Soarta


sursa:http://www.ifmelranthezoo.com/2013/05/29/fate/

Se știe că poporul român este fatalist. Se știe și că popoarele slave, mai ales cele din est, sunt fataliste. De ce? De mere!

Nostalgia și fatalismul merg mînă-n-mînă. Cu cît suntem mai nostalgici după comunism, cu atît suntem mai fataliști. Am uitat de nebunia din decembrie 89. Acum o numim prostia din decembrie 89. Și tot așa, tîgîdîm-tîgîdîm ajungem să gîndim că soarta noastră e bătută-n cuie. Cuie comuniste, rusești.

Ne-a plăcut în comunism că toată lumea avea de lucru. Că mergeam în stațiune. Că nu era corupție. Că nu era criminalitate. Că țiganii stăteau la locul lor. Că România n-avea datorii. Că gazul era ieftin. Că nu se tăiau pădurile. Că nu se furau pămînturile. Că aveam combinate nedărîmate. Că cefereul era ieftin. Că pensia era pensie.

Nimic nu se putea schimba decît de sus. Cu cît mai de sus, cu atît mai fatidic. Soarta ți-o hotăra statul. Statul eram noi. Nouă nu ne păsa.

Și acum ce ne oprește să mișcăm? Vestul. Ce ne influențează soarta? Băncile. Creditul cu buletinul. Magazinele cu marfă sclipitoare. Cazinourile cu jocuri de noroc.FNI, Banca Agricolă, Caritasul, pămînturile retrocedate aiurea. Casele încă nerotrocedate. Falimentarea fostelor întreprinderi de stat. Șomajul. Facultățile ce vînd diplome unor studenți habarniști. Corupția. Necinstea. Mita. Într-un cuvînt, răutatea. Ce soartă avem!

Ce bine era pe vremea comuniștilor: făceai armată, mergeai la ședințe, la mitinguri, la defilare de 23 august, la Cîntarea României, la Daciada, la porumb, la cozi, la muzică patriotică, la folclorul de tip nou, la concentrare, la canal, la metrou, la Casa poporului.

Se spune că în timpul unei parade de 1 Mai la Moscova în coloanele de muncitori și țărani ce treceau prin fața mausoleului lui Lenin, unul dintre participanții la defilare pe numele său Itzic, îl zărește pe un cunoscut, pe Ștrul și începe să strige:

– Ștrul, Ștrul, sunt eu prietenul tău, Itzic! Unde ai dispărut? Ce mai faci? Ștrul se uita chiorîș, se ferea, fugea spunînd:

– Nu știu cine ești, nu te cunosc! Lasă-mă-n pace!!! Itzic insista:

– Ștrul, Ștrul, sunt eu prietenul tău, Itzic! Nu te mai face că nu mă cunoști. Am lucrat împreună amîndoi la hidrocentrala de pe Amur…

– Nu știu cine ești, nu te cunosc, pleacă de aici!!!

– Ștrul, Ștrul, sunt eu prietenul tău, Itzic! Ne știm de atîta vreme.

– Nu știu cine ești, nu te cunosc!!! Itzic insistă:

– Măi Stul, nu mai ții minte, am împărțit același prici la Auschwitz! La care Ștrul răspunde:

– O, Auschwitz? Ce vremuri!!!

 

Învățămîntul nostru cel de toate zilele (1)


sursa:http://koponyeg.hu/hireso/62-gaudeamus-igitur-

Ei, nu chiar de toate zilele, că mai sunt duminici și sîmbete, vacanțe, dar e ceva ce ne obsedează de milenii…

Cînd eu am început să merg la școală tocmai se eliminase învățămîntul de tip sovietic și o luaserăm pe un făgaș românesc. Fără să fie naționalist. Elevii mai mari și părinții lor spuneau în schimb că manualele sovietice erau mai simple. Și ce dacă radioul a fost inventat de Radionov, telefonul de Telefonov și comunicarea la distanță prin fir de Morsev? Dar și în cazul meu și al celor dinaintea mea, învățămîntul era unul de mase, de egalizare, de turnare a cunoștiințelor cu pîlnia și de reținere a datelor. Era ceva concurență-n clasă, că se dădeau note, mai picau cîte unul, doi repetenți, dar  nu se murea din asta. Repetenții nu erau proști, erau doar certați cu cartea și cu disciplina. Autoritatea se numea învățător, profesor, diriginte, director. Un maistru la lucru manual avea mai puțină autoritate. Era clar și asta știau și elevii. Sistemul lua pe toată lumea, procesa totul identic și scotea mase de oameni cu cultură generală, ce erau ascultători, precauți și dependenți. Disciplina și hărnicia erau răsplătite. În clasă se stătea cu mînile la spate, toți elevii se ridicau în picioare dînd bu-nă di-mi-na-ța ceremonios în cor. Nu-ți doreai să ieși din tipar. Acasă era altceva.

Faza a doua a fost faza învățămîntului din etapa naționalist avansată, un dezastru ce nu putea devia de la dezastrul național. Cum ar fi putut învățămîntul să o ducă mai bine cînd toate celelalte, în afară de fotbal și gimnastică, se prăbușeau pe marșuri despre iubirea tovarășului și a tovarășei, despre împlinirea mărețului plan de înaintare spre comunism și de edificarea unei societăți multilateral dezvoltate. Manuale tot mai naționaliste, cărți de citire în clasa a doua cu 28 de lecții despre faptele de vitejie a poporului, de parcă eram moștenitorii mongolilor, spaima turcilor în zilele lor bune. Liceele industriale ne abrutizau mințile dar trebuia și socialismul să fie construit de cineva în următorii ani.

La facultă se intra cu ceva pregătire, dar nu neapărat. În școli se trecea fără probleme că așa spuneau documentele programatice ale PCR: trebuiau absolvenți. Profii se ungeau un pic, ca pe vremuri, meditații se dădeau, tot ca pe vremuri și totul se ascundea sub preș. Controlul absolut al școlii asupra elevului se manifesta la vedere: erai în uniformă, aveau număr cu matricolă, existau controale în clase și prin oraș (raziile erau executate de tovarășii de la UTC și de la Inspectorat). Miliția te legitima prin baruri seara pentru a depista persoane fără ocupație, după ce cu vreo 10 ani înainte apăreau prin ziare știri despre un nou bar destinat tineretului pentru petrecerea timpului liber. (Mai intram și eu să beau o aracola pe la 10.30 că în rest totul era închis.)

Facultățile la fel ca și liceele îți dădeau o repartizare la locul de muncă, scopul statului fiind de a produce muncitori disciplinați, nu vedete intelectuale. Cine se rupea cu învățătura primea bursă, chiar bursă republicană și participa la olimpiade internaționale. Dacă erai geniu și pile ajungeai departe. Un exemplu de acest gen a fost lucrarea unor studenți de foarte mici dimensiuni ce a fost premiată la Daciada în detrimentul unei instalații similare cît 5 dulapuri duble executată de un alt colectiv. Primii folosiseră piese furate de la IPRS Băneasa, ceilalți ce se găsea de obicei prin fabrici și uzine.

Planul de învățămînt reproducea planul cincinal: era nevoie de muncitori, ceva profesori, un pic de ceferiști, un pic de agricultori, un pic mai mic de hidrologi, ceva constructori, ceva militari, un pic de mediciniști, ceva artă, nește marinari, nește din ăia și nește din-ăialalții. Suzana Gîdeau ultimul ministru comunist acorda planul de învățămînt cu cel de producție. Și restul se adaptau în funcție de găurile existente. Țara avea nevoie de tine la Sf Gheorghe, te duceai la polul frigului. Țara avea nevoie de tine, te duceai la Malul lui Maliuc în Deltă. Altfel nu prea găseai de lucru. Voiai să mergi altundeva după absolvire, dacă găseai loc trebuia să aduci negare de la locul unde erai repartizat. altfel nu se putea.

La facultate aveai cursuri lungi, plicticoase, fără să îți dai seama la ce servesc, cu profi ce dictau de prin notițele neschimbate de ani de zile. Cerința pieții nu exista în schimb era nevoia de a face bani. Cea mai mare concurență la admiterea la facultate era la teologie (peste 20 pe un loc) și la medicină (cam 12 pe un loc). Ne mai mirăm că am ajuns cu sistemul de sănătate acolo unde am ajuns? Noroc că la teologie nu se lucra cu bisturiul! Cel mai ușor se intra la facultatea de construcții: te aștepta șantierul!

Traficul de influență în învățămînt se făcea cam ca și acum: meditații, cadouri, pile. La meditații sistemul s-a conservat: 1-5 elevi înghesuiți de obicei în bucătărie să nu facă prea mare deranj. cam 20-50 lei pe ședinta de 2 ore. Pregătirea la facultă costa mai mult și puteai vedea la mica publicitate anunțuri de genul prof universitar meditez admitere politehnică, garantez intrarea. Se mai făceau și miș-mașuri. Din perioada aceea ne-a rămas zicala că dacă ai o restanță trebuie să-i deschizi ușa profului cu capul, că mîinile îți erau ocupate de gențile doldora cu una-alta. Și sexul avea același efect, dar numai la studente. Nu glumesc. A rămas și beleau asta.

Totul mergea ca pe roate. Dar, după ce am desăvîrșit construirea socialismului, am încercat să intrăm cu toată viteza în comunism. Așa viteză am avut că s-a iscat o coliziune: revoluția din 89.

Cîteva schimbări aduse de revoluție:

– sfîrșitul sistemului autoritar, erodarea autorității, deci apusul profului cu autoritate absolută;

– posibilitatea de a studia în străinătate;

– invazia altor metode de învățare;

– diversificarea învățămîntului;

– exodul cadrelor din sistem;

– creșterea abandonului școlar;

– recrudescența violenței în școli.

Și cu toate astea am cîntat Gaudeamus igitur…