Care nu mai e clar dacă e cauză sau consecință.

Battle of Lechfeld and the Magyar Threat


Weapons and Warfare

lechfeldDate: August 955 Location: near Augsburg, southern Germany

 battle_of_lechfeld_by_ethicallychallenged-d5a5aj7

In the year 896 the Hungarians (also known as Magyars) crossed the Carpathian Mountains from the steppes adjacent to the Black Sea. 1 They were primarily warriors, horse archers, when they settled on the plains of the middle Danube, whence they made periodic incursions into western Europe. Their invasions came to an abrupt halt in 955, however, when the East Frankish king, Otto I, annihilated their swarms in an encounter generally known as the battle of Lechfeld.

In 894 nomadic Magyars raided into the Kingdom of Moravia, north of the Danube. The origin of the Magyars is uncertain. Their language is linked in Europe only with Finnish, and tradition has it that one group of Magyars settled in Finland, while the other went south and established itself on the Hungarian plain. Their own legends have the Magyars entering Hungary with the…

Vezi articolul original 2.063 de cuvinte mai mult

Hai că mi-a plăcut asta


Personal n-am avut nici o părere despre Greta. Uotsoevăr. Dar acum am dat peste acest micuţ film. Din primele secunde aş zice că Greta ar trebui dusă la psiholog. Prea multă ură. Prea multă încrâncenare. Nu eşti Fecioara din Orleans. Nu eşti purtătoarea unui mesaj divin. Ai şanse să faci o boală autoimună.

Ce ziceţi dr Peterson?

Le nucléaire et l’indépendance de la France


école de guerre

LE NUCLEAIRE ET L INDEPENDANCE DE LA FRANCE

Depuis que le général de Gaulle a lancé le développement du nucléaire français avec la création du commissariat à l’énergie atomique (CEA) le nucléaire français est synonyme d’indépendance de la France, sur les plans militaire et civil.

1- le nucléaire militaire

La grande idée du général quand il est revenu à la tête de l’état en 1958 était de doter la France de l’arme atomique et de disposer ainsi d’une dissuasion autonome. Il avait compris que pour être indépendante et respectée, la France devait faire partie des pays ayant un siège au conseil sécurité de l’ONU et dotés de l’arme atomique, c’est à dire des cinq grands pays du monde.

Il s’impliqua lui même dans le suivi de ce projet et porta l’effort militaire à 5 % du PIB, sans rencontrer aucune opposition.

Assez rapidement la France allait entrer dans le club…

Vezi articolul original 1.718 cuvinte mai mult

She’s OUT: Why I’m leaving the cult of wokeness


sursa: https://www.sott.net/article/446887-Shes-OUT-Why-I-m-leaving-the-cult-of-wokeness

If there’s one thing I’m NOT afraid of, it’s being ‘cancelled’.

​If being cancelled means me living in integrity as a human being who thinks for themselves, CANCEL ME TODAY!

I repeat; I am not afraid.
​What I’m truly afraid of is existing in a world that forces me to submit to an ideology without question, otherwise I’m to be shamed (or pressured to shame myself) and cast out of the community.​

A world that tells me that because I inhabit a black body; I will forever be oppressed and at the mercy of some omnipresent monster called ‘whiteness’.​

That because of the colour of my skin; I am a victim of an inherently racist system by default – and me rejecting the narrative of oppression means that I am in fact, in denial.​

How empowering!​

……………………….

I’m considering producing and hosting a limited podcast series that specifically talks about these themes. Don’t worry, my existing podcastBeyond the Selfwon’t be going anywhere! In the meantime; you can find me on Instagram if we’re not already connected.​

Although my work as a Mindset Coach, Speaker, and Consultant has nothing to do with social justice, cancel culture, wokeness etc – this is something I’ll continue to speak about because it directly speaks to 2 of my biggest areas of focus, which in this case are collective self-sabotage and psychological manipulation.​

I encourage you to break out of any echo chambers (especially on social media) and explore yourself BEYOND your race, your pronouns, your genitals, your sexuality, your physical capabilities, your politics – those things have their place but there is so much more to you.​

And in fact, when you do go beyond those neatly prescribed boxes, you become more secure within your identity. I urge you to unsubscribe to anyone and anything that is stripping you of your humanity, your agency, and is proving to be detrimental to your mental wellbeing.​

You deserve better, let’s never stop speaking up!​

Love always,

Africa

PIERDEREA IDENTITĂŢII CULTURALE, ÎNTRE MIT ȘI REALITATE


Ziarul românilor din Andalucía

Autor: Valeru Ciurea

Încercând să găsesc o cale pentru a răspunde la întrebarea din titlu, am apelat la câţiva oameni cunoscuţi mie şi care provin nu numai din medii sociale diferite, ci au şi pregătiri diferite, grade diferite de educaţie şi cultură.

Mi s-a părut a fi o bună modalitate de a afla cât de uşor sau cât de greu se integrează oamenii în comunităţi care le sunt străine, cât de mult îi ajută cultura lor proprie în raport cu culturile şi educaţiile cu care vin în contact. Astfel, am aflat de la doi oameni speciali, soţ şi soţie, care au părăsit România în primăvara anului 1990, imediat după căderea comunismului, că pentru acela care pleacă într-o ţară străină este o ruptură formidabilă şi că trebuie să fii deosebit de puternic pentru a renunţa la tradiţiile şi obiceiurile cu care trăisei până la plecare. Cei doi au făcut diverse activităţi…

Vezi articolul original 3.516 cuvinte mai mult

Patru ani de la condamnarea comunismului: Autopsie sau vivisectie?


Adevărul doare. Adevărul poate fi tardiv. Dar nu-şi pierde niciodată valoarea!

Au trecut patru ani de acea sesiune, unica in istoria Parlamentelor Romaniei, din 18 decembrie 2006, moment deopotriva sublim si penibil, inaltator si degradant. Sublim, pentru ca, pe baza Raportului Final al Comisiei Prezidentiale pentru Analiza Dictaturii Comuniste din Romania, intr-un gest fara precedent in lumea post-comunista, presedintele Traian Basescu a condamnat regimul comunist, pe intreg parcursul existentei sale, drept ilegitim si criminal.  Penibil, pentru ca de  la Ion Iliescu la C. V. Tudor, de la „Antelene” lui Dan Voiculescu la „Ziua” lui Rosca Rosca Stanescu, de la cate un politolog ori istoric ofuscat  la fostul poet de curte al dictaturii, Adrian Paunescu, intreaga artilerie grea a gemetelor, imprecatiilor si istericalelor patriotard-comuniste s-a mobilizat spre a boicota aceasta condamnare.

Expertiza comunismului

Am discutat mult in aceste ultime luni despre comunism si despre Raportul Final cu profesorul Virgil Nemoianu. Tin sa-i multumesc aici pentru excelentele observatii/sugestii pe care mi le-a propus. Mi-a si…

Vezi articolul original 2.117 cuvinte mai mult

„Nepovestitele trăiri ale templierilor români”


Ai, mamă! Ce de eroi!!!

Savonarola who?

Motto: „Uneori, bălane, viaţa e ca atunci când eşti la muierea altuia şi ăla bate la uşă” (Berilă Vlahul către Kremvurşt von Schlitz)

Dacă n-aţi fost în seara asta la târgul de carte, aţi păţit ca mine. Adică aţi ratat şansa de a fi de faţă la lansarea ultimului roman al lui Adrian Voicu, „Nepovestitele trăiri ale templierilor români”.

Nu-l cunosc încă pe Adrian Voicu, dar, din fericire, mai pot remedia situaţia cu ajutorul prietenilor comuni. Şi clar trebuie s-o fac, îi datorez cel puţin o bere pentru tratamentul cu râs sănătos pe care mi l-a aplicat fără să vrea prin simpla lectură a cărţii lui. Pe lângă că e meşter la fraze, omul are un simţ al ludicului şi o imaginaţie onomastică absolut remarcabile. Belicoase şi bisericoase doar atât cât trebuie, bune de gură,  tari de virtute, iubăreţe de vin şi nu numai, cosmopolite şi, la urma urmei, teribil de liber-schimbiste…

Vezi articolul original 533 de cuvinte mai mult

Totalitarian brotherhood in action…


Din marile minciuni comuniste: Molotov şi pretinsa protejare a populaţiilor din vestul Poloniei. Am citit despre asta în copilărie, într-o carte a unui autor sovietic. Cu câtă amărăciune şi ce greu le-a fost sovieticilor să-şi calce pe inimă şi să ocupe Polonia. Şi apoi să-i omoare ofiţerii, intelectualii, clerul.

No automatic alt text available.

September 17, 1939: Every word in Vyacheslav Molotov’s infamous speech on that day was a shameless, blatant, egregious lie: „Events arising out of the Polish-German War have revealed the internal insolvency and obvious impotence of the Polish state. Polish ruling circles have suffered bankruptcy… Warsaw as the capital of the Polish state no longer exists. No one knows the whereabouts of the Polish Government. The population of Poland have been abandoned by their ill-starred leaders to their fate. The Polish State and its Government have virtually ceased to exist. In view of this state of affairs, treaties concluded between the Soviet Union and Poland have ceased to operate. A situation has arisen in Poland which demands of the Soviet Government special concern for the security of its State. Poland has become a fertile field for any accidental and unexpected contingency that may create a menace for the Soviet Union…Nor…

Vezi articolul original 105 cuvinte mai mult

Despre Monica Lovinescu la Universitatea Maryland


Monica Lovinescu…

Am tinut azi la Universitatea Maryland o prelegere despre intelectualii critici si disolutia ideocratiilor comuniste. Am vorbit despre doi asemenea intelectuali: scriitorul ceh Ivan Klima, ale carui memorii (“A Crazy Century”) au aparut recent la Grove Press cu o prefata de Madeleine Albright si despre Monica Lovinescu. Am comparat ideile lui Klima din timpul Primaverii de la Praga cu acelea ale ganditoarei romane. Klima a fost, alaturi de Ludvik Vaculik, Eduard Goldstucker, Vacalv Havel, Antonin Liehm, printre cei mai activi suporteri ai democratizarii din Cehoslovacia.

Intelectualii romani, cum scria Monica Lovinescu, au ezitat sa actioneze in aceeasi directie, au ramas „orfani ai curajului” si au platit, in anii care au urmat, pretul pentru acea reticenta. De la Paris, in acel crucial an 1968, Monica Lovinescu a reusit sa ofere reperele esentiale pentru o sincronizare a culturii romanesti cu aceea a unui socialism care nu injoseste omul. Din pacate…

Vezi articolul original 180 de cuvinte mai mult

Diavolul in Istorie: Lenin, Hitler si totalitarismul


Din când apare şi diavolul:

Vladimir Ilici Ulianov, devenit Lenin, s-a născut la Simbirsk, in Imperiul Rus, pe 22 aprilie 1870. Adolf Schicklgruber, devenit Hitler, s-a născut la Braunau am Inn, in Imperiul Austro-Ungar, pe 20 aprilie 1889. Fără ei, milioane de oameni nu ar fi fost masacraţi. Tăcerea şi consimţământul, conformismul cel mai obedient şi răbdător, sunt însemnele inconfundabile ale zodiei totalitare. Timp în care diverşi inspectori ai sufletelor, servitorii dictaturilor concentraţionare, se pregătesc să mai adauge vreun cadavru etic pe lunga listă a oribilelor lor cuceriri. Dincolo de atâtea triste abdicări, rămâne însă certitudinea raţiunii ca substrat al speranţei, convingerea că solidaritatea, individuală şi socială, poate învinge noaptea totalitară.

Poate ca nimeni nu a afirmat mai limpede acest lucru decit Hannah Arendt in finalul „Originilor totalitarismului”: „But there remains also the truth that every end in history necessarily contains a new beginning; this beginning is the promise, the only ‚message’ which the…

Vezi articolul original 128 de cuvinte mai mult

Un proiect cât o bibliotecă (Vasile Popovici despre Mihnea Berindei si istoria comunismului din Romania)


Putem spune că Ceauşescu s-a sinucis? Probabil că da.

 

Documentele editate de regretatul istoric Mihnea Berindei împreună cu Dorin Dobrincu și Armand Goșu sub titlul Istoria Comunismului din România ar fi trebuit să fie o anexă la Raportul Comisiei Prezidențiale pentru Analiza Dictaturii Comuniste. Inițial, aceste documente urmau să apară într-un singur volum, probabil de dimensiunea Raportului și să acopere întreaga perioadă 1945–1989. Cercetarea arhivelor a scos însă la suprafață un număr impresionant de informații de primă importanță, astfel că munca lor s-a întins mult dincolo de limitele ce și le fixaseră anterior. Până acum au apărut trei masive volume însumând câteva mii de pagini. Iar publicarea a ajuns la anul 1975. Între timp, sufletul proiectului, Mihnea Berindei, s-a stins din viață. Nu ne rămâne decât să sperăm ca Dorin Dobrincu și Armand Goșu vor avea puterea și voința să ducă la capăt ce au început. Importanța excepțională a muncii lor de până acum ar trebui să…

Vezi articolul original 2.197 de cuvinte mai mult