La recrutare sau mobilizare


http://commons.wikimedia.org/wiki/File:Grigorescu-Gornistul.jpg

Încep prin a spune că-n orice armată au existat dezertori. Sau fricoși. Sau excepții. Evreii le dădeau voie celor căsătoriți să stea acasă un an să-și facă de cap, celor ce au cumpărat un ogor la fel. Probabil nu se vindeau prea multe ogoare. Celor fricoși li se spunea să-și vadă de treabă și nu există dovezi c-ar fi fost mulți fricoși. Știau ei că nu cîștigi prea multe războaie cu tipi din ăștia. Mă gîndesc…

E adevărat că mobilizarea se făcea de obicei sub pedeapsa închisorii sau a morții. La noi era la fel.

Acum bate vînt de război. Cică e un vînt rece. Se va mai înfierbînta el. Se pun întrebări pe net de genul ce faci dacă te cheamă, e adevărat că te cheamă, va izbucni războiul. Tot netul te îndeamnă să nu-i aperi averea cutărui milionar și cea a politicienilor corupți. Sau doar a politicienilor și a odraslelor lor. Că ce, e războiul nostru?

Asta m-a făcut să mă gîndesc la primul război mondial ce a pornit de la onoare. Uătevă zis minț… Știu că au murit mulți soldați. Și foarte mulți civili. Prea mulți. Dar cînd a început, de ce au vrut să se omoare oamenii că Austriei îi era ciudă pe Serbia și i-a trimis un ultimatum ce nu putea fi acceptat de nici o țară de pe planeta asta? De prostia din capul unora și altora. Că altfel nu-mi explic.

Deci oamenii s-a omorît pentru un principiu sau mai bine spus pentru o țicneală. În faza aia erau entuziasmați de război. Și unii și alții. Se visau într-o săptămînă la Paris, alții la Berlin. Vise! Românii au spus pas.

Ce simplu s-au dus la război. Interesele cui? Averea cui? Profitul cui? Și acum cînd s-ar putea să fie război, ne gîndim: merită? Sigur că războiul nu merită, dar trebuie să ne gîndim dacă mai vrem să fim români și dacă mai vrem ca România să existe. Nu se mai dă pămînt dacă te înrolezi, chiar dacă avem homleși și săraci cu duiumul. Nu știu dacă se va mai da ceva.

Poate e bine ca tot românul să citească 20 de ani în Siberia ca să știe ce să aleagă. Dacă pericolul ar veni din  altă direcție nu știu ce e de citit. Vorba aia, cine de la 18 la 35 de ani mai citește în țara asta ceva în afară de sîmîsîuri, meiluri și subtitrări? Îs rău? Poate obiectiv.

Nimeni nu mai citește poezie patriotică. Nu se mai aude așa ceva la radio. Nici la teve. Ce auzim la radio? Reglame! Muzică. Știri. Concursuri pe audiență. Și cam gata.

Dacă cineva va da la radio mai multe poezii cu iz patriotic precis se va spune că e în bătaie de joc. Uite cum trăim. Ce salarii avem. Ce autostrăzi. Ce prețuri. Ce aia sau cealaltă. Mă întreb cine va beneficia de posterele de după război cu textul Aici e fiul dumneavoastră

Și pe ăia ce spun asta să le dai un automat, cartușe, uniformă și să-i pui să se joace de-a pac-pac. Cu cine, cu marțienii?

Doctrine militare naționale: România


sursa: http://www.generalcomics.com/funny-directory/30/3013/02.php

Demult, tare demult, cam acum 35 de ani, am achiziționat o carte despre doctrinele militare ale unor state: România, Iugoslavia și încă vreo trei. Mă interesa Elveția, Israelul, Africa de Sud. Nu mă interesa doctrina URSS, SUA sau Panama. Era epoca blocurilor militare (NATO, Tratatul de la Varșovia, ASEAN, etc.). Nici nu aveam să caut doctrinele militare ale Germaniai naziste, ale Italiei lui Musollini, ale Franței și Marii Britanii din aceiași epocă. Erau istorie.

Era clar că fiecare stat cu pretenții își alcătuia/alcătuiește o doctrină de apărare proprie și făcea/face eforturi să o pună în aplicare. Doctrina României a fost imaginată, elaborată, modificată și adaptată treptat după retragerea consilierilor sovietici, distanțarea economică și ideologică față de URSS, invadarea Cehoslovaciei, intervenția militară turcă în Cipru, lovitura de stat a lui Jaruzelski din Polonia după scoaterea în ilegalitate a sindicatului Solidaritatea. Pe de o parte România dorea să-și apere teritoriul ducînd un război de apărare al întregului popor (colaborînd cu Jugoslavia), dar pe de altă parte se alinia acțiunilor statelor ce făcau parte din Tratatul de la Varșovia și reacționa la eventuale amenințări a blocului NATO, colaborînd cu vecinii ce aveau aproximativ aceiași orientare politică (Ungaria, Bulgaria, URSS).

De remarcat că doctrina militară română prevedea opoziția forțelor armate, a gărzilor patriotice și a formațiunilor de apărare ale tineretului și că după o mobilizare generală ar fi opus rezistență toți cetățenii români capabili să poarte o armă. Cartea nu analiza sorții acestei doctrine împotriva unui anumit dușman, dar cam toată lumea știa că singurul stat ce ar fi avut capabilitatea și voința politică să atace România era URSS. Doctrina era un bau-bau, o petardă care să atragă atenția opiniei publice că țara noastră este victima unui atac neprovocat. În  practică, o astfel de doctrină nu ar fi asigurat supraviețuirea statului român, mai ales că majoritatea orașelor importante, reședințe de județ, inclusiv capitala se aflau la o distanță de sub o zi de înaintare a unei divizii moto din cel de-al doilea război mondial.

În ciuda apelurilor radio dramatice ca Occidentul să ajute Ungaria și Cehoslovacia după declanșarea ocupării acestor țări de către trupele tratatului de la Varșovia (lipseau tratatele de alianță și asistență mutuală dintre aceste țări și NATO, existînd posibilitatea ca învazia să fie doar o provocare pentru declanșarea unui alt război mondial) Occidentul nu a intervenit. Avînd în vedere lipsa de reacție a Marii Britaniei și Franței ce garantaseră frontierele Poloniei în 1939 și lipsa reacției acestor țări împotriva Germaniei hitleriste, ce a dus la acapararea Cehoslovaciei și Austriei de către Germania nazistă, se pune întrebarea: ce șanse are un stat fără prea multă armată să se opună cu succes unui agresor (de obicei un stat vecin, mai puternic)?

Nu este un secret că în conflictele în care a fost implicată în istoria modernă, cu excepția Primului Război Mondial România a pierdut mai mult decît a cîștigat. De exemplu, în perioada comunistă sărbătoream Războiul de independență, fără să plîngem ocuparea și ruperea Basarabiei de către Rusia. Nu ne sărbătoream morții din Primul Război Mondial pentru că eram acuzați că devenisem o închisoare a popoarelor, fiind imperialiștii ce au ocupat fără drept teritoriile altor state (Basarabia și Bucovina). Doar în unele manuale de istorie existau informații despre participarea României la Războaiele balcanice. Preferam să le uităm. Am cîștigat și am pierdut Quadrilaterul.

Apoi în manualele de istorie nu existau explicații corecte despre intrarea României în Al doilea război mondial de partea Germaniei (aliată cu Ungaria ce ne-a luat Ardealul de Nord), campania de dinainte de 23 august 1944 era trecută sub tăcere.

Acum mă întreb care o fi doctrina militară proprie în cazul în care izbucnește un conflict. Dincolo de garanțiile NATO, de suspendarea unilaterală recentă de către Rusia a zborurilor Open Sky, la ce să ne așteptăm în fața unei Rusii tot mai agresive și a uni Occident pasiv. Pînă una-alta America e departe și frate cu noi e mai degrabă turcul, nu americanul. Între bulgari și sîrbii pro-ruși, între ungurii cu un guvern tot mai de dreapta și o Ucraină în curs de dezmembrare care ar fi cea mai eficientă politică de menținere a integrității naționale.

Trebuie să ne reamintim că România a refuzat investiția de la Ghimbav pentru producere a elicopterelor Cobra (mare nevoie o să avem de ele împotriva diviziilor de tancuri), nu mai produce singurul aparat de atac la sol ce nu era fabricat în URSS (IAR 93), avem prea puține avioane, tancuri vechi răsmodernizate și așa mai departe. Unde nu-s bani, nu e nici armată. Suntem la fel ca și înaintea celor două războaie mondiale: slab înarmați, cu o armată plină de promisiuni, fără experiență de luptă. Asta o fi doctrina noastră?

Cum să te ferești de psihopați? (2)


4. Pune la îndoială autoritatea. Cînd unii se găsesc să-i domine pe ceilalți, să-i lichideze ca soluție la o problemă sau alta, instinctul te va ghida corect chiar și atunci cînd ești singur împotriva curentului. Stanley Milgram afirmă că 6 din 10 oameni vor asculta orbește de o autoritate cît de cît oficială, dar prezentă. Dar și rețelele sociale au mai ciuntit din mitul infaibilității autorităților.

5. Măgulirea este totdeauna suspectă. Putem accepta complimente, dar măgulirea depășește normalitatea. Este ceva fals și de obicei se urmărește manipularea noastră. Multe războaie au fost declanșate pentru a face lumea mai bună, mai sigură, mai morală. Se măgulesc atît indivizii, cît și națiunile. Nu e de mirare că de cele mai multe ori războiul este foarte des caracterizat ca sfînt. Cine se opune unei astfel de lingușiri este considerat lipsit de patriotism, trădător, dușman. Cine rezistă măgulirii nu ajunge să se poarte prostește.

6. La nevoie redefinește-ți conceptul de respect. De multe ori avem impresia că teama este respect și dacă ne temem de cineva îl respectăm. Această confuzie duce la victimizare. Într-o lume normală nu-i datorezi respect celui ce (crede că) te înspăimîntă. Conducerea națiunii cu ajutorul fricii – terorism, crime, violență – nu este marca unui lider autentic. O fi frica cea mai puternică și de neuitat emoție, dar la ea recurg doar șarlatanii.

7. Nu te lăsa prins de jocul psihopatului. Arma principală a psihopatului este intriga. Indiferent cît ești de inteligent, refuză să-l analizezi sau să-l tachinezi. Nu te coborî la nivelul lui, nu te lăsa distras de la ceea ce este important pentru tine. este mult mai bine să te protejezi.

Azi am aflat ceva nou: Journal à Quatre Mains


sursa: http://www.evene.fr/livres/livre/benoite-groult-et-flora-groult-journal-a-quatre-mains-27701.php

‘Donc il y avait une fois, au 44 de la rue Vaneau, une brune et une blonde. C’était en 1940.’ La brune c’était Benoîte Groult, la blonde, sa soeur Flora, de quatre ans sa cadette. De 1940 à 1945, depuis la Drôle de guerre jusqu’à la Libération, ces deux adolescentes bourgeoises tiennent un journal à quatre mains. Une traversée des années noires où le regard convenu et naïf des jeunes filles rangées s’ouvre à une tout autre réalité, celle du marché noir et des rafles, de la répression et de la TSF clandestine. Mais aussi au vent nouveau qui commence à souffler, à la vie nocturne et aux premières amours. Un témoignage d’une sensibilité toute féminine sur la France occupée.

Creştin, patriot şi naţionalist


În urmă cu foarte puţini ani sondaje de opinie din ţara noastră indicau că populaţia avea cea mai mare încredere în biserică şi armată. Sau invers, nu prea contează. Probabil fără să îşi propună, sondajul arăta şi modul absolut idealist de a gîndi al românului: în loc să facă ceva, credea că cele mai birocratice instituţii ale ţării aveau să îl salveze.

Să fim serioşi! Armata? Cînd a cîştigat ultima dată armata română o bătălie? Probabil la inundaţii. Poate la marea bătălie cu recoltele record ale lui Ceauşescu sau cu îndeplinirea planului cincinal înainte de termen, per global, dar nu şi pe sortimente.

Biserica? Cînd nu a protestat la dărîmarea propiilor sale locaşuri şi la închiderea mănăstirilor? Cînd a acceptat tot, sau TOT ceea ce regimul comunist a spus şi făcut? Atunci cînd a acceptat să împartă locul comod de privitor dezinteresat cînd un întreg popor era condamnat la muncă silnică pentru un faraon megaloman şi paranoic? Biserica a închis ochii, a privit în altă parte şi statul a făcut ce a vrut. Mai ţineţi minte telegrama fostului patriarh al Bisericii Ortodoxe Române în care condamna acţiunile huliganilor din Timişoara din decembrie 1989? După o demisie impusă, acelaşi om a revenit, s-a pupat mai tîrziu cu papa Ioan Paul II şi a murit bine mersi, fără a repara nimic din trecutul căruia îi jurase credinţă. La scurt timp după moartea sa am aflat şi că în sfînta sa tinereţe legionară se implicase activ în rebeliunea legionară din 1941. Toate acestea, dar şi multe altele mă fac să mă întreb care este legătura dintre a fi creştin, patriot şi naţionalist.

A fi creştin de o oarecare factură înseamnă în esenţă să crezi că Isus (sau Iisus) Cristos (sau Christos sau Hristos) a murit pe cruce, a înviat şi s-a înălţat la cer şi să fi ucenicul lui, indiferent ce ar însemna asta pentru unii sau alţii. Deci categoria asta are unele puncte comune, esenţiale şi altele particulare, esenţiale numai pentru cei care le cred şi aplică în practică.

A fi patriot înseamnă a-ţi iubi patria, indiferent care este aceasta. Un turc iubeşte Turcia, un român România, şi aşa mai departe. Lucrurile se complică în această categorie cînd faci parte dintr-un stat multinaţional şi eşti turc în România sau român în Turcia. Este şi mai greu să îţi iubeşti patria atunci cînd ea se războieşte cu o ţară a cărui nume îl porţi pentru că eşti născut în etnia respectivă. Cu toţii am citit Pădurea spînzuraţilor, dar şi puţini dintre noi ştiu că Ioan Slavici a făcut închisoare fiind acuzat de trădarea neamului său, fiind întemniţat de mai multe ori în România.

Interesant pe de altă parte este ce putem învăţa de la Iosif, de la Daniel sau de la Cirus care au făcut bine altor naţii şi au fost consideraţi binefăcătorii acestora. Iorga avea o vilă în Albania pentru că a scris istoria Albaniei cu toate că nu era albanez. Dar pe de altă parte ce trebuie să facem cînd ştim că alţi români suferă în alte ţări? Contează ce suntem? Sau ce este mai important, naţia sau credinţa?

Naţionalismul este definit de Wikipedia românească ca fiind “o ideologie care creează şi susține o naţiune ca un concept de identificare comună pentru un grup de oameni.” Pentru mine naţionalismul este mai degrabă un patriotism ce loveşte în drepturile şi aspiraţiile celorlalte naţiuni cu care se împarte sau nu un teritoriu. Un bun exemplu de naţionalism este cel al legionarilor români care spuneau că iubesc neamul românesc, dar îi urăsc pe unguri, evrei, comunişti, liberali, ţărănişti.

Se pot împăca aceste sentimente contradictorii cu creştinismul? În cele din urmă pînă unde pot merge împreună patriotismul cu creştinismul sau ce este mai important? Hughenoţii au fost asasinaţi din cauze politice sau religioase? Soldatul roman care nu a acceptat să poarte coroana ce simboliza supunerea absolută faţă de cezar a murit ca şi martir şi în domeniul acesta probabil că Ipolit în De corona are mai multe de spus.

Cum stăm însă cu supunerea faţă de legile noi ale Comunităţii Europene? Poate  ar trebui să ne pregătim acum pentru ce va veni în viitor? Mai vine timpul martirajului sau ne vor împiedica respectarea drepturile omului, respectarea dreptului la a fi diferit şi garanţia Comunităţii Europene? Ce se întîmplă dacă naţionalismul va fi suprimat? Putem gîndi chiar mai departe?

Middle East: Sharing Jesus with the Taliban


JOEL NEWS INTERNATIONAL 14 DECEMBER 2010

“Peace is not the end of conflict and war, nor the result of so called ‘peace talks’. It’s rooted more deeply in inner peace with God and people around us,” says Anne van der Bijl, the Dutchman who’s better known as Brother Andrew. Now in his eighties, he still serves the persecuted church and preaches the Gospel to her persecutors. “Peace is a fruit of justice, as the prophet Isaiah says, not of prayer. That’s why Jesus said: ‘Blessed are the peacemakers’; He didn’t say: ‘Blessed are the peacetalkers’.”

 

continuarea la http://www.openheaven.com/forums/forum_posts.asp?TID=34981&PN=1

 

Born Again in the U.S.A. The Enduring Power of American Evangelicalism


Religion and modernity were never expected to go hand in hand, and for centuries they coexisted uncomfortably. But thanks to the entrepreneurial model of American evangelicals, argue two journalists at The Economist, God is back.

TIMOTHY SAMUEL SHAH is Senior Research Scholar at Boston University’s Institute on Culture, Religion, and World Affairs and a co-author, with Daniel Philpott and Monica Toft, of a forthcoming book on religion and global politics to be published by Norton in 2010.

In international politics, religion has been the elephant in the room for most of the modern age. And in recent years, it has only grown larger and louder. Policymakers and political theorists have adopted the mostly unpromising strategies of ignoring it in the hope that rationality and modernity will eventually push it out; using laws, coercion, or public opinion to remove it from the political sphere; or pretending that it is only a matter of culture and treating it accordingly.

The authors of God Is Back are an exception. They admit that religion is here to stay and seek to find out what it is really all about. John Micklethwait, editor in chief of The Economist, and Adrian Wooldridge, its Washington bureau chief, work for a publication that has been notably dubious about religion’s long-term viability in the face of modernization and economic globalization. The Economist boldly published God’s obituary in its millennium issue, declaring that “the Almighty recently passed into history.” Micklethwait and Wooldridge, for their part, were not so sure about God’s demise. To investigate God’s place in the world today, the two men traveled thousands of miles to talk to religious leaders and ordinary believers across the world and spent hundreds of hours visiting mosques and temples, attending religious services, sitting in on Bible-study groups, and picking the brains of theologians.

Micklethwait and Wooldridge entered dangerous territory. They faced the literal dangers of encountering real live religious radicals and investigating religion’s impact in all kinds of tough neighborhoods — from inner-city Philadelphia to the northern Nigerian city of Kano. And they faced literary dangers by walking into a field thick with theological crossfire between believers and nonbelievers, epitomized on one extreme by Dinesh D’Souza’s What’s So Great About Christianity and on the other by Christopher Hitchens’ atheist manifesto, God Is Not Great: How Religion Poisons Everything. The confessionally diverse duo of Micklethwait and Wooldridge — the first is a Catholic and the second an atheist — steers clear of polemics and focuses instead on reading God’s vital signs rather than identifying his virtues or vices. What they find is that many of the forces that were supposed to consign the Almighty to the ash heap of history — or to a quiet corner of the living room — have only made him stronger.

Beyond discovering that God still has a pulse, Micklethwait and Wooldridge give a firsthand account of how religious groups all over the world — from family ministries in the United States and megachurches in South Korea to televangelists in Egypt — use modern methods to convert people. The result is more Robert Capa than Max Weber: arresting snapshots of bubbling religiosity rather than elaborate theories about the causes and consequences of the global religious revival. But the snapshots support an argument: that the United States’ increasingly competitive religious market has incubated a form of entrepreneurial faith — a religious style that is conservative at its doctrinal core but restlessly innovative in its techniques of organization and communication. Micklethwait and Wooldridge focus on this U.S. brand of religion partly because it has been the key to reconciling God and modernity. It also attracts their attention — and admiration — because it is contagious, increasingly winning practitioners and followers across the globalized world.

MUNDUS CONTRA DEUM

A happy marriage between God and modernity was never widely expected. In the eighteenth century, some members of modernity’s self-appointed vanguard — especially those writing in French — considered traditional faith a skunk at the Enlightenment party and made God persona non grata in their Parisian salons. The revolutionary Jacobins even turned on Robespierre when he pushed his Cult of the Supreme Being further than their Voltairean tastes permitted. These radicals endeavored to displace God, not accommodate him. The nineteenth-century French historian Jules Michelet expressed the hope that the French Republic would “take the place of the God who escapes us.”

God’s partisans returned the favor. In 1864, the Vatican pointedly condemned the idea that the pope should “reconcile himself with progress, with liberalism, and with modern civilization.” Even thinkers sympathetic to the church, such as the historians Alexis de Tocqueville and Lord Acton, feared that an unbridgeable chasm was opening up between Christianity and modernity. By 1882, the anticlerical French philosopher Ernest Renan was exulting, “We have driven metaphysical and theological abstractions out of politics.”

Across the world, the mutual hostility between divinity and modernity deepened further in the century between 1864, when the pope declared God antimodern, and 1966, when Time magazine asked whether he had died. In Europe, the cradle of Christendom, republican and socialist revolutionaries branded God and the church enemies of the people. God was hardly better off under conservative, monarchical, or royalist regimes — such as Bismarck’s Germany, Victorian England, and Franco’s Spain — where the church depended on government largess and kowtowed to those in power.

In the twentieth century, a worldwide march of the Jacobins’ heirs attempted to get rid of God once and for all. From the Bolsheviks in Russia to the Kemalists in Turkey, the monarchists in Iran, the Nazis in Germany, the Maoists in China, and the Nasserists in Egypt, secular regimes seized church-held land, destroyed monasteries, evicted missionaries, criminalized religious movements, banned religious symbols, proscribed religious political parties, and even attempted to exterminate entire religious communities.

more here: source: http://www.foreignaffairs.com/articles/65231/timothy-samuel-shah/born-again-in-the-usa

The Long Haul:Fighting and Funding America’s Next Wars


Two new books discuss how Washington should fight the wars of tomorrow — and pay for them. But to balance the conflicting demands of strategy and finance, the next president ought to take a page from Eisenhower’s playbook.

Aaron L. Friedberg is Professor of Politics and International Affairs at the Woodrow Wilson School of Public and International Affairs at Princeton University. From 2003 to 2005, he served as Deputy Assistant for National Security Affairs in the Office of the Vice President. 

History may not repeat itself, but, as the saying goes, it does sometimes rhyme. In January 2009, as in January 1953, a newly elected president will inherit a costly and controversial foreign conflict, one that a majority of Americans have concluded cannot be won and should never have been fought. As was true half a century ago, the United States now finds itself both in the midst of a “hot war” and in the early stages of a protracted global struggle against an implacable, ideologically committed foe. Now, as then, the American people have not fully come to grips with the frightening and unfamiliar threats to their security that this enemy poses. Nor are they sure precisely how high a price in lives, liberties, and dollars they will ultimately have to pay in order to defeat it.

In 2009, as in 1953, newly chosen leaders will find themselves confronted by the conflicting demands of national security and fiscal responsibility. On the one hand, they will hear powerful arguments that despite recent increases, the nation is not yet spending enough on defense and homeland security. On the other hand, they will inherit massive budget deficits and a ballooning national debt. Bringing ends and means into alignment — and doing so in a way that can be maintained for years, if not decades — will not be an easy task. At the beginning of the Cold War, Dwight Eisenhower described the job as devising a national strategy for “the long haul.” Whoever is elected president in 2008 will face a very similar challenge.

The books reviewed here frame the problem precisely: Gary Schmitt and Thomas Donnelly’s argues for increased defense spending; Robert Hormats’ makes the case for restoring balance and restraint to the nation’s finances.

more here: source: http://www.foreignaffairs.com/articles/62662/aaron-l-friedberg/the-long-haul-fighting-and-funding-america-s-next-wars?page=show

Fascinaţia armelor (4)


În Primul Război Mondial bunicul meu din partea mamei, Gheorghe Moldovan a fost încorporat în armata austro-ungară. Bunicul nu a făcut vreodată reacţie împotriva ungurilor, parcă aceştia nici nu ar fi existat. Nu cred că ştia ungureşte, dar în Pecica, comuna în care locuia, exista partea românească şi partea ungurească. Cu toate aceastea mai erau şi sîrbi şi slovaci în comună, dar nu am avut cunoştiinţă vreodată de tensiuni între cele patru comunităţi. Bunicul nu făcut nicodată caz că e român, că e împotriva comuniştilor sau că e creştin. Nimic din toate astea. Bunicul îmi povestea cum s-a terminat războiul. Atunci cînd s-a anunţat armistiţiul, a plîns, a dat cu puşca de pămînt şi i-a rupt patul. Se ghicea o ură nemărginită împotriva armamentului. Au îngrupat toate armele şi au pus explozibil. Apoi s-au rugat şi au spus un „ţonghebet”. Avea un tatuaj, o stea cu vreo 12 colţuri pe mîna stîngă, sub palmă. Mi-a spus ce scria acolo, dar niciodată nu ţineam minte: cred că era numele său, gradul şi încă ceva.

Cînd unul dintre vecinii noştri mi-a dat un pistol de lemn vopsit, cu trăgaci metalic, numai bun pentru un băiat de şapte ani, bunicul a profitat de o clipă de neatenţie pentru a mi-l lua şi a-l băga cu mişcări foarte grabnice pe focul din sobă. Ce am mai plîns! Bunicul a făcut războiul în Italia şi apoi în Galiţia. Povestea că existau adăposturi unde stăteau peste noapte, dar dimineaţa apăreau ruşii şi îi luau ca din oală şi-i duceau “prinzonieri”. Adăpostul era lung, subteran şi prefera să stea la intrare în caz că era distrus să iasă cît mai repede. Dar cu o anumită ocazie a fost nevoit să intre mult mai adînc împreună cu un alt consătean. Amîndoi au supravieţuit nopţii. O altă dată mi-a povestit că artileria austro-ungară a deschis focul asupra unei poziţii ruseşti ce se afla pe un deal. Bombardamentul de artilerie a durat trei zile şi trei nopţi. Au scăpat doar cei ce au reuşit să fugă dincolo de deal sau cei ce au fugit la inamic, adică la ei. La sfîrşitul bombardamentului dealul era cu circa un metru mai mic.

O altă dată a povestit cum a fost împuşcat. A primit ordin să meargă de pe poziţia pe care o acupau la comandament. Ofiţerul ce îi comanda le-a spus să nu care cumva să ia bani de acolo. La comandament era o ladă cam cît un pat mare, plină cu bani. A ajuns acolo împreună cu un camarad. Au rezolvat ceea ce era de rezolvat şi apoi la plecare femeile ce lucrau acolo i-au poftit să îşi ia nişte bani din lada cu pricina. Amîndoi au refuzat. Uimită de refuzul lor una dintre femei a luat nişte monede şi i le-a băgat cu forţa în buzunarul din stînga de sus a vestonului. Le-a lăsat acolo şi au plecat înspre poziţie. Drumul trecea la un moment dat printr-o livadă unde era posibil să cadă sub focul ruşilor. Şi într-adevăr ruşii au tras. Bunicul meu a fost nimerit şi a căzut jos. Cîteva secunde a aşteptat să vadă dacă îl doare  ceva, apoi a început să se pipăie căutînd rana, locul de unde ar fi trebuit să curgă sîngele. Şocul fusese în peipt. A observat că se poate mişca, dar nu s-a ridicat în picioare pentru că era evident că ruşii vor trage din nou. Tot pipăindu-se a ajuns la inimă şi a simţit o umflătură. A pipăit cu atenţie şi băgînd în cele din urmă mîna în buzunar a găsit glontele care perforase două dintre monede, dar nu îi intrase în piept. Iată că bunicul era în viaţă în ciuda ordinului comandantului său direct şi a refuzului său de a-i încălca ordinul. Dincolo de acestea, Dumnezeu i-a hotărît un alt destin: a trăit, a avut copii, nepoţi şi strănepoţi. Ciudată este viaţa şi orb este războiul!

Conjugarea verbului “a găsi”: între micro şi macro (2)


În urmă cu cîţiva ani Al Quaida a lovit America. America nu s-a mulţumit să îi găsescă soldaţii la ea acasă, ci s-a dus să îi caute în Afganistan. Ştiau ei ce ştiau. Au bombardat Afganistanul pe care cu puţin în urmă tot America l-a înarmat să lupte împotriva sovieticilor. Şi l-a bombardat temeinic. Apoi au invadat Afganistanul ca să îi găsească şi să îi anihileze pe talibani şi pe membrii Al Quaida ce se aflau pe teritoriul său. Se presupunea că erau foarte mulţi ce voiau să moară cu americanii de gît. I-au căutat, dar nu prea i-au găsit. Cel mai căutat a fost Osama Ben Laden. Inutil să mai menţionez ceea ce cu toţii ştim: încă nu l-a găsit nimeni. Ce bine era dacă îl găseau şi se termina circul! Dar  n-a fost aşa de simplu. Aici micro s-a întîlnit cu macro. Pe de o parte individul, pe de altă parte statul. Şi ce stat! A cîştigat micro ce tindea să fie macro: Osama cu Al Quaida. Cu toate că spune că a cîştigat, America şi soldaţii ei n-au găsit ceea ce au căutat. Cred că se poate spune că a pierdut. Oare nu cumva toată afacerea asta se situează dincolo de percepţia obişnuită a individului vis-avis de teoria conspiraţiei?  

Păcat că nu l-au găsit pe Ben Laden, mare păcat! Dacă îl găseau nu mai era nevoie să atace Irakul. Americanii, întreaga alianţă ar fi vrut să găsească “arme de nimicire în masă”, adică arme atomice. Irakul a fost atacat a doua oară, a fost bombardat mai ceva ca Afganistanul, că cel puţin aici au avut ce să bombardeze. Apoi a fost invadat. Bush a zis că pericolul e mare şi armele se vor găsi. Pînă la urmă nu au găsit armele, dar l-au găsit pe Saddam, cu toate că s-a ascuns.

Cu tot respectul faţă de forţa militară a Americii, faţă de cei ce au căzut la datorie, scenariul seamănă cu cel a unui film poliţist prost, unde în lipsa dovezilor se încearcă plantarea unora false. Oricînd şi oricui. Ce mai contează? Scopul (bun) scuză mijloacele (rele)!

Dar revenind la teoria conspiraţiei, la cheltuielile enorme cauzate de întreţinerea unei armate ce nu se aprovizionează local, mă gîndesc încă la ceva: oare toată afacerea asta nu este cumva inspirată, dacă nu cumva orchestrată şi folosită de Rusia? Cine voia să plătească o poliţă Americii? Rusia! Pentru ce? Chiar pentru Afganistan! Chiar şi pentru Irak unde îşi vindeau armamentul. Cu foarte puţină imaginaţie o să ne putem închipui cum America slăbită de război va schimba macazul. Dar în ce direcţie? Şi cînd? Şi cine îi va lua locul?

Isus, Pavel şi armele: 2COR4:6 and JN8:12


sursa  http://news.bbc.co.uk/2/hi/americas/8468981.stm

British soldier uses the new Advanced Combat Optical Sight
 

Coded references to biblical passages are inscribed on gunsights widely used by the US and British military in Iraq and Afghanistan, it has emerged.

The markings include “2COR4:6” and “JN8:12”, relating to verses in the books of Corinthians II and John.

Trijicon, the US-based manufacturer, was founded by a devout Christian, and says it runs to “Biblical standards”.

But military officials in the US and UK have expressed concern over the way the markings will be perceived.

The company has added the references to its sights for many years, but the issue surfaced only recently when soldiers complained to an advocacy group.

Raised lettering

Versions of Trijicon’s Advanced Combat Optical Gunsight (Acog) are used by the US Special Operations Forces, the US Marine Corps and the US Army.

 

Britain’s Ministry of Defence has just ordered 480 Acog sights for use on its new Sharpshooter rifles – to be used by troops in Afghanistan. Other versions of the Acog sight are “widely in service”, the ministry says.

The inscriptions are subtle and appear in raised lettering at the end of the stock number.

John 8:12 reads: “When Jesus spoke again to the people, he said, ‘I am the light of the world. Whoever follows me will never walk in darkness, but will have the light of life.”

The nod to part of the second letter of Paul to the Corinthians, found on the company’s Reflex sight, references the text: “For God, who said, ‘Let light shine out of darkness,’ made his light shine in our hearts to give us the light of the knowledge of the glory of God in the face of Christ.”

An MoD spokesman told the BBC the ministry appreciated the biblical references could cause offence and was talking to its supplier, but was “not aware at the time of purchase that these markings had any broader significance”.

‘Propaganda tool’

The US Defense Department is a major customer of Trijicon’s, signing deals for $66m (£40.3m) of the company’s products in 2009 alone.

 

On 14 January, the MRFF received an e-mail, purportedly from a Muslim US Army infantryman, complaining about the markings.

“Many soldiers know of them and are very confused as to why they are there and what it is supposed to mean.”

The email adds: “Everyone is worried that if they were captured in combat that the enemy would use the Bible quotes against them in captivity or some other form of propaganda.”

MRFF president Mikey Weinstein says the inscriptions could give the Taliban and other enemy forces a propaganda tool.

“I don’t have to wonder for a nanosecond how the American public would react if citations from the Koran were being inscribed onto these US armed forces gunsights instead of New Testament citations,” he said.

The company states on its website: “We believe that America is great when its people are good. This goodness has been based on biblical standards throughout our history and we will strive to follow those morals.”

Iranian cyber army atacă!


Hackeri auto-denumiţi Iranian cyber army, au atacat cel mai popular motor de căutare din China după ce au atacat Twitter în decembrie. După părerea mea, atacul se încadrează în eforturile CIA de a atrage China în frontul împotriva Iranului. Acesta se va deschide în curînd după cum spune şi generalul David Petraeus, şeful Comandamentului central al USA. Războiul cu Iranul este iminent şi inevitabil. Aştept să văd care va fi reacţia şi contribuţia Europei.