Copilul, mama şi versetul: călăuzire


https://prologuepiecesofhistory.files.wordpress.com/2014/06/27440-2013-001-dde.jpg

Citesc o carte – am cumpărat-o şi l-am cadorisit pe un prieten ateu de Crăciun. Peste ceva timp mi-a spus că a citit-o şi că e o carte foarte faină. Mi-a adus-o s-o citesc şi eu. Este Three Days in January. Dwight Einsenhowe’s Final Mission (Cele trei zile din ianuarie. Ultima misiune a lui Dwight Eisenhower – netradusă în româneşte).

Călăuzirea nu a fost scopul în sine al autorului – Bret Baier – ce povesteşte în primele două capitole din cartea sa cum se luau unele decizii prin câteva tipuri de călăuzire.

Pe când era mic copil – viitorul comandant suprem al forţelor aliate din Europa (1942-1945) şi de două ori preşedinte al SUA – şi-a manifestat violent supărarea pentru că nu a fost lăsat să meargă cu fraţii săi la colindat de Halloween. Un pom din curtea casei s-a ales cu nenumăraţi pumni încasaţi de la Ike, ce a primit o bătaie din partea tatălui pentru această ieşire necontrolată. Mama a decis să-i oblojească degetele rănite datorită contactului cu scoarţa pomului înainte de a adormi şi să-i spună un verset din Biblie ce i se părea foarte potrivit:

He that conquers his own soul is greatter than he who taketh a city – Cine-şi cucereşte sufletul este mai mare decât cel ce ia/cucereşte o cetate.

Varianta modernă este a versetului He who is slow to anger is better than a warrior, and he who controls his temper is greater than one who captures a city sau Better to be patient than powerful; better to have self-control than to conquer a city. Mare m-a fost mirarea când nici în Cornilescu n-am găsit nimic despre suflet la adresa asta Pr 16: 32. Cel încet la mânie preţuieste mai mult decât un viteaz şi cine este stăpân pe sine preţuieste mai mult decât cine cucereşte cetăţi.

Autorul cărţii precizează că din acel moment Eisenhower a decis să-şi ţină sub control mânia, ceea ce l-a distins în mod special în cariera sa de militar şi de preşedinte al SUA. Iată cum o mamă folosind un verset din Biblie schimbă fără să ştie soarta lumii.

Acelaşi Eisenhower a decis să se ţină Prayer Breakfast şi a decis motto-ul Statelor Unite: In God we trust.

Am de gând să scriu o carte despre călăuzire. De fapt nu mai durează mult până e gata. Poţi să contribui cu o mărturie asemănătoare la capitolul Mărturii? Dacă doreşti poţi fii anonim – sau nu. Depinde de tine.

Pledoarie pentru realism?


15 Sarcastic Cartoons Disclosing The Reality Of Modern ...

Debisericirea este un Bau-Bau clasic. Un fel de drac al Satanei propovăduit de cei ce n-au curajul să gândească dincolo de gardul propriilor dogmatisme. Plecând de la „să nu părăsim adunarea noastră cum au unii obicei”, până la tradițiile osificate ce dictează că aici la noi nici nu s-a auzit, nici nu s-a făcut așa ceva, Doamne ferește, piedicile ce stau în calea debisericirii sunt înscrise de obicei în adeneul familiei: noi suntem ortodocși, catolici, baptiști, penticostali sau mai știu eu ce, noi în credința asta ne-am născut și în asta o să murim! Păcat de Petru, Ioan, Pavel, Barnaba și alți detractori ai religiei strămoșești!

Să ne mai întrebăm de ce în urmă cu mai puțin de 500 de ani riscai să ajungi bar-B-Q pentru o ceată de credincioși înfocați? Nu. Nici nu trebuie să ne mirăm că încă se mai încing păruieli, apostrofări și amenințări de regreți că nu există (încă) o poliție a Internetului. Bine c-am scăpat de Inquisition, dar nu și de inchizițiile noastre personale sau de grup…

O altă piedică în calea debisericirii este tocmai atitudinea criticată în Apocalipsă și amendată cu respingere totală de către Dumnezeu: starea căldicică. Sau mai bine spus, comoditatea. Îmi aduc aminte de frații ce rămâneau într-una din bisericile arădene pentru că acolo s-au obișnuit, pentru că, cine știe, se va arăta un înger. Ce va tulbura apele. Dar cum zice și la Scriptură, dacă apele erau deja tulburate și nu te-ai aruncat în ele, adică dacă n-ai făcut nimic, nimic, exact nimic o să se-ntâmple. De ce-am rămas acolo? Acolo era călduț și afară bătea vântul. Vorba cântecului: Afară vântul bătea, măi!

Un alt motiv, pretext sau piedică adevărată, dar absolut puerilă, mi se pare că este interesul sau ceea ce noi numim lucrarea cu copiii. Și citez fără ghilimele: Am rămas în biserica asta/continuăm să mergem la biserica asta pentru că au o lucrare bună cu copiii. Lui Adișor/Adinei îi place așa de mult de sora de la grupa de copii, și ne-am gândit, unde să mergem? E singurul motiv pentru care mai mergem la biserică.

Hai, zău așa… Jos pălăria! Dacă contează binele copilului, în detrimentul binelui întregii familii, atunci ăsta, da, sacrificiu! Dar nu cumva riști să faci din copilul tău un fariseu ca tine, perseverând în minciuna cu care te anesteziezi? De fapt situația asta nu-ți place, nu le place nici altora și în mod sigur nici lui Dumnezeu. Dar e convenabil pentru că nu ieși în evidență, te ascunzi în turma de 99 de oițe cuminți și nu ești categorisit oița neagă a turmei. Ce a luat-o pe coclauri. Fuga de responsabilitate este tocmai ceea ce predicatorii amatori înfierează la credinciosul ca tine atunci când pomenesc de ultima judecată: scuzele nu țin în fața lui Dumnezeu! Și exact acestor predicatori și bisericii lor le-ai căzut victimă, direct sau indirect.

De ce ai transformat, din proprie inițiativă, biserica lui Dumnezeu într-o anticameră a iadului, un purgatoriu în care (deși nu-l accepți dogmatic) te complaci să trăiești câteva ore în fiecare duminică cu întreaga familie? O să lăcrimezi peste ani și ani când copilul îți va mulțumi că l-ai dus la sora Smaranda în loc de sora Tamara și asta l-a salvat de iad? Copilării! Ca să nu zic aiureli.

În fine, dincolo de motivele în care nu mă regăsesc, care sunt motivele mele pentru care am ieșit din biserică? Iată câteva:

Primul, și probabil cel mai important, este că biserica a devenit un loc aproape eminamente al datului din gură! Mă gândesc că n-ar fi chiar atât de rău, dacă s-ar da bine din gură. Dar nu prea este așa. Care ar trebui să fie calitatea și subiectul predicării ca să depășească concurența din afara bisericii? Concurenţă nu neapărat creștină. Să nu uităm că în ziua de azi chiar și bunicii accesează internetul. Cu atât mai mult copiii și nepoții noștri. Și de ce să mă plictisesc în biserică când pot să mă plictisesc mai ieftin și mai confortabil acasă. Sau să nu mă plictisesc deloc. De ce?

Pentru că și dacă se dă bine din gură, sporovăiala nu înlocuiește acțiunea. La biserică este ca la cinema. Într-un film de acțiune vezi ce se întâmplă, când de fapt, doar ți se povestește ceva cu o urmărire pe viață și pe moarte, un salt cu parașuta, dragoste cu miss Univers pe plaja din Bahamas și bineînțeles bani, mulți, mulți bani. La biserică filmul e nemaipomenit: minuni, pericole, fapte de vitejie, credință, multă credință. Totul este eroic, logic sau minunat. Dar filmul ce-l văd eu la biserică îl știu pe dinafară. A dispărut suspansul. Mă plictisesc, nu mai sunt acolo decât fizic. Și atunci ce să fac? Să citesc Biblia? Să mă uit la decolteuri?

Mie mi-ar plăcea un film bun care să mă țină conectat. Dar mai presus de orice, și Biblia tocmai asta mă face să simt, am nevoie de acțiune, nu doar ca poveste, ci ca mod de viață. Dacă n-am niciun rol în film, trăiesc o viață ce nu mă reprezintă. Ca urmare, nu contează că filmul pe care-l vizionez are Oscaruri la toate categoriile, dacă eu nu joc în el. A trecut vremea în care biserica dădea peisajele și americanii dădea actorii, scenariu, regizorii, banii.

Și nu, nu-i invidiez pe profesioniștii ce sunt angajați să dea din gură. Și nici nu vreau să le iau locul. Sunt doar nedumerit de ce biserica, o adunare a celor cu un statut special ce-ar trebui să facă ceva special, a devenit un loc atât de banal. Cu oameni banali, unde se vorbesc banalități, de multe ori prost, și se fac lucruri banale. A face ceva într-o biserică în afară activităților ce au legătură cu așa-zisul serviciu divin și cateheză este rara avis.

De aici rezultă, în mod normal, deşi Isus n-a murit în mod banal, că bisericile tind să ajungă adunări lipsite de importanță ce nu comunică mai nimic creștinilor. Dar mai ales nu comunică nimic lumii. În acest caz decât angajat în banal, mai bine dezangajat din banal. Chiar și ieșirea dintr-un astfel de loc comunică mai mult și în mai multe direcții decât faptul că mă complac într-un anonimat banal.

Cu ceva timp în urmă stăteam de vorbă cu cineva. Nu cu un cineva. Ca-ntre prieteni. Ne ştiam de mult. Şi ne ştiam bine. Cu o serie de amănunte. Unele dureroase. La un moment dat, discuţia se abătu asupra unui subiect. Unul oarecare. Garnitură la subiect erau nişte fraţi – despre care el spunea că sunt răi. Pentru că înjurau. Concluzia sa? N-ar fi trebuit să fie în biserică. Nu erau normali.

Raționamentul său m-a pus pe gânduri. Nu de alta, dar prietenul meu avea la activ nişte chestii semnificative, mai semnificative decât nişte înjurături spuse la supărare, mânie sau beţie. Nişte fapte. Pe care Topârceanu le-a pus (discret) între paranteze în Vara la ţară: Am văzut aci-ntr-o noapte nişte fapte care m-au scandalizat!

Şi m-am gândit că de fapt debisericirea vine sau se încarcă pe acest fond: în vreme ce îi scoatem – cel puțin mental – pe unii din biserică pentru că nu mai merită să fie acolo, ne eliminăm şi pe noi – sau mai întâi pe noi – prin astfel de judecăţi. Ne facem Dumnezeu, dar nu gândim ca Dumnezeu pentru că-i condamnăm – evident înainte de judecata finală – şi fără să știm sau să admitem ne auto-condamnăm pentru că ne plasăm sub incidenţa legii contrazicând nu puţine versete din Scriptură.

O altă dovadă în sprijinul acestei idei este o discuție la care am fost martor. Am fost – din motive de serviciu – în vizită. Bloc nou, spațios, soție tânără și frumoasă – părea un pic cam supărată pe el, cine știe din ce motive – un băiețel de vreo patru ani, menajeră. El cam la 40+, lua cina în compania unui pahar de cristal în care își turnase din abundență coniac. La care mă invită și pe mine. Dar eu nu obișnuiesc să amestec jobul cu alcoolul în același pahar. Normal că limba i se dezlegă: şi el absolvent de teologie, dar de cealaltă parte a baricadei confesionale. De ce nu practica? Nu îndeplinise anumite cerințe mai mult sau mai puțin canonice, în ghilimele, comparativ cu concurența. Așa că n-a mai călcat vreo 20 de ani în biserică. Acum era patron.

Fenomenul existenței celor neconvertiți/deconvertiți/debisericiți este ceva ce privește mai mult biserica dincolo de stereotipurile acumulate-n două mii de ani. Pentru că ne confruntăm cu același stereotip cu care s-au confruntat comuniștii. Într-o societate ideală/utopică, cum a fost cea comunistă nu puteau exista infractori – ci doar dușmani de clasă. Creatorii omului de tip nou nu puteau concepe că omul sovietic, comunist, putea comite acte criminale. Doar societatea capitalistă, în care exista exploatarea omului de către om era capabilă de așa ceva. Echivalentul în biserică ar fi existența neconvertiților/deconvertiților/debisericiților, ceea ce implică ideea – cel puțin potențială – existenței unei categori (numiți-i cum vreți) de infractori: creștini nominali, creștini firești, creștini lumești sau fii ai Satanei. Așa că cei din categoria nec/dec/des sunt cei ce vor avea parte de a doua judecată. Ei nu pot fi din biserică, ci doar din lume. Ruşinea existenței lor îi împiedică pe unii mai sensibili, pe alţii mai naivi sau pe triumfaliști să admită existenţa fenomenului în sine.

De aceea trebuie să fim și realiști. Este necesar să nu ne mințim.

Ucenicia ca stil de viaţă (2): Cum am deviat


What is Standard Deviation? | ClydeBank Media

Prima schimbare a fost a liderilor ce făceau ucenicizare. Fără nici o avertizare au devenit pastori. Unul dintre ei s-a prins în faţa enoriaşilor noii sale biserici că dacă nu va face 12 ucenici într-un an (sau doi?) să fie pus pe liber. N-a făcut. N-a contat. În biserica aia nu făcea nimeni ucenici oricum.

Şi n-am mai făcut nici eu ucenicizare. Am trecut însă de la un laic activ la un teolog inactiv, înţepenit într-un mediu eminamente creştin. Angajat la o instituţie creştină. În care mă vedeam doar cu creştini. Locuiam într-un apartament deţinut de o familie creştină. Îmi completam studiile la o şcoală creştină. Să vă spun ce făceam duminica?

Şi aşa am ajuns în marea seră creştină. Cretină! Ucenicia nu mai era un stil de viaţă. De ce? Simplu: activitatea din seră era destinată bunului mers al serei: temperatură potrivită, eliminarea buruienilor/neghinei, irigare cu apa potrivită, aerisire fără otrăvuri, doar cu aerosoli acceptaţi şi aprobaţi de sus în jos. Sera trebuia să arate într-un anumit fel. Plantele trebuiau să arate într-un anumit fel. Erau standarde pentru te miri ce. Nu-i de mirare că tot ce nu corespundea era marcat ca pericol, nepotrivit, periculos, ba chiar duşmănos.

Ca urmare lumea a devenit un loc periculos. Doar biserica – închipuită ca spaţiu, uneori ca congregaţie – era mediul propice.

Şi aşa a dispărut ucenicizarea. Era destul să urmezi obiceiurile bisericii. Eram creştini – de un anumit tip – fără să fim ucenici. Nu era timp pentru aşa ceva. Şi atunci s-au inventat grupurile. De ce ai avea nevoie de grupuri dacă biserica se vede de două ori pe săptămână? Secret.

Cert este că unul dintre liderii maximi, serios, dotat, americanizat o ţâră, a prezentat marea descoperire. S-au dus la munte cu americanii, au avut un ritrit şi Domnul le-a vorbit. Musai trebe grupuri. C-aşa nu se mai poate. Nu trebuia să te sui pe Muntele Moria ca să-ţi vină ideea asta. Nici să mergi la schi/sky la Şamonix.

Era destul să faci o socoteală simplă: dacă ai ics membri şi vrei să ai mai mulţi, adică igrec, trebuie să atingi/influenţezi mai mulţi potenţiali membri. Cum faci asta? Implantezi sentimentul vinovăţiei printre membri activi ca să aducă – la ceea ce numeau ei biserică – oameni care trebuiau să devină membri după ce auzeau una sau mai multe predici. Ale liderilor consacraţi, meşteri în evanghelizări. Şi aşa apare generaţia zet.

Generaţia zet este – în general – o generaţie crescută în seră ca să repete fenomenul. Dacă vreţi un fel de meleme. Tu primeşti ceva de la membrul de la bază, adu şi tu un membru la bază ca să îţi salţi nivelul. Eşti lăudat. Din mai multe puncte de vedere. Şi eşti într-un grup care se vede din când în când. Deci faci parte dintr-un proces cu un pic de supraveghere. Cu un pic – nişte picături – de viaţă date cu pipeta duminică şi peste săptămână, plus la grupul mic. Control absolut.

Este greşit? Da şi nu. Nu este total greşit. Da, este greşit, pentru că a deviat de la Marea trimitere. Nu de la mica organizare. Nici de la mica trimitere. Aş putea spune o deviere standard…

Publicaţiile copilăriei: Tînăra gardă


Pe cînd nu eram încă pionier citeam în Cravata roșie, publicație a pionierilor, adică a celor mai mici comuniști în devenire despre Tînăra gardă din orașul Krasnodar. Povestirea era de tipul benzilor desenate și se găsea pe ultima pagină. Vedeai lucruri interzise: ofițeri ai Wermachtului, avioane Stukas mitraliind coloanele de refugiați, soldați germani lichidînd răniții din spital, trădători executați de un tribunal ad-hoc. Fapte de eroism ale membrii auto-intitulatei organizații Tînăra gardă.

Patrioți, tineri, comsomoliști, ruși. Execuția lor. Nu știam că exista o carte cu titlul acesta și că după carte s-a făcut un film. Există pe net un sit cu 92 de fotografii cuprinzînd scene din film (https://www.imdb.com/title/tt0040601/). Cele mai multe foarte serioase, cu personaje chiar foarte bine îmbrăcate. Adică șocant de bine îmbrăcate, chiar și pentru perioada cînd s-a turnat filmul, nu pentru rușii ce trăiau sub ocupația nazistă. Scăpare a scenaristului.

Nu m-am indentificat cu personajele. Nu ne jucam în curte de-a Tînăra gardă. N-am auzit pe nimeni să o facă. Dar ne mai jucam de-a nemții și rușii. Culmea era că nemții erau mai bine instruiți. Mie mi-a explicat un alt băiat mai mare cum se ia pentru luptă culcat. Probabil că știa de la tatăl său. Eu am picat în nas, el s-a aruncat la mitralieră ochind deja. Ce ți-e și cu comuniștii ăștia…

Destinul Tinerei gărzi a fost tragic. Ultimul este executat cu o oră înainte de eliberarea orașului. Ah tragismul rus, sovietic! Ce bine că nu am avut și noi un echivalent sovietic! Au încercat cu Vasile Roaită, dar în afară de luptele ceferiștilor din iarna lui 1933 nu se putea broda prea mult. La școală pe pereți erau portretele lui I.C. Frimu, Olga Băncilă și a altor comuniști. În cartea de istorie dădeam de Roza Luxemburg, de Karl Marx, de prietenul lui Friedrich Engels și mai apoi de V. I. Lenin. Pe Stalin nu l-am văzut, dar știam pe hartă unde se găsește Orașul I.V. Stalin și locuiam pe bulevardul V.I. Lenin. Cealaltă poartă a clădirii dădea pe bulevardul Republicii. Numai bine!

Apropo, la mulți ani după ce Brașovul nu se mai numea orașul lui Stalin se putea vedea pe Tîmpa scris cu copăcei sau gard viu numele vechi. Mai există chestia aia?

Și s-a schimbat garda de la Dej la Ceaușescu, așa că poporul a dispărut ca și erou colectiv, dar și vechii eroi au dispărut. Mai apărea Iancu, Bălcescu, Ștefan, memorandiștii, Mihai Viteazul. Erau intangibili și nu puteau fi renegați. Doar un pic ajustați. Nu mai era loc de tovarășu și tovarășa. Tînăra gardă a dispărut, a venit bătrîna. Era foarte bătrînă în 89. Şi n-a fost lichidată.

Exista vreo deosebire între gărzile astea? Între ideologii? Zice Suvorov de multe ori că naţional-socialiștii germani avea steagul roșu ca și bolşevicii ruși. Coincidenţă.

Care era programul bolşevicilor? Acesta:

1. Exproprierea proprietății funciare.
2. Impozit cu puternic caracter progresiv.
3. Desființarea dreptului de moștenire.
4. Confiscarea proprietății tuturor emigranților și rebelilor.
5. Centralizarea creditului în mîinile statului cu ajutorul unei bănci naționale cu capital de stat și cu monopol exclusiv.
6. Centralizarea tuturor mijloacelor de transport în mîinile statului.
7. Sporirea numărului fabricilor de stat, a uneltelor de producție, desțelenirea și ameliorarea pămînturilor după un plan general.
8. Egală obligativitate a muncii pentru toți, organizarea de armate industriale, îndeosebi pentru agricultură.
9. Îmbinarea muncii agricole cu cea industrială, măsuri avînd ca scop înlăturarea treptată a diferenței dintre sat și oraș.
10. Învățămînt public gratuit pentru toți copiii. Interzicerea muncii în fabrici a copiilor, sub actuală ei formă. Îmbinarea educației cu producția materială.

Istorie…

Doorways to discipleship


Prin 87 am primit o carte cu titlul de mai sus. Într-un capitol spune cât de nociv este rock-ul. Că are influenţe satanice, că este purtătorul unei muzici de sunete distorsionate, că are legătură cu distrugerea legăturii dintre adolescenţi şi părinţi, că are o agendă anti-creştină, că promovează drogurile şi că este pshihadelic. Într-un cuvânt, rău!

La puţin timp pe un alt exemplar al aceleiaşi cărţi cineva din SUA scrisese cu pixul câteva remarci la acelaşi capitol al muzicii rock. Că a fost reconsiderată, că a fost încreştinată şi aşa mai departe. Cu toată componenta satanistă, anti-socială, anti-părintească, anti-anti.

Apoi am fost expus live la rock creştin. Dacă există aşa ceva. sau poate era doar un teritoriu pretins în numele Domnului pentru a nu pierde adolescenţii.

L-am întrebat pe prietenul meu ateu şi englez ce fel de muzică asculta în adolescenţă. Adolescenţii se dădeau în vânt după rock în anii 60-70. Motivul? Părinţii erau captivaţi de Tom Jones, Engelbert Humperdinck, Cliff Richard şi alţii care pentru noi adolescenţii din România erau la fel de scandaloşi precum rockerii. De care noi n-aveam habar.

Nu sunt expert în muzică. Ba chiar sunt mai aproape de a fi afon decât de a avea o bună ureche muzicală.

Voi ce părere aveţi de muzică? Există o muzică creştină? Sau interdicţii la unele sunete? Şi de ce?

Deconvertirea noastră cea de toate zilele


https://i0.wp.com/i5.photobucket.com/albums/y178/WesWoodell/passionvschurch.jpg

Nu știu dacă eu sau Cel de sus m-a convertit, dar știu în mod sigur că nu m-a convertit cineva anume, adică un alt om. Că la început am ajuns într-o biserică baptistă a fost doar o suită de împrejurări. Aș zice, fericite.

Dar de la început aș putea adăuga că la mine convertirea a fost de la nimic, adică de la nici o religie, deși botezat ortodox și dus pe la biserică de Paște. Nu și de Crăciun. Era prea frig. Așa că pot să spun că a mea convertire, dacă tot este vorba de așa ceva, a venit în două faze. Prima după o experiență personală irepetabilă. A doua, după câteva discuții cu un om.

După care a urmat botezul în biserica baptistă. De aici încolo putem vorbi despre deconvertire. Atenție, deconvertire, nu debisericire. Care este cu totul altceva. Eu fiind în mare un debisericit. Whatever this means.

Trecerea la alt tip de convertire ar însemna o deconvertire? Poate. Dar numai după o convertire inițială. Eu nu m-am convertit mai apoi la altă religie. Pentru că eu m-am convertit doar la creștinism.

Părea că mai toată lumea e creștină, așa că m-am pus serios pe lucru. Dar în mod ciudat, după ceva timp mi-au apărut semne de întrebare. De exemplu, de ce feciorului pastorului îi căzuse cu tronc soția diaconului? Caz deloc ipotetic la care-am schimbat datele pentru a proteja, știți voi… GDPR.

Apoi întrebarea unui important personaj din biserică după ce avusesem o discuție cu o soție aflată în divorț, al cărei soț tocmai îmi lăsase însărcinată fosta soție. Întrebarea suna cam așa: Și voi? De ce nu le-ați făcut în ciudă? Adică de ce nu ne-am combinat și noi.

Nu știu de ce, dar mie mi se pare că cei doi reprezintă cazuri clasice de deconvertire. Sau poate nu este vorba de așa ceva pentru că n-o fi existat o convertire. Cert este că în curând băiatul pastorului a trecut ilegal granița și acolo a rămas, după ce s-a căsătorit în lume, soția diaconului a scăpat cu onoarea nepătată. În al doilea caz doamna a divorțat, însărcinata s-a căsătorit cu divorțatul (Ce de divorțuri, frate!) persoanei cu care ar fi trebuit să-i fac în ciudă, eu rămânând neînsurat o vreme, ba chiar două.

Dar pentru cazuri și ne-cazuri din dragoste contactați-l pe Mircea Radu. Despre deconvertire, întrebați pe oricine care pretinde că a fost victima, subiectul sau eroul vreunei convertiri mai mult sau mai puțin personale, instant sau de durată. Sau pe orice misionar, cleric sau slujitor mai mult sau mai puțin laic.

Se pare că există două direcții mari în ceea ce priveşte convertirea în biserică. Prima se aduc oameni ne-convertiţi la ea ca să-i convertească. O treabă de genul mergeţi la răspântii şi obligaţi-i să intre la ospăţ. Dac-o fi ospăţ o să rămână; dacă o fi doar aşa, un bufet suedez cu buget mic, o să plece. Ca să se bisericească altundeva. Şi poate altcumva. Se va vedea. A doua este cea în care omul se converteşte în afara bisericii şi biserica vrea să-l convingă să i se alăture. Direcţie cu care mă identific. Dar nu o neg nici pe prima. Nu mă identific cu ea şi nu o recomand. De parc-ar depinde de mine… Amândouă există însă. Este sau rămâne la latitudinea omului, a bisericii şi a lui Dumnezeu, alias Sfânta Treime, care o să prindă. Nu sunt calvinist, dar nici nu sunt împotriva lui Calvin. Am fost prea baptist ca să mă des-calvinesc… Cu toate că la o deconvertire ar prinde bine.

Deci treaba cu deconvertirea apare când sistemul – oricare ar fi el sau ea – dă rateuri. Şi aici evident că vorbim despre oameni care dau rateuri. Dumnezeu nu dă rateuri. Doar Satana: vezi faza cu Iov, Iuda şi alţii/altele. Ideea de bază referitoare la deconvertire se referă la procedeul sau amplitudinea ei. Este vorba de fapt despre o re-convertire sau de o tabula rasa?

În primul caz este o pretenţie de mai bine în înţelegere, credinţă, orientare. Dacă treci de la unii la alţii sau de la una la alta (biserică, nu altceva) probabil că nu te-au răpit, luat sclav sau ai avut o pierdere masivă de memorie în stilul remisiei totale a convertirii. Nu te-ai trezit că sub picioarele tale s-a deschis o trapa satanică sau eclezială şi fleoşc, ai căzut în cutare maică biserică. Deloc. Ai făcut tu ceva. Ai declanşat tu nişte mecanisme cognitive. Disonanţa – tot cea cognitivă – te-a făcut să faci un pas, doi, o sută sau o mie în altă direcţie. Nu ai fost inconştient. O deconvertire de genul acesta nu te trece la catastif ca pe victima snaipărului. Zbang, eşti mort! Nu poţi spune că te-a pus dracul. Dimpotrivă. Dai vina pe Dumnezeu. Că doar n-ăi fi tu de vină. Ai acceptat, ai făcut în mod conştient trecerea de la alfa la omega. Pe persoană fizică…

În cel de-al doilea caz, al deconvertirii în stil tabula rasa e mai simplu. Dar totuşi destul de complicat. De ce? Pentru că trebuie să-ţi explici trecutul. Să-ţi explici cum ai putut face atâtea alegeri greşite sau cel puţin destul de rele. Şi să te lupţi cu trecutul. Asta dacă nu cumva ai cochetat de mult cu des… ca să ajungi la altceva. Sau la nimic. Sau la starea iniţială. Cu care ce-i drept n-o să te mai întâlneşti vreodată. Dar pe moment nu ştii asta. Şi te chinuie remuşcările. Aşa devii prieten cu Iuda. Dacă nu cumva ai trecut prin experienţele lui Iov. Şi atunci îţi spui că mai bine dai dracului vechiul testament şi ciunteşti din noul alegând doar ce-ţi place. La urma urmei cine te mai poate condamna? În cazul ăsta poţi să-ţi întemeiezi propriu-ţi clan de convertiţi furioşi sau amnezici. Cu ce doctrină vrei. Cu un Dumnezeu pe care-l modelezi după chipul şi asemănarea ta, conform intereselor tale sau de grup, prin dictatură sau vot democratic. Ambele pot fi manipulate la fel de bine şi pot să dea la fel de bine şi aluzia mântuirii. De grup sau personală.

Şi aici evident vorbim de clasica terapie tranzacţională care poate zburda zvăpăiată în trei dimensiuni: una a abuzatorului, cealaltă a victimei şi ultima a eroului. V-aţi prins? I-aţi identificat? D-aia-mi place să nu iau convertirea aşa de serios, dar să mă gândesc la deconvertire ca la un potenţial pericol mult hulit, dar în fond nebăgat în seamă. Aşa că închei cu tradiţionala lozincă: Deconvertiţi din toate bisericile uniţi-vă! Unde, când, de ce? Nu ştiu. Mă depăşeşte.

De ce o şcoală bună este mai…


The Characteristics Of A Good School | by Terry Heick

Cu toţii ştim că există şcoli bune şi rele, ca să nu zic proaste. Şi că printre şcolile bune unele sunt foarte bune. Ba există un clasament al celor mai bune şcoli din lume. Să le zicem universităţi la alea. Dar în general orice şcoală poate fi bună sau rea. După cum o şcoală bună poate deveni rea şi o şcoală rea poate deveni bună. Dacă…

Să vedem mai întâi ce înseamnă o şcoală rea sau proastă. Nici o şcoală nu-şi recunoaşte limitele. De ce ar face-o? Ar însemna să piardă bani. Da, şcolile de calitate cer bani. Uneori chiar foarte mulţi. Şcolile de calitate inferioară cer bani mai puţini. Pentru că şi finanţele sunt un criteriu de alegere a şcolii. De mirare că cei bogaţi au parte de educaţie foarte bună şi că tot ei prind cele mai bune joburi sau au parte de educaţia care le dă aripi mai în toate domeniile? Nu este de mirare.

Deci dacă alegi o şcoală ieftină care crezi că e numai bună pentru tine, te înşeli. Atenţie nu este scopul şcolii să te înşele, nu da vina pe şcoală. Ea este, face, ceea ce pretinde într-o anumită marjă de calitate academică controlată de sistem. Aşa că poate te gândeşti în ce ţară vrei să studiezi. Ca fapt divers, Anglia şi-a deschis prima universitate – cotată printre primele zece din lume şi acum – acum multe sute de ani. Ţara ta când şi-a deschis prima universitate?

O şcoală rea nu te va învăţa decât strictul necesar. În cele mai multe cazuri îţi va transmite informaţie organizată sub forma cursurilor. Vei avea parte de examene pe care le vei trece şi nu vei rămâne repetent decât dacă eşti extrem de leneş şi indolent, nu apari la cursuri, nu predai eseurile, nu participi la examene şi seminarii şi ai devenit un beţiv notoriu. Caz în care dacă nu te calcă vreo maşină sau nu adormi pe şinele de tren e mai bine să te întorci la mama acasă sau să te angajezi paznic de noapte ca să poţi dormi ziua.

Şcoala rea nu te va deranja. Nici nu te va provoca să gândeşti dincolo de limitele tale. Bun şi aşa e o deviză internaţională fără legătură cu o înaltă competenţă academică. Erai bun când te-au admis, când erai student şi când ai absolvit. De acolo-n colo nu mai e treaba lor. Dacă ai crezut că nici a ta, te-ai înşelat. De ce? Pentru că dacă n-ai vreun unchi barosan să ajungi bugetar, o potenţială soţie sau un potenţial soţ cu dare de mână care să te ţină acasă, vei constata că nu prea multă lume te va angaja pe un post semnificativ în afară de – exact – paznic de noapte sau vânzătoare la tarabă.

Şi aşa o să fii plin de resentimente la adresa intelectualilor, a celor cu mai mulţi bani ca tine sau pur şi simplu la adresa tuturor care par să fi reuşit mai bine din diverse motive. Pe care tu le consideri accidente.

Dar tu nu ai devenit produsul unui accident. Tu – în cazul acesta – nu eşti altceva decât suma alegerilor tale. Pe care le-ai crezut bune, dar erau doar facile. Zbang! Asta a fost realitatea care ţi-a tras una. S-o ţii minte toată viaţa.

În experienţa mea am dat de ambele tipuri de şcoli. Ca să nu mă lungesc mai mult decât trebuie, vă spun de la început că o şcoală bună este cea care te întinde, te solicită intelectual până la punctul în care zici că nu mai rezişti, că-ţi vine să abandonezi, să pleci şi să nu mai auzi de ea. Că ai făcut cea mai mare greşeală atunci când te-ai înscris. RONG!

Asta este exact şcoala în care trebuie să fii. Pentru că este şcoala care te învaţă dincolo de capacitatea ta şi te forţează ca la un antrenament să fugi încă jumătate de kilometru pentru a termina maratonul de anul viitor. Sau te forţează să încarci încă 20 de kilograme la halteră pentru a ridica în concurs 400! Tu nu îţi dai seama de progres. Vei afla mai târziu.

Atunci va avea sens nota de 5 sau 6 obţinută cu trudă aici nu 10-le obţinut din amintiri la cealaltă şcoală la care regreţi că nu te-ai înscris. Deocamdată regreţi. Pentru că pe lângă faptul că această şcoală dură te dotează academic, ea te face să rezişti provocărilor ce vor veni şi care la prima vedere sunt insurmontabile. Ştacheta e prea înaltă? Nu. Trebuie doar să gândeşti cum ai fost învăţat şi antrenat vreme de 3-4 ani ca să o depăşeşti. Poate nu vei reuşi din prima, dar vei ştii ce să faci ca să reuşeşti, nu vei da bir cu fugiţii pentru că ai în faţă un obstacol. Reuşita depinde de tine. N-ai de ce să regreţi, eşti pregătit. După ce reuşeşti îţi dai seama că cunoşti mai mult, pentru că ai accesat un alt nivel al cunoaşterii. A tale personale, a lumii.

Şi reuşeşti pentru că continui. Pentru că ai accesat o viaţă plină de provocări în care descoperi cine eşti şi ce este dincolo, este o viaţă antrenantă, o aventură. Spre deosebire de cea a unui paznic de noapte.

Când mai alegi o şcoală, alege-o pe cea mai grea. Te va transforma. Şi apoi vei avea tăria de a transforma lumea într-un loc mai bun. Fiind mai bun.

Stres, depresie și anxietate… creștină


Strategies for reducing anxiety | Kaiser Permanente

Prima nedreptate pe care am simțit-o în biserică a fost atunci când pastorul – supărat (poate furios) a strâns corul și l-a muștruluit ca pe un singur om. Probabil după modelul Du-te și vei bate pe Madian ca pe un singur om. S-o fi crezul Ghedeon? I-o fi vorbit Domnul? N-am îndrăznit să-l întrebăm. Explicabil dacă noi eram Madian. În secolul XX. Doar că majoritatea dintre noi nu eram vinovați. După muștruluiala de rigoare a urmat pocăința de rigoare. Eu m-am cam făcut că plouă. (Mi-a ajutat!)

Un exemplu tipic de manipulare, de plasare a responsabilității pe umerii executantului, nu al dirijorului, recte liderului. Ca și când ai da vina pe echipa ce s-a lăsat pe tânjală și a încasat-o acasă cu 3-0!

Și de aici a urmat o lungă listă de masturi și nu-uri cât un pomelnic de sfârșit de an. Sau de început. Ce este cert? Este foarte cert – dacă mă pot exprima așa – că pastorii, predicatorii în general (ba chiar și anonimii ce conduc – oare – ora de rugăciune), dar pastorii în special, marșează pe sentimentul vinovăției. Nu ai făcut asta. Nici cealaltă? Ești tu așa cum…? Ai făcut tu așa cum…? Crezi tu că…? Sau voi, sau noi… Aproape niciodată eu. Dincolo de impresia artistică, cea tehnică lasă se se vadă – nici măcar între-vadă – pasarea responsabilității personale predicată cu acuze colective fără pic de excepție. Și – aici intervine axiomatic cireașa de pe tortul tagmei – neprihănirea, sfințenia, predestinarea într-u giob și chemare a liderului. Eu, mua, mi, BUN – tu, voi, ei/ele – RĂI!

Care te conduce la un stres spiritual, apoi la anxietate de unde te mai scoate episodic vreun verset rătăcit de un predicator venit de pe alte meleaguri, un cântecel mobilizator de pe la radio sau vreun psalm scris acum 2700 de ani. Vivat! Cert este că predispoziția spre depresie spirituală mai mult sau mai puțin inoculată inconștient e acolo. Am trecut prin așa ceva. Mai ales cei care ni se aplică clișeul suntem de mulți ani la credință

Dar te obișnuiești cu suferința că de, și Isus a suferit, ba chiar a murit pe cruce. Moarte pe care tot o aștepți, dar nu mai vine. Ai prefera să mori ca martir ucis de islamiști fioroși decât să mai suferi falsul martiraj al împachetării spirituale numită generic ascultarea de pastor, pentru că vrând-nevrând tu nu mai ești nici măcar oița rătăcită. Nu. Eu sunt (tu ești) capra predestinată focului veșnic. Ei, cum o mai negociem și p-asta? Conștient sau inconștient.

Cert că la poarta sufletului tău s-a prezentat un alt personaj ce s-a cuibărit acolo fără să dea semne de plecare: Anxietatea. La fel de spirituală. Acea stare continuă de inadecvare. Acel Bau-bau că nu te ridici la nivelul așteptărilor. Ale cui așteptări? Ale liderului sfânt, neprihănit și total adecvat. Ale perfectului și perfecțiunii. Ale celui ce se bate cu oricine și orice și iese învingător. Și nici măcar n-a fost nevoie să moară pe cruce.

Doar că dacă stăm un moment și ne gândim… Frate, dar noi n-avem voie să gândim. N-avem voie să spunem ce simțim. N-avem voie să… De ce?

Pentru că spre deosebire de perioada bisericii primare pe care o proslăvim și spre care tindem, dar nu reușim să ajungem – de ce oare? – nouă ni se dă în cap cu TOT Vechiul Testament, cu tot Noul Testament, plus zeci, dacă nu sute de ar trebui, trebuie, musaiuri și nu-lua-nu-atinge-nu-gusta ca să ne menține un fals statut de invincibilitate implementat mai mult sau mai puțin local de interpretări haotice sau sistematice, dar total neavenite.

Pentru că – dacă o luăm logic – acei creștini minunați și biserica lor primară n-aveau la dispoziție Vechiul Testament. În orice caz nu în forma care o avem noi azi. Unul dintre motive fiind că el nu s-a definitivat de către evreii iudei decât după secolul I. În al doilea rând să nu uităm că Noul Testament a fost organizat definitiv în colecția pe care o cunoaștem azi cam prin secolul IV. Deci biserica primară nu era bombardată, mitraliată, împușcată și sinucisă cu scrieri ca pe vremea lui Gutenberg, cu concepte ca pe vremea lui Luther și Calvin sau cel puțin – ca să nu-i omitem pe alții mai dezvoltați ca noi – cu catehisme, mărturisiri de credință și alte canoane á la Trent/Trento/Trident. Sau Constantinopol.

Deci creștinii lui Petru & Co, inclusiv Pavel & Co n-au suferit de inadecvare, de anxietatea conformării provenită din cunoașterea întregii Scripturi care – fie vorba-ntre noi – are multe de condamnat, dar și foarte multe de iertat. De ce Adam și Eva nu s-au sinucis? De ce nu s-a sinucis Cain. Dar David? Oare nu trebuiau să se auto-flageleze, să se taie până la os și să plângă până când îi răzbeau o afecțiune auto-imunitară? De ce n-a pățit-o Solomon? Că erau șefi? Că n-avea cine să-i toace la cap cu Băi, ai citit ce scrie la bla-bla cu versetul bla-bla? Probabil – adică se poate proba, ca-n limba engleză – mai mult ca sigur!

Vinovăția avea un capăt. În afară de Iuda, de vreo doi-trei de prin Vechiul Testament vinovăția s-a reglat, depresia s-a disipat, eventuala anxietate s-a rezolvat în cetățile de scăpare. Ciudat că bisericile ce ofereau până nu demult așa-zisa inviolabilitate a sanctuarului s-au transformat în depozite en-gros de anxietăți personale fără putință de rezolvare în ciuda garanției celui care ne-a spus tuturor Credința ta te-a mântuit!

Și atunci despre ce este vorba? Care ar fi soluția?

Soluția – personală, individuală – care se poate aplica, chiar în cazul celor ce imprimă în suflete anxietatea – bineînțeles dacă aceștia o doresc – este un cuvânt aplicabil cu aceiași măsură, dar cu ajustare individuală, personală. Este vorba de CALIBRARE!

Eu – poate și tu – îmi/îți voi/vei CALIBRA credința în funcție de percepția mea/ta personală a ceea ce înseamnă pentru mine/tine Dumnezeu, sfințenie, biserică, lume sau comunitate, și de mediul în care eu trăiesc la cel mai realist potențial. Pentru că nimic ce mi/ți se impune fără o trăire, o asimilare conștientă, plenară, de bună voie nu constituie parte integrantă a mântuirii. Nici a răsplății.

Iar în ceea ce-i privește pe cei ce ne duc în ispită/depresie/anxietate calibrându-mă/te, le vom transmite un mesaj ușor de înțeles: Domnia voastră fără har, arbitrară, nedreasă cu sare s-a sfârșit.

Confesiuni (3): între interesant şi comic?


Are You for Real? How Brand Authenticity Leverages ...

Era prin 1986 sau 88. Era un timp când apăreau episodic americanii. Nu cei ce-i aşteptam în anii 40 să ne salveze din ghearele sovieticilor. Erau fraţi şi surori care mai lăsau din hainele bune cu care veneau, predicau interesant şi conduceau maşini gantz-gewehr închiriate din Austria. Aşa m-am plimbat şi eu cu un Mercedes nou-nouţ al cărui şofer – tot american – aveam impresia că nu va lua curba ce se profila tot mai aproape şi cu prea mare viteză. Eram prea obişnuit cu Dacia.

În întâmplarea ce urmează este vorba de un cuplu însoţit de o fetiţă de vreo şapte-opt ani şi de un alt tip, înalt, frumos, musculos şi aproape blond. Primii mergeau prin oraş cu o maşină mai mare, dar nu mai ţin minte care marcă. Americanul meu – ca să-i spun aşa – conducea ultimul model de Renault 5 alb, o maşină pe care o admiram de ceva timp prin revistele auto româneşti. Cu noi era fetiţa, iar eu îi dădeam indicaţii americanului pe unde să o ia, unde şi cum să parcheze. N-a prea înţeles ce înseamnă a parca. I-am explicat că trebuia să tragă pe dreapta şi să oprească motorul. A fost interesant. Aproape comic.

Ce era interesant? Păi cum se uita lumea de pe stradă la maşini, la pasageri. Erau străini. Eu eram – sau cel puţin aşa părea – străin. Un statut invidiat de aproape oricine pe stradă. Nu prin vorbe, prin body-language. Dar nu era prea comic.

Nu-mi amintesc dacă americanii au stat prin Arad două sau trei zile. Cert este că atunci când am apărut la biserică cu ei oamenii au făcut pârtie. Respect, respect şi iar respect. Erau de vază. Se vedea de la o poştă. Pe haine, atitudine, maşini. Nici eu nu eram îmbrăcat într-un tricou lăbărţat, decolorat sau pătat. A fost aproape comic.

Americanul din maşina mare a predicat despre ceva foarte captivant şi foarte important la vremea respectivă. Aş putea să jur că era vorba despre ceva pe viaţă şi pe moarte. Singura problemă este că am uitat absolut tot ce a spus. Asta dacă nu cumva undeva, în străfundurile memoriei mele se află un fişier prăfuit cu predica respectivă. Şi cu traducerea ei. Interesant? Probabil. Comic? Posibil.

Şi ne-am dus cu toţii acasă. Au plecat în cele din urmă şi americanii. Viaţa şi-a reluat cursul cenuşiu şi ceauşist. După care duminică am revenit la biserică. Mi s-a părut foarte interesant că cei din biserică încă se mai dădeau la o parte să trec de parcă eram tot cu americanii. De parcă eram o personalitate. De parcă eram cineva. Comic. Doar pentru un moment.

Atunci – şi ce bine că atunci, nu mult mai târziu – mi-am dat seama că se dădeau la o parte din faţa unui avatar. Eu nu eram el. El nu era eu. El era altcineva. El era cel ce fusese cu americanii. Cel ce era ca americanii. Doar că eu nu eram nici american, nici ca americanii. Eventual îmbrăcat asemănător ca ei.

Ei, da! Atunci am înţeles – personal – fără să-mi şoptească cineva sau Cineva, că ceea ce fac, dacă mă complac în atitudinea asta, este să mint. Să îmi asum un statut străin de mine. De ceea ce eram. De ceea ce credeam. Şi că mulţimea – chiar şi creştină – poate greşi aşa după cum mulţimea poporului ales ar fi vrut să facă din Isus altceva decât era. Şi am făcut în mod voluntar un pas înapoi.

Unu, nu am dorit să fiu ostentativ asociat cu persoane de vază, cu cele ce aveau un anumit statut la care nu am contribuit cu nimic. Sau nu am vrut să fiu asociat cu un statut pentru care să nu fi suferit, luptat, trudit. Să nu devin şi să fiu un fariseu prin asociere. Chiar dacă persoanele respective era autentice şi aveau o credinţă reală. Într-un cuvânt nu am vrut să fiu luat altceva decât ceea şi cine eram. Poate asta pare interesant pentru unii, dar a fost o treabă foarte serioasă şi deloc comică pentru mine.

Am continuat cu această mentalitate care nu mi-a adus sau nu m-a făcut părtaş la o serie de avantaje- cele mai multe materiale – în mai multe ocazii. De exemplu nu am dorit niciodată să deţin un certificat de revoluţionar. Să fie sănătoşi cei ce le-au dobândit pe drept. Ceilalţi vor da socoteală şi ei o dată. Chestia asta trece dincolo de calificativul interesant şi bineînţeles nu este deloc comic.

Dar am căutat totdeauna să trec ce eram, nu altceva, indiferent ce avantaje mi s-au oferit sau ce dezavantaje aş fi putut să evit. Ăsta sunt eu. Probabil comic şi neinteresant pentru unii. Aş spune că nici asta nu mă interesează. Mă interesează să fiu apreciat pentru ceea ce sunt – şi uneori fac – nu pentru ceea ce aş mima că fac sau sunt, dar aş minţi. Şi chiar dacă uneori abuzez de latura sau predispoziţia mea pentru comic, prefer să mizez pe această latură mai interesantă a personalităţii mele decât să trăiesc sub masca profitoare a ipocriziei.

Puterea unui discurs articulat


Lumea se împarte în două, ba chiar în trei. Da, nu, nu ştiu. Sau pro, contra şi nu mă interesează. În aceste trei grupuri polarizarea duce uneori – în lipsa argumentelor – la manifestări gălăgioase ce se numesc contra-manifestaţii. Acestea sunt moştenirea luptelor angajate fizic din istoria omenirii. De tipul nu-mi place de tine, nu-mi place ceva, îţi dau în cap. Te scuip. Te înjur. Te ameninţ. Fac semne obscene. Fac gălăgie ca să-ţi demonstrez că nu te las să vorbeşti. Bla-bla-bla. Te împiedic să-ţi expui argumentele. Totul în numele superiorităţii mele. Dar în lipsa argumentelor.

Acest tip de dispută este prezentă şi în biserici. Uneori. Uneori nu eşti ascultat. Deşi ai argumenetele cele mai bune. Din ce cauză se întâmplă asta? Pentru că emoţiile sunt mai puternice decât argumentele. Nu poţi convinge un om ce vrea să te omoare pentru că tu-l înfăţişezi pe Satana cu argumente logice. Mai ales în domeniul spiritual. Dar nu numai. Şi în cel politic.

De aceea la alegeri anticipate în România zilei de azi va câştiga AUR. Şi bineînţeles PSD. Agresivitatea şi demonizarea celorlalţi imprimă un efect emoţional de genul Las că merită guvernul, nenorociţii ăştia de la PNL şi homosexualii ăia de la USR !

De ce? Pentru că USR şi PNL n-au avut un discurs articulat de când au intrat la guvernare. USR şi PNL s-au certat pe faţă de când au intrat la guvernare şi s-au expus indecent – ca să zic aşa – în preajma şi în timpul celor două congrese în care şi-au ales preşedinţii. Probabil că singurul punct pozitiv l-a achiziţionat USR prin faptul că Cioloş a ajuns la conducere în locul insipidului, distantului şi ambiţiosului Barna. Bănuiesc că a făcut asta printr-un discurs mai logic, articulat cu proiecţia unui viitor mai roz. Dar toate astea au fost alterate rapid din start de tembeliziunile furioase, uneori agramate, ce-au amplificat gălăgia, jignirile, minciunile şi feicniusurile ca argumente fără putinţă de combătut. Cum poţi combate decent o acuzaţie fantasmagorică? Coborându-te la nivelul celor ce o proferează? NU!

Dacă ai ajuns să fii acuzat în asemenea hal, e cam târziu să mai faci ceva. Până atunci trebuia să-ţi fi luat măsurile de prevedere. Ai cam pierdut. În acest caz nu ajută discursul articulat. Acest tip de discurs îi ajută doar pe cei care sunt de partea ta. În nici un caz nu va combate. Şi puţin, foarte puţin probabil că va reuşi să-i câştige – în focul disputei asezonată cu înjurături – pe cei nehotărâţi care spuneau până acum Nu mă interesează.

Dacă vrei să învingi trebuie să te pregăteşti. Învaţă. Citeşte. Exersează. Începe să faci ceea ce intenţionezi chiar dacă nu reuşeşti din prima. E singurul drum spre succes. Presupun că nu eşti Maradona şi n-ai nevoie de antrenamente. dacă erai nu citeai blogul meu. Nimic nu poate înlocui discursul articulat. Dar ca să-l ai trebuie să investeşti timp şi efort.

În acelaşi timp trebuie să îmbini două componente ale adresei discursului: individul şi grupul. Să faci ce a făcut Isus. Pe de o parte să te adresezi individului care are nevoie de înţelegere. Pe de altă parte trebuie să te expui mulţimii ca să fii cunoscut, să demontezi argumentele opoziţiei – indiferent care ar fi ea – ca să-ţi demonstrezi superioritatea argumentelor tale. Şi nu în ultimul rând să trăieşti aşa cum predici. Ca argumentele tale să fie testate în viaţa de zi cu zi şi să nu fii descoperit ca un alt ipocrit/fariseu.

Bineînţeles că nu vei fi Isus Christos, dar vei putea să-l imiţi la o scară mai mică. Am spus imiţi nu măimuţăreşti. Poate nu vei vindeca, nu vei alunga draci şi nu vei linişti marea, dar vei fi prezent în viaţa celor care au nevoie să le spui o vorbă bună, să fie îndrumaţi în viaţă, să devină mai maturi sau trec printr-o nenorocire. Aşa se verifică un discurs articulat în practică. Şi aşa dezarmezi opoziţia. De partea ta este nu numai discursul articulat, ci şi Duhul. Mai articulat de atâta nu se poate.