Ce nu-i în regulă cu fotografia asta?


Te uiți la o fotografie și zici: e OK. Te mai uiți o dată și ceva e prea… Mai dai cu ochii de ea peste ceva timp și parcă ceva-i șui. Încerci să înțelegi ce, dar nu poți. După un timp, enervat, caști ochii, te holbezi și în cele din urmă îți pică  fisa. Este…

Cam așa m-am uitat la una dintre fotografiile de săptămîna trecută. N-aș vrea să mă înțelegeți greșit. Cei ce apăreau în ea erau oameni de vază, la locul lor, poate prea la locul lor. Nu că de data asta locul lor n-ar fi fost acolo… Dar parcă lipsea ceva. Era o fotografie document de la un eveniment și ceva nu se potrivea. Mă rodea o bănuială. Un episcop catolic, unul ortodox, unul greco-catolic, unul baptist și unul penticostal. Și alte persoane marcante de sex masculin. Toți manifestau și mitingau pentru familie. Și pentru definirea familiei ca ceva compus dintr-un bărbat și o femeie. Sau invers.

Fotografia o găsiți la adresa: http://cdn.ebihoreanul.ro/static/news/fitbox/468/326/marsul-pentru-viata-2017_12.JPG

Nu am vrut să o afișez ca să nu fiu acuzat de încălcarea dreptului de autor, etc.

Intrigant, dar în același timp simptomatic mi s-a părut o hibă a fotografiei de grup făcută pe podiumul adunării din Oradea: doar bărbați! Ba chiar unii dintre ei necăsătoriți sau mai bine zis cu interdicție de căsătorie. Într-un fel sau altul, dar mai ales în altul, poza semăna cu invitația trimisă episcopului ortodox cu ocazia deschiderii oficiale a noii clădiri a Bisericii creștine baptiste nr 2 Oradea. Episcopul era invitat împreună cu soția lui… Acuma era pe dos. Invitația era pentru el și ea, manifestanții de soi erau doar ei.

La marș și la mitingul din final au fost și femei. Nu și în poza mai-marilor. Deși it takes two to tango. Și nu păreau așa de nazirei băieții… Cel puțin după păr. Era cîte  unul mai viril, mai ales după cărțile scrise despre căsătorie, dar oare unde și-au uitat soțiile? Sau soțiile nu au avut voie pe podium? Sau n-au avut voie să vorbească că femeia nu are voie să vorbească în adunări, că e rușine. Rușinea cui? A lor? Cum să-ți fie rușine de soția ta cînd deschide gura?

Cert este că ceea ce s-a manifestat pe acea platformă a boșilor, a fost în contradicție cu dogma actuală a căsătoriei și practica ei… Eu nu țin minte predicile de la nunți, dar cred că majoritatea (predicatori)lor susțin o căsătorie între un bărbat și o femeie. Cît de amorezat a fost Adam de Eva, o Evă ce nu se prea vede în poză… Acea Evă ce poartă în ea copiii, îi naște, îi crește, are transformări hormonale, nu poate fi bărbat că e femeie, are salariul mai mic că o cheamă Eva, trebuie să stea pe scaunul din spate a mașinii conduse de un alt bărbat decît soțul, pentru că lui îi fug mîinile unde nu trebuie, etc. Pe podiumul de sîmbăta aialaltă Eva nu era absentă. Era respinsă. Păcat!

Afacerea tinde să devină suspectă și îndemn și eu ca un creștin cît de cît normal, căsătorit cu o femeie nu cu un bărbat: Cherchez la femme! Altfel, cine știe, s-ar putea ca mîine-poimîine să vedem într-o publicație deochiată poza comitetului masculin pe un fond cu drapel în culorile curcubeului… Pentru că în lipsa Evei de pe  podiumul marșului cuplurilor normale, se impune o singură concluzie logică: doar bărbații formează familia. Și dacă numai ei formează familia, e bai. Cu b mare!

V-ați prins ce nu e în regulă cu fotografia asta?

Joaca de-a biserica (1): m-a făcut mama… șef de stat


Nu știu ce o fi discutat Adam cu Dumnezeu. Nici dacă l-a văzut, că mai încolo se spune că nu poți să-l vezi și să trăiești. Probabil că a discutat mai mult cu Eva. Care a discutat cu șarpele. Nici nu știm în ce limbă au discutat. Dar în fond nici nu contează. Cert este că atunci cînd a fost creat Adam a fost întronat și întronizat ca lidero maximo. Era șef de stat, de planetă și capul religiei locale și planetare. Dictatorul numero uno. Bănuiesc că Eva se ocupa cu gătitul. Mai ales al ei. I-ar fi stat bine în piele de șarpe, dar pînă să-și dea seama de oportunitate, șarpele, tuști, a tulit-o cu sentința la spinare. Ronțăitul fructului din pomul aflat sub protecția legii – aici vedem ideea creării primului parc ocrotit de lege din lume – le-a deschis noi orizonturi și le-a închis (unii zic că doar temporar) accesul în grădina Edenului.

La acea dată (oricît de tînără sau bătrînă o fi fost ea) cuplul prezidențial era chintesența democrației, aristocrației și teocrației (sigur?): ei comandau și tot ei executau, Adam o fi fost preot și Eva preoteasă. Nu mă bag pe ordinarea ei că o să mă curentez la curentul românesc! – cel puțin. Și ei se confruntau cu această problemă dogmatică, așa că după mulți ani Dumnezeu i-a pămîntat, dar nu înainte de a se fi întîmplat pămîntarea lui Abel, după ideea fratelui său mai blăstămat, Cain.

Și așa mai departe…

Revenind pe idee ca purecul pă pisică și penele pă găină, înclin să spun că ideea cu șefia a venit pe linie semită, cumva la Babel cineva trebuia să dea o direcție. Dumnezeu iar i-a încurcat dîndu-le mai multe direcții: fără număr, fără număr! Dar în esență, omului i-a trebuit un șef. Suntem informați cîteva pagini mai la vale că modelul Avram s-a descurcat destul de bine, Dumnezeu perfecționînd produsul și denumind ulterior modelul Avram 2 sau Avraam. Bănuiesc un pic de mirare aici, că numai atunci întinzi a-ul, dar s-ar putea să mă înșel. N-ar fi prima dată…

Am sărit peste Noe, acest fabricant de nave unicat din lemn și sărim și peste Isaac, tatăl marelui șmeker și om de afaceri oportunist Iacov. Venit pe lume pe cînd tatăl său se afla la frumoasa vîrstă de 100 de ani, nu e de mirare că i-a pus numele IsAAc. De data asta s-a mirat Avraam. Aici vedem că Avraam nu este singurul lider, că mai există și alții, dar că există tranzacții financiare între liderul și tatăl tuturor credincioșilor și aceștia. Ba mai mult, aflăm cum că Melchisedec, acest preot ciudat, pentru că era în același timp și împărat al Păcii (imposibil de localizat în timp, în afară de timpul prezent – aflăm mai tîrziu), primește un bonus 10% de la Avraam sau mai bine zis, prestează una bucată binecuvîntare pentru 10% din toate cele. Încă nouă afaceri din astea și realiza 100%!

Modelul preot-împărat-zeciuială vine după un succes în bătălie. Tot în legătură cu războiul, banii și împăratul (de data asta altul, al Sodomei, simptomatic, nu?) Avraam jură luîndu-l martor pe unicul, creatorul Dumnezeu. Zic unii că prima apariție în Biblie are mare importanță!

Deci asistăm la introducerea liderșipului, a dilurilor politice, a profitului și jurămîntului în context religios, militar, financiar, demografic, etc. Avraam tratează cu liderii străini, cumpără, încheie înțelegeri, minte, profită și supraviețuiește. Dumnezeu nu-l ia la bani mărunți pentru toate astea, ci își îndeplinește angajamentul față de el. În plus, el continuă pe aceiași linie cu Isaac și Iacov, ba mai mult, fără să știe prea multe despre Dumnezeu, în Egipt, Iosif devine il capo di tutti capi. Faraon putea zice Monarhia se mua, dar Iosif adăuga înaintea lui Ludovic 14 că Leta se mua. Accentul pe a!

Fără preoți, fără lideri religioși și fără templu, evreii ajung sclavi în Egipt. Scos din ape ca după un botez sau salvat de un chivot, arcă sau ce o fi fost sicriașul ăla plutind pe Nil, Moise devine porta vocea lui Dumnezeu întru eliberarea lor. Asociat cu Aaron (o altă mirare probabil…) desemnat peste noapte preot, cei doi împart conducerea cu bătrînii și intră în conflict cu statul reprezentat de faraon. În scenă apar încă două categorii de lideri instituționali, interfața dintre statul egiptean și poporul evreu: isprăvniceii și logofeții. Sau în traducere 9 vătafii și supraveghetorii, probabil un fel de poliție a ghetoului.

Trecerea, marea evadare, ieșirea din Egipt se face printr-o revoluție sîngeroasă, cu consecințe catastrofale pentru marea putere, pentru monarhie, pentru puterile oculte și slujitorii lor. Ba mai mult, aurul, argintul și o parte din egipteni (rămășița?) îi însoțesc pe revoluționari în marșul lor cel lung spre țara promisă. Nici o aluzie la Marșul cel lung al trupelor comuniste conduse de Mao Tze-dun în China…

Cert este că în conflictul cu statul adoptiv, dar străin, doar Dumnezeu și liderul antrenat, condus, supravegheat și trimis special de el te scapă. Dumnezeu face uz de un vast arsenal și de nenumărate efecte speciale pentru a reuși. Criza de putere sau de autoritate, cum i se mai spune, se manifestă pe mai multe planuri, dar sursa autorității intangibile plasată în cer precipită evenimentele spre un deznodămînt favorabil celor mulți și asupriți, în detrimentul puterii de stat. Sau a ceea ce a mai rămas din ea.

Traversarea mării pune un obstacol între două popoare, două sisteme religioase, două sisteme sociale, două arealuri deja divizate geografic. De fapt apare o nouă paradigmă ce se va contura extrem de complex, dar nu în contradicție, în contrast cu Egiptul, ci cu noua paradigmă, cea locală, cananită. Dospit în Sinai timp de 40 de ani Moise conduce adunătura de evrei transformînd-o tot în 40 de ani în popor, în oastea Domnului, astfel că roadele țării promise devin accesibile doar după schimbarea totală a paradigmei egiptene. Nu întîmplător Canaanul nu este jefuit de niște sclavi răsculați, ci eliberat de mîna Domnului.

În acest contex transformator, împlinitor al unui destin hotărît de sus, putem pune bazele ideii de lider de stat. De aici încolo ar trebui să ne întrebăm care ar fi cel mai bun mod de interacțiune între stat și popor, pentru că, după cum se vede, contrazicînd titlul, nimeni, exceptîndu-l pe faraon, nu s-a născut șef de stat.

 

Între mafie și cocalari…


Mafia are egal. Există multe organizații ce o imită. Unele o imită bine. Altele mai dau rateuri. Și bineînțeles, există și unele slăbuțe, copii palide. Nereușite, dar mafiote. Adică se vor feroce, dar frizează banalitatea. Rămîne însă conceptul de familie și răutatea malefică. Dar oricine știe ce este mafia. Chiar și un copil care se joacă de-a mafia pe net. Adulții au și plăcuțe de înmatriculare cu MAH.

În urmă cu circa doi ani am purtat o discuție în contradictoriu cu al meu adolescent ce-mi spunea cu disprețul de rigoare că nu știu ce-i aia cocalar. Nu cred că am cîștigat atunci. Dar acum mi-a venit o idee. Oare cum sunt cocalarii spirituali? Dacă există, bineînțeles.

În primul rînd nu trebuie confundați cocalarii cu cei slabi în credință. Aceștia din urmă sunt nevinovați. Nici cu fariseii. Ăștia au cel puțin un trecut istoric. Cocalarii sunt. E destul. Nici nu trebuie să-și deschidă gura. Dacă Dumnezeu nu ar fi transcendent s-ar confunda cu El.

În mafie cel puțin il capo di tutti capi rămîne ca și papa, pe viață. Cocalarii n-au capo. Sunt prea individualiști. În mafie se promovează pe bază de merite: contează zona, cifra de afaceri și influența. Dar totul este secret. Nu și la ei. Mafia nu defilează. Nu și cocalarii spirituali.

Cum e la cocalari? E evident. Țipă de spiritualitate. De funcții. De siviuri spirituale. El e pus deoparte (și de alta) din pîntecele mamei lui. Asta era evident pentru toți ceilalți, dar el trebuie s-o spună.

La botezul cocalarului mustește de alb: pînă și lanțul de la gît este din aur alb. Mercedesul lui e alb pentru că pînă și încălcările legii circulației i-au fost iertate.

Cocalarul spiritual își cere iertare de amvon. (Doar fariseii mai stau pe la colțurile ulițelor.) Inclusiv pentru păcate imaginare. Pentru că el este mai imaculat ca și fecioara Maria. Formula sa preferată este ,,Dacă ți-am greșit cu ceva…” ca să te simți ca apa din scăldătoare Betezda după ce-au trecut oile și să sublinieze adînca și ireversibila sa neprihănire.

La Cină cocalarul spiritual se cercerează a priori și-n gura mare să fie sigură congregația că el este curat ca lacrima conform Sola Scriptura. Cina este certificatul său de bună-purtare dat de sus de tot. El nu lipsește niciodată pentru că fără el…

Cocalarul spiritual nu vine la biserică cu hainele cele mai bune, ci cu cele mai scumpe. Pentru el Domnul a pus deoparte ce este mai bun. Pe lîngă el Isus e un cerșetor banal eșuat într-o evanghelie socială…

Cînd se predică în altă limbă cocalarul spiritual prinde înțelesul dincolo de cuvintele traducătorului și intenția autorului, cu toate că singura limbă străină ce îi este cunoscută este limba paternă. Cu toate astea, cocalarul spiritual vorbește cu accent american, folosește expresii străine de efect. Gizăs lăvs iu!

Cocalarul spiritual nu crede că cei din alte religii ar putea fii mîntuiți. El crede că cei din aceiași biserică cu el nu pot fii mîntuiți. Împreună cu Dumnezeu cocalarul spiritual formează majoritatea.

Și așa mai departe…

Și nu ne duce pre noi în ispită, ci ne mîntuiește de cel rău!

Dumnezeu, noi și dușmanii noștri de moarte


O brigadă moto a sirienilor s-a infiltrat într-o noapte adînc în teritorul Israelului. Au înconjurat un oraș și au vrut să lichideze un important personaj. În termeni militari el s-ar fi numit șeful cercetării, iar încadrarea ca grad ar fi fost de colonel. Dar acesta s-a deghizat, și-a luat rolul în serios și i-a indus în eroare. Luîndu-și rolul de călăuză binevoitoare el îi conduce într-o ambuscadă. Intră cu ei în cea mai importantă bază militară a Israelului unde erau așteptați de elita armatei. Somați să se predea, sirienii constată cu stupoare că în loc să fie lichidați sunt așezați la masă, ospătați și destul de repede eliberați.

Asta se întîmpla în urmă cu circa 2600 de ani. Documentul ce atestă această istorie nu trebuie luat literal însă. Nu Dumnezeu îi spune regelui lui Israel să nu-și lichideze dușmanii de moarte, ci să-i elibereze după ce le-a dat de mîncare. Norma era să-i lichideze. Dacă s-ar fi predat trebuiau schingiuiți, uneori fără putință de remediere. Li se tăiau nasurile, urechile, degetele sau tendonul lui Ahile ca să nu poată fugi. Batjocorirea prizonierilor era ceva normal pentru că nu exista Convenția de la Geneva.

Și aici ar trebui să ne întrebăm ce ne învață Dumnezeu cu privire la dușmanii de moarte.

Absent sau prezent, elusiv sau evident, Dumnezeu ne-a învățat cîte ceva despre dușmani. Pentru că Dumnezeul nostru este singurul Dumnezeu are sens și învățătura despre dușmanii de moarte pe care ni-i facem sau îi moștenim din moși strămoși. Nu știu cine o fi dușmanul lui Dumnezeu, dar nici nu contează pentru că el este imbatabil. Dacă ești omnișcient nu poți s-o încasezi. Dacă ești omnipotent la fel. Deci dacă eu aș fi (prin reducere la absurd) dușmanul lui Dumnezeu și aș știi toate astea, m-aș da după zicala Albionului if iu cant bit zem, gioin zem! Probabil că și Lucifer o fi depus cerere de aderare, dar nu i-a fost aprobată… Dar să nu divagăm.

Copiii lui Adam s-au dușmănit. Avraam, Iacov, Iosif, Moise, tot poporul Israel a avut dușmani. S-au bătut cu neamurile din Canaan și apoi cu invadatorii. Dar la un moment dat pe cînd sirieinii erau înconjurați de evrei în Samaria și Ahab îl întreabă pe Elisei dacă e cazul să-i lichideze, acesta îi spune să-i pună la masă, să-i ospăteze și să-i lase să plece liberi. Fraier? Dacă ar fi să mă iau după republicanii americani și după hardlainerii israeliți, da. Dacă ar fi îl citez pe Isus regele Israelului n-a făcut nimic neobișnuit.

Dar a făcut pace. A demonstrat că Israelul nu este dușmanul Siriei. O fi mai greu azi?

Dumnezeu ne spune să ne iubim dușmanii. Dar în același timp ne înarmăm. E posibil să nu avem dușmani de moarte, ci numai din aceia simpli?

Dacă-i nuntă, nuntă să fie…


sursa: http://mcitl.blogspot.ro/2011/10/sun-28a-my-god-will-fully-supply.html

Nu împărtășesc deloc ideea ca la nunți să se predice despre cum să se poarte soțul cu soția, soția cu soțul, ce trebuie să facă cei doi de acum înainte. Nu de alta dar pe lîngă faptul evident că cei doi aproape leșină de oboseală, aceste subiecte sunt plictisitoare și arhi-cunoscute. Dar bineînțeles, unii nu rezistă. E ca la înmormîntare: dacă i-am prins și nu pot pleca, să le spunem una bună să ne țină minte! Io nu.

Care sunt nunțile ce contează? Prima, a ta și ultima. Codificat? Să mă explic.

Cea mai predicată nuntă, de la care a început totul, a fost cea a lui Adam și Eva. Cel puțin așa susține cea mai mare parte a predicatorilor înfocați ce reproduc povestea ei de parcă ar fi fost martorii ce au semnat alături de miri pentru eliberarea certificatului de căsătorie. Și atunci să te ții la ce fantezii auzi… Continue reading

Pulsul zilei de 28.07.2014: Cu Biblia-n mînă și cu fatwa-n buzunar


sursa:http://chasblogspot.blogspot.ro/2008/09/homer-simpson-joins-micky-mouse-fatwa.html

Cîteodată-mi vin idei. Nu din alea mari că pe alea le-aș ține minte mai bine. Îmi vin, îmi trec, le uit, mi le amintesc și tot așa pînă, mă chinuie mai mult și încep să scriu. Scriu mai bine cînd sunt provocat de vreo minune. Dar mai ales de o prostie. Și cel mai cel cînd prostia este gigantică. La fel pățesc cu nedreptatea. Fără să știe a pus bunică-mea un spirit de dreptate-n mine de cred că la judecată o să cer o sentință mai severă. Cel puțin pentru mine.

Poate de aici li se trage și altora. Alb sau negru. Vinovat sau nevinovat. Dac-ar fii așa de simplu… Dar se pare că e mai mult vinovat și vinovat. Un fel de tribunal revoluționar, al poporului, al revoluției sau contra-revoluției. O curte marțială. Ei sunt într-un război continuu. Sunt războinicii luminii. Fiii neprihănirii. Pămîntești, nu eterne. Cei fără pată. Cu o misiune de îndeplinit. Vorba cîntecului: „Avem o țară, o datorie, o misiune de veacuri de îndeplinit!”

Mă întrebam cum prețuim noi creștinii sacrificiul de sine. Dacă e în favoarea noastră sau îl facem noi, e bine. E bun. E „de la Domnul”… Dar dacă e pentru dușmanii noștri, așa cam ca și cel al samariteanului pentru israelitul jefuit de israeliți? Sincer? Nu cred că putem concepe așa ceva! Pentru că altfel nu se explică o interpretare a Bibliei de genul: „Bre ereticule, eu sunt de partea lui Dumnezeu și așa scrie-n Biblie!”

Adică pe lîngă faptul că greșești, greșești împotriva lui Dumnezeu, ceea ce eu nu fac și pentru că faci asta iaca-ți dau primul cu piatra-n cap (blog). Veniți și m-apărați, că m-omoară ereticu! Și mulțimea sare, că nu trebuie să citească decît ultimul rînd. E ieftin și rapid.

Și ca să satisfacem și setea de sînge să facem încă o paralelă. Una ortodoxă. Un autor de manual (Nu vă spun din care, nu vă spun numele lui. Căutați!) zicea că minunea cea mare nu este atunci cînd Dumnezeu iartă păcatele, ci atunci cînd Dumnezeu iartă păcatele la absolvirea ce o dă preotul. Mă iertați pentru exprimarea catolică!

Tot așa, prostia cea mare nu este cînd creștinul neghiob dă cu fatwa împotriva „ereticuluiˮ, ci cînd mulțimea se dă de partea neghiobului și-l omoară cu pietre. Mulțimea indignată n-are timp de judecat, de citit, de rumegat. Ea aplică sentința. Sentința e dată după felul cum gîndește gloata. Aceiași care a strigat Răstignește-l, răstignește-l! Aceiași ce omoară creștinii doar pe baza unei bănuieli că au spus ceva despre Muhamad sau Coran.

Neghiobi plus gloată plus pietre egal violență. Fizică. Verbală. Scrisă.

Numai neghiobii-l apără pe Dumnezeu. Dumnezeu n-are nevoie să fie apărat. El este.

Întrebări de criză: sunt ortodocșii mîntuiți?


sursa: https://www.flickr.com/photos/dorinfather/453811340/

 

Start greșit.  Era mai bine „De ce…” sau „Nu…” și toată lumea ar fi fost mulțumită. Și ei și noi. Sau și noi și ei. Sau nimeni. O variantă foarte plauzibilă.

De cînd cu discuția despre islamul lui Miroslav Volf am băgat de seama că cine strigă mai tare se aude și pentru că se aude mai atrage alți strigători. Parcă-am participa la dansuri populare cu strigături. Unii mai interiorizați nu strigă deloc, chiar dacă au dreptate. Mai bine tac. Ca mielul dus la tăiere. Acum ați face bine să puneți napoi piedica la revolver, ciomag și alte obiecte contondente de tip blog, feisbuc sau tuiter. Calmați-vă, pentru numele lui Dumnezeu. Am pus doar o întrebare! Dar ce-ntrebare!!!

Ei, cum știți că sunt puțin cam istoric din fire, mai țineți minte că problema asta s-a pus de mult. La început a fost Arie. Apoi Apolinarie. Apoi Eutih. Apoi alții. Să nu uităm nici de donatiști. Ereticii nu puteau fii mîntuiți. De peste o mie de ani.

Ortodocșii și catolicii s-au tot întrebat unii pe alții sau retoric: Sunt ăialalți mîntuiți? Și ca să fie siguri că ei sunt, au scos la iveală motivele pentru care ceilalți nu-s! Cei mai harnici contabilizau acum un secol cam 1000 de motive de tot soiul. Ăia mai leneși ziceau că doar unul. Cei ce spunea că și ceilalți sunt mîntuiți erau așa de puțini și lipsiți de hang că nu-i auzea nimeni.

Și-au început să se omoare. Să existe o certitudine. Cine învingea era mîntuit. Stranie concluzie. Eu aș zice că mai degrabă ăla era condamnat pe viață!

Mai țineți minte cine era Anticristul pe vremea lui Luther? Papa. Și pentru catolici? Luther. Apoi au apărut alții. Pe anabaptiști nu i-a întrecut nimeni: numai ei erau mîntuiți. Așa că toți ceilalți i-au omorît.

La vremea căderii Constantinopolului se spunea, zic unii istorici, și susțin unii talibani, că era de preferat semiluna crucii latine. Un pic mai devreme intraseră latinii în Constantinopol și-l jefuiseră după care puseseră un patriarh latin. Mîntuire pe limba latină.

Și-au venit și turcii. Apoi prin țările ortodoxe au venit (cu excepția Greciei) comuniștii. Cum putea dovedi un ortodox că e mîntuit? Simplu: aducea o dovadă scrisă de la paroh. Se numea certificat de botez. Se certifică botezul făcut în prezența nașilor. Și gata. Numa să aibă curaj.

Valabil și la alte denominații. Iar încep unii cu teoria: botezul nu mîntuie. Bine, da ce face? Dă cu presupusu despre credința individului. Păi și dacă spui vreo două fraze pădărost că ai fost cercetat și că vrei să te botezi asta e dovadă? Eventual pe termen scurt. Deci sunt ortodocșii mîntuiți? Păi dacă ei cred, io zic că da. Că și la alții e pe bază de credință. Dacă ei cred că botezul e sacrament, taină, cine sunt eu care nu cred așa să zic că credința lor e mai mică ca a mea? Sau că credința mea e mai mare ca a lor?

Și ortodocșii n-ajung în iad? Nu. Dar ei nu știu. Ca s-o moiăm un pic, să nu începeți s-adunați vreascuri. Atenție: am mobil și sun la pompieri! Ce, nu știți de glumă?

Serioșilor!

Rușine și… rușine


sursa: Voyager I

De mic copil am fost marcat de un acut simț al ridicolului. Îmi era rușine să fac cele mai banale chestii. Așa că eram un timid clasa întîia. Complexat fizic în mod clar. Toate astea s-au vindecat cu timpul cînd mi-am dat seama că pot mai mult, mai bine decît alții. Alții ce erau mult mai dotați la prima vedere. Dar nici eu nu m-am apreciat corect. La vremea aceea să fii făcut de rușine era cea mai mare groază. Bătaia trecea mai ușor. Nu de alta, dar vînătăile se vindecau mai repede. În schimb rușinarea în fața clasei, a colocatarilor, a colectivului de muncă întrunit sau nu într-o ședință, rămînea ca o grozavă amăreală.

Dar mai era și rușinea de alt gen. Aia după care întorceai capul. Îmi amintesc că într-o vară am ieșit cu tata pe bulevardul principal al orașului. Stăteam în centru și cred că am coborît să luăm autobuzul spre bunici. Prin fața noastră trec doi indivizi pletoși, cu ochelari de soare tip 1950 cu blugi evazați cam 40 de centimetri. Erau întruchiparea lui John Lenon, dar noi nu-l văzusem pe Lenon și nici nu eram morți după muzica lui. Cel puțin atunci.

Tatăl meu a întors capul după ei, uitîndu-se ca la o ciudățenie nemaivăzută, nemaiîntîlnită, fără sens și fără adresă. Eu nu eram chiar așa de sensibil. Era la modă părul mai lung și pantalonii evazați. Dar ăștia doi erau de poveste… M-am trezit că-i spun: „Ce întorci capul după ei ca la urs? Asta vreau și ei!” La care tata îmi replică: „Poate îți trag una peste nas!”

Tata nu-i apăra, ci își apăra punctul de vedere. Pentru el era o rușine ceea ce făceau. Pentru mine nu mai era. Era o ignorare voită, tocmai pentru a-i amenda. Două generații, două reacții sau amenzi diferite. Dacă la fața locului ar fi apărut o patrulă a miliției, cei doi ar fi fost „umflați” cu duba, tunși zero (e la modă azi!!!) și pantalonii ar fi fost corectați inedit din foarfecă: ar fi ajuns pantaloni cu franjuri! În viziunea regimului se făcea de rușine modul de vestimentație decadent, de inspirație capitalistă. Rușine în trei dimensiuni.

De fapt în viziunea celor doi pletoși evazați și nu era vorba de rușine, ci de identitate, neînțelegere, complexul superiorității, politica de partid și alte chestii socio-politice.

Peste aproximativ 45 de ani avem de-a face din nou cu ceva asemănător. Unii își expun convingerile depășindu-ne la capitolul exhibiționism: cu toate că nu știu cine sau ce sunt pozează în ființe fără sex sau cu un caracter hermafrodit. În domeniul ăsta rîma nu are rușine. N-are de ce. Dar omul are, pentru că nu e rîmă.

În urmă cu ceva timp l-am întrebat pe un pastor de ce le dă voie unor ciudați să predice în propria-i biserică. Răspunsul m-a lăsat cu gura căscată: să vadă biserica diferența și să-l aprecieze mai mult. Halucinant!

Probabil că nu e periculos să mai apară unul mai ciudat ca să te bucuri că ești normal. Cum rămîne cu rușinea? Rușinea este un bun instrument de manipulare socială, de conformare la grup, la obiceiurile și cutumele existente. Dar în același timp rușinea este o frînă în acceptarea altora. A celor diferiți. A celor ce nu sunt ca noi.

În definitiv ajungem la a pune întrebarea: cine sau ce îl definește pe om? Ce sau cine suntem? Nu e nici o rușine. Cu sau fără handicap, omul e tot om. Cu sau fără anumite caracteristici sexuale, omul e tot om. Umanitatea nu se definește cu barbă sau fără. Cu toate astea ea se definește ca fiind de un sex sau altul. Pentru că definind umanitatea independent de opțiunea sexuală aceasta nu poate exista. In vitro nu e o opțiune pentru că ea nu definește natural umanitatea, ci prin excepție. La fel adopția: ea nu denotă maternitatea sau  parenhood-ul per se, ci o variantă deficită. Omul, întîmplător reprezentat grafic pe sonda Voyager, nu este reprezentat altcumva. Tot întîmplător sau nu, atomul de hidrogen ce stă la baza vieții pe planeta noastră este definit clar. O anomalie nu l-ar mai defini. O cît de mică anomalie nu ar mai face posibilă viața pe pămînt. Lucru valabil și în reproducerea omului.

Ca urmare, omul și umanitatea lui distorsionată nu ar ajunge prea departe. Dar totuși unde se poate trage o linie? În ziua de azi rușinea nu mai e o opțiune. Dar ce ne va rezerva viitorul? Ciocnirea a două civilizații ar putea fi una dintre opțiuni. Războiul și limitarea resurselor alta. Un cataclism natural de mari proporții ar fi alta. Dar totuși pînă acolo nu vom găsi mijloace mai puțin traumatice? Probabil că nu. Probabil că da. Opțiunea rămîne deschisă.

Cert este însă că am luat-o într-o direcție în care minoritatea a ajuns să impună majorității cum să se (re)definească. Cele cîteva sute de fuste purtate de băieții din liceele franțuzești au fost un experiment reușit sau un eșec? Răspunsul ar putea veni de unde nu ne așteptăm. Apropo, papa ce mai zice?

Redefinirea tatălui


sursa: http://stonypointweb.com/spc-mens-spring-retreat/

Omul este în continuu progres. Sau cel puțin așa pretinde. Chiar și musulmanii sunt de acord. Prin prisma islamului ei progresează spre islamizarea planetei, așa cum era inițial… De cînd cu Revoluția franceză progresul s-a vrut tot mai pregnant. Napoleon a contribuit la răspîndirea ideilor progresiste, la redefinirea societății. În 1848 a venit primăvara popoarelor, apoi după 140 de ani primăvara arabilor. Comuniștii au redefinit parcă cel mai bine societatea: la gunoi cu proprietatea privată, cu plus-valoarea, cu exploatarea omului de către om. Rușii, chinezii și kampucienii (cambodgienii) au fost vîrful de lance cu nuanțe mesianice.

Ca urmare lumea s-a schimbat și s-a redefinit. Dicționare, enciclopedii, istorie, geografie, sociologie, știință și iar știință ce a redefinit cam… totul. Dar în mod interesant, comuniștii nu au redefinit lucruri lăsate de la apariția lui Adam și a Evei pe pămînt: rolul și destinația tatălui. Mama s-a mai emancipat, educația a progresat pentru luminarea individului și victoria asupra mediului, obscurantismului, a dușmanului de clasă și a înapoierii. Dar tatăl a rămas tată. Chiar dacă se spunea că în căsnicie deciziile se iau de comun acord, că femeia e egala bărbatului, nu exista o discriminare pozitivă. Dacă era capabilă femeia era promovată și gata. Bețe-n roate le se puneau și bărbaților, așa că…

Tatăl era cel ce conducea, decidea, era capul familiei. De cele mai multe ori numele de familie provenea de la el. Era explicabil: muncile erau mai grele, femeile mai sensibile. Trebuiau protejate și iubite. Se făcea mare tam-tam de ziua femeii, de luna cadourilor. Femeia era femeie și bărbatul bărbat. Era simplu, normal, clar. Comunist cu carnet sau fără, nu te puteai zminti în ceea ce privește tatăl și mama. Cei anormali se ascundeau, nu erau încurajați, ci dimpotrivă.

Cînd am ajuns la școală într-o clasă mai mare era un elev efeminat. Se făceau apropouri, dar erau nevinovate. Nu știu ce s-a ales de el. A terminat cu mult înaintea mea, nu știu cum îl cheamă. Dar acum am ajuns în Europa. Nu mai e nevoie de redefinire. Istoria și-a revenit, știința a demonstrat că e normală, geografia politică s-a mai schimbat. Dicționarele și enciclopediile comuniste și-au pierdut menirea. Nimeni nu mai definește electronica ca fiind o pseudo-știință capitalistă. N-ar avea sens. Nimeni nu mai este epurat din cauza unei Revoluții culturale stil Mao Tze-dun.

Cu toate astea redefinirea continuă: Rusia își redefinește teritoriul și conceptul de cetățean rus; Europa își redefinește conceptul de frumos votînd un individ fără prea mult sex, dar cu foarte trăsături ce provoacă confuzie: dacă ar avea un copil (sau mai mulți), cum îl va striga acel copil? Tata? Mama? Tama? Mata? Nu merg mai departe că cine știe ce risc…

Cert este că dacă pînă acum aveam oameni trecuți de 50 de ani care regretă regimul comunist, fenomenul se extinde și recrudescența homosexualității provoacă același sentiment pro-comunism și la cei sub această vîrstă. Explicația: practic rapoartele Estrela și Lunacek cer în Parlamentul European redefinirea rolului tatălui. Un băiat ce are drept mamă un bărbat sună ciudat și va avea efecte ciudate asupra lui cînd va deveni și el tată. Nu de alta, dar din punct de vedere anatomic și fiziologic un bărbat ce joacă rolul mamei nu sunt capabili să procreeze. Vasile și Gheorghe nu pot avea un copil împreună. Dacă totuși s-ar întîmpla o minune, ce s-ar alege de copilul acela? Cine-l va alăpta? Cine-i va alina durerea?

Nu există nici un fel de studii asupra identității, modificărilor cognitive și de altă natură, provocate de traiul într-o familie de acest gen. Sau formă. Cînd efectele vor apărea va fi prea tîrziu. Ele vor influența societatea: confuzia va fi totală pentru că la fel ca în cazul revoluției culturale a lui Mao, va fi nevoie de o redefinire profundă și definitivă a relațiilor, a termenilor umanismului în esența sa. Iar asta se va face doar în mod violent. De ce? Pentru că nu există o cauză naturală, firească a acestui fenomen.

De la scoaterea homosexualității din manualul DSM în anii 70 la presiunea activiștilor în favoarea homosexualității, lașitatea bărbaților a dus la dezvoltarea acestei confuzii la nivel planetar. Totuși dacă ar fi cazul să extindem același trend, unele minorități, chiar și cele religioase ar trebui să militeze mai puternic. Motivul e simplu: dacă ar fi să redefinim sau să desființăm întregul gnom al relațiilor socio-umane nu vom ajunge în punctul de unde am plecat, adică la Adam și Eva. Vom ajunge la haos. Asta în condițiile în care cei mai mulți dintre noi l-am scos pe Dumnezeu din ecuație. Și asta îmi dă de gîndit.

apoartele Estrela si Lunacek prin care se solicita statelor membre să recunoască “familia” homosexuală, să permita adopțiile de către cuplurile de homosexuali și, mai rău, să încurajeze întroducerea educației homosexuale în școli. – See more at: http://www.dcnews.ro/sebastian-bodu-desfiin-eaza-o-declara-ie-a-rovanei-plumb_443471.html#sthash.E7PNPCbp.dpuf
apoartele Estrela si Lunacek prin care se solicita statelor membre să recunoască “familia” homosexuală, să permita adopțiile de către cuplurile de homosexuali și, mai rău, să încurajeze întroducerea educației homosexuale în școli. – See more at: http://www.dcnews.ro/sebastian-bodu-desfiin-eaza-o-declara-ie-a-rovanei-plumb_443471.html#sthash.E7PNPCbp.dpuf
apoartele Estrela si Lunacek prin care se solicita statelor membre să recunoască “familia” homosexuală, să permita adopțiile de către cuplurile de homosexuali și, mai rău, să încurajeze întroducerea educației homosexuale în școli. – See more at: http://www.dcnews.ro/sebastian-bodu-desfiin-eaza-o-declara-ie-a-rovanei-plumb_443471.html#sthash.E7PNPCbp.dpuf
apoartele Estrela si Lunacek prin care se solicita statelor membre să recunoască “familia” homosexuală, să permita adopțiile de către cuplurile de homosexuali și, mai rău, să încurajeze întroducerea educației homosexuale în școli. – See more at: http://www.dcnews.ro/sebastian-bodu-desfiin-eaza-o-declara-ie-a-rovanei-plumb_443471.html#sthash.E7PNPCbp.dpuf

Paradise lost…


sursa:https://www.memecenter.com/fun/25429/Vladimir-Putin-RoboCop

Gorbaciov a vrut să reformeze paradisul comunist aflat în pragul falimentului. N-a reușit prea bine, dar a scăpărat scînteia schimbării. Ielțîn a dus schimbarea mai departe. Ar fi fost potrivit să anunțe ceva ce toată lumea aștepta:

Pierdut paradis, declarat nul!

Același lucru am fi așteptat la peste 20 de ani de la desființarea URSS. Dar se pare că Putin nu ține seama că la porțile paradisului sovietic stau de veghe milioane de morți. El vrea să-l redeschidă. Și nu numai că vrea să intre-n el cu Rusia, dar vrea să-i bage cu forța în paradis și pe alții. Pentru început Transnistria. Apoi Georgia. Acum Crimea. Urmează Ucraina.

Ce bine era în URSS! În URSS domnea un sistem represiv ce n-a mai putut rezista nici printr-o lovitură de palat, atunci cînd Gorbaciov a fost arestat și hard-linerii comuniști au preluat puterea. Ce să faci cu puterea cînd toată lumea ta geme sub ocupație și n-ai de unde lua bani pentru a cumpăra mîncare pentru milioane de oameni?

Paradisul sovietic, că despre el este vorba, păzit ca nimeni să nu iasă decît cu aprobare sau cu picioarele înainte, contrasta cu iadul occidental unde capitalismul era în putrefacție (după cum afirmau ideologii comuniști) și (spunea un banc în anii 80), mirosea a Chanel 5.

Din iadul capitalist nu fugea nimeni. Puteai să pleci cînd voiai, puteai să reintri. Nu trebuia să mori pentru asta. Numai trădătorii secretelor militare sau economice au fugit în URSS ca să fie recompensați cu ceva la care orice om de rînd putea ajunge în mod cît se poate de normal în went: o casă, o mașină, papa bun, un cont.

Vorba aia: decît în paradisul sovietic, mai bine în iadul capitalist!

Acum Rusia joacă cartea agresiunii mascate, a șantajului economic și a presiunilor etnice. Paradisul a decis să invadeaze iadul.

Înțeleg care este eșafodajul politic, dar nu reușesc să-l văd pe cel religios. Nici pe cel ideologic.

Ce are Rusia de oferit în paradisul pe care-l imaginează? Un nou cult al personalității? Fumat! Un boom economic? Dacă n-ar fi tehnologia occidentală și consumatorul occidental ce s-ar întîmpla cu rezervele Rusiei? S-ar devaloriza. O cursă a înarmărilor? Cu SUA cheltuind cît 10 state la un loc, și cu China-n coastă? O nouă cursă spațială? Poate cu samaliot mișto zburaiet!

Paradisul nu se cucerește cu armele, cu forța, cu propaganda, cu interdicții și teroare. Dar se poate și asta, dar te trezești cu un paradis gol, iar tu cheltui jumate din buget să ștergi graffitti mîzgălite de fugari de pe zidurile lui!

Și mai e ceva: doar nu te crezi stăpînul paradisului…

Horoscopul și banii


sursa:http://www.cleveland.com/nation/index.ssf/2013/01/space_shuttle_challenger_disas.html

După 89 ne-a lovit și pe noi horoscopu! Ce mai fericire, ce mai mulțumire, ce mai citeală prin ziare, reviste, la radio și teve! Mai rău ca la Bingo.

Nu puteai merge la serviciu dacă nu ți-ai citit horoscopul. Nu-ți mergea bine dacă nu te informai cum trebuie să-ți meargă în ziua respectivă. Făghet ăbaut iestărdei! Azi e important, că doar nu trăim în trecut! Oneste bibere, vorba lui Cațavencu. Și așa au devenit unii dependenți. De unde provine drogul ăsta? Și ce, strică?

Unii zic că strică. Dar toată afacerea a pornit din antichitate și a ținut bine mersi pînă mai ieri alaltăieri cînd a revenit în actualitate. Inițial zeii erau stele strălucitoare pe firmament. Apoi dacă stelele se mișcau, cine știe ce decretau zeii? Ca să te pui bine cu ei trebuia să te pui în acord cu stelele de neatins. Așa că au apărut cititorii în stele. Mai recent, astrologii și apoi astronomii. Unii oameni de știință creștini făceau horoscopul unor capete încoronate. Intra în fișa postului.

Apoi s-a demonstrat că planetele și stelele nu sunt zei, dar ce contează, mișcarea lor influența destine. Să vedeți alinierea planetelor!

Acum, hai să zicem că horoscopul are ceva de spus. Atunci ar trebui să fie un singur horoscop oficial pentru toată lumea. Dar nu e așa. Dacă cumperi 10 ziare ai 10 horoscoape diferite. Dacă cumperi 100, ai 100. Dar trebuie să cumperi. Dacă te uiți la proteve o vezi pe Nati și după aia schimbi la Antena sau la alte antene și auzi altceva. Logic? Cineva minte. Sau cineva nu e profesionist. Sau cineva minte profesionist.

De ce ține vrăjeala cu horoscopul? Nu te critică. Te avertizează. Te încurajează. Apoi faci tu legăturile. Raționalizezi. Poate azi ai avut o zi proastă. Mîine va fi mai bine. Pe banii tăi îl încurajezi pe horoscopar să te mintă. Să te lingușească puțin. Sau mai mult. Ne place să fim periați. Să ne punem de acord cu aștri. Să fim una cu ei. Să strălucim. Să știm că azi cosmosul ne influențează destinul. Așa să fie? Mai bruiază ăștia cu avioanele lor. Cu liniile de înaltă tensiune. Cu chimicalele. Cu eurile. Cu legile proaste. Cu pana de cauciuc și cu alt șofer ce a avut o energie negativă așa de mare că ți-a pleznit bara din spate pînă la aripă. Cu poluarea. Cu karma. Cu chestia aia șuie, cum îi zice? Feng shui! Acum avem și horoscop chinezesc. Mîine cine știe, unu marțian.

Mare concurență.

Totuși nu înțeleg cum de nu dau și numerele cîștigătoare la loto. Alo, mama Omida?

Ce-aveți domle cu homosexualii?


sursa:http://defendproclaimthefaith.org/blog/?attachment_id=3352

După revoluție sau ce-o fi fost în decembrie 89, apăreau prin ziare articole despre activitatea febrilă a unor indivizi și a poliției prin toaletele publice din diferite orașe. Reportaje cu sufletul la gură în care ți se descriau grozăviile ce se petreceau sub ferestrele și balcoanele unor locatari decenți.  Că cică erau cluburi ale homosexualilor. Ilegale.

Apoi a venit proiectul de lege, marșurile rușinii, întărătări și dez-întărîtări. Și bisericile au dat vina pe homosexuali, homosexualii pe biserici și legea a trecut. Nimeni n-a dat vina pe politicieni. De, oameni și ei. Că cică legea trebuia să treacă, așa zicea ueul și dacă nu trecea, noi nu intram în eu. Posibil. Și penibil de periculos, dat fiind subiectul abordat. Dacă cumva scăpam săpunul pe jos?

Apoi a venit din străinătate chestia cu căsătoria homosexualilor. Iar au sărit bisericile pe homosexuali, iar au sărit homosexualii pe biserici. Mă întreb cum i-au dat jos de acolo? S-ar fi copt și or fi căzut, cine știe… De n-am observat.

Eu, mai în glumă, mai în serios, am fost de părere că ar fi mai bine să se căsătorească: să vadă pentru ce ne invidiază. Să aibă de-a face cu soacra, cu socrul. Măi, ce bate cîte unii pe ginerică… Și să nu mai trăiască în concubinaj. Sau mai rău, cu relații ocazionale. Gata cu hocus-pocus-preparatus-ul sexual. Gata cu întîlniri pe furiș fără asumarea responsabilității. Vorba aia, bine că nu ies copii d-aici! Deci, să se căsătorească și să vadă ce înseamnă aia să vii tîrziu acasă, să stea unul dintre ei cu prietenii la bar și apoi să o încaseze cu sucitoarea, să vadă ce înseamnă aia dinamism al căminului, relații tensionate, culcat pe canapea, spart lemne și dus cîinele la plimbare. De ce să nu intre în tot universul căminului clasic atît de criticat de marii liberali, de feministe, de activiștii homosexuali și lesbieni, de comuniștii de-și lăsau progeniturile pe mîna statului și alții de același gen cu ei. Că în definitiv totul e o chestie de gen.

Gata cu joaca de-a fluturele homosexual ce zboară din floare-n floare! Să fie cu acte-n regulă, să stea acasă, să lucreze la fericirea propriului cămin. Să vadă și el ce-nseamnă să ai amant (Gad forbid!), să speli rufe, să mergi la băi cu soția (vorba vine…), să te uiți cu ea la telenovele și să-i faci o vizită cu flori la spital cînd e programată o colonoscopie de giast in keis. Fericirea căminului conjugal vine cu responsabilități, nu numai cu reclame de pe vremea regelui Solomon. Ca urmare să-și apere și ei căminul, să militeze pentru valorile familiei și în caz de ceva derapaje să sufere și ei ca tot omu: pensie alimentară (mai greu…), divorț cu tot tacîmul, partaj de bunuri. Suferință, suferință, suferință.

Și apoi cînd își declară starea civilă aceleași complicații în rînd cu lumea: căsătorit, divorțat, văduv. Ehe-hei!

În ce-i privește pe homosexuali, parcă e a fel cu munca în folosul comunității: de ce să-l pui pe bietul recidivist imposibil de îndreptat la căldurică, mîncărică și programele toată iarna? Mai bine-i dai patru luni în folosul comunității pe banii lui, pe căldura lui, pe mîncarea lui, pe hainele și timpul lui. De ce să-i mai plătești pe alții să-l supravegheze, să-i facă cald, să-i ridice nivelul serotoninei și dopaminei făcînd lucruri bune? Lasă-l pe el să facă asta și va învăța singur pe pielea lui. E ca în bancul cu viermele tată și viermele fiu ce devorau un cadavru. Viermele fiu tuști direct la ochi. Așa că tăticul l-a atenționat: Cine nu papă bătăturică, nu papă nici ochișor! Cum să ai parte de fericire dacă nu lucrezi la ea? Nu-i pe gratis! Nici pe banii statului! Ce ești politician?

Ce-aveți domle cu homosexuali? Și ce dacă se căsătoresc? Păi, nu ia popa taxă bună la căsătorie? Nu se cumpără lumini? Un fel de Chirița-n provincie jucată ca de obicei în travesti. Ce nu fac popii noștri cei de toate zilele altele mai mari decît să lege doi bărbați in holi matrimoni? Să fie holi și la ei și să trecem la nivelul următor. Ne-au mai rămas cîteva vieți. Doar n-o să le pierdem discutînd numai despre asta!

Așa că, ar fi mai multă liniște, mai multă pace, mai multă fericire. Socialmente ne-ar fi mai bine și nouă și lor. Bisericamente probabil că nu.

Dar aici ajungem la ideea aia învechită susținută de unii extremiști cu iubește-ți aproapele. Vorba aia, dacă-i prea aproape chiar că-i periculos cu ăștia! Dar eu zic că n-ar trebui să ne ambalăm așa de tare avînd în vedere și luând în considerare ce a ajuns, ce este și apoi ce va fi biserica. Mai club, mai biznis, mai dictatură, mai democrație, mai pă net, mai pă ascuns sau pă față, cine știe ce-i rezervă viitorul? Dac-ar fi să ne luăm după Apocalipsa, lucrurile se vor rezolva în final, dar vorba tuturor profeților apocaliptici, pentru ca lucrurile să ajungă la marea și miraculoasa rezolvare în care divinitatea se va implica DIRECT, lucrurile vor cunoaște o înrăutățire clară, vizibilă și de nesuportat. Dacă de exemplu printre grozăviilea alea, la certificatul de căsătorie sau la ceremonia de căsătorie, se vor tatua niște barcoduri, de ce să-i lăsăm pe unii pe dinafară? Avem cu toții drepturi egale domle! Să fie și ăștia fericiți.

Basme arabe?


sursa:http://www.impawards.com/1944/ali_baba_and_the_forty_thieves.html

Sesam deschide-te era parola prin care accesai peștera plină de bogății din povestea lui Alibaba și a celor 40 de hoți. Nu o să supunem povestea la o analiză realistă. Merită remarcat că în final hoțul Ali-baba pune mîna pe comorile celor 40 de hoți și trăiește fericit pînă la adînci bătrîneți. Aladin este un caz asemănător. De obicei poveștile arabe se termină cu lichidarea unui sultan rău sau în cazul lui Aladin, cu scăparea dintr-un naufragiu, o nenorocire și traiul liniștit asigurat de o îmbogățire neprevăzută. Să te mai întrebi de ce în statele arabe nu există democrație, liderul suprem e putred de bogat, iar dacă este lichidat procesul se repetă?

În general în poveștile românești prîslea, mezinul, își depășește pe frații mai mari și-l răpune pe Zmeu, pe mamă-sa, pe Zripțuroaică sau pe Cotoroanță. Dacă nu e fiul împăratului, dar mai ales dacă e, Prîslea se va căsători cu Ileana-Cosînziana și vor trăi pînă la adînci bătrîneți fericiți cu averea adunată de Zmeu, de tatăl său Roș Împărat sau de socrul său, Verde Împărat. Deci românul așteaptă și el să-i pice o pleașcă din asta. Se vede că nu mai citește de mult poveștile noastre populare, că tot așteaptă, da nu face nimic. Zmeii bîntuie, el nimic. Cotoroanțele își fac de cap, el pasiv. Păi, ce, ar trebui să vină Mama Dracului ca să se miște ceva în țara asta?

La frații Grimm în schimb dai de basme mai realiste: un băiat și o fetiță se rătăcesc în pădure, lichidează o Cotoroanță și trăiesc mine mersi după aia. Sau povești cu soldați. Sau povești cu animale. Dar din astea sunt și la noi. Sunt pline știrile de ele. De exemplu cîte-un animal se împăunează, unul se ia de altul mai mic și slab, altul își arată poponețul. E plină România de animale din astea. Dar cel mai mult îmi place la Palatul Parlamentului: acolo e ca la ZOO! Singura concurență sunt tembeliziunile unde animalele de la zoo sunt parcă tembele de-a binelea! Pe limba populară se spune că se dau în… stambă. Jignim stamba?

Mai bine mă întorc la 1001 de nopți. Cine știe poate găsesc și eu o lampă fermecată, că altă revoluție să îndrepte țara asta nu se preconizează în următoarea sută de ani. Sunt optimist? Hei, Șeherazada, mai povestește un basm!

Eu feisbuchez, tu feisbuchezi, el, ea feisbuchează…


sursa:http://www.factzoo.com/mammals/olive-baboon-large-african-troop-primate.html

Mare lucru Feistbucul ăsta!

De exemplu, cineva, un prieten, postează că oare de ce cloștile moțate au și pui gît-golaș. Îmi dau cu părerea că poate d-aia. Intervine un prieten de-al dumnealui, deloc cunoscut și spune că de aialaltă. Eu îi spun că n-are logică. El îmi spune că n-are contează logica. Păi n-ai citit un manual de logică… Mai intervine un prieten de-al nu-știu-cui și spune că am scos pui vreodată? Că ce vorbesc… Păi n-am fost pe Marte, da-mi închipui că frige. Acum trebuie să scot pui de găină? Pe unde? Și atunci mă ia cu băi co-co-șel, ia uite ce deștept ești. Deja mă invidia…

Eu feisbuchez, tu feismuchez, el, ea feisbuchează…

Altădată mă lansez într-un comentariu la postul unui alt prieten ce se întreba dacă oile se tund vara sau primăvara. Iar îmi dau cu părerea. Logic. Constat că am atentat la un alt prieten ce avea agenda setată pe ciobani. Și mă ia la tăbîrcă. Și io pă el. Și gata, m-am săturat că e nesimțit. Ca și mine. Discuția continuă. El e majoritatea… eu am plecat.

Eu feisbuchez, tu feisbuchezi, el feisbuchează…

Mă uit pe poze. Îmi plac. Se uită și alții. Comentează în altă limbă. Și eu. Și un prieten de-al unui prieten, de-al unui prieten zice c-ar trebui să comentăm pe limba lui. Io comentez pe limba mea, el pe limba lui, ea pe limba ei. Contează? Numai dacă nu ne înțelegem sau nu vrem să ne-nțelegem. Și ne înjurăm: bozgori, țigani, valahi și alte naționalități. Animale pe feisbuc!

Eu feisbuchez, tu feisbuchezi, el, ea feisbuchează…

Scrie cineva ceva și hopa apare un comentariu pro. Altul contra. Și invers. Apoi cineva sare că băi habar n-ai să scrii românește. Și ce? Nu comentează pe uălul Academiei Române și subiectul nu e gramatica limbii române. Băi ești prost! Ba tu!  Ba tu! Iacă unde zăceau proștii! Șeă. Șeă.

Eu feisbuchez, tu feisbuchezi, el, ea feisbuchează…

Feisbucul nu e domeniul experților, e cel al băgăcioșilor. Feisbucul nu e domeniul moderației. E cel al gurăcioșilor ce scriu mă-ta fără cratimă. Daiai haios! Te poți supăra pe oricine, te poți împrieteni cu oricine, poți absenta sau poți lichida fără scrupule pe cine vrei. Laicurile nu se contabilizează la cec, după cum lipsa lor nu-ți provoacă găuri în buzunare. D-aia feisbucăm, după modelul coșbucian: e lung pămîntul, ba e lat, dar ca feibucu‘ de bogat pe lume nimeni nu-i, și-a avea un prieten, – frendul lui – icoană-ntr-un sait să-l pui cît e de prostănac…

Noi feisbucăm, voi feisbucați, ei, ele feisbuchează…

Sexualitatea, credinţa şi Dumnezeul creştin (10): soacra


sursa:http://the-goodbook.blogspot.ro/2012/09/mother-in-laws.html

Soacră-soacră, poamă acră. Iată cum caracterizează în îndelunga sa înțelepciune poporul român o mamă văzută prin prisma ginerelui, a nurorii sau a cuscrilor, etc. Bancurile despre soacre sunt la fel de frecvente și de pline de ironie ca și cele despre polițiști. Asta spune ceva. Dar mai nimic adevărat. Depinde în ce stare de nervi e ginerele sau nora… Tocmai asta indică: relația ta sau a mea cu soacra. Dacă ai chef să o iei pe arătură, soacra e numai bună de abordat. În mod stereotipic soacra este bună de ceartă. Dar dacă poți să te cerți cu soacra înseamnă că nu stai tocmai bine și cu fiica sau fiul ei sau poate mai e ceva acolo ce nu se poate spune… (Mi-e greu să fiu echilibrat la acest subiect avînd în vedere că sunt bărbat. Dar cine știe?)

În materie de sexualitate omul uimește cînd te aștepți mai puțin. S-au pomenit cazuri în care pretendentul respins a făcut o pasiune pentru mamă. Chiar și printre cei bisericoși. Biblia tace în acest domeniu. În lume există cazuri rare de potențiale soacre cu inițiativă ce a făcut-o lată cu băiatul introvertit, timid și protejat de propria-i mamă. O victimă. El n-a mai reușit să lege o relație normală. Își căuta mai degrabă mama în relații imposibile. Un destin ratat, dar și o responsabilitate ratată din partea potențialei soacre. Nu mă înspăimîntă ceea ce se petrece în lume, ci ceea ce se petrece în biserică pe motiv că nu există indicații clare și răspicate în Scriptură. Așa cum mi se pare ciudat să ai un curs de versete controversate într-o școală de teologie, dar să n-ai unul în care versete mai puțin controversate să crească calitatea vieții de familie dincolo zăpăcelile tradiționale ale bumbăcirii partenerului de viață cu supunere printr-o terorizare mai mult să mai puțin fină. Implicarea lui Dumnezeu în familie nu se poate limita la cîteva versete, nu?

Soacra are un cuvînt greu de spus într-o relație. Mai ales în faza incipientă. Nu poți să-i scoți fata la plimbare, la suc sau la cinema dacă n-ai acceptul ei. Cumva trebuie să-i inspiri încredere. De obicei body language-ul spune tot, așa că nu prea merge cu minciuna. Să nu uităm că de obicei soacra e cu vreo 20 de ani mai în vîrstă decît tine sau mine și nu poți s-o fentezi. În afară de asta și ea a fost în postura fetei ei, așa că știe despre ce e vorba. Deși socrul poate avea un aer amenințător, soacra dă de cele mai multe ori tonul spre nuntă sau spre… ușă.

O potențială soacră poate să intervină și să-ți spună că fata sau băiatul ei e de nasul tău. Ba chiar să încerce să manevreze lucrurile în așa fel încît să-l sperie pe viitorul soț. Ceea ce nu-i neapărat rău. Dacă are caracter va lupta pentru perechea lui. Dacă nu e prea interesat va abandona. Mai bine mai repede fără repercusiuni, decît mai tîrziu cu vieți date peste cap. Se cunosc cazuri cînd atît socru, cît și soacra, au făcut front comun împotriva atentatorului sau atentatoarei la propria lor odraslă. Dacă nu te confrunți cu un caz tipic de control absolut și celălalt vrea să împartă viața cu tine, opoziția lor este inutilă, dar și mare consumatoare de nervi. Dacă ai credință și dragoste vei răzbate. Nu prea merge cu intervenții de sus, din lateral sau din Scriptură. Astea nu pot să-i convingă pe socrii în astfel de cazuri.

Am întîlnit și soacre fericite, am întîlnit și soacre ce au înțeles cum stă relația între copii și au luat apărarea ginerelui sau norei. Cinste lor. Biblia spună că e bine să părăsești casa părinților și prin urmare să stai la distanță și de socrii. Sfatul meu e ca tinerii căsătoriți să încerce să pună cîteva sute de kilometri între ei și părinții lor. După cîțiva ani se va putea reduce distanța, primordială fiind relația dintre ei, nu cea cu părinții.

Soacra sau dacă pot spune așa, mama deposedată de odraslă nu trebuie să se amestece în viața odraslei sale după căsătorie, chiar dacă cuplul căsătorit locuiește cu ea. Mîncarea preferată a odraslei ar trebui gătită de noră. Serialul preferat al fiicei ar trebui vizionat împreună cu soțul. Soacra înțeleaptă ce nu se încadrează în tiparul înțelepciunii poporului român ar trebui să-și vadă fericirea prin prisma fericirii ginerelui sau nurorii. O reîntoarcere la mama prea-iubită nu este o opțiune, ci un eșec. Atît al soacrei, cît și a odraslei sale mature. Pre-iubita/iubitul trebuie să fie unul din cei doi care-au semnat certificatul de căsătorie. Maturitatea nu se măsoară în timp petrecut cu soacra, ci cu soțul sau soția, indiferent cît ar suferi soacra. Dacă celălalt soț nu-și dă seama acum de asta, își va da seama mai tîrziu. Dacă nu-și dă deloc seama, e bai.

Un alt mijloc de manipulare la modă este banul. Nu acceptați bani pe ascuns de la soacră sau mamă. Banii trebuie dați familiei, nu odraslei. Nu de alta dar pot stîrni certuri, invidie și nu degeaba se spune că banu-i ochiul dracului. Mă tot întreb ce vede dracu cu ochiul ăsta…

În fine, Scriptura preamărește mama, deci și soacra, dar nu pot să nu-l compătimesc pe cel mai înțelept și avut dintre bărbații Izraelului, pe Solomon: a avut prea multe soacre! Poate că a aplicat principiile politicii externe și în familie. Pacea era la mare preț. Dar mă întreb cum se desfășura toată babilonia aia de familie a lui Solomon. Nu e de mirare că după ce a murit Izraelul a decăzut. Dar nu putem da vina pe soacre, cu toate că ar fi foarte tentant.

Despre blogerul adevărat și cel fals


sursa:http://allthingslearning.wordpress.com/tag/top-bloggers/

Din cînd în cînd mai ies și eu în lume. Și trag cu urechea. Cîteodată nici nu e nevoie să tragi cu urechea, se aude tot.

Pe cînd sorbeam un ărl grei cu miere la Picollo ce-mi aud urechile?

– Măi uite cum cred eu că stă treaba cu blogării ăștia – între două înghițituri de șnițel vienez cu garnitură de vegeteiblîs – eu, da nu numa eu, și alții ca mine, se înțelege, nu? Și continuă uitîndu-se penserozo-explicativo înspre tavan – semn că spunea adevărul, nu inventa. Eu, noi, noi ăștia, că suntem mai mulți – și trase o dușcă de pepsi ca să-și dreagă glasul un pic pițigat de salata de sfeclă roșie – doar  mă ști tu pe mine – și făcu un gest larg cu furculița de parcă se lupta cu morile de vînt- considerăm că există două categorii de blogări.

Nu voiam să pierd contactul vizual, dar nici nu voiam să-l tulbur cu curiozitatea mea în acest început de discurs, așa că amestecam preocupat ultima picătură de miere stoarsă din micul recipient transparent ce-mi stătea pe farfurioară. Era un tip cam la vreo cincizeci de ani, bine îmbrăcat, dar ușor demodat, cu părul un pic vîlvoi. Ochi căprui, grizonat, vreo 70 de kile cu tot cu ambalaj. Degetele-i trădau febra tabagică, compensată probabil de desertul ce încă se odihnea în farfurioara din fața sa.

– Unii, ca mine și… ca alții cu ceva cinste în desaga genetică – și aici mestecă metodic crestînd cu cuțitul ce mai rămăsese din șnițel – ce scriu și pun pe blog ce le trece prin cap, oameni, adică blagări cinstiți, ce fac eforturi, ce se dedică, ce speră și cred în ceva… Aici luă o pauză de respiro și trase cu ochiul la farfuria vecinului. Mai era ceva din ciolanul afumat ce înghesuia parcă niște rămășițe de fasole roșcată. Vecinul sau prietenul său, un tip cam de vîrsta lui părea mai degrabă preocupat de lichidarea șoricului din farfurie decît de discursul funebru ce se anunța. Părea coborît din apartamentul de deasupra bistroului. Nu-i lipseau decît papucii de molton. Aveau un aer speriat, dar eram poate indus în eroare de părul zburlit și sacoul de gabardină kaki contorsionat de atîta purtat. La intrare o damă bine întreba spre surprinderea celor doi dacă e voie cu cățel.

– Mai asta lipsea. Cei doi se priviră semnificativ. Și ce-o să comande? Poate vrea să facă și pipi… Lasă bacșiș? Cei doi mimară o mutră surprinsă de un scurt acces de violență. Ghiare, scuipat și pfui specific pisicesc. Dama hotărî că lui Kiki îi e mai bine în mașină.

– Deci, noi zicem că există adevărații blagări ce scriu și pun ce gîndesc, și falșii blagări, ce nici nu-s blagări, că doar postează ce gîndesc alții. Noi cu muncă, ei cu suitul în topuri și bani din reclame. Și se canaliză spre desert, cu ochii ațintiți pe dama ce scotocea după un telefon ce soma: Nu răspunde! Nu răspunde! Dacă te caută cinevaaa? Amîndoi rămăseseră cu furculița-n aer, cu ochii suspendați la cizmulițele mov cu toc cui. Gura li se umplu de salivă. Nici o legătură cu blogăritul sau desertul…

– Aha, zise zburlitu, deci voi sunteți cinstiți și ăialalți hoți, dacă-am priceput eu bine… Termină porția de fasole cu un rîgîit discret, o slăbire de curea și cu o dușcă de apă minerală. N-ar fi rea o cafea sau un coniac… Vecinul continuă impasibil pe un ton arțăgos:

– Da cum să evaluezi cinstea, mă Mirce, că doar nu s-a inventat un etalon, pentru numele lui Dumnezeu! Ăia-s falși blagări. Falși de tot!!! Ia uite că mi se ridică tensiunea de la cizmulițe… Ăă, ce prostii vorbesc! De la crema asta de zahăr ars. Mmm… ce bucățică!

Era cît pe ce să-mi zboare ceaiul pe nas. M-am ridicat, am salutat, i-am lăsat la exercițiul de spălarea ochiilor pentru blăgări cinstiți. În fond era un argument între prieteni.

Căsătoria, exorcismul și cartea Cum să te căsătorești (1)


De la bun început pot spune că nu există nici o legătură între cele trei. În primul rînd pentru că primele două fac parte din domenii complet diferite. În al doilea pentru că încă nu s-a scris cartea Cum să te căsătorești. Deci dacă ați început să citiți ați mușcat momeala. Asta și am vrut!

Dar în căsătorie e ca și în exorcism: nu ști prea bine ce se întîmplă pînă nu dai de dracu! Nu strîmbați din nas la limbaj, adevărul e dur și nimeni nu poate cere banii înapoi, întoarce timpul înapoi sau pretinde că visează atunci cînd se confruntă cu probleme în căsătorie și în exorcism. Drept urmare, la fel ca în cazul oricărei probleme de maximă importanță, nu ar trebui tratată problema după apariția ei, ci ar trebui un program de prevenție. Cam ca și în cazul condusului agresiv: e prea tîrziu să tragi concluzii după accidentul ce ți-a făcut mașina zob că ai croșetat o coloană lungă de doi kilometri. Mai bine era să fi prevenit accidentul. Acum e tîrziu că ți s-a terminat norocul și ai dat nas în nas cu un tir, tocmai în curba fără vizibilitate.  Ca urmare, bine ar fi să scrie cineva o carte, două, trei sau mai multe pe modelul unui program de prevenție în materie de căsătorie.

Parcă titlul menționat nu-i prea inspirat, așa că ar merge ceva de genul: Dacă aș avea nouă vieți cîte mi le-aș pierde în prima căsătorie? Ce să faci cu celălalt după ce i-ai asasinat caracterul, viitorul și sufletul? Sau variante…

De obicei cărțile despre căsătorie îți aplică Scriptura pe cord deschis. N-ai ce face. Tronc un verset, două și gata, ce mai poți să spui sau să faci? Te-a prins, ești vinovat. N-ai încotro: la mărturie și la pocăință! Nu-i foarte rău, dar de obicei e inutil. Nu așa învață creierul nostru. Nu așa se scoate ceva bun din ceva rău sau ceva bun din nimic. Nu merge după principiul unor predicatori complet dedicați să îngrașe porcul de ignat: adică cu o predică de jumătate de oră înainte de ceremonia cununiei. Ei sunt deja pe altă lume. Despre ce trebuie să facă el și ea de acum încolo. Oare ce trag pe nas oamenii ăștia? Ce-și închipuie? Că-s Ilie care-și aruncă mantaua peste cei doi aflați la arat în dreptul celei de-a doișpea pereche de boi? Probabil…

În urmă cu ceva timp un prieten spunea că le plînge de milă unora care nu s-au căsătorit în biserică. Fiecare cu prejudecățile lui. E mare lucru să împărtășești aceleași concepții cu cel/cea cu care te căsătorești, dar să nu uităm un lucru evident: căsătoria nu este monopolul creștinilor, nici măcar al credincioșilor din vreo religie. În cazul că cineva crede că Dumnezeu însuși i-a căsătorit pe Adam și Eva, mă întreb cine deține copyright-ul căsătoriei? Dacă e om îi datorăm bani. Dacă e Dumnezeu am încurcat-o! Există căsătorii reușite în orice nație, orice religie și în lipsa oricărei religii. Să nu mai vorbim și că omul se poate înmulți și fără căsătorie. Parol! S-a dovedit științific.

Nimeni nu poate prevedea viitorul unei căsnicii. Sunt unii ce se căsătoresc și toată lumea se miră de ce sunt împreună. Sunt unii care au divorțat și toată lumea se miră cum de-au fost atît de imaturi. Cu căsnicia e ca și cu mîntuirea: abia la final poți spune despre cutare că a avut o căsnicie reușită. Sau doar în final poți spune despre căsnicia ta că a fost una fericită. Și aproape totul ține de domeniul subiectiv. În afara copiilor ce ți i-a născut consoarta.

Deci, ca să o luăm de la capăt, putem spune că variabila om este atît de variabilă că orice rețetă preconcepută este inutilă. Educația, religia, averea, frumusețea, talentele sau lipsa acestora nu constituie un indicator al reușitei sau al eșecului în căsnicie. Și atunci scriem să ne aflăm în treabă? Da și nu!

Da, pentru că oricine citește o carte despre căsătorie o citește cu un bagaj de cunoștiințe și prejudecăți, de experiențe pozitive și negative, de așteptări realiste sau nu, cu privire la căsnicie. Poveștile din copilărie, filmele, cărțile, Biblia, relațiile din familia din care provine, istoria prietenilor sau doar informațiile despre căsătorie din media ne-au influențat deja. Ca să spun așa, suntem virusați. Și colac peste pupăză intervine și chimia, atracția sexuală, vaporii dragostei sau fumurile ambiției. Sau toate la un loc.

Nu, pentru că dacă vrei ceva, ai puterea să discerni între ceva ce e bine pentru căsnicia ta viitoare și ceva ce nu este sau pare că nu va fi. Aici intră în calcul acel know-how deținut de cei ce au experiență și pot să te ajute. Femei și bărbați cărora le pasă, pot să articuleze logic și empatic trecutul sau bagajul lor în materie de relații conjugale. Cu sau fără Scriptură, dar cu bun simț și la obiect. Aici nu mai e vorba de delir în doi sau în trei, e vorba de învățătură pe care o poți accepta fără să fie nevoie să treci și tu prin ceea ce au trecut ei.

Sinceritatea, adevărul și bunul simț nu sunt monopolul creștinilor și ar putea constitui punctul de referință pentru o relație de nășire, nu în domeniul credinței (cu toate că nici asta nu trebuia uitată), ci în cel al căsniciei de durată. Și cînd mă refer la căsnicie de durată nu mă gîndesc la o căsnicie nefericită de durată. Credința, nădejdea și dragostea nu pot rămîne înțepenite între paginile unei cărți, ci merită să acopere întreg domeniul relației soț-soție, mamă-fiică, mamă-fiu, tată-fiică, tată-fiu. Tocmai pentru că avem modele.