Mai lăsaţi-vă de perspective profetice!


Uite unii au telefon direct cu cerul. Nu ştiu pe ce reţea. Ăsta cam încălzeşte atmosfera. De aici vine încălzirea globală.

Chiar dacă-i mai veche perspectiva asta. Nu contează. Tot perspective balivernice. Sau pseudo-apocaliptice.

La mai mult teatru cu obsedaţi sau psihopaţi.

In memoriam Mihai Ciucă: Între Peter Costea şi Mihail Neamţu


Zilele acestea am aflat cu surprindere de faptul că Mihail Neamțu și Peter Costea s-au lansat în lupta de captare a voturilor evanghelicilor români.

Luna viitoare se împlinesc patru decenii de când unchiul meu favorit, profesor de istorie, a plecat definitiv din țară. Cu patru ani mai devreme a refuzat să depună jurământ de credință necondiționată patriei și partidului. A motivat că își iubește țara dar nu poate jura credință unei organizații atee. A fost dat afară din învățământ cu surle și trâmbițe, fiindu-i dată repartiție ca hamal în port. După doi ani de memorii, inclusiv la Ceaușescu, ca să i se facă dreptate, au urmat alți doi ani de memorii, inclusiv Congresului SUA și la OSCE, ca să fie lăsat să plece din țară. În septembrie 1979 a primit pașapoarte turistice pentru Austria și, în 24 de ore a lichidat ce mai avea, și-a donat impresionanta bibliotecă cu multe ediții princeps din perioada interbelică Bibliotecii Municipale din Brăila, și a plecat. For good. Trenul său era undeva spre ora prânzului și diriginta nu mi-a dat învoire de la liceu. Nu puteam rata plecarea lui așa că am escaladat gardul metalic supraînălțat de vreo 3,5 metri, cu un rând de țepușe la vârf. La trecerea dintr-o parte în alta pantalonii au cedat presiunii și s-au sfâșiat vreo douăzeci de centimetri. Așa că a trebuit să fac și un ocol jenant pe-acasă dar am ajuns la timp.

Fast forward. În 1990, unchiul meu a venit în vizită în țară. Văzând inflația de predicatori americani pe la amvoane, ne-a dat un sfat pe care nu prea l-am luat în serios atunci. Ne-a zis că ori de câte ori apare câte un predicator, să nu ne luăm după credentials, referințe, studii etc ci să-l întrebăm direct câte neveste a avut, câte pensii alimentare plătește etc, apoi să-i facem loc la amvon. Am luat-o drept o exagerare, dar după ceva ani i-am văzut valoarea. Plecat «acasă» în urmă cu mai bine de zece ani, unchiul meu a trăit aproape treizeci de ani în America, dar nu s-a lăsat păcălit de gogoșile vândute nici de fundamentaliștii americani, nici de progresiști. A rămas cu capul pe umeri și orice întâlnire cu el era pentru mine ca un regal. I miss him.

  Acestea fiind spuse, nu pot să nu remarc cum îmbrățișează gogoșile politicianiste de sorginte americană creștinii evanghelici din România, disperați să-și dea votul musai unuia după chipul și asemănarea lor. Nici n-a început bine campania electorală că voturile lor sunt căutate de niște vânzători de iluzii. Primul este exponentul prin excelență al fundamentalismului falimentar american, Peter Costea. Acest individ care se declară trompeta familiei, oficial n-a fost însurat (sau nu știm) și nu are copii, dar se crede îndreptățit și calificat să păstorească o națiune întreagă. Ultima lui găselniță este fondarea partidului degetar #RomaniaBornAgain [Partidul Renașterea României]. Declarându-i pe toți ceilalți drept nevrednici, Peter Costea se face vinovat de deturnarea unor voturi care chiar ar putea face diferența dacă s-ar folosi cu maturitate. Alternativa urât mirositoare e a traseistului politic Mihail Neamțu. Acesta vine pe linia conservatorismului american, clamându-și sorgintea de la Reagan, dar realmente hrănindu-se din cea „grab the pussy” a lui Trump, Cine a mai văzut conservator pur sânge care să-și ascundă sub șapte lacăte informațiile sale familiale, securizând orice referire la neveste, copii, pensii alimentare, femei seduse și abandonate șamd? Lozinca lui pare a fi #RomaniaProstAgain dar nu, nu mai prostește decât o mână de creduli. Alternativa Dreaptă și-a dat foc la valiză [citește poșetă] asociindu-se cu această trompetă spartă a politicii dâmbovițene.

Alegătorilor evanghelici vreau să le spun că o democrație nu înseamnă teocrație. Oricât și-ar dori ei să aibă la Cotroceni sau Victoria un om care să le împărtășească valorile, asta nu se va întâmpla. Nu are sens să-și irosească energia luptând într-o asemenea direcție. Chemarea lor este spre o cu totul altă luptă, spre aceea a schimbării societății prin renașterea spirituală a indivizilor, unul câte unul. Pe plan politic li se cere să dea dovadă de pragmatism și să-și ofere votul celui care e dispus să continue decomunizarea țării. Restul, Dumnezeu cu mila. Cu siguranță însă soluția nu este la Mihail Neamțu și Peter Costea.

Valul patru sau al patrulea călăreţ?


https://image.cagle.com/166245/750/166245.png

Ia uite că vine, pardon, a venit, valul patru. Valul al IV-lea. Sau simplu, V4. Sau 4. Deci fără apocalipsă, dar cu o droaie de simptome care dau a sau miros a apocalipsă. A venit apocalipsa, dar nu poate fi apocalipsă pentru că virusul nu e în Apocalipsă. N-a venit apocalipsa pentru că noi, cei drepţi, adevăraţi şi setaţi pe Scriptură nu găsim virusul în Apocalipsă. De fapt nu recunoaştem că virusul e mortal.

Păi şi cum stăm cu fiara, calul gălbejit, dictatura mondială dacă ne gândim la China, Wuhan, comunism, bani (bani apocaliptici?) sau lipsa lor?

Evident, n-are nici o importanţă că afară e cald, mult prea cald, că apa e tot mai agresivă sau că dispare, că n-avem soluţii de orbi ce suntem. Adică ne interesează încă creşterea economică, promovăm programe tip rabla să schimbăm cât se poate de multe, să mărim consumul. Să facem, să producem, să vindem. Să cumpărăm, să mâncăm, să consumăm. Că mâine vom muri. Dar cel puţin dacă murim să murim sătui, ba chiar îmbuibaţi, să crăpăm de bunăstare şi nivel de trai!

Şi Dumnezeu tace. Aşa cum există destui ce-şi închipuie că Dumnezeu a tăcut între Vechiul şi Noul Testament, acum sunt alţi amatori de pseudo-teologie ce au impresia că Dumnezeu a amuţit uitându-se mirat la ce se întâmplă pe minuscula noastră planetă.

Ce i-a folosit lui Ştefan, care era mic, dar a fost poreclit cel Mare, să ridice atâtea biserici? Regele Franţei a ridicat un spital, un azil pentru soldaţii ce au luptat în campaniile sale militare. Oare ce se întâmpla dacă Ştefan ar fi ctitorit cel puţin două spitale pentru oştenii săi? N-ar fi făcut mare diferenţă acum la virusul ăsta care super bântuie şi-n Franţa, dar mai mult ca sigur ar fi ajutat la vremea respectivă.

Soldaţii (între noi fie vorba, mulţi ţărani moldoveni) ar fi avut speranţa că viaţa nu se va sfârşi în mizerie, viitorii soldaţi s-ar fi înscris la oaste ştiind că cineva va avea grijă de ei după… Nu cred că Dumnezeu îl presa de sus din ceruri pe domnul moldav să mai ridice câteva altare.

Pe vremea aceea bântuia când varianta turcească, când cea poloneză, tătară sau transilvană a virusului. Antidotul nu era masca, ci sabia, arcul şi suliţa. Un vaccin franţuzesc ar fi constituit un avantaj? De obicei varianta turcă a virusului era combătută cu altă variantă. De exemplu cea poloneză. Dar n-a funcţionat totdeauna. Vezi spitalul de pe strada Codrii Cosminului.

Vine valul 5. O fi val simplu sau ţunami? Vedem noi. Din nou dintr-o perspectivă apocaliptică?

Electronica…


În mintea copilului ce eram electronica o fi început cu primul motoraș electric demontat și remontat. Apoi cu prima celulă fotoelectrică. Lanterna ce lumina sub apă fusese o experiență periferică. Inclusiv radioul Telefunken de după război reparat de meșteri mai mult sau mai puțin pricepuți. Scala, potențiometre, lămpi. În fine, după radioul portativ polonez cu tranzistori televizorul sovietic Rubin 102 cu toane. Așa am aflat că printr-un fir de păr poate trece destul curent cît să te arunce cîțiva metri prin aer… Şi mai apoi cum poți să te trezești cu o arsură la deget dacă pui creionul cu mină de grafit unde nu trebuie prin televizor.

Primul ecran jucăuș autohton a apărut prin anul 1980. Joc de ping-pong pe un tv românesc alb-negru. Am jucat cu un tip ce credea că mă bate măr, avea un pic de pică pe mine, doar ca să afle că stăteam taman invers la comenzi și ceea ce el credea că sunt punctele lui erau ale mele.

Al doilea ecran magic a fost contactul cu echipamentele video: filme americane de obicei. Videoteca. Apoi primele jocuri pe calculator alb-negru sau color pentru că la servici aveam tv color. Se făcea programare pe calculator, mai precis programare asistată pe calculator. De fapt primul joc pe calculator a fost pe un Hewlet Packhard în care trimeteam o rachetă de pe o planetă pe alta. O chestie capitalistă rătăcită într-un stat socialist. În România!

Aşa a început nebunia. După care am primit un calculator fabricat sub licenţă. Am început să concurăm cine ajunge mai departe la un joc. Apoi la altul. Săracele taste! Tastele cu bule de aer au cedat. Nu mai ştiu cum se numea victima. Şi ce dacă. Stăteam după program. Apoi ne jucam în cele 8 ore cînd trebuia să lucrăm, încă 8 ore după și 8 ore cît eram de gardă… Dimineaţa rămîneam la servici ca să nu pierdem ziua liberă. Şi ne jucam. Deci cam 8×4=32 de ore mai mult sau mai puţin non-stop. Ce mîncam? aAsta era altă poveste. Una socialistă! Şi ne mai mirăm că am dat într-o revoluție?

Apoi au început campionatele.

Cum a mers recuperarea post Covid?


Veşti de post-Covid

Călin Vălean

Am ajuns acasa in 20 octombrie (2021), internat in 8 octombrie, dupa 5 zile pe ATI si restul in saloanele destinate celor infectati cu COVID. Odata iesit de la ATI doza de oxigen s-a diminuat substantial, de la 60 de l/minut prin sistemul CPAP la 12 l/min in prima zi de stat pe salon, cu reducere treptata a dozei in urmatoarele 4 zile, astfel ca in a 4 zi nu am mai avut nevoie de oxigen suplimentar. Afectarea la plamani conform radiografiei la iesirea din spital era 10-15%.

In primele 4 zile pe salon beam foarte multa apa, cam 3-4 litri pe zi, pentru ca asa simteam nevoia si nu pentru ca imi doream asta. Dupa ce am renuntat la masca de oxigen aveam o senzatie foarte nasoala de gura uscata in timpul somnului, am realizat ca m-am obisnuit sa dorm cu gura deschisa (probabil din cauza purtarii mastii) lucru…

Vezi articolul original 565 de cuvinte mai mult

Violatori, hackeri şi etceteraşi


Probabil vă întrebaţi ce legătură poate fi între hecăriţa din filmuleţ şi violatori. Chiar mă întrebam şi eu, dar cred că pot să mă explic.

O dezlegare: violatorii sunt cei ce violează textul biblic transformându-l în ce vreau ei, când vreau ei, cum vreau ei şi de ce vreau ei. Că aşa pot ei. Oare? Eceteraşii – un cuvânt probabil inventat de mine – ce se referă la acei indivizi care fac cam tot aşa în orice alt domeniu. Adică fac ce vor, cum vor şi când vor sau când pot, dar sunt un fel de zero barat dotaţi doar cu ambiţie şi gură mare. Un fel de Şoşoacă ce se manifestă cu aplomb în orice domeniu. Dar care pe dinăuntru sunt goi tot aşa cum era de gol Adam pe dinafară în ziua facerii. Valabil şi-n cazul Evei.

Eu nu o să mă refer la hecări aiti, ci la hecări pe textele biblice. La cei ce hăcuiesc textul şi înţelesul său. Să zicem că asta-i doar prima parte…

Există multe asemănări între reţeaua – să-i zicem aşa – existentă a Bibliei formată din text, cititori, practicanţi şi toate posibilele interpretări ale textului. Şi bineînţeles cele imposibile. Dar debitate. Sau impuse. Toate astea sub presupusa influienţă a Duhului. Uneori cât se poate de reală. Alteori cât se poate de fantasmagorică. Vezi multitudinea de proroci indignaţi, mânioşi, dar eminamente mincinoşi. Din toate denominaţiile. Şi emanaţiile vreunui duh sau altul.

Drept urmare putem auzi/vedea pe internet tot felul de violatori ai înţelesului textului. Şi ceata destul de mare a infailibililor ce nu pot îndura opinia altora. Pentru că vezi Doamne, ăialalţi habar n-au despre ce e vorba. E textul, ba contextul sau cultura, dar nu subcultura şi tot felul de naibe exprimate cu sinceră, adâncă şi incomensurabilă şi incurabilă deşteptăciune personală foarte personalizată. Nu degeaba o fi zis domnul Creangă chestia aia cu prostia unora şi curajul personal.

Predicarea pe internet este locul, spaţiul cvadridimensional al afirmării de sine. O adevărată expoziţie a narcisiştilor aflaţi într-o fază avansată a suferinţei pentru alţii. Numai pentru alţii. Că ei n-au treabă.

Şi aşa emit un discurs bine aprovizionat de contraziceri maligne cu iz de paradox filosofic. Violatorii nu se-ncurcă: le spun pe toate – pentru că ei le ştiu pe toate – pe şleau. Şi te tratează de retard. Din patologia lor emit judecăţi de cele mai multe ori apocaliptice. Indignarea lor ţunamică mătură tot şi toate. E ca o apocalipsă după apocalipsă. Dacă cumva Domnul a mai salvat pe câte unul-doi ca la potop, ei se salvează numai pe ei. Şi pe cei ce se vor pocăi după tiparul lor. Vrea cineva să-i urmeze-n patologia lor? Dacă nu mânia Domnului, ziua judecăţii, ruşinea, batjocora, lacrimile, arderea de vii în focul nestins, iadul îi va mânca pe ei şi pe ai lor, biserica lor, pastorii lor împreună cu toate cele. Spre un Pământ sfânt după chipul şi asemănarea lor!

Dau vina pe illuminati. Infailibil de luciferic.

De ce n-am ajuns misionar…


Missionary Cartoons and Comics - funny pictures from ...

Pe vremea când am intrat într-o biserică mi s-a părut că a merge la seminar ar fi fost încununarea credinţei. Probabil a mele şi a bisericii. Mai ales după ce venea cineva de la seminarul baptist şi ne povestea o poveste adevărată de acolo. Dar, ca un făcut, mi s-a spus că n-are sens să mă duc la seminar din mai multe motive. Şi aşa am ratat alinierea la tagma preoţească. Ce bine!

După pastorul perceput ca pistolarul din Far-West a apărut pe firmament misionarul. Era un fel de întrupare a lui Isus. Un mesia internaţionalist care-şi sacrifica viaţa pe altarul răspândirii credinţei creştine. Vezi Sadu-sundar Singh în special, un pic de Kornya fără de care baptiştii n-ar fi avut o istorie prin partea de vest a ţării şi alţii din povestirile predicatorilor itineranţi trecuţi prin mica biserică în care vieţuiam.

Misionarul era un erou. Gata să înfrunte moartea, necunoscutul, greutăţile vieţii într-o ţară ostilă, ba chiar şi animale extrem de periculoase pe lângă o climă de care n-avusese habar până atunci. Misionarul era aidoma lui Kenu Reeves eliberat din Matrice, dar conştient că el e alesul. Pentru că a ales de bună voie să se confrunte cu tricurile Satanei.

Eram asociat unei societăţi misionare, o alternativă a viitoarei slujbe de prof. Chiar am trecut printr-o selecţie şi am optat pentru Ungaria – mai aproape de cultura şi clima în care trăisem şi oarecum la curent cu limba şi mentalitatea ţării – şi cu biserica la fel de baptistă de acolo. Dar n-a fost posibil, aşa că varianta B a fost Mexic. La mare altitudine, ostilitate faţă de creştinism, limbă cvasi-necunoscută, etc. Şi îmi trebuia o recomandare de la biserica pe care o frecventam în timpul cursurilor de teologie. Aceiaşi biserică care înainte cu doi ani îndeamnă la rugăciune pentru studenţii ce se întorceau la şcoală – dar nu pomenise numele celor doi studenţi români care erau acolo de ceva timp. Hmmm.

Am vrut să discut cu pastorul, un tip ce devenise pastor după ce firma sa dăduse faliment. Era apreciat pentru că lăsase lumea şi era sincer. Devenise creştin pe când făcea comerţ cu whiskey şi refuzase să fie necinstit. Aşa că i-am cerut o recomandare. S-a uitat oarecum mirat la mine. Păi nu te-am auzit predicând, cum pot eu să-ţi dau recomandare? Zău aşa, sunt de aproape trei ani aici, îi cunoşti pe oamenii la care stau, ştii ce fel de oameni sunt şi pentru că nu m-ai auzit predicând nu mă cunoşti? În afara faptului că n-am făcut boacăne, îi cunoşti pe ei. Întreabă-i! Nu i-a întrebat. N-am primit recomandare. Nu eram bun de misionar. Aşa că am ajuns prof.

Lumea a pierdut un misionar, dar poate a câştigat un prof.

Our Citizenship (on earth as it is) in Heaven


Waging Wisdom

In August of 2020, I guest-preached at Evergreen Church about the difficult historical moment the American church finds itself in. There are, of course, many and varied aspects to this unusually challenging period in American history, and by no means do I understand all that’s going on, not by a longshot. But one aspect had been getting clearer – the centrality of the human heart – and since that theme had been building in me for quite some time, that is what I talked about. (A Vimeo of that message – The Refiner’s Fire in a Time of Crisis – is here: https://wagingwisdom.com/2020/08/27/the-refiners-fire-in-a-time-of-crisis/ .)

Recently (Nov. 14, 2021), I guest-preached again at the church and spoke about another aspect of our still difficult period that seems pretty clear: the theme of “Our Citizenship in Heaven.” You may listen to it on the Vimeo, linked just below here. (If you prefer…

Vezi articolul original 186 de cuvinte mai mult

Reversul medaliei (2)


Punctul pe i!

Ciprian's Weblog

Se stie, se proclama , se reitereaza ca samanta crestinismului a fost udata de sangele martirilor, ca arena a fost locul unde crestinismul s-a validat.. Dar, iata, veacurile au trecut, vremurile sunt (mereu) tulburi, iar crestinismul (nostru) a retinut doar arena ca show, ca metoda de validare. Si nevoia de semnificatie intarita prin aplauze intr-un crestinsim in care smerirea stergarului si slujirea in anonimat sunt imperative si ineluctabile.

Vezi articolul original

Întâlniri cu Tom şi Jerry… (1)


Tom and Jerry Wallpapers, Pictures, Images

În pofida tuturor aşteptărilor, n-am să abordez istoria, etica sau estetica celor doi eroi ai desenelor animate cu acelaşi nume. Păcat, nu? Dar am să vă povestesc despre aventurile mele cu şoareci. Şi cu şobolani. Dar nu vă speriaţi, n-o să vă invadeze!

Nu ştiu dacă am văzut vreun şoricel până am ajuns pe la vreo cinci ani, dar într-o zi pe când eram în bucătăria apartamentului unde locuiam pe bulevardul V.I.Lenin, sus la etajul al doilea, s-a întâmplat. Mâncam nişte nuci cu zahăr, gătite – vorba vine – de sora mea mai mare. Eram aşezaţi pe două scăunele, iar între noi era un taburet de lemn ce servea drept masă. Pe când ne înfruptam noi un ditamai şobolanul îşi făcu apariţia de după dulapul din stânga mea şi dispăru discret într-o gaură din podea, aflată un pic mai încolo. Cât curaj! Câtă nesimţire! În faţa – de fapt în lateralul – a doi copii nevinovaţi. Mama era la serviciu, tata era la fel, cum se zicea pe atunci, în câmpul muncii. Noi doi singuri în casă, victima ororii şobolăneşti. Abia mi-am revenit. Dacă ne ataca? Totuşi trebuie să remarc sângele rece de care-a dat dovadă soră-mea. N-a strigat. Nu s-a suit pe masă, nici n-a fugit pe coridor. Ar fi fost imposibil că uşa bucătăriei era încuiată, dar, cine ştie? Şi azi când vă povestesc întâmplarea asta simt cum îmi bate inima. Să nu fac un infarct!

Deci ăsta a fost un contact vizual. Primul. Şi nu cu Jerry. O dată că era şobo. Al doilea că nu l-am cunoscut pe Jerry până n-a apărut pe ecrane şi un şobolan mai mare pe care l-am lichidat în decembrie 89. Ştiţi voi, tovarăşu…

Ce-o fi gândit oare şobolanul? Gândesc oare şobolanii? Poate se ducea la copiii lui. Sau poate a adulmecat nuca cu zahăr din farfurioarele noastre. Cine ştie. Şi ce, contează?

A doua întâlnire a fost totuşi cu Jerry. Eram la bunica. Cea din partea tatălui. Eram într-un sat de la periferia oraşului. Eram împreună cu prietenul meu Dinu. Şi ce ne-a dat prin tărtăcuţele noastre mici? Mici că aveam un număr mic de ani. Să facem o grădină zoologică. Dar nu cu animalele din ograda bunicii. Ar fi fost tare greu că nu ne-ar fi lăsat bunica. Nici animalele. Mai ales porcii… Aşa c-am decis să facem o grădină zoologică cu insecte. Nu le înţepam cu un ac că nu făceam un insectar. Şi am adunat: o râmă – asta da insectă! – un greiere, un cosaş, un viespe, muşte de tot soiul, un carab auriu şi cine mai ştie ce. Bunica avea nişte ţigle puse pe pământ lângă scara de ciment (ţiment zicea ea) pe care intrai în casă. La un moment dat am ridicat una. Scormoneam prin toate locurile doar-doar dădeam de exemplare mai rare pentru grădina noastră. Nu lăsam o piatră neridicată. Şi ce să vezi? De sub a doua ţiglă o luă la goană un şoricel. Pe neaşteptate. A fost atât de rapid că nici n-a băgat de seamă unde-a dispărut. Parcă era Spidi Gonzales. Na, că nici p-ăsta nu-l ştiam atunci. Tot când va apărea şobolanul ăla pe două picioare… Cert a fost că exemplarul cel mai de soi al grădinii noastre, de fapt singurul reprezentant adevărat, ne-a scăpat. Nu printre degete, ci printre picioare. Asta e. Am închis grădina noastră şi am trecut la spălarea pe mâini. Altfel am fi încurcat-o cu buni care ne aştepta cu masa întinsă. La masă am sporovăit despre viteza supersonică a şoricelului…

Şoricelul nu s-o fi dus să-şi omologheze recordul de viteză. N-a scris nimic în Flacăra Roşie, ziarul locat ce-l primeau bunicii mei. Nici n-a pomenit nimeni la buletinele de ştiri auzite la refuzorul de pe dolaf. Cu toate că mergea non-stop. Nouă ne părea rău că ratasem un exemplar pentru grădina noastră zoo. Lui îi părea rău de ceva? Am uitat de şoricel a doua zi.

A treia întâlnire a avut loc în curtea imobilului în care locuiam. Era vară, deci eram în vacanţă. Ne jucam ceva. Deodată cineva – unul dintre copiii aflaţi în curte – a zărit un şoricel. Mergea – îşi vedea de treaba lui – pe un ornament de la parter al clădirii cu două etaje. Bucurie mare: aveam o victimă. Pe el! Şi ne-am adunat toţi ca la un spectacol. Unul nemaivăzut şi nemaiîntâlnit. Că aşa era. Nu mai participasem la aşa ceva. Personajul nostru principal traversa din stânga spre dreapta în pas alergător. Când ne-a văzut a luat-o la sănătoasa. Scapă cine poate! Nu ştiu cum, de ce, de unde – pe cuvântul meu de pionier – aveam în mână o mătură. Un pic uzată. Ba chiar uzată bine. Nu ţin minte să fi jucat hochei. Era vară totuşi. Nici tenis, că Năstase şi Ţiri nu deveniseră celebri. Era în mâna mea ca din întâmplare. Dar cert este că era. Şi când şoricelul trecu prin faţa nasului meu mi-a trecut prin minte să-l interceptez. Zbang! Mătura lovi zidul clădirii. Şi şoricelul – rapidul de el – trecu cu o milisecundă înaintea măturii. Când să reglez tirul, fatalitate! Şoricelul o luă pe verticală. Ne lăsă – pe mine inclusiv – cu gurile căscate. Era o decolare pe verticală. Ceva nemaipomenit. Un şoricel se suia pe peretele vertical al clădirii. Iată cum un creieraş milimetric, nişte picioruşe un pic mai mari şi nişte ochişori cât două mărgele le dădeau cu tifla unor mamifere mai evoluate, cu creiere gigantice şi membre aşişderea. Uou! Dar pe când să începem să ne jucăm altceva – că doar şi asta fusese o joacă – şi şoricelul ajunsese pe la etajul doi al casei scării – fatalitate! Alta, nu cea de mai-nainte. Din neatenţie, din cauza oboselii, din cauza tencuielii scorojite a vechii clădiri sau pur şi simplu din cauza destinului care ne pândea pe toţi muritorii de rând sau semizei ai socialismului biruitor la oraşe şi sate – şoricelul se desprinse de perete şi căzu în gol. Deşi rudă îndepărtată cu liliacul, acel soarece zburător, şoricelul nu avu destul timp să evolueze – căderea lui dură doar câteva secunde – şi nu-i crescură aripi. Nici nu i se deschise niscaiva paraşute apărute în ultimul moment ca o mutaţie în stilul deus ex machina. Dimpotrivă. Şoricelul rămase tot şoricel. Nimic nu se pierdea, nimic nu se câştiga, ci totul – adică şoricelul – se transformă dintr-o formă în alta. Mai mult în alta. Şoricelul, fleci, pe cimentul din curte. Rămase lat. L-am luat în mână. Nu, nu mi-e frică de şoareci! L-am pipăit. Era cald. Dar nemişcat. Eroul nostru – căci era erou – scăpase de noi. Era eroul nostru că şi noi am fi făcut ca el. Am fi fugit de monştri. Ne-am fi căţărat şi pe verticală dacă puteam. Dar noi nu puteam. Spre deosebire de el. Aşa că l-am îngropat în grădiniţa din curtea imobilului. Şi i-am cântat veşnică pomenire. Ceea ce i se întâmplă chiar şi acum.

Oare ce şi-a închipuit şoricelul căţărător? Că avea aptitudini de alpinist? Că era bun la căţărare liberă? Că se putea pune cu noi? Se putea. Că nu i-am venit noi de hac, ci clădirea. Ei, dac-ar fi ştiut un pic de fizică… I-a venit gravitaţia de hac. N-am inventat-o noi, copiii. Era o lege. N-a scăpat de braţul lung al acestei legi. Oare legea gravitaţiei era o lege comunistă? Fără umbră de îndoială!

A patra întâlnire a avut loc într-o zi de toamnă. Sau de primăvară. De ce una sau alta? Pentru că eram îmbrăcat doar cu uniforma de elev, într-o dimineaţă pe la ora 7 fără ceva, când mergeam spre şcoală. Am traversat parcul şi mergeam pe lângă un bloc aflat pe malul Mureşului. Aveam o geantă bordo, foarte frumoasă, dar în care încăpea un număr limitat de caiete şi manuale. Şi pe când mergeam aşa în răceala dimineţii, pe când soarele stătea să răsară, văd – ce coincidenţă! – în faţa mea, un şoricel. Nici prea mic, nici prea mare. Numai bun. Ce mi-am zis? Hai să-l prind. Eram singur pe stradă, aşa că nu mă făceam de râs – că ditamai elevul de liceu aleargă după un soarece. Zis şi făcut. L-am fugărit puţin pe asfalt şi l-am încolţit într-un colţ al casei scării blocului respectiv. Se pare că casa scărilor le este fatală. Am întins mâna şi l-am prins cu două degete. Canalia! Canalie că m-a muşcat. Două boabe de sânge roşu ca drapelul partidului răsăriră din degetul meu arătător al mâinii mele drepte. Precis asta e o canalie capitalistă sau imperialistă. Una comunistă n-ar muşca aşa! Oare?Aşa că l-am imobilizat ţinându-l de ceafă cu două degete. Nu mai scăpa, nu mai muşca. Dar avea parte de un transport clasa-ntâi. Am ajuns la şcoală. Am trecut de poartă fără să fiu bănuit că introduceam un străin în clădire. Şi am ajuns în clasă. Bucurie mare. Le-am făcut cunoştinţă colegilor mei cu prizonierul meu. Nu era un prizonier de conştinţă. Ăia eram noi. Şi colegii mei de etnie germană care nu vorbeau deloc despre Hitler, despre deportarea în URSS şi de alte cele. Am găsit o cutiuţă de plastic în care mi-am pus trofeul şi m-am pregătit de cursuri. Prima oră era cea de engleză. Cu o profă tânără. Iar noi toţi băieţi. Ea o tipă faină, tânără şi bine îmbrăcată. Noi ca băieţii… I-am dat drumul şoricelului pe când scria ceva la tablă. Nu vă spun ce a urmat. Vă închipuiţi. Nici unde şi de cine am fost chemat în pauza următoare. Nu vă închipuiţi. Nici ce a urmat. Răzbunarea lui Jerry. Măcar de eram Tom… Comuniştii ăştia!

Fusese cel mai curajos şoricel. Se împotrivise regimului. Mă muşcă. Apoi suferise în prizonierat. În carceră. Apoi fusese eliberat într-un mediu ostil cu o brunetă frumoasă ce ţipa ca din gură de şarpe? Şarpe? A zis cineva şarpe? Mai de grabă crocodil! Şi apoi a fost expus ca probă în faţa autorităţilor. care-l expulzară pe fereastră. Noroc că biroul directorului era la parter!

Merită citit


”Puțină știință ne îndepărtează de Dumnezeu; (mai) multă știință ne apropie de El”

Mihai Maci: Lector la Universitatea din Oradea. Studii de licenţă (1995), de masterat (1996) şi de doctorat (2007) la Universitatea Babeş-Bolyai din Cluj.

………………………………………..

            Și ne imaginăm că lumea savanților – oameni și ei – e exact la fel precum cea de la poarta vecinei: stăm de vorbă despre toate (la câte-o masă plină), ne dăm și noi cu părerea (că nu costă), o pomenim pe bunica (fie iertată!) cu rețetele ei și – dacă cineva ne obiectează că nu se potrivesc – ne oțărâm la el: Da’ ce, eu n-am voie să-mi spun părerea; nu e democrație? De unde ști tu, mă nene, că ce zici tu e bine? Păi ai sute de cazuri de cazuri de reușită; da, da’ ai și unu’ ce nu merge. Păi de ce nu merge? Pă’ de ce nu ști? Ce știință-i aia că nu ști? Lasă-mă dom’le cu povești din astea! Să-ți spun io cum stau lururile: că bunica era țărancă, nu cunoștea decât Biblia, da’ știa! Dom’le: știa! Și io știu de la ea. Ce zici matale-s povești! Cam asta e știința noastră; cum spunea Liuben Karavelov despre compatrioții lui: ”Bulgarul știe două lucruri: ce l-a învățat mama lui și ce l-a învățat bunica lui.” Mama și bunica, adică ascendența noastră matrilineară. Timp de milenii, cunoștințele cele mai importante – căci decisive pentru supraviețuire – au fost cele transmise în trib. Și noi la trib ne întoarcem mereu pentru că, în această lume bulversată de tot, problema noastră eternă e aceea a supraviețuirii. A unui ”mâine” pe care nici o știință nu-l poate îndrepta, căci oamenii îl strică mereu.

            ”Teoria conspirației” e reversul medaliei. Aversul ei e impostura. Sau, la fel de bine, le putem numi pe cele două: necredința și minciuna. Iar medalia însăși e făcută din tinicheaua sărăciei și-a înapoierii. Care nu mai e clar dacă e cauză sau consecință.