Femeia credincioasă


DIÁRIO ESPIRITUAL MISSÃO BELÉM 20/09/2018 - Lc 7,36-50 ...

Centurionul roman a pledat pentru un sclav, mama susținută de mulțimea din cetate pentru unicul fiu, dar după încredințarea dată lui Ioan Botezătorul, acel profet al pocăinței sub amenințarea botezului cu foc al judecății, oare cine va pleda pentru o femeie păcătoasă în casa unui fariseu?

Evident, nimeni!

De cele mai multe ori amatorii în ale predicării răscolesc literatura după amănuntele minore ale întâmplării. Explicabil. Cum să vorbești despre o femeie? Cum să vorbești despre o femeie ce l-a atins pe Isus, Dumnezeul creștinilor? Cum să vorbești în fața unei audiențe despre o femeie ce se atinge de picioarele lui Isus, când Rahav a făcut ceva foarte asemănător? Cum să vorbești despre Isus și ce-o fi simțit el în momentele acelea? Parcă se-ncadrează la dogma ,,Isus n-a dansat”. Mda. Nici n-a băut. Sigur.

Probabil că la nunta din Cana Isus a stat într-un colț, cu spatele la oameni. Ba chiar înainte de a se lansa în spațiul public Isus n-a fost niciodată la vreo nuntă, era afon și nu avea simțul ritmului. Că altfel ce concluzie să tragi când tot dogmaticienii îți spun că a fost uan handrăd părsent uom… Dar nimeni nu se atinge de subiectul sexualității în cazul lui Isus de parcă n-ar fi fost totuși și el om. Sau adolescent. Sau bărbat. Și totuși a fost. Pentru că altfel nu era inteligibilă întruparea. Nici mântuirea sută la sută a omului, pentru că ce nu este asumat nu este nici mântuit.

De data asta eu am încă o întrebare. Mai simplă. Mai neîntrebată. Mă tot întreb cum de femeia aia a trecut de bodigarzii fariseului. Dar am o bănuială: o cunoșteau că mai fusese pe acolo. Sau doar o cunoșteau în chip biblic.

Un lucru e sigur: fariseul este numit. Inculpatul se numea Simon. Pentru că este singurul inculpat. De ce? O să vedem. Isus dialoghează cu inculpatul. Aparent Isus dialoga cu femeia. Femeia ce în ciuda prafului îi sărută picioarele. Să facem abstracție de lacrimi deocamdată. Nu de alta, dar orice ziar de scandal, orice post teve ar fi relatat asta la știrile de la ora cinci. Un învățător, un proroc, un dumnezeu întrupat prins în flagrant: lasă o scursură a societății să-i sărute picioarele. Nu o dată. Apoi lasă ca să-i fie șterse de aceiași femeie. Și în final lasă să-I fie unse cu un ulei scump cumpărat cu banii celei mai vechi meserii. S-a compromis. S-a murdărit. S-a descalificat. Și-a pierdut chemarea. Dacă chiar o fi avut-o…

Trebuie să vină în fața camerei Simon, în casa căruia s-a întâmplat incidentul. Va fi caterisit. Excomunicat. Uitat. Rejectat la groapa de gunoi a religiei! Vă avertizăm că urmează niște imagini cu un mare impact emoțional!

Reporterul Credința TV: Ce credeți că tocmai s-a întâmplat în casa dumneavoastră? V-ați gândit vreodată că se poate întâmpla așa ceva având în vedere viața dumneavoastră atât de curată? Cum o să suporte șocul soția dumneavoastră? Dar copiii? De ce credeți că Isus a inventat povestea cu ceilalți doi interlopi ai societății, cămătarii aceia? Care a fost adevăratul motiv? Ce urmărea să obțină de la dumneavoastră? Va trebui să vă mutați ca să nu fiți blamați de vecinii dumneavoastră?

Din regie (în casca cameramanului): Close-up pe fața lui Simon…

Femeia cunoscută de toți, mai puțin de Isus (contradicție în termeni, nu?) intră într-o casă plină de bărbați supunându-se privirilor, gândurilor și gesturilor lor. Oricine s-ar fi gândit că (în mod normal), dacă Isus ar fi avut un pic de insight, dac-ar fi fost profesionist, n-ar fi lăsat-o să-l atingă. Evident!

Și aici mă gândesc că provocare asta a fost pusă la cale mai demult. Femeia a fost chemată. Femeii i s-a permis să intre în casă cu toate că se știa cine era. Oricine știa. Și se aștepta ca ea să-l atingă pe Isus. Sau poate invers. Cel puțin asta sperau fariseii.

Dar femeia le-a dejucat planurile. A început să plângă. Pentru că făcea parte din capcană și îi părea rău să compromită un om bun după planurile celor răi. După un scenariu. E clar că (și) ea era victima unui șantaj: nu faci ce-ți cerem, te omorâm cu pietre! De parcă pân-atunci nu puteau s-o omoare bine mersi. Dar era tolerată pentru binele societății. Cum care bine? Pentru binele bărbaților. Și pentru binele soțiilor acestor bărbați. Că doar nu era un secret ce făcea ea. Nici ce făceau ei.

Singurul secret era… cine era Isus? Cine l-a trimis? De unde avea el puterea asta? Și pe fondul conspirației pentru compromiterea sa, vine întrebarea despre iertarea unei mai mult sau mai puțin banale sume de bani. Iar vorbea Isus despre bani! Ni-este lehamite! Domle, omul ăsta nu are alte subiecte? Cămătari, bani, iertare?! Zău așa! În casa neprihănitului Simon?

Fariseu nu e prost. E doar fariseu. Cine este scăpat de o datorie mai mare îi va fi recunoscător celui care i-a achitat-o. Normal! Dar în cazul ăsta despre ce vorbim aici? Cine acumulase cea mai mare datorie? Femeia? Poate ea nu avea cu ce plăti… Dar cea mai mare datorie, și victima propriei conspirații eșuate este Simon. Isus a intrat cu bună-credință în casa sa, dar Simon omite cu bună-știință să comită cele mai elementare gesturi față de un oaspete: nu-i spală picioarele, nu-l sărută, nu-i unge capul cu untdelemn. De ce-ar fi făcut-o? Disprețul faţă de cel ce a căzut în capcană i-a interzis niște politețuri inutile. Isus nu merita. Sau nu se merita… Totul era aranjat.

S-ar fi ales Simon cu păcatele iertate dac-ar fi făcut toate astea în loc să-i pregătească lui Isus o capcană? Probabil că nu. Dar cel puțin n-ar fi implicat încă un suflet nevinovat ce n-a complotat împreună cu partida fariseilor. Și în final Isus confirmă această teorie al sufletului nevinovat. Păcatele-i sunt iertate. Nu prin ceea ce a făcut. Nu prin ceea ce n-a făcut. Ci prin credința sa. Ciudat, nu? În fața unui Dumnezeu întrupat, înainte de răstignire și de înviere, credința unei femei, nu a unui centurion, nu a unui fariseu, nu a unei mulțimi, provoacă mântuire. Personală. Și aduce pace. Peste conflict. Peste complot. Peste viață.

Aș paria că abia acum, după nereușita înscenării, după cuvintele lui Isus, Simon fariseul a înțeles că poate să-l iubească pe Isus pentru că el este cel care poate ierta mai mult. Și Simon este dator vândut. Sau doar vândut.

Pisica cu două cozi sau 2020 – cel ce n-a fost…


De obicei cuvântul „reacțiune” impune istoric o interpretare negativă. Indiferent din ce direcție survine. Liedul lui Horst Wessel îl expune într-un context specific, istoriografia comunistă îl folosește și ea obsesiv. În Biserică reacțiunea se confundă de cele mai multe ori cu erezia, nesupunerea și sectarismul. Nimic mai neadevărat. În ceea ce mă privește reacțiunea sau reacția – dacă vreți – este doar teologia Bisericii vizavi de evenimente, fenomene, personaje și idei pe care Biserica le ia în discuție, de voie de nevoie. În lipsa unei dinamici proprii, a unor idei catalizatoare și mobilizatoare. Face și Biserica ce (mai) poate.

Și ca punct de plecare am luat – ca să combat – în lipsă de alte preocupări, 2020 – o privire înapoi (https://convergente.ro/2020-o-privire-inapoi/). Articolul – care ce-i drept, mi-a plăcut – e ca o pisică. Ce toarce. Simplă, decentă, normală. Cu o coadă. Cum nici eu nu voi să am o privire înainte ci una înapoi, articolul meu trebuie musai să fie tot o pisică, dar una anormală. Cam cum este sora ei mai mare, pisica domnului Erwin Schrödinger. Pentru că încerc să analizez, să-mi închipui – nu cum a fost 2020, ci cum ar fi fost dacă n-ar fi fost apocalipsita covidiană. Și mai adaug o coadă. Ui-te na, pisica cu două cozi!

Ca urmare mă întreb – absolut ipotetic – cum ar fi fost dacă 2020 ar fi fost un an obișnuit, fără Covid. Un an ca oricare altul? Un an plin de realizări? De succese și eșecuri? De…

Nu vă speriați. Nu este un atac personal. Nici ideologic. Este un exercițiu de imaginație. Atâta cât mi-a mai rămas.

Deci, dacă o iau pe fir în sus sau în jos, 20 20-ul doamnei prim-ministrese ne-a făcut figura. Evident, unii ar spune aia chinezească. Și tot evident, aia trumpească, bidănească sau etern românească. Bravo! Huo! Sau invers.

Biserica – așa marginalizată cum este – își vede de treaba ei în 2020 cel ce n-a fost. Mai instituționalizată sau mai des-instituționalizată, mai personală sau impersonală. Și aici mă gândesc la luările de poziție ale liderilor ei în câteva dintre frământările lumii acesteia. Dacă Biserica mai este cumva interfața între lume și cer.

Cu ce se confruntă lumea? Păi, în țările mai avansate – pe care le tot menționăm de circa două-trei secole, dar din care n-am făcut niciodată parte – este vorba despre drepturile femeilor, încălzirea globală, protejarea mediului, drepturile minorităților, migrația, venitul minim garantat.

La noi lumea e preocupată de: autoritate – cine este deasupra legii și de ce? De educație: fără legătură cu realitatea și viitorul; poate doar cu trecutul. De impozitare: prea schimbătoare. De corupție: în învățământ, guvernare, poliție etc. De pensii speciale: de ce, care sunt meritele pensionarilor speciali? Privilegiile și avantajele politicienilor/unor bugetari? De drumuri. De sănătate: sistemul între vitrină și realitate.

În toate aceste domenii Biserica din România nu s-a amestecat. Adică, accidental mai auzi câte-o predică. Dar unde sunt luările de poziție? Unde sunt conferințele pe subiectele astea? Subiecte care ne preocupă, ne sâcâie și pe care le urâm de mulți ani. Biserica nu numai că nu propune ceva, dar nici măcar nu reacționează la ceea ce se întâmplă în lumea NOASTRĂ. Care este și a ei.

A, n-au spus nimic Părinții Bisericii pe subiectele astea? Căutați mai bine, poate au spus. N-a zis nimic Isus? Mă îndoiesc.

Și atunci, nu e normal ca Biserica să fie percepută din exterior – și câteodată și din interior – ca o instituție sau ca o comunitate ce n-are contact cu realitatea? Și nu e normal ca individ, dacă te declari creștin și vrei să spui ceva într-unul dintre domeniile de mai-sus să ți se spună: Tu nu contezi, ești un înapoiat!

Ei, dacă Covidul nu i-ar fi deranjat pe liderii Bisericii, nici ei nu l-ar fi deranjat. Figură de stil… Euharistia a rămas euharistie. Bătută-n cuiele autorității. Biserica-i tot acolo. Nici măcar porțile locuinței morților n-o deranjează. Orice leagă ea pe pământ rămâne legat în cer. Să-mi spui mie că un viermişor invizibil va roade Biserica de-o va omorî…

Bun. N-am nici un fel de problemă cu asta. Dar tocmai pentru că este așa, de ce un an fără Covid trebuie să fie un an obișnuit. De ce? Sau nici măcar Covidul n-o mai deranjează?

Și atunci mă întreb: ce este teologia în secolul XXI? Un strat de tencuială aurită pe zidurile dogmelor ridicate peste secole? Ciment pus la baza practicilor rafinate în acest răstimp? Sau o permeabilizare, o dărâmare a zidurilor pentru un alt tip de teologie? Una inclusivă, nerestrictivă? De obicei Biserica este interesată de cum o văd cei din exterior. Cum ar vedea-o lumea? Dar asta contează? Contează Cine zic oamenii că sunt eu? Toţi au greşit. Deci? Isus n-a avut nevoie de apologeți. Pentru că toată autoritatea i-a fost dată în cer și pe pământ într-un an fără Covid. Ce face Biserica sub, nu cu această autoritate?

O altă întrebare pe care vreau să o lansez este cea a competenței. O problemă ce trenează de ceva timp. Adică alegerea, numirea, promovarea într-o funcţie să se facă pe baza competenţei. Ignorarea competenței (şi deci a competenţelor cuiva) este o plagă cu urmări letale în general, dar în special în România și în Biserică. Pentru că competența stă la baza statelor avansate din secolul XIX-XX. Și la baza păcătoșeniei lumii de când reptila aia a pus sub semnul întrebării competența Creatorului.

Cred că Lumea și din păcate și Biserica, suferă de aceiași problemă. A concurenței – un pic neloială – dintre competență și loialitate. Încă nu îmi este clar dacă este o luptă între credință și necredință, asemenea pisicii ce nu se vede a domnului Erwin Schrödinger sau una dintre loialitatea în sine și lipsa acesteia. Dar poate o să mă lămuresc pe parcurs. Că de aia pisica asta are două cozi.

Dar cred că în contextul anului 2020 ce n-a fost putem să ne întrebăm, uitându-ne în același timp mirați, fascinați, contrariați și bulversați la pisica cu două cozi, şi să ne întrebăm (din nou) cum de competența închipuită a cuiva doboară competența reală a altcuiva.

De exemplu, s-a ținut un curs. Cu concurs. A participat mai toată bisericuța. Frați și surori. Și în ciuda competenței intelectuale vădită la testul final pe primul loc n-a ajuns sora Parascheva, ci fratele Deaconu. Pentru că pisica nu putea să aibă două cozi. S-a arătat că pisica era motan.

M-am tot gândit și m-am răsucit dacă competența s-a dus pe funcția bate gradul ca-n armată, dacă sexul tare-l bate pe cel slab sau dacă trebuia ruptă coada la pisică. Care pisică, care coadă?

Rămâne temă de casă pentru anul 2021 cu Covid cu tot.

Apoi dacă tot vorbim de competențe, m-a dus gândul la competența cumpărată (uzând de corupție) sau cea minimalizată (uzând de nepotism). Probabil de aceea Biserica, cu toată succesiunea ei apostolică care ar trebui să întărească imperativul competenței n-a transmis scaunul episcopal pe linia filiației. Era mai simplu, dar și mortal. Absolut mortal. Știți vreo dinastie ce a durat două mii de ani?

Dar nu voi să mă afund prea tare în imaginație, ci voi să merg pe o linie ascendent pozitivă cu speranța că închipuitul an 2020 nu va fi existat nici măcar ipotetic. Cine-a văzut vreodată o pisică cu două cozi? Sau așa un motan?

În cazul pisicii lui Schrödinger avem de-a face cu mecanica cuantică. Fizicianul și filosoful Schrödinger și-a imaginat o pisică în fața căreia se afla un balon de sticlă cu otravă și o sursă radioactivă, într-o cutie sigilată. Dacă un aparat (de exemplu, un contor Geiger) detectează radioactivitate (de fapt un singur atom care se descompune), balonul este spart cu un ciocan, eliberând otrava care ucide pisica. Interpretarea de la Copenhaga a mecanicii cuantice (în principal a fizicienilor Niels Bohr și Werner Heisenberg) spune că, după un timp, pisica este în același timp vie și moartă. Cu toate acestea, când te uiți în cutie, vezi pisica fie vie, fie moartă, nu atât vie, cât și moartă. Rezultă întrebarea: când se termină de fapt exact suprapunerea cuantică și când realitatea se definitivează într-o posibilitate sau alta. Adică când pisica este moartă sau vie.

Ceea ce mă duce cu gândul la schimbarea la față. Petru, Ioan și Iacov picați din Lună asistă la un eveniment unic. Petru se închipuie constructor de așezăminte religioase-n vârf de munte. Un alt fel de pisică, dar cu trei cozi. Ei erau trei, beneficiarii colibelor tot trei, deci trei colibe. A fost nevoie de o două intervenții competente să-i taie avântul. Sau cozile pisicii. Și ulterior a mai fost nevoie de un eveniment unic: învierea.

Învierea a fost dovada sigură a competenței. Ea rămâne ca test absolut. Dar în același timp ea rămâne și un test al loialității. Învierea nu face posibilă existența pisicii cu trei cozi a lui Petru, nici a pisicii mele cu două cozi, ci aduce mai degrabă cu Pisica lui Schrödinger. Avem de-a face cu o realitate paradoxală. Împărăția cerurilor este aici, dar nu încă. Ceea ce dizolvă competențele-n loialitate. Cea față de un eveniment ce a avut loc acum 2000 de ani. Realitatea învierii. Combinată cu ridicarea la cer și pogorârea Duhului și apariția unei noi realități. Cea a bisericii. Biserica este sfântă, dar are neghină. Viața creștinului este veșnică, dar trece prin moarte.

Anul 2020 fără Covid a existat pentru toți cei ce au trăit această realitate în chip duhovnicesc, dincolo de neajunsurile unei Biserici sfinte dar imperfecte. Cu sau fără competenţe. Deocamdată.

Cînd sexul, banii și puterea nu corupeau


Anamneza

Adam n-a avut de-a face cu tentații clasice. Sexul nu corupea. Banii n-au fost încă inventați. Aurul și argintul așișderea. Puterea i-a fost dată asupra a tot ce mișca pe pămînt. Adam putea fii primul dictator. Dar n-avea cui să dicteze. Eva stătea la șuetă cu reptilele.

Ipoteza

Așa că șarpele folosește altceva. Vine cu ceva nou. Dincolo de adevăr. O întrebare. Un experiment. O îndoială.  Este adevărul adevărat? Zice el: nu, adevărul este limitat. Deci să explorăm…

Premiza

Ca să ajungi la adevăr trebuie să experimentezi. Și inoculează ideea că un test ar fi de folos. Dacă testul infirmă adevărul, ești mai cîștigat. Dacă testul te face la fel ca și cel ce a impus interdicția pe care o cataloga drept adevăr înseamnă că nu te face egal, ci superior lui.

Pentru că de fapt aceasta era premiza șarpelui ce se pune în locul lui Dumnezeu. Șarpele contestă adevărul. Dacă experimentul său reușește Dumnezeu eșuează. Dumnezeu poate fi declarat mincinos, adică neștiințific. Sau în contradicție cu știința. Dumnezeu va putea fi catalogat ca cel ce a impus o dogmă ce nu se verifică în practică.

Experimentul

Dacă experimentul reușește, QED. Dacă nu reușește, omul eșuează pentru că nu ajunge să-și atingă potențialul. Ăla superior… Dar șarpele este cîștigat în ambele ipostaze. 

Omul este (un animal) curios. Vrea să știe. Celălalt animal doar pretinde că știe tot. Știe multe, dar nu tot.  

Concluzia

Ce a mers bine?

Experimentul a funcționat. Adevărul a fost testat. Dar s-a lăsat cu sancțiuni. Aproape pe vecie. Și pe vecie. Adevărul este totuși monopolul lui Dumnezeu. Chiar și contestat.

Ce a mers rău?

Experimentul a funcționat, dar relațiile au dat kix. Omul s-a ales cu ce a zis șarpele, dar cu ce s-a ales nu s-a dovedit a fi un avantaj. Cel puțin nu unul imediat. Pe termen lung și șarpele și omul au de suferit. Dar omul va avea scăpare.

Rezultatul:

Doar adevărul te eliberează. Cu toate că percepe adevărul, șarpele nu-l poate exploata pentru a se elibera. Nici omul. Adevărul intervine și se revelează omului.

Politica și politică


Ce este politica? Poli-tikie de mărgăritar pe capul unora mai deștepți! Dar să nu facem nici noi pe proștii.

Toată lumea își dă cu părerea, presupusu și prostia, cei 3 p ai politicii. De ce să fac eu excepție?

Începem cu politică:

Islam: vezi imagini din țări civilizate, occidentale pline de musulmani. Îți pui întrebarea: 1. De ce or fi venit aici în țara necredincioșilor? 2. De ce s-au convertit ăia de acolo la islam?

  1. Nu știu. Nu contează. Și chiar dacă contează, ce să faci acum, să-i returnezi? Unde? Să-i omori? Cum?
  2. Că n-au avut ce face. Că nu le-a plăcut altceva. Că așa-i mai bine. Că una, că alta. Și?

În toate astea îi vezi pe unii ce spun islamul nu e violent. Păi cînd ai cîteva milioane în țara ta, ia încearcă să spui că este! Că după aia dau vina pe tine! Și mai e cîte un imam sau hoge de-al lor ce spune cu gura lui pe limba noastră că islamul extremist vrea să distrugă tot ca să preia puterea. Da pe ăla nu-l crede nimeni. Doar ai lui.

Și acuma Trump. Un subiect pe cît de politic, pe atîta de politic.

Pe ăsta poți să te bați, cerți, împaci cu oricine. Unul mai certăreț m-a făcut comunist. Io l-am făcut unfirend. Viața e prea scurtă ca să mai fiu din nou comunist. Trump invită acum la ironie cum invita Băsescu la frizer cînd avea șuvița aia. Nu te poți răbda… Și l-a făcut pe Johannis great again. Nambăr uan! În rest, politică americană! Cunoaștem că i-am tot așteptat de prin 44.

Brexit: eu unul i-aș spune brex-shit, dar nu mă lasă conștiința, political-correctdness și codul bunelor maniere. Așa că pot doar să scriu, nu să zic. Mai am unele defecte…

Și acum politica:

De ce politica asta cu blog privat? De ce am privatizat blogul? Evident nu ca să am audiență mai mare. Nici ca să fiu mai popular. Dimpotrivă. Mi-am limitat mărgăritarele date porcilor. Dacă scriu că n-am ce face, de ce să citească alții că n-au ce face?

În rest nimic nou.

Risipitori, risipitoare, samariteni și samaritence…


https://external-preview.redd.it/Xtny2UF8yXIklQZZaKHpeGY4RqL8FFzak9JVvw-Km8E.jpg?auto=webp&s=263ef35d18745589dc6074b94b12f98f1a42e840

În ultimul timp m-am confruntat cu un fenomen oarecum sinistru. Sinistru pe stil vechi: politrucii. Nu este vorba de politrucul sovietic, adică de comisarul cu puteri de dumnezeu sau pe limba noastră activistul PCR. Ci este vorba de acel personaj angajat orbește ce susține un partid sau un partizan (din nou, nu mă refer la înțelesul încetățenit a.k. luptători de guerilă, ci la un lider/membru al unui partid ce se identifică uan handrid părsent cu partida sa).

Oameni până mai ieri cu scaun la cap susțin un partid sau un lider ce mimează foarte bine idealuri creștine, dar taie și spânzură după bunul lui plac. Politrucii creștini îi susțin pe aceștia indiferent de obstacolele ideologice, spirituale sau morale, dezgropându-le, inventându-le și susținându-le ideile și acțiunile, pentru că scopul lor ar fi creștin sau mai… creștin. Evident, decât a altora ce nu se declară creștini sau se declară de altă religie.

Această atitudine dezechilibrată mi se pare cam ciudată. Dacă aș face o comparație, l-aș asemui pe acest tip de politruc cu un Isus ce l-ar fi lăudat pe Irod că a terminat construcția celui de-al doilea templul de la Ierusalim, ba mai mult, ar fi făcut din Irod un exponent al adevăratei credințe, un al doilea Solomon, Neemia, Ezra sau cine știe cine… Desigur toate astea pot fi susținute cu texte, mai mult sau mai puțin testamentare, cu logică, bun simț personal sau… marmeladă pe pâine.

Politrucii ăștia…

Evident subiectele pentru care ne batem azi cu politrucii sunt arzătoare la ordinea zilei: familia, sexul, poluarea, armele, democrația, alegerile, banii, extratereștrii și extraterestrele. Politrucii sunt neclintiți, chipurile de la linia biblică, convinși de marele adevăr pe care evident, orbii (adică toți ceilalți) nu-l văd.

În acest context religios și super-politizat m-am întrebat cum ar fi citite două dintre pildele lui Isus. Cea a fiului risipitor și cea a samariteanului milostiv. De ce m-am oprit la acestea două? Pentru că mi se pare că ele descoperă cine este și cum este Dumnezeu și ne dau, fără să facă lege din aceasta, direcția în ceea ce privește reacția noastră vis-a-vis de omul de lângă noi, indiferent cine ar fi acesta. Religios, nereligios, paria sau fruncea soțietății.

Dincolo de ideile susținute sau combătute, mi se pare că de cele mai multe ori politrucii, la fel ca și partizanii, nu țin cont de fiii risipitori și fiicelor neîntoarse încă acasă. Oare am putea ghici care este rolul lor în pilda fiului risipitor? Nu este cel al bunicului, pentru că bunicul ar fi mai îngăduitor. Evident nu este cel al tatălui. Deduceți dumneavoastră de ce… Un unchi? Posibil. Sau mai degrabă cineva aflat deasupra tuturor. Un fel de regizor? Hmmm… Poate un scenarist. Unul încăpățânat. Care nu vede dincolo de text. De textul propriu, personal, unic. Ce bate totul în cuie. Sau unul care se pune în locul celui bătut în cuie pe lemn și anulează această pildă.

De fapt, politrucii joacă destul de bine rolul încăpățânatului/încăpățânatei fiu/fiice rămas/e la vatră. După cum interpretează el/ea (sau ea/el) situația, risipitorii și risipitoarele n-au nici o șansă. Nici măcar ca ajutor de gunoier pe moșia neîntinată a tatălui. Ce ți-e domle cu dreptul primului născut! Și așa se duce pe râpă pilda. Evident, după 2000 de ani și-a trăit traiul și și-a mâncat interpretarea. Cel/cea cu convingeri politice puternice n-are cum să se-mpiedice de-o pildă. Întocmai ca aliotmanul de-un ciot…

Totuși angajarea politrucilor nu seamănă cu una bucătoacă/bucățică de lemn situată într-un ochi partizan? Probabil că da. Și ca să nu fiu criticat că umblu cu bârna-n ochiul personal, hai să abordăm cea de-a doua pildă.

Ne place să ne regăsim și visăm uneori cu ochii deschiși identificându-ne cu personajul pozitiv. În ciuda faptului că ne susținem neprihănirea israelită… Deci, pilda samariteanului milostiv. Și de n-o fi cu bănat aș vrea să pun o întrebare primitivă, naivă și obsesivă: cum de ne identificăm cu samariteanul, dar nu facem nimic să trecem dincolo de condiția preotului și a levitului? Drept care trecem în viața de zi cu zi.

Pentru că în contextul actual, atât în România, cât și aiurea, trumpizarea, încriminarea unora și altora îl proiectează pe samaritean peste niște granițe deloc de neglijat. Dacă acum 2000 de ani samariteanul n-o fi fost dus la templu, îmbăiat ritualic, îmbrăcat șic și dedicat ful taim creatorului universului, azi eu mă gândesc la un samaritean cel puțin la fel de atipic.

Isus nu voia să negocieze statutul celui ce a arătat milă față de universul respingerii totale. Așa că și azi reacția sa ar fi identică. Dar cine ar fi azi ipoteticul samaritean propus de Isus? Mai mult ca sigur ar fi unul/una ce n-are cetățenie iues, ia jioburile americanilor sau cine știe, aparține comunității lgbt, un musulman/o musulmană, un extraterestru sau o extraterestră. Atunci să vezi reacția auditoriului! Cui nu i s-ar strepezi dinții, nu i s-ar întoarce stomacul pe dos și n-ar dori să se facă că plouă? Reacția firească față de noul samaritean/noua samariteană. Isus e același, preoții, la fel, leviții nu s-au schimbat. Eu cu cine mă identific?

Mi se pare ciudat că pe de o parte politrucul se identifică cu samariteanul (oare vrea să devină și el un paria?). Dar pe de altă parte continuă să-i lichideze pe samariteni. Ciudat, nu? Evident, indiferent de ce cred și fac politrucii, agresivitatea la adresa celor percepuți ca fiind scursurile societății nu o să ducă la eliminarea (a se citi convertirea) sau transformarea acestora după chipul și asemănarea politrucilor. Simptomatică este abordarea lui Isus. El nu se angajează în recuperarea samariteanului, ci în recuperarea co-religionarilor aflați în zona sa imediată de influență. Recuperarea lor va aduce transformarea societății. (Și aici mă întreb, oare ce ajustări ar mai avea nevoie samariteanul în cazul acesta? Își va da mâna politrucul cu samariteanul? Sau politrucul va înceta să mai fie politruc?)

Recuperarea fiului rămas acasă, după întoarcerea fiului risipitor închide cercul. Părerea de rău a preotului și levitului (și efectele sale asupra celor cu care intră în contact de acum încolo) ar duce la efectul scontat. Nu de la samariteni se va aștepta fondarea Ordinului ospitalierilor…

Care ar fi totuși soluția? Ce se poate face? Sec pe doi? Soluția ar fi să deșurubăm politrucul, să dăm liber la partid, politrucii să-și pună pe umăr bocceluța risipitorului/samariteanului (risipitoarei/samaritencei). Atenție: în nici un caz nu trebuie lichidați risipitorii/risipitoarele, samaritenii/samaritencele. Am rămâne cu politrucii blocați într-o continuă infailibilitate. În orice domeniu.

Conflictul dintre generații…


Nu a existat așa ceva la început. Și nici nu a existat conflictul dintre bărbat și femeie. Nimeni nu s-a gîndit că Evei i-ar fi stat bine în pielea lui (S)Adam… Dar vedem un pic mai încolo că cei mici trebuie să-și țină gura sau să se descurce. Chiar și cu mai multe soții de la același socru. Cazul e documentat.

Apoi apare Iosif. E pus la locul lui de către toată lumea, mai puțin de către surori. Dar în cele din urmă se descurcă. Dar numai după ce crește mare și se realizează. Cred că era un tipar deja impus. Succesul și salvarea familiei erau girul maturității.

Ghedeon confirmă, dar cine știe cîți ani avea? David nu se lasă mai prejos. Conflictul cu frații săi, cu socrul împărat (se avea bine cu soacra?) îl alienează mai ales din cauza mass-mediei ce vine cu un feic nius declarat de cel aflat la putere. Cum să fi omorît el dușmanii cu zecile de mii? Generația în conflict cu puterea își găsește confirmarea în prietenia fiului de împărat. Intervine din nou salvarea comunității din robie, dar de acum nici David nu mai era un adolescent cu caș în traistă.

Absalom deschide din nou subiectul în ciuda susținerii inițiale ale mai-marelui armatei. Extrem de ambițios, tînărul dotat fizic îi joacă o farsă absolut mortală tatălui, dar cade în propria-i capcană. Ce păcat cu nu își încheiase juruința. O țeastă lustruită n-ar fi provocat griparea în flora autohtonă spre bucuria amatorilor de tir cu arcul. Umor negru. Ar fi fost un împărat mai bun ca David? Probabil. Dar n-ar mai fi existat un împărat cu numele Solomon și nici secesiunea nordului. Asta-i viața! Un tată permisiv? Un tată depășit? Poate un tată neatent sau neglijent. În final un tată confuz, trist și manipulat.

Un caz tipic pare să fie Isus. Germenii conflictului apar încă din copilărie. Nu e de mirare că establishmentul religios vrea să-l atragă de partea sa. Cînd nu reușește conspiră să-l compromită. Cînd nu reușește să-l compromită, conspiră să-l lichideze. Și reușește. Bătrînii îl judecă. Îl aruncă în gura gloatei manipulate. Irod îl inspectează ca pe o insectă. Pilat, un alt realizat, este intrigat. Cine știe, poate își regăsea tinerețea în felul de-a fi a galileanului. Cei 12 dispar. Unul nainte de vreme, pierde finalul. Și ce final!

Un fiu care parcă întrupează doar unele trăsături ale tatălui său din ceruri. Un altfel de fiu. Neșteptat. Necunoscut. Nerisipitor. Un fiu cum aș vrea și eu să am, unul cum ai vrea și tu să ai. Sau să fii. Inimitabil, dar în același timp atît de imitat. Nimeni n-a vorbit ca el. Nimeni n-a făcut ce a făcut el. Pentru că nimeni n-a fost ca el. El era cel ce era.

În contrast cu fiul risipitor ce-l părăsește pe tatăl, Tatăl îl părăsește pe Fiul în ultimul ceas al vieții. Dezamăgitor de trist. Și de real. Și dacă la plecare fiului risipitor îi lipsește binecuvîntarea tatălui, de data asta fiul este binecuvîntarea morții cu viață. Conflictul dintre generații se stinge în perihoreza. Deși definitorie pentru salvare, moartea nu confirmă o banală evoluție de la uman la divin, ci marchează unica metamorfoză a celui de-al doilea Adam. S-a dat startul la absorbția timpului într-o altă dimensiune numită banal, har. Generațiile pot transforma conflictul în ceva mai bun, cu alt înțeles, cu alte rezultate.

Totuși, cînd mă uit la ce a înțeles biserica din asta de-a lungul timpului cad într-o mirare, evident explicabilă, dar personal neacceptată. Aceleași argumente ce i-au ținut în frîu pe tinerii năvalnici acum 4000 de ani sunt invocate și azi. Aceleași orbecăieli logice sunt invocate pentru a menține status quo. În ciuda apelului la schimbare personală raporturile dintre generații rămîn la nivel patronatului antic. De ce? De frică. De atîtea lucruri nedemn/demn de a fi pomenite…

Și această paradigmă numită conflictul dintre generații continuă…

Prorocii prăfuite?


În ultimii 25 de ani ați auzit niște prorocii mai de Doamne-ajută? Nu prea. Din astea mai răsuflate cu căsătorii aranjate, cu hai fraților, o prorocie c-a intrat dom primar, am mai mirosit, e drept, dar mai de departe. Vreau să zic dacă cumva ați auzit niscaiva prorocii autentice, de la proroci calificați sau ne, ceva ce s-a împlinit. Ar mai fi și prorocia cu vindecarea unui diacon din biserica baptistă care a fost exilat din cauza asta. Dar nu se pune pentru că prorocia a fost personală și efectul ulterior a fost comunitar, fără legătură directă cu prorocia inițială.

În schimb avem cîteva prorocii prăfuite de… timp.

  1. România va deveni placa turnantă a credinței creștine spre est.
  2. România va deveni placa turnantă a credinței creștine spre vest

Vă mai aduceți aminte de cei doi vulturi pleșuvi din Cartea junglei? Se uitau în stînga, se uitau în dreapta, țopăiau plini de plictiseală și înțelepciune și se întrebau ce-ar mai putea să facă pe lumea asta. Nu știu de ce, dar realitatea bisericilor evanghelice române se aseamănă foarte bine cu agitația pasivă a celor două personaje de tip cobe. Vulturii nu făceau nimic pentru că așteptau să le pice un stîrv, două.

În rest, mai un scandal, mai un congres, mai un marș, mai un concert al fanfarelor reunite, mai o vizită și o nouă clădire. Am ajuns de pomină așteptînd ca și vulturii să se producă un cataclism, să avem ce mînca, ce rupe în clonțuri. Dacă stau să mă gîndesc, și evident pentru asta îmi trebuie un titanic efort intelectual, nu mai știu pe ce să pun mîna, ochii și rugăciunea.

Iertați-mi tonul negativo-absenteist, dar în ultimul timp nu se mai întîmplă nimic pe nici un front. Poate în Rusia, poate în Siria, poate în Egipt, dar la noi nici măcar de Gigi Becalli nu mai poți să te iei. În rest politică, politicieni, legi, decrete și ordonanțe de urgență. Doar nu suntem pe vremea comuniștilor. Sau fasciștilor.

Mă gîndeam acum cîteva zile la Scrisoarea deschisă a lui Iosif Țon către Patriarhul Bisericii Ortodoxe din România. Nu mă gîndesc la expeditor, nici la adresant, mă gîndeam așa, …în principiu. Scrisoarea asta, așa în principiu, miroase un pic a capitulare. Cum, nu evanghelicii vor schimba România? Nici Europa? Nici Asia? Nici lumea asta? Păi cum e cu prorociile alea? Poate mă înșel, dar dacă nu e capitulare, o fi o reorientare discretă? Baptiștii n-au reușit, carismaticii n-au reușit, să fie ortodocșii? Poate! În definitiv, cu toate defectele menționate, cu hibele pecuniare și particulare, de ce n-ar fi ortodocșii salvatorii? Și mai ales cei din România? Interesant!

Despre baptiști, da, cred că verdictul este corect. Nu s-a făcut nimic în 27 de ani. Nu se face nimic acum. Nu se va face nimic în următorii 27 de ani. Credeți că greșesc? Să vă spun de ce eu cred că nu greșesc. Sau prorocesc?

În școlile baptiste, cu foarte mici excepții, predau pastorii bisericilor baptiste. Știe toată suflarea baptistă, inclusiv pastorii cadre didactice că bisericile baptiste trec printr-o criză de acum cronică. Dacă nu credeți că se știe, citiți revista cultului, Creștinul azi.

Aici există două, probleme.

Prima:

Pe lîngă aportul didactic, în mod normal, un cadru didactic universitar ar trebui să aibă o contribuție esențială la mersul înainte a bisericii. Aceasta însă se întîmplă numai dacă aceștia au o funcție oarecare în biserică. Dacă nu, orice diacon, prezbiter sau ușier poate să le trîntească-n nas ușa bisericii spre pocăință și meditație la textul Scripturii. Nu poți tu Stan Noul Teolog să apari cu o idee nouă. Noi ce-am păzit pîn-ai apărut tu? Și atunci cadrul didactic ori se clericalizează, ori își confecționează un turn sau două de fildeș văzîndu-și de ideile lui mai aparte decît restul bisericii. De aceea între el și biserică se cască o prăpastie atît de mare că nu se mai poate trece dintr-o parte în alta. Asta nu numai din vina fildeșteanului, ci și pentru că deși cu mulți ani de studii teologice, un oarecare funcționar al bisericii îl poate trimite la plimbare în public cu lozinca dacă nu scrie în Scriptură, nu există.

A doua:

Trebuie spus că aceiași oameni ce conduc marile biserici baptiste predau și în marile școli baptiste. Ca urmare calitatea celor ce conduc destinele bisericii este identică cu calitatea celor ce conduc destinele școlilor teologice baptiste (și nu numai). Pentru că aceiași oameni ce conduc bisericile conduc și școlile se poate trage concluzia că niciodată școlile teologice nu vor produce oameni ce vor depăși calitatea acestora și a instituțiilor conduse de ei.

Concluzia logică este că ei nu vor scoate biserica din criză pentru că acești oameni nu au cum să-și depășească condiția. Ca urmare atît bisericile, cît și școlile teologice sunt captive cercului vicios din care nu pot ieși singure.

De aceea orice scoatere din mocirla crizei deja identificată se aseamănă cu eforturile (e drept, reușite) excelenței sale baron Munchausen ce s-a scos din mocirlă trăgîndu-se cu propria mînă de părul personal. Observație pe text: să nu uităm că excelența sa purta perucă… Deci? Făcînd aceleași lucruri, fără să schimbe nimic, nici școlile, nici bisericile baptiste nu vor ieși singure din criză.

În plus, calitatea absolvenților ce reușesc să termine studiile la aceste școli nu o va depăși pe cea a liderilor lor. Deci în cel mai bun caz stagnăm…

Dar iată, logica ne trage de mînecă: e normal ca baptiștii să nu facă nimic. Ei cred într-o minune. Din nimic, din piatră seacă, din inima bisericilor construite de-a lungul a douăzeci și șapte de ani, de la temelia școlilor clădite în tot acest răstimp, dintre paginile manualelor, cărților, instrumentelor, misiunilor corului local în altă biserică baptistă, din esența nunților tradiționale, a orelor frățești și a altor adunări mai mult sau mai puțin festive, iată, o minune: apare schimbarea în bine. La așa acumulare cantitativă, după cum afirma și prorocul comunist, apare un salt calitativ! Normal! Cu atîția lideri școliți pe vremea comuniștilor minunea e de bun augur. Doar că ea nu se produce. Nu de alta, dar bisericile baptiste nu cred în duhul comunismului.

Păi atunci să așteptăm o minune dumnezeiască? Da. Dar ea nu se va produce. Scepticule! De ce nu se va produce? Pentru simplu motiv că dacă avem o fabrică de pantofi și pe o parte a benzii tehnologice intră materie primă, pe partea aialaltă ies pantofi. Și atît. Dacă nu ar ieși pantofi, ar înseamna că undeva este o hibă (sau mai multe). La fel și cu bisericile și școlile. Iese ceea ce se introduce, nu altceva.

Produsul finit este în concordanță cu tehnologia și standardele. Minunea este monopolul Duhului Sfînt, dar el nu este duhul salvării de la faliment. Duhul Sfînt nu șterge praful de pe prorociile unora și altora…

Crucea sau moartea?


Crucea e prezentă pretutindeni. Chiar și în țările musulmane. O intersecție de străzi, stîlpi cu fire de curent, conducte și antene. Bărci și corăbii, vele și catarge. Avioane, mașini și mașinării. Unghiul drept e ceva matematic, poate chiar divin. El există și nu se poate face abstracție de existența lui. Și poate nu ar avea așa mare însemnătate dacă cineva, cîndva nu ar fi murit pe cruce.

Crucea lui Cristos n-a fost prea băgată în seamă. Dar a fost pomenită de însuși Cristos. Știa el ce știa… Lemnul ei este menționat în Vechiul Testament. Să nu uităm.

Apoi a apărut biserica. Cu cruce sau fără. Constantin i-a sesizat sensul, puterea și legătura. De pe norii cerului pe ascuțișul săbiilor. De la viață spre moarte sau invers. Și invers.

Oare ce știa Diavolul despre cruce? O fi fost martor al răstignirii? Cum a fost treaba cu Iuda? Dar cu Petru?

Crucea devine legală. Apoi este găsită. Furată. Recuperată. Simbolizată. Impusă. Transpusă. sfințită și sfințitoare. Hulită, eretică, arsă, înălțată, preamărită și batjocorită.

Ajunge amuletă, tipărită, dublă, simplă, ortodoxă, catolică, slavă, de Lorena sau de alte feluri. Chiar și egipteană. De la tortură și moarte la viață și veșnicie.

De la Alfa-Romeo la Real Madrid. De la biserica catedrală la unele biserici ale sectelor. De la Prusia la Wermacht. De la soldați romani la soldați naziști. Sau ruși. De la înaltul catedralei la praful demolărilor comuniste.

Crucea e o cruce. Omul e o cruce. Dumnezeu e o cruce. Ce este crucea? Crucea sunt eu. Crucea ești tu.

Universul poate fi o cruce. Existența poate fi o cruce. Moartea poate fi o cruce.

Ce alegi?

Cînd îți fluieră glonțul pe la ureche…


Să fiu sincer, nu mi-a trecut un glonț pe la ureche. Vedeam trasoarele cum vin, mă aplecam instinctiv, dar nici măcar nu cădeau prin preajmă. Era decembrie 89.

Dar rămîne expresia. Înseamnă că ai fost aproape de moarte. Sau că cineva sau ceva a ratat ținta. Glonțul a fluierat pe la ureche, dar s-a dus mai departe. Și totuși un glonț mare mi-a fluierat pe la ureche. Am aflat azi.

În noiembrie 2016 am terminat tratamentul de întreținere cu Mabthera/Retuximab. Un medicament scump, de import. L-am încasat de opt ori în chimioterapie, la interval de vreo 3 săptămîni, timp în care mă mai echilibram. Devenisem un zombi autohton, îmi căzuse aproape tot părul. Îmi pierdusem cheful de viață. Mîncarea nu mai avea gust. Mirosurile deveniseră ciudate. Auzul prea sensibil. Eram nervos și în același timp apatic. La o tentativă de a prinde tramvaiul am renunțat după mai puțin de două zeci de metri. Rămăsesem fără răsuflare…

Dar după a doua administrare a chimioterapiei s-au văzut semne de îmbunătățire, chiar dacă începusem tratamentul în stadiu IV, terminal. Mă puteam gîndi la viitor. Vorba reclamei, viitorul suna bine.

Viitorul suna bine pentru că după opt ședințe de tratament agresiv s-a trecut la cel de întreținere, o singură perfuzie la două luni. Trai nineacă pe banii soțietății care va să zică…

Și cum vă spuneam în noiembrie am terminat doi ani de întreținere, după ce comisia a aprobat tratamentul. Am fost la un control în ianuarie, și mai merg, dacă totul merge bine, în iulie. Apoi tot din șase în șase luni. Mi-am revenit. Din punct de vedere fizic nu mai pot să fac ce făceam înainte de chimio, dar e mult mai bine comparativ cu perioada din timpul chimioterapiei. Chiar dacă sunt la pensie de boală. Și acum pot fugi după tramvai, dar nu știu dacă mai merită…

Și ce aflu azi?

Aș vrea să vă spun, dacă nu ați aflat, că guvernul PSD/Alde a eliminat toate tratamentele de întreținere a bolnavilor de cancer. Cred că în cazul ăsta pot să spun fără să mint că mi-a fluierat glonțul pe la ureche! În schimb am un prieten ce mai trebuie să facă încă trei sesiuni de tratament cu Mabthera (din 6) și a fost trimis acasă de la Timișoara. S-a internat, i-au făcut  analizele, i-au dat un pat și pe cînd aștepta cuminte, a venit medicul curant ce i-a spus, spre surprinderea lui, că poate să plece acasă.

Partea cea mai nasoală nu este că lui nu i s-a administrat medicamentul ce îl ține în viață (și el e tînăr, nu ca mine…) ci că protocoalele în sine au fost eliminate, ele devenind ilegale dacă sunt efectuate. Chiar achiziționînd Mathera de la furnizor sau de pe planeta Marte, pe banii săi, pacientului nu i se poate administra medicamentul pentru că în absența protocolului administrarea sa este ilegală și medicul intră la pușcărie. Vivat națiune!!!

PSD/Alde au eliminat comisiile medicale ce decideau tratarea bolnavului în baza unui program național, dînd dreptul medicului specialist curant să administreze tratamentul, dar a eliminat și protocolul, legînd astfel medicul de mîini și condamnînd bolnavul, adică cetățeanul român la o viață de chin și probabil la moarte.

Asta ar trebui să afle pensionarii care au votat PSD/Alde la ultimele alegeri! Că doar ei sunt cei mai bolnavi. (Apropo, sunt pensionar, dar n-am votat PSD/Alde!!!) Sună cinic, dar ce face guvernul e culmea cinismului.

Și din nou, dacă mai era cazul, acest cinism al bogaților zilei confirmă o realitate tristă și arhicunoscută: suntem o țară săracă ce nu-și permite să trateze cetățeanul, ci doar să-l fure!

În concluzie, dacă mie mi-a trecut glonțul pesedist pe la ureche, unii nu au acest noroc. Mai ales cei ce ar fi trebuit să înceapă tratamentul de întreținere. Și începe exodul spre Ungaria, Austria sau alte țări.

Întrebarea este însă: de unde bani??? Îți vinzi mașina, casa, pămîntul sau mori. Iar e bine pentru cei bogați în țara asta săracă!

PS Tocmai am întrebat doctorul meu curant dacă s-au anulat toate protocoalele de întreținere. Răspunsul a fost afirmativ.

La 63 de ani


N-am avut curiozitatea și nici mama mea n-a avut ințiativa să-mi spună la ce oră m-am născut. Nici cum. M-am născut și gata.

Acum e cu totul altcumva. Le-am spus băieților noștri cam totul.

Nu țin minte să îmi fi spus cineva din familie vreodată că mă iubește. Deloc. A trebuit să deduc.

Eram tăcut, timid și slăbuț. Într-un exces de sinceritate tatăl meu ne-a spus la un moment dat că n-ar fi vrut să fiu tocmai un luptător de greco-romane, dar…

M-am mai scos cu școala. Dar și acolo n-am corespuns întrutotul așteptărilor masculine. N-am fost niciodată primul în clasă. Ar fi ajutat și stimei mele de sine? Probabil.

N-am excelat nici la sport. Dimpotrivă. Cum eram cam bolnăvicios în unii ani eram scutit la educația fizică. Cu unele mențiuni că prin clasa a 7-8-a la oră, în ciuda faptului că nu eram cel mai înalt, eu conduceam clasa la exerciții. Oare de ce?

La muzică, deși luasem ore de pian în particular, eram la fel de bun ca la educație fizică… Doar la limbi mergea mai bine. Și la citit.

La liceu ca la liceu. Am ratat la mustață legitimarea la un club de volei cu o accidentare în timpul orei de educație fizică. Dar am continuat să joc fotbal cu colegii. Singura dată cînd m-am supărat pe ei și am ieșit din poartă am marcat cinci goluri în două zeci de minute. Și?

De mirare că am trecut bacul. Mai ales la limba română. Și și mai ales la mate. Bacul a fost un miracol amestecat cu bere, fotbal și proiect de diplomă: desenarea, proiectarea și executarea unui subansamblu al unei mașini de găurit de banc cu coloană. Aveam 20 de ani.

Apoi armata la Tecuci. Rachete, stat major, marș forțat, tragere de noapte, aplicație cu tragere de luptă cu tunuri Reșița 1939. Nici o beție la activ. Fumat pînă la un pachet de Naționale pe zi. Un fel de Gauloise românești, dar mai ieftine.

Și munca la Intreprinderea de Strunguri Iosif Rangheț Arad.

Monoton, monoton, monoton.

N-am reușit să fiu aviator. Nici constructor de avioane. Pe țară la design erau două locuri la facultate. Cum eram normal, nu m-am aventurat. N-am reușit nici să fiu muncitor necalificat la sere (al 13-lea salar era cît salariile pe șase luni la fabrică), nici controlor trafic aerian, deși mi-am dorit.

Cu Gărzile patriotice mai mergeam la trageri o dată pe an, defilam de 23 august și-i dădeam onorul lui Ceaușescu. Plictisitor.

De atîta plictis nici n-am reușit să fug în străinătate, cu toate că-mi doream, dar n-am, încercat. I-am ajutat pe alții ce au reușit. Cunoscut de șeful Securității din Arad, ce-mi mai trebuia? O revoluție!

În decembrie 89 hop și eu. Și dă-i și luptă! Apoi luptă pe baricadele învățămîntului teologic britanic, așa că la 40 de ani am terminat și eu o facultate. După cum zicea Ministerul Educației nu aia care trebuia: era prea scurtă, drept urmare studiile mele au fost și n-au fost recunoscute. Așa că m-am apucat de doctorat, dar nu înainte să mă însor. Soția știe mai bine. Soția care mi-a schimbat fundamental viața. După Isus Cristos ea e cea care mă cunoaște. Mai bine ca mine.

Alt oraș, altă meserie, altă biserică, alți prieteni. Chinuitor, dar fericit.

1999: revenirea la Arad, mutarea la Ghioroc și multiplicarea băieților. Și a studiilor. Bursa tăiată cu trei ani înainte de a susține examenul de doctorat. Și totuși am absolvit. Ba chiar la scurt timp Dana a terminat facultatea în ciuda celor două sarcini și a călătoriilor la Cluj.

Apoi despărțirea de Oradea. Dulce-amară, un alt fel de sweet and sour. Un rău necesar sau așa ceva. Viața a mers înainte. Cu ce salarii? De multe ori fără. Ca prin minune.

Apoi, la 54 de ani diagnosticul ce mi-a schimbat din nou viața. Și operația la Cluj. Am supraviețuit.

Un an mai tîrziu îmi făceam noi prieteni printre atei. Ce binecuvîntare! Prietenii știu de ce… În 2010 am început blogul.

Și viață atît de condensată, de variată și de activă de parcă într-o săptămînă trăiam cît într-o lună. Curînd ceea ce se întîmplase acum două săptămîni părea de domeniul trecutului îndepărtat. Istorie!

În 2014 chimio-terapia. La sfîrșitul verii eram în viață. Am supraviețuit. Din nou. Fiecare zi merită trăită. Deplin.

Pot să mă bucur și de ceva ce nu aduce neapărat bucurie. O zi ploioasă nu e o zi urîtă. este o altă zi. E frumoasă așa cum e. O zi cu vești rele precede o zi fără vești rele. Așa că devine frumoasă.

Cînd mă uit în urmă parcă ieri eram în clasa I. Tot ieri terminam liceul și aseară mă întorceam din Anglia. Viața e scurtă. Înfiorător de scurtă. Cel puțin privită de aici. Dar merită trăită.

Cel puțin așa se vede și se simte viața la 63 de ani. Primii 63 de ani…

Recunosc, sunt vinovat!


Da, da, da! De trei ori da. Îl concurez pe Cațavencu, pe Ceaușescu dacă trebuie și spui în fața marii adunări naționale: Sunt vinovat!

Recunosc. Am incitat studenții să gîndească.

Ba în destrăbălarea mea intelectuală le-am acordat premii deținuților că gîndeau.

Ce n-am încercat?

Evident, nu chiar totul dac-am ajuns aici. Puteam face mai mult, mai repede, mai eficient.

Trebuia să gîndesc mai profund. Mai la obiect. Mai sau mai bine zis și mai și!

Așa totul se duce pe apa sîmbetei. Pe rîpă. La gheenă. Se pierde. Se neantizează.

Și cînd mă gîndesc cum a început totul… Aveam vreo cinci ani. Mă plictiseam. Și ca prin farmec, am început să întreb cu voce tare ce-o să fac după ce-o să mor. N-o să accept să mă plictisesc.

Cam devreme. Dar ce să faci, sunt doar un om. Fac și eu greșeli.

Să presupunem că presupunem?


Azi pe feisbuc a apărut postarea asta:

„Să presupunem că un bărbat și o femeie se căsătoresc conform ritului ortodox. Ea la un moment se convertește la baptism sau penticostalism și bărbatul ei nu acceptă asta și intentează divorțul. Divorțul se pronunță și ei se despart dar ea dorește să slujească lui Dumnezeu chiar și prin misionarism. Ce facem fratele meu în situația asta? Sigur că unele culturi în care va merge ca misionară s-ar putea să fie foarte împotrivitoare la starea ei civilă și astfel să nu aibe trecere dar dacă găsește o cultură care nu are o astfel de problemă și o acceptă ca misionară ce ne facem?
Este slujirea ei primită de Domnul?”

Ce se dă?

Se dă la marea presupunere una bucată femeie și una bucată bărbat. Se mai dă o căsătorie și un rit ortodox. Se mai dă o convertire, nu contează la care, baptiști sau penticostali. Tot un …cult. Se mai dă un bărbat propriu ce nu acceptă convertirea și intentează divorț. Cu toate că nu se dă tipul culturii (comunistă, musulmană sau oligofrenă), divorțul se pronunță și ei se despart. Dar se mai dă și că ea dorește să slujească lui Dumnezeu chiar și prin misionarism.

Acum intervin cu o deducție logică, deloc creștină, dar logică: dacă ea dorește să slujească lui Dumnezeu chiar ȘI prin misionarism, e clar că ea deja slujește prin altceva. Nu se spune prin ce. Nici unde, dar presupun că în țara de baștină (ce poate fi comunistă, musulmană sau oligofrenă), oricare ar fie ea. Presupun că femeia e femeie chiar dacă mai poartă pantaloni, burka, sari sau salopetă. Să fiu mai explicit, adică ce înseamnă femeie într-o astfel de societate? Coafură, studii, bătăi de la soț, cratițe, copii, sex cu d-a sila, salar mai mic comparativ cu un bărbat, mai multe îndatoriri în căsnicie, distracție ioc, relaxare între un spălat de covoare și prașitul grădinii? N-are sens c-a divorțat de ea liberalul ăla ortodox.

Ce se cere?

Se cere că ce facem cu ea fratele meu în situația asta? Deci e responsabilitatea fratelui să facă ceva cu ea. Să facă? Da, să facă! Sigur să facă!!! N-o întreabă nimeni pe ea? Nu. Nici nu îi trece prin minte s-o întrebe pe ea? Nu. De ce? Ce-s întrebători din secta cu aceiași nume? Ei vor doar să facă!

Rezolvare:

,,Sigur că unele culturi în care va merge ca misionară s-ar putea să fie foarte împotrivitoare la starea ei civilă și astfel să nu aibe trecere dar dacă găsește o cultură care nu are o astfel de problemă și o acceptă ca misionară ce ne facem?

Este slujirea ei primită de Domnul?”

Nu-i bai dacă unele culturi, la fel ca a noastră a fraților, nu-i dau trecere, că deh, a disvorțat-o bărbatu-so. Reacție de tipul pagubă-n hribi, șompinioane, pleurotus și alți bureți! Așa-i trăbă. Cine-a pus-o să ia calea străinătăților?

Dar aici la rezolvare se întoarce gîndul de parc-ar fi un aftăr sot… Dar dacă găsește o cultură care nu are o astfel de problemă și o acceptă? O cultură liberală. O cultură de-a latul voii Dumnezeului nostru. Un scandal.

Dar chinuirea ipotezei continuă și în ipotetica, presupusa rezolvare: dacă o acceptă ca misionară ce ne facem? Ei, aici e nodul gordian al credinței presupuse: ce se fac ei, dacă femeia asta acționează ca misionară? Eu aș continua, aș supralicita: ce vă faceți dacă femeia asta ce a suferit va suferi mai mult și va muri ca martiră? Bzzzz. Se aude musca. Nu pentru mult timp. Și ei își acoperiră urechile și începură să strige: Răstignește-o, răstignește-o! O femeie de care s-a divorțat, care a ajuns misionară este un scandal. Este o chestie abominabilă. S-a întors Împărăția lui Dumnezeu cu sus-un jos!

Dar asta nu e totul. Nici de data asta. De fapt, problema lor, stringentă, arzătoare, ce are nevoie de rezolvare (oare?) acum și aici este la fel de ipotetică ca și întreaga chestiune: Este slujirea ei primită de Domnul?

Vai cîtă grijă! Vai ce emoționant! Mi-au dat lacrimile. Sunt un mic crocodil. Plîng. Acum am înțeles. Acum mi-am dat seama. Ei erau preocupați de eventualitatea pierderii răsplății acestei femei. Tacing! Empatizez. Deci se recunoaște că este slujire. Ea a slujit ca misionară. Și deodată, un gînd i-a săgetat pe acești vajnici bărbați ai Domnului ca pe iudei pe cînd cuvînta Stefan: Dar dacă nu are parte de răsplată, dacă slujirea ei nu este PRIMITĂ de DOMNUL?

Păi dacă ar fi după voi, evident, dacă vă puneți o astfel de întrebare NU ESTE PRIMITĂ. În schimb am două vești pentru voi și pentru cei ca voi: o veste bună și o veste rea. Care o vreți prima?

Presupun că pe aia bună: răsplata slujirii ei, a oricui de fapt, nu este treaba voastră. Este a Domnului. Și dacă vă dați peste cap nu o să aflați ce va spune Domnul. Doar dacă nu cumva vreți să mergeți direct la el. Vestea rea: vă rătăciți pentru că nu cunoașteți Scripturile, nici pe Dumnezeu. Dumnezeu nu tratează cu ipoteze. Spre deosebire de voi, Dumnezeu nu presupune. Sau să presupun că vreți să-l informați pe el în avans, vreți să-i trimiteți o notă informativă, o hotărîre de comitet că mai-știu-eu-ce?

Vedeți c-au fost alții mai presupuși ca voi, au discutat și au decis că pe un vîrf de ac nu încape decît un înger. Asta acum cîteva sute de ani, cînd trecuseră deja alte cîteva sute de ani de cînd au murit multe martire. Chiar divorțate. Sau abandonate de familie. Să presupunem ceva? Ce?

PS Cum e aia convertire la baptism sau la penticostalism? Penticostalismul n-are baptism? Nici ortodoxismul?

Joaca de-a biserica (1): m-a făcut mama… șef de stat


Nu știu ce o fi discutat Adam cu Dumnezeu. Nici dacă l-a văzut, că mai încolo se spune că nu poți să-l vezi și să trăiești. Probabil că a discutat mai mult cu Eva. Care a discutat cu șarpele. Nici nu știm în ce limbă au discutat. Dar în fond nici nu contează. Cert este că atunci cînd a fost creat Adam a fost întronat și întronizat ca lidero maximo. Era șef de stat, de planetă și capul religiei locale și planetare. Dictatorul numero uno.

Bănuiesc că Eva se ocupa cu gătitul. Mai ales al ei. I-ar fi stat bine în piele de șarpe, dar pînă să-și dea seama de oportunitate, șarpele, tuști, a tulit-o cu sentința la spinare. Ronțăitul fructului din pomul aflat sub protecția legii – aici vedem ideea creării primului parc ocrotit de lege din lume – le-a deschis noi orizonturi și le-a închis (unii zic că doar temporar) accesul în grădina Edenului.

La acea dată (oricît de tînără sau bătrînă o fi fost ea) cuplul prezidențial era chintesența democrației, aristocrației și teocrației (sigur?): ei comandau și tot ei executau, Adam o fi fost preot și Eva preoteasă. Nu mă bag pe ordinarea ei că o să mă curentez la curentul românesc! – cel puțin. Și ei se confruntau cu această problemă dogmatică, așa că după mulți ani Dumnezeu i-a pămîntat, dar nu înainte de a se fi întîmplat pămîntarea lui Abel, după ideea fratelui său mai blăstămat, Cain.

Și așa mai departe…

Revenind pe idee ca purecul pă pisică și penele pă găină, înclin să spun că ideea cu șefia a venit pe linie semită, cumva la Babel cineva trebuia să dea o direcție. Dumnezeu iar i-a încurcat dîndu-le mai multe direcții: fără număr, fără număr! Dar în esență, omului i-a trebuit un șef. Suntem informați cîteva pagini mai la vale că modelul Avram s-a descurcat destul de bine, Dumnezeu perfecționînd produsul și denumind ulterior modelul Avram 2 sau Avraam. Bănuiesc un pic de mirare aici, că numai atunci întinzi a-ul, dar s-ar putea să mă înșel. N-ar fi prima dată…

Am sărit peste Noe, acest fabricant de nave unicat din lemn și sărim și peste Isaac, tatăl marelui șmeker și om de afaceri oportunist Iacov. Venit pe lume pe cînd tatăl său se afla la frumoasa vîrstă de 100 de ani, nu e de mirare că i-a pus numele IsAAc. De data asta s-a mirat Avraam. Aici vedem că Avraam nu este singurul lider, că mai există și alții, dar că există tranzacții financiare între liderul și tatăl tuturor credincioșilor și aceștia. Ba mai mult, aflăm cum că Melchisedec, acest preot ciudat, pentru că era în același timp și împărat al Păcii (imposibil de localizat în timp, în afară de timpul prezent – aflăm mai tîrziu), primește un bonus 10% de la Avraam sau mai bine zis, prestează una bucată binecuvîntare pentru 10% din toate cele. Încă nouă afaceri din astea și realiza 100%!

Modelul preot-împărat-zeciuială vine după un succes în bătălie. Tot în legătură cu războiul, banii și împăratul (de data asta altul, al Sodomei, simptomatic, nu?) Avraam jură luîndu-l martor pe unicul, creatorul Dumnezeu. Zic unii că prima apariție în Biblie are mare importanță!

Deci asistăm la introducerea liderșipului, a dilurilor politice, a profitului și jurămîntului în context religios, militar, financiar, demografic, etc. Avraam tratează cu liderii străini, cumpără, încheie înțelegeri, minte, profită și supraviețuiește. Dumnezeu nu-l ia la bani mărunți pentru toate astea, ci își îndeplinește angajamentul față de el. În plus, el continuă pe aceiași linie cu Isaac și Iacov, ba mai mult, fără să știe prea multe despre Dumnezeu, în Egipt, Iosif devine il capo di tutti capi. Faraon putea zice Monarhia se mua, dar Iosif adăuga înaintea lui Ludovic 14 că Leta se mua. Accentul pe a!

Fără preoți, fără lideri religioși și fără templu, evreii ajung sclavi în Egipt. Scos din ape ca după un botez sau salvat de un chivot, arcă sau ce o fi fost sicriașul ăla plutind pe Nil, Moise devine porta vocea lui Dumnezeu întru eliberarea lor. Asociat cu Aaron (o altă mirare probabil…) desemnat peste noapte preot, cei doi împart conducerea cu bătrînii și intră în conflict cu statul reprezentat de faraon. În scenă apar încă două categorii de lideri instituționali, interfața dintre statul egiptean și poporul evreu: isprăvniceii și logofeții. Sau în traducere 9 vătafii și supraveghetorii, probabil un fel de poliție a ghetoului.

Trecerea, marea evadare, ieșirea din Egipt se face printr-o revoluție sîngeroasă, cu consecințe catastrofale pentru marea putere, pentru monarhie, pentru puterile oculte și slujitorii lor. Ba mai mult, aurul, argintul și o parte din egipteni (rămășița?) îi însoțesc pe revoluționari în marșul lor cel lung spre țara promisă. Nici o aluzie la Marșul cel lung al trupelor comuniste conduse de Mao Tze-dun în China…

Cert este că în conflictul cu statul adoptiv, dar străin, doar Dumnezeu și liderul antrenat, condus, supravegheat și trimis special de el te scapă. Dumnezeu face uz de un vast arsenal și de nenumărate efecte speciale pentru a reuși. Criza de putere sau de autoritate, cum i se mai spune, se manifestă pe mai multe planuri, dar sursa autorității intangibile plasată în cer precipită evenimentele spre un deznodămînt favorabil celor mulți și asupriți, în detrimentul puterii de stat. Sau a ceea ce a mai rămas din ea.

Traversarea mării pune un obstacol între două popoare, două sisteme religioase, două sisteme sociale, două arealuri deja divizate geografic. De fapt apare o nouă paradigmă ce se va contura extrem de complex, dar nu în contradicție, în contrast cu Egiptul, ci cu noua paradigmă, cea locală, cananită. Dospit în Sinai timp de 40 de ani Moise conduce adunătura de evrei transformînd-o tot în 40 de ani în popor, în oastea Domnului, astfel că roadele țării promise devin accesibile doar după schimbarea totală a paradigmei egiptene. Nu întîmplător Canaanul nu este jefuit de niște sclavi răsculați, ci eliberat de mîna Domnului.

În acest context transformator, împlinitor al unui destin hotărît de sus, putem pune bazele ideii de lider de stat. De aici încolo ar trebui să ne întrebăm care ar fi cel mai bun mod de interacțiune între stat și popor, pentru că, după cum se vede, contrazicînd titlul, nimeni, exceptîndu-l pe faraon, nu s-a născut șef de stat.

 

Lecția Auschwitz-ului


Auschwitz, Shakespeare și Washington au fost primele nume pe care am învățat să le scriu pe litere. Pe vremea aceea Nietzsche nu intra încă pe scena preocupărilor mele. Ulterior am aflat că Oświęcim este numele polonez al localității unde au murit milioane de oameni.

Aseară scanam canalele TV în căutarea unui program interesant. Am dat peste un episod dintr-un documentar referitor la anihilarea evreilor. Nu era ceva nou. Am citit cărți. Dar în acest episod a apărut și Adolf Eichmann. Așa cum spunea unul dintre intervievații programului, și eu am aflat din presă de acest personaj și de procesul său. Deci pînă aici nimic deosebit.

Noutatea a apărut cînd intervievații documentarului au început să povestească reacția evreilor ce fuseseră victime ale lagărelor. Jumătate din populația Israelului se găsea în această postură, direct și indirect probabil. Și s-a tras concluzia că acest proces a dat posibilitatea ca suferințele acumulate și ascunse să iasă la lumină, să fie verbalizate și să-și găsească alinarea.

Deci printr-un act de justiție s-a dat posibilitatea ca cei ce suferiseră pe nedrept să simtă că li s-a făcut o reparație. Cumva, chiar dacă Eichamnn nu era Hitler sau Heydrich, era un pește mare. Aș spune chiar foarte mare. Și în ciuda imaginii sale cenușii, de anonim slujbaș al statului nazist, cîteva priviri tipice celor ce au sau au avut drept de viață și de moarte asupra semenilor lor au trădat personajul demonic.

Gîndul mi-a fugit la încercarea de a-i scoate pe hoții de vază ai poporului nostru de sub incidența justiției. Dacă la circa 20 de ani de la comiterea crimelor procesul lui Eichmann a însemnat ceva, oare ce mesaj transmite ne-culpabilizarea hoților care fac să sufere un popor întreg? Personal cred că sancționarea prin vot o dată la cîțiva ani constituie o pedeapsa prea mică pentru cei ce îi numim eronat clasa politică conducătoare. În lipsa unui concept corect de slujitor al statului pentru binele poporului/cetățenilor.

Ca urmare, este stric necesară judecarea și condamnarea celor ce au furat. Așa se va transmite un mesaj clar poporului: nu mai furați, furtul din avutul statului, a bunurilor întregului popor se sancționează. Mi se pare ciudat cum după 45 de ani de etatizare a proprietății nu am rămas cu un pic de respect față de această proprietate a tuturor. Cine e de vină? Probabil același stat condus de aceiași eronat numită clasă politică ce în 27 de ani nu a înapoiat ce a furat în 45 de ani. dar asta e altă problemă.

Revenind, dincolo de furtul banilor, al proprietăților mai mici sau mai mari, furtul intelectual, al timpului, al vieții noastre, s-a pus la cale și se desfășoară un furt al demnității. Acela al cinstei cetățeanului. Este vorba de o lustrație a hoților. Sau dacă vreți, în termeni religioși, un botez secular ce spală păcatele. Dar un botez inutil ca efect pentru că este lipsit de pocăința păcătosului. Căitu-s-a de faptele sale? Înapoiat-a el ce a furat? Căci dacă nu s-au întîmplat acestea, lecția de justiție adresată poporul român este: Furați căci veți fi iertați!

Poporul român n-are nevoie de o credință în imunitatea unora în fața justiției, nici una într-o justiție chioară ce murdărește harul dumnezeiesc. Poporul român are nevoie de o justiție dreaptă, după faptă. De ce spun asta? Pentru că în afară de judecata magistraților și a lui Dumnezeu urmează cea a istoriei. Chiar dacă prima este eludată, următoarele, dar cele mai dure, deși tributare timpului, sunt ireversibile. Nici istoria, nici Dumnezeu nu iau în calculul final purgatoriul.

Auchwitz? O posibilă lecție a istoriei. Nu cred că cineva are dubii despre cum arată justiția Domnului în cazul său…

NE-Porunca a opta: Să FURI!


Știe Dumnezeu de ce a pus porunca asta așa, mai la coadă. Era greu să fii hoț în vremurile alea. Se cam vedea ce furai că oamenii erau săraci. Era grav să furi. Trebuia să dai înapoi cu dobîndă. Dacă erai sărac și furai, deveneai și mai sărac dacă erai prins.

Bine?

Rău?

Dumnezeu știe!

Dar dacă erai bogat nu era așa grav. Nimeni nu fura o pădure ca să dea înapoi două sau patru. Mai dădea cîte unul mai înfocat în comunicarea cu aproapele foc la o holdă, dar n-o fura.

După lansarea unor perdele de fum ce au dus la epuizarea protestatarilor și la demisia unui ministru al justiției ce voia să răspundă la alte întrebări, parlamentul se pregătește să-i scape pe hoți ca nu cumva să se îmbolnăvească în închisori. Nu de alta, dar dacă să îmbolnăvesc în închisorile românești după ce viață duc ca lideri ai statului, vă dați seama că vor ajunge în spitale și aici e sigur că o să moară. După cum arată unele dintre spitalele lor. Că nu-s ale mele.

Deci arest+închisoare+spital=cimitir!

Parlamentul mai pregătește o lege ce spune că angajații statului ce fură lemnul din pădure să fie pedepsiți administrativ, nu penal. Adică cei ce fac legea vor să schimbe porunca a opta din a nu fura, în a fura. Că dacă nu sunt bani, să fure omul să nu-i moară mașina, casa, copilul cu mașina lui, și alte acareturi.

Poate n-ar fi așa bai dacă România ar avea Siberia, undeva prin centru țării și lemnul s-ar termina în cîteva sute de ani. Dar România a fost furată de bogații statului ce vor să scape alți hoți care-i vor vota peste patru ani. Și aceiași hoți de stat vor să ne facă complici mărindu-ne pensiile și salariile. Și să ne dea în cap cu salariul minim pe economie. Ca să plătim dări mai mari.

Stau și mă întreb de ce nu scăpăm o dată de chestia sta cu hoția și nu modificăm porunca a opta. Să fie ne-porunca a opta. Să fie a fura! Să ne învățăm copiii de mici să fure. Educatoarele să-i învețe pe copii noștri să fure și învățătoarele și profesorii la fel. Să primească teme de casă de genul cum să furi azi un ou ca mîine să furi un Dragnea. Pardon, bou!

Ministerul învățămîntului va elabora noi programe școlare. În curînd la admiterea în liceu va exista obligatoriu și o probă practică de furat. Bacul se va da din furt, minciună, copiat și înșelat. Proba eliminatorie să fie cu alba-neagra! La facultate o să se intre cu cele mai mari hoții, iar profii să aibă neapărat cîteva condamnări la activ din fostul regim în care era în vigoare porunca a opta nemodificată. Lui Ponta Victoraș o să-i fie decernat titlul de doctor furtis causa din partea tuturor universităților din țară, mai ales a uneia mai specială de la Oradea unde a vorbit și convorbit.

Va fi normal ca guvernul să fure voturi, alegerile să fie măsluite și deviza poliției să În slujba hoților! Va anormal să nu fie voturi furate, alegerile să nu fie măsluite și poliția să-l slujească pe cetățean.

Dacă acum mă duc în cel mai nenorocit ungher al țării și îl întreb pe copilul de cinci ani dacă e voie să fure, știe că nu e voie. Că e ceva rău. Cum de acolo, la vîrf, unde se gîndește, se dau legi, unde este hotărît destinul țării, lucrurile stau exact pe dos?

Pentru că există această ne-poruncă a opta: să furi!

Voia Domnului sau Voia domnului?


Nu demult am stat la masă cu un fost student, acum de profesie pastor. Jos pălăria. Și-a depășit condiția. Din una-ntr-alta am ajuns și la ce face, cum face ce face. Mi-a istorisit că învățase meseria de la un pastor hîrșit prin biserici. Nu mergea așa cum își închipuise el. Fusese pastor asistent și acum rolurile se inversaseră. Seniorul era ajutor, fiind deja în floarea senectuții. Era de mare ajutor. Cînd lucrurile luau o turnură greșită el se adresa bisericii de parcă era vocea lui Dumnezeu din ceruri. Nu se putea altcumva. Trebuia să se facă voia Domnului. Dacă nu cumva era Voia domnului…

În DEX găsim diverse definiții destul de asemănătoare. De exemplu:  MANIPULÁ vb. tr. 1. a mânui, a manevra. 2. a antrena, prin mijloace de influențare psihică, un grup uman, o comunitate sau o masă de oameni la acțiuni al căror scop aparține unei voințe străine de interesele lor; a influența opinia publică prin mass-media sau prin alte metode persuasive. (< fr. manipuler)

E greu să fac voia Domnului? Probabil. Dar cred este foarte important să cunosc sau să discern voia Domnului. Nu te poți pune cu legislativul, dar nu poți neglija nici executivul.

Vrînd-nevrînd în zboară gîndul la Mica. La Ilie și la Elisei. Ba chiar la Isus și la pildele sale. La farisei și farisei. Și mă duce gîndul la prorocii la comanda unora mai zeloși. Dar mai falși. La lingușelile altora. Unsul Domnului trebuie uns sau trebuie lins? În caz că are părul lins sau dat cu briantină nu mă bag.

Dar cum stăm cu ideea că orice verset din Scriptură poate fi folosit să îndreptăm un om sau să salvăm o viață? E altceva? Sau e doar un calambur?

Și o ultimă observație. Cine sau ce mă poate vaccina împotriva manipulării de orice fel? Probabil că nimeni. De cele mai multe ori nu pot verifica totul. Nu am acces la informația originală. Dar dacă sunt în gardă sau dacă vreau să fiu în gardă, pot discerne între voia Domnului și Voia domnului. Indiferent care ar fi el sau ea. Sau cine sunt eu.

Interesul poartă fesul… soldatului american


Se spune că interesul poartă fesul. Adică fesul (în speță cel turcesc la origine) merge unde îl duce interesul lui Ali. Normal că interesele te pun în mișcare. Cam așa se întîmplă pretutindeni. Chiar în America. Dar nu mulți dintre noi știu că în urmă cu destui de mulți ani, saudiții (și nu numai) au fost invitați să investească în America. Și au făcut-o. Faptul că CNN este acum patronată de un prinț saudit musulman este doar vîrful aisbergului.

Ca urmare, atunci cînd Trump a lansat ideea Let’s make America great again! și lozinca America First, America First! eforturile americanilor, fie ei de stînga, dar mai ales de dreapta, și banii ce decurg de aici se îndreaptă spre investitorii ce dețin economia americană.

Apărarea intereselor americane nu mai este NUMAI apărarea intereselor americane. Este apărarea intereselor financiare americane care nu sunt 100% americane.

În mod ironic, atunci cînd soldații americani mor, sîngele lor vărsat pe cîmpuri de luptă străine pompează bani în buzunarele investitorilor, inclusiv în cele ale investitorilor musulmani din alte țări.

Iată de ce un război mondial va fi mult mai complicat, iată de ce o nouă cursă a înarmării trebuie văzută printr-o nouă prismă și iată de ce apărarea gliei, a nevoilor și a neamului nu mai este ce era odinioară.

Poeții nu o mai cîntă, tipografiile nu mai tipăresc efluvii patriotice. banii se fac altcumva, altundeva, de altcineva. Și în ciuda idealismului uman, banii pun lumea în mișcare.

Ni s-a promis liberă circulație, economie de piață și libertatea cuvîntului. Oare nu asta am cerut și noi? Dar ce se ascunde în spatele ei numai Dumnezeu și Satana știu mai bine… Primul pentru că ne arată adevărul și al doilea pentru că ni-l ascunde. Dar fiecare dintre ei cunosc ADEVĂRUL.

Întrebarea nu este ce facem noi să îndreptăm situația, ci ce facem noi cu Adevărul?

A presa sau a nu presa, aceasta este întrebarea!


Nu numai Șecspir și-a dat seama că cea mai importantă cestiune se află în spatele răspunsului la întrebarea A fi sau a nu fi? Este vorba despre un adevăr ce a răzbătut la noi încă de la începuturile omenirii. Biblia începe cu a fi și se termină cu un nou a fi. Dar veți întreba de ce am ajustat această întrebare esențială atît pentru viață, cît și pentru moarte.

În primul rînd trebuie să menționez că nu mi-a prea păsat de alegerile din Usa. Nu puteam să le influențez ca Rusia, nici să-l pup undeva pe proaspătul ale, că nu mă cheamă Farrage, și chiar dacă m-ar chema, nu m-aș duce… Ce păcat că nu mai există grupul Divertis, nici altul ca el ca să ne mai descrețească frunțile cu alegerile astea de pretutindeni…

În aceiași direcție aș mai spune că în mod natural este mult mai ușor să faci mișto de noul președinte al Americii, din atît multe motive, decît de nealeasa nepreședintă a aceiași Americă, fostă first lady a unui președinte ce fuma trabuc, nu făcea sex cu o altă lady ascunsă sub birou pe cînd stătea de vorbă cu ambasadorul japonez, în urmă cu ceva timp. Pe ea poți doar s-o cotoronțezi, s-o devilești sau să spui că-i vîndută unora sau altora, ca cei mai mulți indivizi ce au făcut politică.

În al doilea rînd aș mai spune că aș vrea să rămîn prieten și cu susținătorii și cu contriștii actualului președinte al Usa.

Deci ce de a am spus asemenea unui Hamlet post-post-modernist că întrebarea este A presa sau a nu presa? Pentru că am trăit cea mai mare parte a vieții mele într-un sistem politic ce critica toate sistemele de dreapta. Ele erau vinovate (printre multe altele) de încălcarea libertății presei. Adică unele ziare erau închise de guvern. Unele posturi de radio erau suspendate de guvern. Poate și unele de televiziune, dar pe vremea aia nu existau… Și erau închiși cei ce spuneau sau scriau ceva împotriva guvernului. În esență guvernul avea totdeauna dreptate sau guvernul era perfect și nu puteai, nu aveau de ce și în cele din urmă nu aveau dreptul să-l critici.

De aceea meritai să ți se închidă gura.

În cărțile de istorie, în media comunistă era înfierată încălcarea libertății de exprimare. Dar același stat comunist, prin Constituția sa spunea că toată lumea are dreptul la libertatea de a se exprima, dar organizat și niciodată împotriva statului proletarilor și țăranilor pe care noi toți îl reprezentam. Dacă ziceai ceva contra era o contradicție în termeni, o nebunie ce trebuia evitată. De aceea exista presa centrală, telejurnalul de la București, conducere centralizată și control central. Cuceririle clasei proletare trebuiau protejate prin instaurarea dictaturii proletare prorocită de Marx, susținută de Engels, pusă în operă de Lenin, dusă la apogeu de Stalin, adaptată la România de Dej și personalizată de Ceaușescu.

Ca urmare presa se afla sub controlul absolut al statului comunist, de fapt al Partidului Comunist și a organelor abilitate pentru așa ceva. În ciuda declarației prin care se recunoștea desființarea cenzurii, prin aceasta recunoscîndu-se implicit existența de facto a cenzurii, cenzura nu a dispărut, doar s-a transformat. Producerea ziariștilor și a oamenilor de presă a devenit monopolul Academiei Ștefan Gheorghiu, pseudo-facultate de cadre a PCR. Nu ajungeai ziarist dacă nu îndeplineai anumite condiții. Îndeplinind condițiile și ajungînd ziarist plătit de stat era clar că nu vei scrie împotriva celui ce îți dădea salariul. Se presupunea că nu vei mușca mîna care te hrănește. Că nu ești cîine.

Nu vreau să continui cu ce s-a întîmplat în România după 89. Vreau să continui cu ce se întîmplă acum în Usa cu urecherea anumitor agenții și publicații de președenția Usa.

În mod normal, presa ar trebui să se solidarizeze cu urecheații.

Apoi pe un alt registru, dăm de clasica sliperry slope. Lecția sovietică, și nu numai, ne spune că mîine lupul se va lua de alți urecheați: Nu zaieț, nu pagadi! După lichidarea dușmanilor poporului la revoluție poliția politică din URSS avea plan de arestați, justiția avea plan de condamnați și călăii de executați. După lichidarea tuturor nearienilor naziștii n-au supraviețuit destul de mult ca să se confrunte cu problema arienilor ne-destul de blonzi și ne-cu ochi albaștri. Ghinion. Inamicii lor nu au ținut cont că naziștii neaoși erau doar blonzi cu ochi albaștri și i-au lichidat și pe cei ce nu corespundeau legilor purității ariene.

Și în final, la o măsură arbitrară bazată pe o apreciere subiectivă, a unui așa-zis cel mai puternic om al planetei, cine va interveni ca să îndrepte lucrurile? Totuși nu mi-am pierdut speranța că America, supranumită bastionul libertății va duce lipsă de suficienți eroi ca să nu mai fie reinstituite vremurile unui McArthur globalizat de astă dată.

Oare de ce nu unii dintre noi sunt de acord cu politica lui Putin de a pune pumnul în gura presei, dar tindem să aprobăm același tip de practică în America numită pe nedrept creștină. Oare Putin e mai puțin creștin cînd este comparat cu președintele Usa? Mai păcătos? Care ar fi criteriile?

A presa sau a nu presa nu este în sine o problemă în România. Ne-am obișnuit să ne hrănim conștiința cu un anumit tip de presă, nu cu adevăr. Este al nostru, și de aceea ne place, îl susținem, îi facem mincinoși și deci păcătoși, pe cei ce nu-l acceptă. Presa adevărului unic este un mare păcat. Nu de dragul libertății cuvîntului, ci de dragul libertății Cuvîntului. Simptomatică a fost reacția apostolilor ce-i spuneau lui Isus prin vocea lui Ioan:

– „Învăţătorule, noi am văzut pe un om scoţând draci în Numele Tău şi l-am oprit, pentru că nu merge după noi.

– Nu-l opriţi, i-a răspuns Isus, fiindcă cine nu este împotriva voastră este pentru voi.

 

Interesant. Creștinește. Ne-politicește. Dumnezeiește. Acesta-i răspunsul!