Războiul ciudat, dar uitat, seamănă prea mult cu cel de azi


Sursa: https://fr.wikipedia.org/wiki/Dr%C3%B4le_de_guerre

Să facem un exerciţiu: să înlocuim Germania cu Rusia, Belgia cu Ucraina şi Aliaţii (Franţa, Marea Britanie) cu UE/NATO. Aşa s-au desfăşurat operaţiunile, greşelile şi războiul. Diferenţa dintre septembrie 1939 şi februarie 2022? Dar diferenţa dintre 2014 şi 2022. Cine i-a permis Rusiei să facă ce face şi de ce?

L’origine de l’expression « drôle de guerre » est revendiquée par le journaliste Roland Dorgelès, mais elle pourrait provenir d’une mauvaise compréhension de l’expression phoney war, confondue avec funny war, utilisée dans un reportage sur les armées franco-britanniques1. Elle s’applique au front occidental, où les hostilités se réduisaient à quelques escarmouches après la modeste offensive de la Sarre.

C’est la « drôle de guerre », selon l’expression attribuée à l’écrivain Roland Dorgelès2. L’installation dans la routine plonge l’armée française dans une « dépression d’hiver » : l’obéissance se relâche, l’alcoolisme atteint des sommets historiques, les villages évacués d’Alsace sont pillés par des soldats français3.

La drôle de guerre prend définitivement fin le 10 mai 1940 lorsque les armées allemandes lancent le Fall Gelb, une vaste offensive sur les Pays-Bas, la Belgique, le Luxembourg violant la neutralité de ces États, puis à travers les Ardennes (la percée de Sedan) afin de prendre à revers la ligne Maginot. Le commandant en chef français, le général Gamelin, avait pourtant été prévenu, en janvier 1940, par des contacts militaires secrets avec les Belges, que ceux-ci avaient saisi, dans un avion qui avait fait un atterrissage forcé en Belgique (incident de Mechelen), des instructions militaires montrant que l’Allemagne allait attaquer dans les Ardennes9. Le 8 mars, un message de confirmation du roi Léopold III en personne parvint encore au Général Gamelin10. Mais l’état-major français n’en tint aucun compte. Et ce fut l’attaque sur Sedan où l’armée française, surprise, ne put s’opposer à la percée allemande menaçant les arrières des armées alliées. Pourtant les troupes d’élite de l’armée belge, les Chasseurs ardennais, avaient contenu les Allemands pendant deux jours, ce qui aurait dû permettre aux Français de mieux se préparer. Un rapport du député français Pierre Taittinger signalait, dès avril, les faiblesses du secteur de Sedan. Mais rien n’y fit. Il en résulta le recul précipité de l’ensemble des armées françaises de l’Est. Pendant ce temps, le gros de l’armée belge était attaqué par le nord de la Belgique et par les Pays-Bas dont l’armée devait se rendre en cinq jours. Les armées franco-anglo-belges, incapables de se reformer pour stopper l’avance allemande, se disloquèrent progressivement après un coup d’arrêt de l’armée belge sur la Dendre et une éphémère et inutile victoire tactique, à Gembloux, des chars français accompagnés par de l’infanterie. La conséquence finale fut l’écrasement de l’armée belge qui capitula le 28 mai, arrivée au bout de ses réserves de munitions. De plus, l’armée anglaise avait sans crier gare abandonné la droite de l’armée belge dès le 25, comme le confirme lord Keyes dans ses mémoires11. Les Belges, depuis le 23 jusqu’au 28, continrent seuls l’armée allemande à la bataille de la Lys, alors que l’encerclement du gros des forces alliées empêchait tout approvisionnement. Les Anglais préparaient hâtivement l’opération Dynamo de rembarquement des forces britanniques. Une large partie des troupes françaises put également être recueillie, sous la protection d’un rideau de troupes françaises qui freinèrent l’armée allemande avant d’être finalement capturées, tandis que les équipements lourds étaient perdus. Cette défaite entraîna aussi l’abandon de la Scandinavie par les forces alliées.

Urmează abandonarea Scandinaviei?

Al Treilea Război Mondial este aici


N-ar trebui să ne minţim: Al Treilea Război mondial a început. Pentru simplul motiv că efectele războiului dintre Rusia şi Ucraina sunt mondiale. Probabil că cel mai puţin afectate vor fi unele ţări mici şi foarte sărace din Africa, dar dacă acolo nu mai ajunge bruma de ajutoare din ţările bogate, nu ştiu cum va fi.

Deocamdată luptă URSS contra URSS. Pentru că atât Rusia, cât şi Ucraina, au făcut parte din URSS. Cine nu ştie ce înseamnă asta să dea o căutare pe Internet. Jale a fost, jale a rămas. Ce a mai rămas? Minciunile URSS-ului au rămas. Pentru că ele împreuna cu restul URSS-ului – arme, multe teritorii, politici simboluri şi mentalităţi – au fost preluate de Rusia. Dintre acestea nu lipseşte propaganda URSS sau mai bine zis minciunile sovietice, acum ruse.

Pe ce mizează Rusia când ne potopeşte cu minciuni? Pe faptul că una dintre ele va prinde şi că inventându-le ruşii nu pierd nimic, pe când noi contracarându-le pierdem energie şi suntem foarte supăraţi având o stare de spirit negativă. Ei mint şi se simt bine dacă le merge, noi luptăm pentru adevăr şi suntem revoltaţi, cu creierele pline de hormoni de stres.

În plus, Rusia ne colectează reacţiile şi adevărurile cu care o contracarăm şi aşa îşi pregăteşte alte minciuni, nemaivorbind de faptul că obţine informaţii preţioase: ea minte, noi spunem adevărul, deci livrăm informaţii. În mod normal, la război, un serviciu eficient de combatere a minciunilor Moscovei ar lansa tot nişte minciuni, pentru inducerea în eroare a inamicului. Dar acest lucru îl face doar Ucraina. Pentru că Ucraina a făcut parte din URSS şi cunoaşte acest tip de război al nervilor.

O altă minciuna a Rusiei este catalogarea ucrainenilor ca naţionalişti sau banderişti. Bandera, un patriot ucrainean a luptat împotriva URSS şi împotriva Germaniei în Al doilea Război Mondial.

Dacă luăm doar în calcul ce face Rusia în Ucraina – de fapt ce face ea peste tot unde există ruşi şi are de gând să invadeze – termenul cel mai potrivit pentru ruşii ce se vor eliberaţi este NAŢIONALIŞTI RUŞI, nu etnici ruşi. Iar cei ce îşi apără statul de invazia Rusiei – fie el Georgia, Ucraina, Moldova sau care o fi acesta – sunt patrioţi – georgieni, ucraineni, moldoveni, etc – nu naţionalişti.

Naţionalişti – ce omoară, distrug, violează, fură – sunt ruşii ce cotropesc aceste ţări. Aşa cum au făcut de multe ori pe când erau, se auto-intitulau, sovietici. Ca dovadă graniţele modificate din 1939 ale Finlandei, României, Poloniei, (Ceho)Slovaciei, Japoniei, Chinei şi Germaniei. Nu mai amintim cele ale fostelor republici URSS.

Referitor la războiul Rusiei cu Ucraina sau la ineficienta operaţiune specială, dacă trupele ruse nu se vor retrage în Rusia şi Ucraina îşi bombardează un sat ocupat de Rusia, înseamnă că bombardează Rusia? Cum dreptul internaţional nu înseamnă nimic uot-so-evă pentru Rusia – unde sunt garanţiile internaţionale asupra Ucrainei asumate la predarea armelor atomice? – iată un alt casus belli. O altă ocazie de a invada ce a mai rămas din Ucraina. Faină afacere!

Jurnal (11): Lumea e nebună, Rusia și mai și


https://www.hotnews.ro/stiri-international-25522575-declaratii-halucinante-televiziunile-rusesti-trebuie-demilitarizam-nato-totul-sfarsi-razboi-nuclear-dar-noi-vom-merge-rai.htm

În dezbaterile TV de marți seară s-a ajuns la afirmații halucinante:

  • „(Occidentul) a declarat un război împotriva noastră. Ce mai așteptăm? Va trebui să desfășurăm o operațiune specială de demilitarizare a NATO” – Olga Skabeeva, realizatoarea Rossia 1 supranumită ”Păpușa de oțel de la Putin TV”
  • „Totul se va sfârși cu un atac nuclear, pentru mine, este mai probabil decât alt rezultat. Acest lucru mă îngrozește, pe de o parte, dar, pe de altă parte, cu înțelegerea că este ceea ce este” – șefa canalului de RT, Margarita Simonyan.
  • „Dar noi vom merge în rai, în timp ce ei vor crăpa pur și simplu”, a adăugat celebrul propagandist rus Vladimir Solovyov
  • „Reprezentanții acestor patruzeci de țări diferite sunt Hitlerul colectiv de astăzi”, a spus politologul Mihail Markelov, calificând țările care s-au întâlnit săptămâna aceasta în Germania pentru a ajuta Ucraina drept răul întruchipat.

Imediat după atacurile asupra blocurilor gemene din New York un deștept de reporter a găsit într-o școală creștină o carte a lui Wurbrandt cu un titlu ciudat pentru acel moment: Isus iubește teroriștii. Sau ceva asemănător. Haber- n-avea cine era autorul. Dar trebuie spus că Richard i-a iubit pe soldații sovietici cărora le-a dat literatură creștină, așa că nu e de mirare că orice păcătos indiferent de origine și apartenență politică era iubit ca un suflet ce avea nevoie de mântuire.

În actualul context al războiului Rusia crede că e mântuită în cazul unui atac nuclear și că rușii – cel puțin unii dintre ei, bănuiesc că cei ce nu se opun războiului lui Putin împotriva tuturor țărilor din lumea asta cărora nu le place prea mult Rusia – vor merge direct în rai, pe când restul lumii va crăpa pur și simplu. De-ar fi așa de simplu…

Nu pot iubi paranoia Rusiei căreia îi este frică, dar atacă, este mântuită, dar omoară, răspândește sfânta slavofilie, dar provoacă ură. Paranoicul nu trebuie iubit, trebuie tratat. Mai ales când devine extrem de periculos. Atât de periculos încât îți vine să te bucuri când cei care-l sprijină – Lukașenko ar fi unul dintre ei – dau colțul. Chiar mă-ntreb, ăștia chiar cred că merg în rai? Poate ăla sovietic.

Da ce mă-nteresează pe mine de ei, să-mi văd eu de calea mea!

Pe de-o parte Fiara ce se pune în locul lui Dumnezeu, curva cea mare și Babilonul s-au înțeles să distrugă omul după chipul și asemănarea lui Dumnezeu. Ce va urma?

https://www.hotnews.ro/stiri-razboi_ucraina-25522207-rusii-pravda-scriu-polonia-romania-sunt-candidatele-favorite-pentru-lovituri-rachete-kalibr.htm

Unde poate lovi Rusia logistica și bazele militare ale Occidentului?

Ar putea fi în primul rând România. România ar putea invada acum Transnistria pentru a-și salva frații moldoveni de acolo”, crede jurnalista Liuba Lulko. Cine i-a pus pe sovietici să dea Transnistria RSS Moldovenească?

Deci rusoaica recunoaște că moldovenii sunt frații noștri și nu un alt popor? Ce eroare propagandistică din partea Rusiei! Și să recunoaștem, prostie de cea mai pură calitate: România nu are voie să-și salveze frații, dar Rusia este extrem de îndreptățită s-o facă oriunde pe planeta asta că e planeta Rusia. Eu știam că trăim pe planeta Moldova!!!

O încălcare a drepturilor omului?


Federaţia de tenis a Rusiei se plânge că excluderea tenismenilor Rusiei (şi a Belarusului) de la turneul de tenis de la Wimbledon ar fi o încălcare a drepturilor omului. Nu cred că această federaţie are curajul să se plângă însă că operaţiunea specială a Rusiei lui Putin ar fi un război şi că încalcă orice drept elementar, de la cel al omului la cel al animalelor. Dar ce contează?!

Hitler a amestecat politica cu sportul, URSS-ul a făcut la fel. Ba sportivii dinamovişti şi ŢSKA-işti erau spioni calificaţi să culeagă informaţii oriunde mergeau chipurile să facă cunoscut sportul sovietic. N-am uitat că Dinamo era echipa Miliţiei şi Securităţii şi Steua a armatei. De unde ne-am inspirat? De unde venea lumina: de la Răsărit.

Şi după cum ştim foarte bine că săream în sus de bucurie şi icsaitment când stelistul Hagi câştiga, aşa va sări şi Rusia de bucurie că tenismenii ei vor câştiga – dacă vor câştiga – contra occidentalilor depravaţi. Asta nu e politică, e sport? OK. Poate e, poate nu e, dar în afară de asta, este război. Şi este un război nasol cu nasolul de Lavrov declarând că Rusia n-a atacat Ucraina. Normal. La cât de nebun e Putin se vede treaba c-a atacat naziştii de acum 78 de ani a căror fantome bântuie prin minţile bolnave ale ruşilor aflaţi la putere. Şi care sunt interesaţi de eliberare, democraţie, dreptate, pacificare, dezarmare şi alţi porumbei ai păcii. De export sovietic. Pentru că , nu-i aşa, toate constituţiile comuniste apărau drepturile omului, mai ales a celui sovietic.

Din orice ţară. Acum de exemplu din Ucraina.

Printre gloanțe și știri


În ceea ce privește războiul din Ucraina, media abundă în știri mai mult sau mai puțin prelucrate, mai mult sau mai puțin actuale. Cu greu mai poți face distincție între propagandă și realitate. Mai ales când realitatea este ajustată ideologic. De o parte, de alta sau de mai toată lumea. Și atunci ești pierdut între dorința de obiectivitate sau adevăr și minciună.

Ca urmare alegem o parte pentru a nu ne pierde mințile. Pentru a refuza – în felul nostru personal – să fim influențați. Într-un cuvânt, să ne menținem capabili de a raționa logic. Și aici se-nchide cercul: logica poate fi pro sau contra, rareori neutră față de evenimentele din Ucraina.

Dacă scoți puțin nasul afară, de exemplu te duci în vest, dincolo de UE, viața e calmă, domoală, biznis ez iujuăl. Ca urmare, evenimentele războiului sunt un pic mai umflate ca să stârnească senzație. De fapt au dispărut de pe prima pagină. Scandalurile lumii mondene sunt citite cu nesaț și storc reacții care de care mai belicoase de crezi că războiul s-a mutat prin dormitoarele unor foste sau actuale vedete, că trăim pentru bani și că descoperirea unei supernove la miliarde de ani lumină contează mai mult decât victimele războiului din țara vecină.

Realitatea depășește însă știrile propagate pe ecrane, diverse teorii ale conspirației nu prea mai țin pasul cu evenimentele în desfășurare. Omenirea pare să-și țină respirația pentru următoarea mișcare a Rusiei. Dacă SUA a amânat testul de rutină cu o rachetă intercontinentală ca să nu pară – adică nu cumva să dea impresia – că ar avea de gând să atace Rusia, Rusia dimpotrivă, a testat o astfel de rachetă (unică???) și a anunțat că racheta lor e numai bună de a distruge ce are ea chef.

Bineînțeles că asta dă apă la moara tuturor națiunilor ce posedă astfel de arme, mai puțin Franței care foarte rapid a retractat o reacție ce semăna cu… ,,ba pe-a mătii!” – fiind singura națiune din Uniunea europeană ce posedă arme atomice. Pentru că Marea Britanie nu mai este în UE. Plus că rachetele și încărcăturile ei sunt un pic americane… So aim told.

Deci încercăm – vorba scriitorului din veacul precedent – să stăm strâmb și să judecăm drept. Ceea ce este destul de greu, aproape imposibil. Având în vedere doar ce se publică pe cale oficială. Și aici concluziile diferă.

Unii specialiști – mai trecuți sau mai actuali – susțin că războiul va dura, alții că nu. Unii că Ucraina va câștiga. Alții că Rusia va câștiga oricum. Și de ce să nu-mi dau și eu cu părerea?

Da, Rusia va câștiga teritoriu în Ucraina. Vedem asta din 2014. Nu spun că este normal din punct de vedere al dreptului internațional. Este doar normal pentru că Rusia este agresivă și are de unde să piardă oameni, armament, orice. Doar că acum a pierdut prestigiu internațional. Doar cine este aliatul fără condiții al Rusiei nu poate vedea ce a făcut armata rusă în Ucraina. Indiferent dacă este sau nu genocid recunoscut internațional, efectele bombardamentelor sunt extraordinar de grăitoare. Și Rusiei nu-i pasă de bombardamente, atâta timp cât ele nu sunt executate pe teritoriul ei.

De cealaltă parte Ucraina, indiferent cât armament va primi și cât de superior va fi față de cel ex-sovietic sau de ultimă oră produs în Rusia, nu este capabilă să întoarcă frontul și să asigure o lovitură în flancul invaziei. Ar avea nevoie de tot ce are Rusia acum. Sau de ceva mai mult. Spre deosebire de Ucraina care nu poate ataca Moscova – pe nici o cale, în afară de cea cibernetică – Rusia poate ataca și distruge Kievul.

Ca urmare, Batalionul Azov va fi iremediabil pierdut și propagandistic Rusia va face mare caz de eliminarea naziștilor ucraineni. Pe de altă parte, tind să cred că asta n-ar da bine propagandistic: dacă i-a eliminat de ce mai continuă războiul? Ei, așa ca și-n cazul vânătorii tuturor evreilor din lume întreprinse de naziștii originali, naziștii actuali pot fi găsiți – și dacă nu sunt găsiți sunt inventați – oriunde în lume, mai ales în Europa. Rusia va găsi naziștii care trebuie în Moldova, în Țările Baltice, în Scandinavia, Polonia, România, Cehia și Slovacia. Poate și în Japonia. Dar nu în Ungaria. Evident de ce. Nici în Franța dacă Marie LePen câștigă alegerile.

Dar oare cum stau jocurile de fapt? Păi Europa n-a fost pregătită pentru acest război. Vezi cine este ministru în acest domeniu prin UE. Nici SUA nu prea s-a pregătit pentru așa ceva. După cum am văzut după titlu.

Dar în cele din urmă banii, ego-ul și forța va impune victoria unei părți asupra alteia. Guvernul SUA trebuie să ceară în curând o nouă aprobare pentru a continua să cheltuie pe datorie. Rusia are o datorie de 10% din PIB. USA are peste 100 de baze pe tot globul. Rusia are un teritoriu cam vast și cam 20 de baze în mare parte în foste republici sovietice și sub 10 în construcție în țări africane.

Dar dincolo de asta sau astea, ce se va întâmpla după 9 mai 2022? Va putea Ucraina să-și bombardeze propriul teritoriu ocupat de Rusia? Ce va opri Rusia să atace din nou Ucraina? Și în cele din urmă care este beneficiul aderării Ucrainei la UE? Când se va sfârși războiul? Și de ce?

Ultima știre: https://www.hotnews.ro/stiri-international-25510740-lista-prescurtata-armamentului-german-pentru-ucraina-dezamagire-kiev-controverse-berlin.htm

Interesele dictează.

Hollywood, Mosfilm, Ucraina…


În filmele americane de după 1940 americanii salvau Terra fără prea multe eforturi. Tarzan a devenit Superman, aşa că nimic nu mai era imposibil. Până și extratereștri sunt anihilați de inteligenții, talentații și eroicii muritori albi, negri sau latino, dar americani. Cumva, undeva, cu ceva, americanul agent secret, om de știință, președinte sau olecuță nebun, răpune fiara precum Sf George balaurul. Apocaliptic de apoteotic. Bruce Willis, Chuck Norris, Arnold Schwarzenegger sau pălmașul Will Smith înving fără drept de apel. Vorba aia, to infinity and beyond… Hollywood-ul lui Captain America priveils… Răii să piară!

De cealaltă parte a baricadei ideologice cneazul Igor, Alexandr Nevsky, Michail Strogoff și ulterior Lenin, după care Stalin, au concentrat eforturile eroilor populari anonimi în filme eroice cu dușmani bine definiți. Teutonii o încasează, mongolii la fel, tătarii idem și din nou teutonii naziști. Care sunt pacificați, denazificați sau pur și simplu lichidați.

În filmele sovietice este mai multă jale, mai mult dramatism, eroism cucernic comunist. Nu se militează pentru salvarea planetei pentru că lumea va fi salvată de capitalism în realitate. Altfel la ce-ar fi bună revoluția mondială? De ce mondială? Pentru că rușii – nu numai cei sovietici – au răul obicei să-și găsească dușmani peste tot în lume, dar în special printre vecini. De la care au provenit după 1945 alte filme inspirate de studiourile Mosfilm. Dar nici românii, ungurii, bulgarii, polonezii, albanezii, est-germanii, cehoslovacii, nici măcar yugoslavii n-au intenţionat să salveze planeta.

Mosfilmul mai pragmatic, mai terestru, dar foarte internaționalist, avea o alură proletară. Cel puțin inițial. Excela în rimeicul motivat politic. Vezi filmele cu Asaltul Palatului de Iarnă, Potemkin, Tragedia optimistă, Tânăra gardă şi felurite seriale printre care Calvarul. Aidoma eliminării din fotografiile oficiale a personajelor căzute în dizgrație, îl vedem pe Stalin identificat când cu Mesia, când cu Iuda. Sau cu Dumnezeu sau Satana. Ăsta din urmă mai rar sau deloc.

Acum americanii nu dau semne c-ar scăpa ca prin miracol Ucraina. Nici rușii agresori nu seamănă prea mult cu eroii Mosfilmului. Dimpotrivă, seamănă mai mult cu cei pe care ruşii i-au înfrânt în chip creştin sau comunist. Ucraina a fost o piatră de încercare pentru Rusia. Şi una de poticnire. Ucraina a ales ceva diferit de Rusia. Rusia a rămas aceiaşi, dar nu cea din filme. Cea din realitate. Să vedem ce spune despre asta America.

Filmul nu mai bate viaţa. Filmul nu mai bate nimic. Moartea bate totul.

Ce spune rusul Gleb Pavlovsky?


Cine-o fi Gleb Pavlovsky? Un fost ădvaizăr a lui Putin. Acum aflat într-o locaţie necunoscută. Precis cunoscută de Fesebe – zic eu.

Ce zice tovarăşul Pavlovsky? Zice că atacarea Ucrainei este ideea, afacerea şi nereuşita preşedintelui Rusiei, fostul kaghebist Putin. Miroase de la o poştă a ceauşită. Adică miroase a vină dată pe împărat ca să scape sfetnicii cu viaţă. Cel puţin ăştia care-mi plac mie. Adică lui Gleb. Dă-l încolo pe Putin care m-a mazilit. Dacă îi scap p-ăştia, precis revin în forţă. Ş-atunci să vezi!

Că nici el nu şi-a dat seama cât de obsedat era Putin de Ucraina. Păi normal! Nimeni n-a vrut să-şi dea seama. Din simplu motiv că erau toţi CU Putin.

Însă ca să ne dăm seama de unde vin ideile lui Gleb Pavlovsky, câteva date despre cine este el: în perioada 1968-73 pe când studia istoria (ah, ce subiect periculos!) publică în gazeta universităţii o lucrare ce este interzisă de cenzura comunistă. Motivul? „Atitudine anarhistă extremistă de stânga.”

Cam ştim ce vrea să zică asta: o critică la adresa partidului care şi-a pierdut calea cea dreaptă de la Lenin sau chiar dinaintea lui. În concluzie, să nu confundă: tovarăşul Gleb nu era de dreapta, un duşman al partidului comunist, al sovietelor şi nici nu era împotriva URSS. Dimpotrivă. El dorea adâncirea comunismului mai la stânga, nu mai la dreapta, cu ceva nuanţe de negru anarhist. Sau poate nu aşa de negru, dar dădea bine la şedinţa de Komsomol unde trebuia criticat spiritul său anarhic.

Inspirat de ideile interzise, de fervoarea anilor 1968 (mişcările studenţeşti din Franţa, primăvara cehoslovacă) şi provocările intelectualilor dizidenţi de acasă, tânărului Gleb pune la cale o comună politică auto-intitulată „Субъект Исторической Деятельности” (Subiectul Acţiunii Istorice). Dar pică examenul de caracter ce vine la scurt timp când, ameninţat cu închisoarea îşi trădează toţi colaboratorii KGB-ului. În 1982, ca urmare a publicării ilegale a revistei dizidente „Поиски” („Căutări”) este întemniţat şi trimis în exil pentru trei ani în Republica Komi, din estul Rusiei.

Antrenat în perestroika gorbaciovistă, devine eminenţa cenuşie a Kremlinului după pnes la cale realegerea lui Ielţîn şi alegerea lui Putin. Lui i se datorează – după o campanie murdară şi realegerea lui Putin – dar se pare că eşecul său cel mai categoric este datorat revoluţiei portocalii din Kyiv. La acel nivel, în aşa companie nu sunt admise greşeli. Înainte de perestroika pentru astfel de greşeli îţi pierdeai capul. Eliminarea sa ca ădvaizăr la Kremlin se datorează criticilor aduse lui Putin – care se pare că şi-a pierdut încrederea în domnul Gleb. Datele apar în Wikipedia pentru verificare.

Silviu Brucan ar fi echivalentul autohton – oarecum nereuşit – al unui personaj ca acesta.

Dar ce spune acum tovarăşul devenit domnul Gleb şi unde? Aici spune câte ceva: https://www.rferl.org/a/russia-ukraine-invasion-putin-trap-pavlovsky/31787269.html

În primul rând Gleb critică decizia lui Putin de a ataca Ucraina. Dar nu spune nimic de anexarea Crimeii, de ocuparea celor două auto-proclamate republici ruse din Ucraina. În viziunea sa Putin trebuie să obţină rapid un armistiţiu – ce va fi trâmbiţat ca o victorie – pentru a sărbători ziua de 9 mai. Ceea ce Ucraina nu vrea.

Trupele ruse n-au obţinut mari succese la trecerea a 43 de zile de război. Să presupunem că ruşii vor securiza Dombasul şi Luhanskul. Asta nu garantează victoria în război, eliminarea presupuşilor nazişti şi demilitarizarea Ucrainei. Este doar o victorie de etapă cu costuri foarte mari. Dar când i-a păsat Rusiei de vieţile pierdute?

Continuarea luptelor pe termen lung va putea duce la escaladarea conflictului dincolo de graniţele Ucrainei zice Gleb. Aici aş vrea să-l contrazic. Da şi nu. Da este posibil. Nu, nu se va realiza dacă ne aducem aminte de Afganistan. Oricum războiul se poartă în afara Rusiei, aşa că nu îi pasă Rusiei ce şi cât distruge. Dacă nu-i pasă de vieţile soldaţilor ei de ce i-ar păsa de cele ale străinilor. Lozinca cu slavofilia, cu popoarele surori nu ţine.

Mă întreb ce s-ar întâmpla dacă în toiul paradei cu ocazia victoriei asupra nazismului mondial – că ăsta după moda rusă poate fi găsit oriunde, după modelul antisemitismului lui Hitler – un bombardament i-ar lua prin surprindere pe conducători fiind transmis în direct la TV? Mirare? Consternare? Mâna Occidentului? A americanilor? NATO? Extratereştrii?

Gleb prezice strângerea rândurilor în jurul lui Putin dacă războiul va dura – mulţumim de prevenire – care sună mai degrabă a ameninţare. Puţine – dar reale şanse adaug eu – ca cei din cercul lui Putin să îl înlăture, mai spune el. Şi ultima prorocie este că sistemul va dăinui. Ceea ce nu ne îndoim. Doar Gorby a reuşit ceva…

Să nu uităm că în 1917 revoluţia ce l-a detronat pe ţar a continuat războiul, apoi revoluţia bolşevică a adus dezastrul. Fiecare înlăturare violentă a unui regim a adus mari suferinţe. La scara Rusiei nu mă miră nimic. Şi să nu uităm: China aşteaptă să câştige ceva. La fel ca SUA în primul şi al doilea război mondial.

Deci Gleb nu este de acord cu invazia lui Putin. Este greşeala lui Putin. Deşi nu Putin conduce ministerele şi nu el pune în practică guvernarea Rusiei. Oligarhii nu pot influenţa politica lui Putin. Nici poporul nu va face nimic.

În această octavă, se pare că aşteptăm un alt mesia. A fost tătucul ţar, apoi Lenin, apoi tătucul Stalin. Cine este următorul tătuc? Despre asta Gleb Pavlovsky n-a mai spus nimic. Nici despre impotenţa Rusiei ce cerşeşte prietenia Chinei, duşmanul de mai ieri.

Războiul, încotro?


Ambasadorul Rusiei la ONU Vasily Nebenzya, 05.04.2022: „The corpses in Boutcha that didn’t exist before the Russian troops arrived … er, er, left, sorry – before they left …”

A trecut mai bine de o lună de când a început războiul Rusiei cu Ucraina. Ceea ce se anunţa oficial pe ruseşte ca o operaţiune specială a devenit foarte clar pe ucraineşte că e război în toată regula. Şi pentru că la război e ca la război, nu lipseşte masacrarea populaţiei civile. Să vedem când se vor descoperi şi masacre ale prizonierilor de război.

În ceea ce-i priveşte pe civili lumea a uitat deja moartea celor doi pensionari în primele zile ale invaziei, lichidaţi cu tunul de un blindat sovietic. Ca să nu se spună că trupele speciale ale ucrainenilor i-au omorât.

Războiul ăsta a dat peste cap toate calculele strategilor. Mai puţin cele ale ucrainienilor ce n-au făcut mari greşeli, dar nici n-au mari realizări. Un egal cu Rusia ar fi o victorie. O înfrângere a Rusiei ar semăna mai degrabă a victorie-n deplasare.

Rusia vrea să ocupe partea de sud-est a Ucrainei. Asta e clar. Ar fi ocupat şi Kievul, dar nu s-a putut. Totuşi, n-ar fi imposibil dac-ar încerca a doua oară mai bine.

La ora actuală prima mişcare a Rusiei ar fi cu totul altceva, în altă direcţie. Ar forţa – cu toate riscurile, adică de a avea pierderi mari, de a fi încercuit şi lichidat – să taie aprovizionarea cu armament din afara Ucrainei. Adică ar executa o operaţiune masivă de desant aerian pentru interzicerea aprovizionării pe cale terestră din Rsezsov. Nu cred că NATO va interveni. Cu cât întârzie mai mult, cu atât mai bine pentru ucraineni. De ce?

Pentru că situaţia s-ar schimba dramatic dacă Ucraina ar intra în posesia unui sistem anti-aerian pentru combaterea ţintelor la mare altitudine. Aceasta va face posibilă deplasarea fără repercusiuni a trupelor ucrainene şi posibilitatea unui contra-atac masiv în est.

Dacă aprovizionarea cu armament occidental ar fi blocată în vest, este posibil ca ea să se mute la Suceava. Mai departe, mai greu, mai complicat. Dar nu imposibil. Nu în Kosice pentru că este o regiune prea muntoasă, transportul în continuare în Ucraina tot în zonă muntoasă. Ce va spune Ungaria în cazul survolării? Ce a spus şi până acum: nimic.

Vrea Rusia o zonă fără arme, neutră chiar prietenoasă? Toţi vrem asta. Doar că Rusia este monstrul care şi-a mai arătat adevărata faţă şi-n Ucraina, aşa că nimeni nu vrea să-i fie acest tip de prieten. Dezarmat şi neutru în faţa Rusiei înseamnă mort. S-a văzut la Bucha.

Azi Rusia a anunţat că se vor descoperi masacre şi în alte oraşe ce au fost ocupate de trupele invadatoare ruse. Cine este mai în măsură să spună asta decât ocupantul rus?

Un aspect interesant, posibil, deşi foarte puţin probabil: trupele Rusiei, aflate pe front, să plece acasă cu tot armamentul. În stilul revoluţiei din 1917 după încheierea păcii de la Brest-Litovsk. Dar libertatea de atunci era mult mai mare, îndoctrinarea şi propaganda mult mai mică. Oricum nimănui nu-i va trece prin minte aşa ceva acum.

Ucraina vs Rusia între idealizare şi demonizare


Indiferent de eveniment, dar mai ales acum când bubuie tunul şi cad bombe apare o poziţionare faţă de ceva ce se întâmplă în lume. Şi într-un fel sau altul, personal, fiecare dintre noi, adoptă o atitudine faţă de cele două (deocamdată) naţiuni implicate în război. Puţini sunt cei ce rămân neutri.

Fenomenul este identic cu cel al membrilor de partid ce susţin orbeşte orice măsură a partidului din care fac parte, indiferent dacă este bună sau rea. Indiferenţa sau mai bine zis refuzul de implicare faţă de conflictul ruso-ucrainean îşi are echivalentul în constatarea referitoare la lumea politică, că nici ceilalţi nu sunt mai buni sau că toţi fură, sau că nimic nu se schimbă, aşa că n-are sens să mai votezi la alegeri. Şi bineînţeles mai întîlnim categoria celor care spun că democraţia este un lux a statelor bogate, noi avem nevoie de un dictator, aşa-zisul despot luminat – pe care aş zice eu, doar istoricii l-au descoperit după moartea sa.

Cei doi termeni, idealizarea şi demonizarea, contrastează radical. Nu poţi fi în acelaşi timp demon şi înger. Asta dacă nu ţinem seama că demonul este tot un înger, dar căzut. Idealizarea presupune atribuirea unor însuşiri deosebite, evident pozitive, unor personaje, acţiuni, lucruri. De cealaltă parte demonizarea este atribuirea unor însuşiri, caracteristici demonice, adică absolut negative, din lumea demonică, unor personaje, acţiuni, lucruri.

În ultimele zile această polarizare marchează întreaga noastră planetă. Lumea parcă s-a trezit dintr-o reverie de tipul la dolce vita il dolce far niente. Sau poate nu s-a trezit definitiv, ci are senzaţia că este captiva unui coşmar neanticipat din diverse motive, mai ales pecuniare. În actuala situaţie Ucraina este idealizată, lupta ei s-a transformat în porta-vocea libertăţii dincolo de limitele instituite mai nou în multe ţări din Occident.

Pe moment nu mai este vorba despre egalitatea de gen, de cine este sau nu gay, dacă femeia este bărbatul operat sau bărbatul este o femeie operată, dacă te adresezi cuiva cu un anumit pronume şi ce avantaje sau dezavantaje istorice sau actuale are culoarea pielii cuiva. Acum, în Ucraina este important să fii de partea celor ce luptă împotriva invaziei ruse. Nu contează ce te declari, contează de partea cui eşti. În esenţă, datorită crimelor de război deja comise de invadatori, umanitatea, viaţa în sine, are prioritate în pofida deosebirilor datorate preferinţelor individuale sau de grup. Excepţie făcând opţiunea secesionistă considerată ilegală.

Mă întreb cum s-ar descurca Rusia dacă într-o anumită parte a ei, nişte indivizi şi-ar declara secesiunea şi s-ar auto-intitula de exemplu Republica Independentă Chineză/Mongolă/Română/Israelită/etc?

Există totuşi un pericol în idealizarea Ucrainei. În primul rând Ucraina recunoaşte doar o limbă oficială şi din această cauză românii din Ucraina au avut de furcă cu sistemul local. Prin comparaţie este o situaţie oarecum similară cu cea din 1848 din Ungaria când toată lumea trebuia să fie ungur. N-a mers. Nici măcar cu contribuţia lui Bălcescu.

Pe lângă păcatele mai vechi Ucrainei i se va putea imputa – în eventualitatea accesului în UE – nivelarea culturală a minorităţilor. Apoi corupţia, sistemul mafiot şi poate în cele din urmă militarizarea. O întrebare ce se ridică este în mâinile cui va ajunge armamentul existent şi mai ales cel occidental după aderare dacă la conducerea Ucrainei va ajunge un pro-rus? Fără să mai amintim că pentru a accede în UE trebuie să nişte tratate de pace semnate cu vecinii. Şi aici Ungaria iar şi-a băgat coada cu referirea la regiunea subcarpatică, fostă în Cehoslovacia, apoi Slovacia, ulterior în Ucraina. Parcă se simte mâna Rusiei ce-l îmboldeşte pe Orban să vorbească.

Idealizarea Ucrainei este dependentă şi de carismaticul preşedinte ucrainean, dar în acelaşi timp evreu, Jelenski. Ce se va întâmpla după terminarea războiului? Va deveni el o figură carismatică mondială? Într-unul dintre discursurile sale el a calificat toate ţările din UE în raport cu atitudinea guvernelor lor faţă de Ucraina. Ceva ce şi Putin a făcut referitor la ţările neprietenoase cu Rusia. Este cumva discursul lui Jelenski o avanpremieră la apariţia unui lider responsabil cu întreaga lume? Pentru că atracţia sa o depăşeşte cu mult pe cea a duşmănosului şi bătrânului fost kaghebist Putin.

Demonizarea Rusiei este explicabilă în contextul anexării Crimeii încă din 2014. Cu toate acestea demonizarea Rusiei n-a început atunci. Ea are adânci rădăcini în toate naţiunile de care s-a înconjurat Rusia de-a lungul timpului. Acum demonizarea Rusiei se îndreaptă asimptotic spre zenit.

Motivele nu cred că scapă nimănui. Dar această demonizare este favorizată de lichidarea (demonică aş zice eu) opoziţiei din Rusia, suprimarea oricăror proteste la adresa guvernanţilor şi proliferarea legilor restrictive de ceva timp încoace. Un alt capitol la care Occidentul a fost nepăsător până la declanşarea războiului a fost propaganda rusă de sorginte sovietică, adică minciunile vehiculate de situri, bloguri, persoane active pe social-media, canalele media ruse internaţionale şi comunicatele oficiale. Intoxicarea minţilor a fost combinată cu o lentă implementare a dependenţei energetice fără de care Europa nu poate visa la un nivel de trai ridicat şi la o dezvoltare a economiei sale.

Dar rânjetul satanic de pe chipul demonic ar Rusiei s-a ivit – pentru cine nu l-a întrezărit mai repede – în ziua de 22 februarie 2022, o dată cu atacarea neprovocată a Ucrainei. Fără scuze, pretexte, motive întemeiate, Ucraina a fost atacată. Demonii războiului s-au dezlănţuit şi acum este aproape imposibil să fie opriţi.

Distrugerile locuinţelor, teatrelor, spitalelor şi victimele din rândul populaţiei civile îi va face pe ucraineni să-i iubească pe ruşi? Va avea Putin statui în Ucraina? Orice este posibil: aşa cum trupele sovietice au fost primite cu flori şi urale de bun-venit în 1944 în Bucureşti şi Lenin a avut statui în România. N-am uitat nici că tovarăşul Iliescu a cerut intervenţia trupelor sovietice în decembrie 89. Ce bine că n-a fost luat în serios!

Cu toate acestea există o Rusie care suferă. O Rusie ce dincolo de panslavism, nostalgie după epoca sovietică şi dorinţa de a depăşi marasmul anilor 90 ar putea aduce normalitate, echilibru şi pace chiar şi dincolo de graniţele ei fără a vira spre colonialism, supremaţie şi lichidare etnică.

Dar asta trebuie să se întâmple acum până nu este ameninţată existenţa vieţii pe întreaga planetă. Ameninţarea cu arme chimice, biologice şi atomice pentru a provoca teamă este absurdă. Nimic nu garantează că dacă astăzi cedăm, mâine nu vom fi din nou ameninţaţi cu bombardamentul atomic ca să cedăm într-o altă direcţie. Logica umană dictează că o asemenea ameninţare este ilogică. Dacă tot este să murim, murim luptând sau cel puţin încercând să eliminăm ameninţarea. În lipsa unei înţelegeri.

Idealismul îl face pe om superior animalelor. Idealismul este de preferat demonizării pentru că are garanţia divină: este uşor să alegi între Iuda şi Isus. Deşi amândoi au murit, doar Isus a înviat. Deşi doar Isus a înviat, el a fost primul dintre cei/cele care şi-ar fi dat viaţa ca să scape alte vieţi. Un demon nu scapă nici o viaţă, ci doar o pierde. Pentru că el este pierdut.

Rămân cu credinţa că Rusia îşi va putea recupera idealismul abandonându-şi demonii – inclusiv cei ai războiului – după cum în actuala luptă Ucraina are şansa de a ajunge la desăvârşire învingând relele cu care se confrunta înainte de război.

Prea serioasă să fie o glumă


Se întoarce pe Pământ un cosmonaut rus după mai multe luni în spațiu și comandantul îl pune la curent cu ultimele evenimente:

– Conform președintelui Putin desfășurăm o operațiune militară specială în Ucraina.

De fapt, este un conflict între Rusia și NATO pentru a se stabili cine va domina lumea în următoarea sută de ani.

– Care e situația acum?

– Am pierdut peste 15.000 de soldați, 7 generali, 500 de tancuri, 3 nave, 100 de avioane și 1000 de camioane și transportoare blindate.

Continuarea pe Hotnews https://life.hotnews.ro/stiri-fun-25462821-bancul-zilei-vine-moscova.htm

O palmă mai importantă ca o agresiune?


Duminică noaptea un actor american i-a dat o palmă unui comediant american. Ambii de culoare. Ambii plini de bani. Ambii pe scenă. Pe aceiaşi scenă. La Hollywood. Unul dintre ei era prezentator, altul premiat cu râvnitul idolaş numit Oscar.

Dacă mi s-ar fi întâmplat mie pe stradă în văzul tuturor nu cred că s-ar fi deranjat nimeni. Poate din greşeală poliţia locală. Aia ce unii zic că nici nu e poliţie.

Dar palma a ajuns pe prima pagină a tuturor ziarelor. Pe minutul numărul unu al tuturor canalelor TV. Pe frontispiciul fiecărui site media. C-aşa e-n biznis: nu contează că sunt asasinaţi oameni, copii, femei, că agresiunea Rusiei distruge vieţi şi face pagube de până (acum) la vreo 450 de miliarde de dolari. Contează onoarea nereperată a coanei Miţa Americanca…

Ce se reperă cu o palmă-n plen.

Mă întreb faptele criminalului Putin cum vor fi reparate şi când? De către cine? Pe pariu că Putin nu va fi tras la răspundere!

La recrutare sau mobilizare


http://commons.wikimedia.org/wiki/File:Grigorescu-Gornistul.jpg

Încep prin a spune că-n orice armată au existat dezertori. Sau fricoși. Sau excepții. Evreii le dădeau voie celor căsătoriți să stea acasă un an să-și facă de cap, celor ce au cumpărat un ogor la fel. Probabil nu se vindeau prea multe ogoare. Celor fricoși li se spunea să-și vadă de treabă și nu există dovezi c-ar fi fost mulți fricoși. Știau ei că nu cîștigi prea multe războaie cu tipi din ăștia. Mă gîndesc…

E adevărat că mobilizarea se făcea de obicei sub pedeapsa închisorii sau a morții. La noi era la fel.

Acum bate vînt de război. Cică e un vînt rece. Se va mai înfierbînta el. Se pun întrebări pe net de genul ce faci dacă te cheamă, e adevărat că te cheamă, va izbucni războiul. Tot netul te îndeamnă să nu-i aperi averea cutărui milionar și cea a politicienilor corupți. Sau doar a politicienilor și a odraslelor lor. Că ce, e războiul nostru?

Asta m-a făcut să mă gîndesc la primul război mondial ce a pornit de la onoare. Uătevă zis minț… Știu că au murit mulți soldați. Și foarte mulți civili. Prea mulți. Dar cînd a început, de ce au vrut să se omoare oamenii că Austriei îi era ciudă pe Serbia și i-a trimis un ultimatum ce nu putea fi acceptat de nici o țară de pe planeta asta? De prostia din capul unora și altora. Că altfel nu-mi explic.

Deci oamenii s-a omorît pentru un principiu sau mai bine spus pentru o țicneală. În faza aia erau entuziasmați de război. Și unii și alții. Se visau într-o săptămînă la Paris, alții la Berlin. Vise! Românii au spus pas.

Ce simplu s-au dus la război. Interesele cui? Averea cui? Profitul cui? Și acum cînd s-ar putea să fie război, ne gîndim: merită? Sigur că războiul nu merită, dar trebuie să ne gîndim dacă mai vrem să fim români și dacă mai vrem ca România să existe. Nu se mai dă pămînt dacă te înrolezi, chiar dacă avem homleși și săraci cu duiumul. Nu știu dacă se va mai da ceva.

Poate e bine ca tot românul să citească 20 de ani în Siberia ca să știe ce să aleagă. Dacă pericolul ar veni din  altă direcție nu știu ce e de citit. Vorba aia, cine de la 18 la 35 de ani mai citește în țara asta ceva în afară de sîmîsîuri, meiluri și subtitrări? Îs rău? Poate obiectiv.

Nimeni nu mai citește poezie patriotică. Nu se mai aude așa ceva la radio. Nici la teve. Ce auzim la radio? Reglame! Muzică. Știri. Concursuri pe audiență. Și cam gata.

Dacă cineva va da la radio mai multe poezii cu iz patriotic precis se va spune că e în bătaie de joc. Uite cum trăim. Ce salarii avem. Ce autostrăzi. Ce prețuri. Ce aia sau cealaltă. Mă întreb cine va beneficia de posterele de după război cu textul Aici e fiul dumneavoastră

Și pe ăia ce spun asta să le dai un automat, cartușe, uniformă și să-i pui să se joace de-a pac-pac. Cu cine, cu marțienii?

Doctrine militare naționale: România


sursa: http://www.generalcomics.com/funny-directory/30/3013/02.php

Demult, tare demult, cam acum 35 de ani, am achiziționat o carte despre doctrinele militare ale unor state: România, Iugoslavia și încă vreo trei. Mă interesa Elveția, Israelul, Africa de Sud. Nu mă interesa doctrina URSS, SUA sau Panama. Era epoca blocurilor militare (NATO, Tratatul de la Varșovia, ASEAN, etc.). Nici nu aveam să caut doctrinele militare ale Germaniai naziste, ale Italiei lui Musollini, ale Franței și Marii Britanii din aceiași epocă. Erau istorie.

Era clar că fiecare stat cu pretenții își alcătuia/alcătuiește o doctrină de apărare proprie și făcea/face eforturi să o pună în aplicare. Doctrina României a fost imaginată, elaborată, modificată și adaptată treptat după retragerea consilierilor sovietici, distanțarea economică și ideologică față de URSS, invadarea Cehoslovaciei, intervenția militară turcă în Cipru, lovitura de stat a lui Jaruzelski din Polonia după scoaterea în ilegalitate a sindicatului Solidaritatea. Pe de o parte România dorea să-și apere teritoriul ducînd un război de apărare al întregului popor (colaborînd cu Jugoslavia), dar pe de altă parte se alinia acțiunilor statelor ce făcau parte din Tratatul de la Varșovia și reacționa la eventuale amenințări a blocului NATO, colaborînd cu vecinii ce aveau aproximativ aceiași orientare politică (Ungaria, Bulgaria, URSS).

De remarcat că doctrina militară română prevedea opoziția forțelor armate, a gărzilor patriotice și a formațiunilor de apărare ale tineretului și că după o mobilizare generală ar fi opus rezistență toți cetățenii români capabili să poarte o armă. Cartea nu analiza sorții acestei doctrine împotriva unui anumit dușman, dar cam toată lumea știa că singurul stat ce ar fi avut capabilitatea și voința politică să atace România era URSS. Doctrina era un bau-bau, o petardă care să atragă atenția opiniei publice că țara noastră este victima unui atac neprovocat. În  practică, o astfel de doctrină nu ar fi asigurat supraviețuirea statului român, mai ales că majoritatea orașelor importante, reședințe de județ, inclusiv capitala se aflau la o distanță de sub o zi de înaintare a unei divizii moto din cel de-al doilea război mondial.

În ciuda apelurilor radio dramatice ca Occidentul să ajute Ungaria și Cehoslovacia după declanșarea ocupării acestor țări de către trupele tratatului de la Varșovia (lipseau tratatele de alianță și asistență mutuală dintre aceste țări și NATO, existînd posibilitatea ca învazia să fie doar o provocare pentru declanșarea unui alt război mondial) Occidentul nu a intervenit. Avînd în vedere lipsa de reacție a Marii Britaniei și Franței ce garantaseră frontierele Poloniei în 1939 și lipsa reacției acestor țări împotriva Germaniei hitleriste, ce a dus la acapararea Cehoslovaciei și Austriei de către Germania nazistă, se pune întrebarea: ce șanse are un stat fără prea multă armată să se opună cu succes unui agresor (de obicei un stat vecin, mai puternic)?

Nu este un secret că în conflictele în care a fost implicată în istoria modernă, cu excepția Primului Război Mondial România a pierdut mai mult decît a cîștigat. De exemplu, în perioada comunistă sărbătoream Războiul de independență, fără să plîngem ocuparea și ruperea Basarabiei de către Rusia. Nu ne sărbătoream morții din Primul Război Mondial pentru că eram acuzați că devenisem o închisoare a popoarelor, fiind imperialiștii ce au ocupat fără drept teritoriile altor state (Basarabia și Bucovina). Doar în unele manuale de istorie existau informații despre participarea României la Războaiele balcanice. Preferam să le uităm. Am cîștigat și am pierdut Quadrilaterul.

Apoi în manualele de istorie nu existau explicații corecte despre intrarea României în Al doilea război mondial de partea Germaniei (aliată cu Ungaria ce ne-a luat Ardealul de Nord), campania de dinainte de 23 august 1944 era trecută sub tăcere.

Acum mă întreb care o fi doctrina militară proprie în cazul în care izbucnește un conflict. Dincolo de garanțiile NATO, de suspendarea unilaterală recentă de către Rusia a zborurilor Open Sky, la ce să ne așteptăm în fața unei Rusii tot mai agresive și a uni Occident pasiv. Pînă una-alta America e departe și frate cu noi e mai degrabă turcul, nu americanul. Între bulgari și sîrbii pro-ruși, între ungurii cu un guvern tot mai de dreapta și o Ucraină în curs de dezmembrare care ar fi cea mai eficientă politică de menținere a integrității naționale.

Trebuie să ne reamintim că România a refuzat investiția de la Ghimbav pentru producere a elicopterelor Cobra (mare nevoie o să avem de ele împotriva diviziilor de tancuri), nu mai produce singurul aparat de atac la sol ce nu era fabricat în URSS (IAR 93), avem prea puține avioane, tancuri vechi răsmodernizate și așa mai departe. Unde nu-s bani, nu e nici armată. Suntem la fel ca și înaintea celor două războaie mondiale: slab înarmați, cu o armată plină de promisiuni, fără experiență de luptă. Asta o fi doctrina noastră?

Cum să te ferești de psihopați? (2)


4. Pune la îndoială autoritatea. Cînd unii se găsesc să-i domine pe ceilalți, să-i lichideze ca soluție la o problemă sau alta, instinctul te va ghida corect chiar și atunci cînd ești singur împotriva curentului. Stanley Milgram afirmă că 6 din 10 oameni vor asculta orbește de o autoritate cît de cît oficială, dar prezentă. Dar și rețelele sociale au mai ciuntit din mitul infaibilității autorităților.

5. Măgulirea este totdeauna suspectă. Putem accepta complimente, dar măgulirea depășește normalitatea. Este ceva fals și de obicei se urmărește manipularea noastră. Multe războaie au fost declanșate pentru a face lumea mai bună, mai sigură, mai morală. Se măgulesc atît indivizii, cît și națiunile. Nu e de mirare că de cele mai multe ori războiul este foarte des caracterizat ca sfînt. Cine se opune unei astfel de lingușiri este considerat lipsit de patriotism, trădător, dușman. Cine rezistă măgulirii nu ajunge să se poarte prostește.

6. La nevoie redefinește-ți conceptul de respect. De multe ori avem impresia că teama este respect și dacă ne temem de cineva îl respectăm. Această confuzie duce la victimizare. Într-o lume normală nu-i datorezi respect celui ce (crede că) te înspăimîntă. Conducerea națiunii cu ajutorul fricii – terorism, crime, violență – nu este marca unui lider autentic. O fi frica cea mai puternică și de neuitat emoție, dar la ea recurg doar șarlatanii.

7. Nu te lăsa prins de jocul psihopatului. Arma principală a psihopatului este intriga. Indiferent cît ești de inteligent, refuză să-l analizezi sau să-l tachinezi. Nu te coborî la nivelul lui, nu te lăsa distras de la ceea ce este important pentru tine. Este mult mai bine să te protejezi.

Azi am aflat ceva nou: Journal à Quatre Mains


sursa: http://www.evene.fr/livres/livre/benoite-groult-et-flora-groult-journal-a-quatre-mains-27701.php

‘Donc il y avait une fois, au 44 de la rue Vaneau, une brune et une blonde. C’était en 1940.’ La brune c’était Benoîte Groult, la blonde, sa soeur Flora, de quatre ans sa cadette. De 1940 à 1945, depuis la Drôle de guerre jusqu’à la Libération, ces deux adolescentes bourgeoises tiennent un journal à quatre mains. Une traversée des années noires où le regard convenu et naïf des jeunes filles rangées s’ouvre à une tout autre réalité, celle du marché noir et des rafles, de la répression et de la TSF clandestine. Mais aussi au vent nouveau qui commence à souffler, à la vie nocturne et aux premières amours. Un témoignage d’une sensibilité toute féminine sur la France occupée.

Creştin, patriot şi naţionalist


În urmă cu foarte puţini ani sondaje de opinie din ţara noastră indicau că populaţia avea cea mai mare încredere în biserică şi armată. Sau invers, nu prea contează. Probabil fără să îşi propună, sondajul arăta şi modul absolut idealist de a gîndi al românului: în loc să facă ceva, credea că cele mai birocratice instituţii ale ţării aveau să îl salveze.

Să fim serioşi! Armata? Cînd a cîştigat ultima dată armata română o bătălie? Probabil la inundaţii. Poate la marea bătălie cu recoltele record ale lui Ceauşescu sau cu îndeplinirea planului cincinal înainte de termen, per global, dar nu şi pe sortimente.

Biserica? Cînd nu a protestat la dărîmarea propiilor sale locaşuri şi la închiderea mănăstirilor? Cînd a acceptat tot, sau TOT ceea ce regimul comunist a spus şi făcut? Atunci cînd a acceptat să împartă locul comod de privitor dezinteresat cînd un întreg popor era condamnat la muncă silnică pentru un faraon megaloman şi paranoic? Biserica a închis ochii, a privit în altă parte şi statul a făcut ce a vrut. Mai ţineţi minte telegrama fostului patriarh al Bisericii Ortodoxe Române în care condamna acţiunile huliganilor din Timişoara din decembrie 1989? După o demisie impusă, acelaşi om a revenit, s-a pupat mai tîrziu cu papa Ioan Paul II şi a murit bine mersi, fără a repara nimic din trecutul căruia îi jurase credinţă. La scurt timp după moartea sa am aflat şi că în sfînta sa tinereţe legionară se implicase activ în rebeliunea legionară din 1941. Toate acestea, dar şi multe altele mă fac să mă întreb care este legătura dintre a fi creştin, patriot şi naţionalist.

A fi creştin de o oarecare factură înseamnă în esenţă să crezi că Isus (sau Iisus) Cristos (sau Christos sau Hristos) a murit pe cruce, a înviat şi s-a înălţat la cer şi să fi ucenicul lui, indiferent ce ar însemna asta pentru unii sau alţii. Deci categoria asta are unele puncte comune, esenţiale şi altele particulare, esenţiale numai pentru cei care le cred şi aplică în practică.

A fi patriot înseamnă a-ţi iubi patria, indiferent care este aceasta. Un turc iubeşte Turcia, un român România, şi aşa mai departe. Lucrurile se complică în această categorie cînd faci parte dintr-un stat multinaţional şi eşti turc în România sau român în Turcia. Este şi mai greu să îţi iubeşti patria atunci cînd ea se războieşte cu o ţară a cărui nume îl porţi pentru că eşti născut în etnia respectivă. Cu toţii am citit Pădurea spînzuraţilor, dar şi puţini dintre noi ştiu că Ioan Slavici a făcut închisoare fiind acuzat de trădarea neamului său, fiind întemniţat de mai multe ori în România.

Interesant pe de altă parte este ce putem învăţa de la Iosif, de la Daniel sau de la Cirus care au făcut bine altor naţii şi au fost consideraţi binefăcătorii acestora. Iorga avea o vilă în Albania pentru că a scris istoria Albaniei cu toate că nu era albanez. Dar pe de altă parte ce trebuie să facem cînd ştim că alţi români suferă în alte ţări? Contează ce suntem? Sau ce este mai important, naţia sau credinţa?

Naţionalismul este definit de Wikipedia românească ca fiind „o ideologie care creează şi susține o naţiune ca un concept de identificare comună pentru un grup de oameni.” Pentru mine naţionalismul este mai degrabă un patriotism ce loveşte în drepturile şi aspiraţiile celorlalte naţiuni cu care se împarte sau nu un teritoriu. Un bun exemplu de naţionalism este cel al legionarilor români care spuneau că iubesc neamul românesc, dar îi urăsc pe unguri, evrei, comunişti, liberali, ţărănişti.

Se pot împăca aceste sentimente contradictorii cu creştinismul? În cele din urmă pînă unde pot merge împreună patriotismul cu creştinismul sau ce este mai important? Hughenoţii au fost asasinaţi din cauze politice sau religioase? Soldatul roman care nu a acceptat să poarte coroana ce simboliza supunerea absolută faţă de cezar a murit ca şi martir şi în domeniul acesta probabil că Ipolit în De corona are mai multe de spus.

Cum stăm însă cu supunerea faţă de legile noi ale Comunităţii Europene? Poate  ar trebui să ne pregătim acum pentru ce va veni în viitor? Mai vine timpul martirajului sau ne vor împiedica respectarea drepturile omului, respectarea dreptului la a fi diferit şi garanţia Comunităţii Europene? Ce se întîmplă dacă naţionalismul va fi suprimat? Putem gîndi chiar mai departe?

Middle East: Sharing Jesus with the Taliban


JOEL NEWS INTERNATIONAL 14 DECEMBER 2010

„Peace is not the end of conflict and war, nor the result of so called ‘peace talks’. It’s rooted more deeply in inner peace with God and people around us,” says Anne van der Bijl, the Dutchman who’s better known as Brother Andrew. Now in his eighties, he still serves the persecuted church and preaches the Gospel to her persecutors. „Peace is a fruit of justice, as the prophet Isaiah says, not of prayer. That’s why Jesus said: ‘Blessed are the peacemakers’; He didn’t say: ‘Blessed are the peacetalkers’.”

 

continuarea la http://www.openheaven.com/forums/forum_posts.asp?TID=34981&PN=1

 

Born Again in the U.S.A. The Enduring Power of American Evangelicalism


Religion and modernity were never expected to go hand in hand, and for centuries they coexisted uncomfortably. But thanks to the entrepreneurial model of American evangelicals, argue two journalists at The Economist, God is back.

TIMOTHY SAMUEL SHAH is Senior Research Scholar at Boston University’s Institute on Culture, Religion, and World Affairs and a co-author, with Daniel Philpott and Monica Toft, of a forthcoming book on religion and global politics to be published by Norton in 2010.

In international politics, religion has been the elephant in the room for most of the modern age. And in recent years, it has only grown larger and louder. Policymakers and political theorists have adopted the mostly unpromising strategies of ignoring it in the hope that rationality and modernity will eventually push it out; using laws, coercion, or public opinion to remove it from the political sphere; or pretending that it is only a matter of culture and treating it accordingly.

The authors of God Is Back are an exception. They admit that religion is here to stay and seek to find out what it is really all about. John Micklethwait, editor in chief of The Economist, and Adrian Wooldridge, its Washington bureau chief, work for a publication that has been notably dubious about religion’s long-term viability in the face of modernization and economic globalization. The Economist boldly published God’s obituary in its millennium issue, declaring that „the Almighty recently passed into history.” Micklethwait and Wooldridge, for their part, were not so sure about God’s demise. To investigate God’s place in the world today, the two men traveled thousands of miles to talk to religious leaders and ordinary believers across the world and spent hundreds of hours visiting mosques and temples, attending religious services, sitting in on Bible-study groups, and picking the brains of theologians.

Micklethwait and Wooldridge entered dangerous territory. They faced the literal dangers of encountering real live religious radicals and investigating religion’s impact in all kinds of tough neighborhoods – from inner-city Philadelphia to the northern Nigerian city of Kano. And they faced literary dangers by walking into a field thick with theological crossfire between believers and nonbelievers, epitomized on one extreme by Dinesh D’Souza’s What’s So Great About Christianity and on the other by Christopher Hitchens’ atheist manifesto, God Is Not Great: How Religion Poisons Everything. The confessionally diverse duo of Micklethwait and Wooldridge – the first is a Catholic and the second an atheist – steers clear of polemics and focuses instead on reading God’s vital signs rather than identifying his virtues or vices. What they find is that many of the forces that were supposed to consign the Almighty to the ash heap of history – or to a quiet corner of the living room – have only made him stronger.

Beyond discovering that God still has a pulse, Micklethwait and Wooldridge give a firsthand account of how religious groups all over the world – from family ministries in the United States and megachurches in South Korea to televangelists in Egypt – use modern methods to convert people. The result is more Robert Capa than Max Weber: arresting snapshots of bubbling religiosity rather than elaborate theories about the causes and consequences of the global religious revival. But the snapshots support an argument: that the United States’ increasingly competitive religious market has incubated a form of entrepreneurial faith – a religious style that is conservative at its doctrinal core but restlessly innovative in its techniques of organization and communication. Micklethwait and Wooldridge focus on this U.S. brand of religion partly because it has been the key to reconciling God and modernity. It also attracts their attention – and admiration – because it is contagious, increasingly winning practitioners and followers across the globalized world.

MUNDUS CONTRA DEUM

A happy marriage between God and modernity was never widely expected. In the eighteenth century, some members of modernity’s self-appointed vanguard – especially those writing in French – considered traditional faith a skunk at the Enlightenment party and made God persona non grata in their Parisian salons. The revolutionary Jacobins even turned on Robespierre when he pushed his Cult of the Supreme Being further than their Voltairean tastes permitted. These radicals endeavored to displace God, not accommodate him. The nineteenth-century French historian Jules Michelet expressed the hope that the French Republic would „take the place of the God who escapes us.”

God’s partisans returned the favor. In 1864, the Vatican pointedly condemned the idea that the pope should „reconcile himself with progress, with liberalism, and with modern civilization.” Even thinkers sympathetic to the church, such as the historians Alexis de Tocqueville and Lord Acton, feared that an unbridgeable chasm was opening up between Christianity and modernity. By 1882, the anticlerical French philosopher Ernest Renan was exulting, „We have driven metaphysical and theological abstractions out of politics.”

Across the world, the mutual hostility between divinity and modernity deepened further in the century between 1864, when the pope declared God antimodern, and 1966, when Time magazine asked whether he had died. In Europe, the cradle of Christendom, republican and socialist revolutionaries branded God and the church enemies of the people. God was hardly better off under conservative, monarchical, or royalist regimes – such as Bismarck’s Germany, Victorian England, and Franco’s Spain – where the church depended on government largess and kowtowed to those in power.

In the twentieth century, a worldwide march of the Jacobins’ heirs attempted to get rid of God once and for all. From the Bolsheviks in Russia to the Kemalists in Turkey, the monarchists in Iran, the Nazis in Germany, the Maoists in China, and the Nasserists in Egypt, secular regimes seized church-held land, destroyed monasteries, evicted missionaries, criminalized religious movements, banned religious symbols, proscribed religious political parties, and even attempted to exterminate entire religious communities.

more here: source: http://www.foreignaffairs.com/articles/65231/timothy-samuel-shah/born-again-in-the-usa