Mai este biserica Biserică? (3)


sursa:http://02varvara.wordpress.com/tag/robert-taft-sj/

O gândire după placul lui Dumnezeu spune că albul e alb, negru, negru. Minciuna este minciună, iar adevărul este adevăr. Dar am observat că unii pretind că minciuna este adevăr. Mai specific de exemplu, minciunilor spuse de la amvon li s-ar da, chipurile, girul lui Dumnezeu, prin marile lozinci atîrnate deasupra amvonului: ,,Aici este Dumnezeu.” Adică Dumnezeu ce este prezent vorbește prin gura celui ce predică. Uneori da, uneori nu. Sau pur și simplu prin lozinca ce învăluie totul în ceață și îți paralizează voința: Dumnezeu este dragoste, scrisă cu litere aurite de un metru. Nu poți să te gîndești că sub așa mari și aurite adevăruri (oare?) s-ar putea gîndi, spune, susține o minciună.

Prima minciună oarecum nevinovată în biserică am auzit-o pe vremea lui Ceaușescu. Soția celui ce a spus-o a exclamat ceva de genul: Mama mia! Să minți de la amvon… Dar minciuna era motivată politic. Adică era o minciună în sensul bun al cuvîntului.

Apare un pericol: dacă minți o dată, poți să minți și a doua oară și apoi poți… să minți. Nu mai ții minte. Dar de mințit se minte cu folos, nu de amorul artei.

Aici intervine adrenalina, serotonina sau altfel spus pe înțelesul tuturor, interesul, setea de putere sau faimă.

Un caz intesant este prezentat în VT. Moise ce acceptase cu chiu și vai să se reîntoarcă în Egipt pentru a colabora cu Dumnezeu la eliberarea evreilor. Conducea poporul fără să-i placă ceea ce făcea. Era foarte obositor și stresant. Se certa când cu poporul, cînd cu Dumnezeu. Dar unii-l invidiau că era în centrul atenției. Voiau să-i ia locul.

Indiferent dacă Moise avea sau nu mandat divin pentru ceea ce făcea, ceea ce făcea era spre binele poporului: scotea poporul din Egipt. Moise nu lupta pentru putere, faimă sau bani. Făcea ceva și făcea destul de bine. Cei ce-i contestau poziția nu contestau politica sa, direcția în care se deplasa poporul. Ei doreau doar să fie în față. În primul rînd. În atenția tuturor. Să facă ce făcea Moise. Simplu, ei doreau să acapareze puterea. Sau dacă o punem în termeni mai spirituali, voiau să fie mai aproape de Dumnezeu. Tot o minciună. Dumnezeu nu înghite gălușca.

Dumnezeu rezolvă criza rapid făcîndu-i pe uzurpatori să dispară. Se poate observa cum unii vor să intre într-un rol anume motivați de cît de bine li s-ar potrivi rolul. La UBEO sosise un personaj din străinătate, cu doctoratul tocmai luat. Ne mărturisi între 8 ochi ce bine i s-ar potrivi poziția de… Doar că era ocupată de altcineva.

Cea de-a doua situație, oarecum similară a avut loc într-o biserică unde urma confirmarea prin vot a pastorilor. Nu cred că cineva avea de gînd să folosescă cădelnițe cu foc străin, dar ca lucrurile să nu intre în zona gri, unul dintre păstori predică despre incidentul cu Core, Datam și Abiram. Ridicînd tonul amenințător el a avertizat frățietatea să nu cumva să…  Cu alte cuvinte aveți grijă ce veți vota că după aia tot noi o să avem grijă de voi. Grijă? Ce minciună!

O a treia situația a apărut cînd un conducător de biserică contestat a întors pe dos logica, cuvîntul Domnului și cuvîntul lui de om de onoare pentru a-și atinge țelul propus. Nu contează care. Ar putea fi doar schimbarea becurilor cu neoane verzi… Ca să-și atingă obictivul minte, înșală, lingușește, transformînd minciuna în adevăr și adevărul în minciună. Ceva ce era simplu devenise adevărul lui personal și acum îl implementa în comunitate. Semăna cu milițianul ce dădea testul cu cubulețe, cilindrași și piramiduțe. Cum triunghiul nu încăpea unde voia el, îi administră un ciocan. Forța logicii!

Exemplele de mai-sus ilustrează o practică relativ comună diriguitorilor de adunări dintre cele mai diverse.  Puterea le dă senzația că minciuna sau adevărul ce-l rostesc capătă sens de adevăr unic, absolut. Și ne mai supărăm pe papa de la Roma ce rostește adevăruri doctrinare ex catedra…

Liderii ce fac rău în numele mandatului divin abuzează de statutul lor. Mai grav este că de cele mai multe ori poporul le acoperă și le justifică faptele netrebnice. Ca urmare adevărul este siluit și devine minciună sau minciuna se transformă în adevăr dereglînd sistemul de valori instituit de Dumnezeu. Atunci îți pui întrebarea: Mai este biserica Biserică? De aici pînă la o gîndire paranoică nu e decît un pas, de cele mai multe ori făcut de cei din jurul tău, astfel că ajungi să te întrebi (culmea!) dacă ești sau nu anormal. Să înnebunești, nu alta!

Ce facem cu monştri?


În urmă  cu ceva timp Rene Descartes afirma în împrejurări care îmi scapă că „Somnul raţiunii naşte monştri”. Francisco Goya a pictat un tablou care exemplifică de minune această constatare lucidă a filosofului francez. Nu aş vrea să analizez compoziţia maestrului, dar dincolo de puţina sa imaginaţie şi de culorile sumbre, vreau să atrag atenţia la altceva. Sunt de acord cu afirmaţia şi cred că doar un orb sau un om anormal ar putea susţine contrariul, că somnul raţiunii produce ceva extraordinar de frumos şi de bun.

Expresia lui Descartes a fost preluată de-a lungul timpului dar nu aş vrea să intru într-o polemică cu cei care susţin raţiunea în detrimentul credinţei sau invers. E clar că dacă cineva nu uzează de judecată, de raţiune, şi persistă pe această cale, va avea de a face cu ceva abominabil.

Indiferent de domeniu. Am văzut asta mai ales în politică şi religie. De ce aici? Pentru că în ambele domenii este vorba de putere. Indiferent de ce religie era vorba, chiar şi de pacificul budism, atunci cînd raţiunea a aţipit, au existat sute de mii de victime. În ceea ce priveşte politica nu pomenesc decît două exemple: comunismul şi fascismul. Ambele au făcut milioane de victime. Aceste victime i-au făcut pe unii oameni să îşi dea seama că trebuie să existe nişte organisme superioare, suprastatale şi suprareligioase pentru ca raţiunea să nu mai doarmă atît de mult încît omenirea să fie nevoită să numere milioane de morţi.

Dar dincolo de acesta aş încerca o abordare într-o direcţie nouă: constatăm că raţiunea a adormit, constatăm că avem de-a face cu nişte monştri, se pune întrebarea: „Ce e de făcut?”

1. Putem dormi mai departe, n-avem ce face, destinul, soarta este implacabilă. Plătim pentru că am aţipit în post aidoma santinelei ce se lasă gîtuită de un duşman tăcut.

2. Ne trezim şi luptăm, pentru că este în joc nu numai viaţa noastră şi a familiilor noastre, ci viaţa prietenilor la care ţinem, valorile şi principiile care, vrînd-nevrînd, ne definesc.

Mă întreb de ce nu au tăcut, de exemplu, cei ce au făcut posibilă apariţia cărţii „Răscumpărarea memoriei”. E drept că unii vor un recurs la Răscumpărarea memoriei. Cred că au tot dreptul să recurgă la ea! Ba chiar să înveţe limba română la bătrîneţe.

Mă întreb cînd în bisericile noastre baptiste şi penticostale vor începe să se trezească cei care nu văd adevărul, cei ce sunt victimele unora care afişează minciuna şi o preamăresc în numele lui Isus Cristos. Oare de ce o fi zis Fiul lui Dumnezeu „Eu sunt Calea, Adevărul şi Viaţa”? Nu putea să spună pentru liniştirea cugetelor tuturor „Eu sunt o cale, un adevăr şi o viaţă?” sau poate „Eu nu sunt Adevărul, ei sunt?” Nu era mai simplu să doarmă ca şi ucenicii în ceasul din urmă?

Dacă somnul raţiunii naşte monştri, oare ce s-ar fi întîmplat dacă Isus în loc să se roage ar fi aţipit şi el? Dar pînă la urmă învierea lui Mesia a demonstrat că monstru cel mare a fost înfrînt. Perfect! Cum rămîne însă cu monstruleţii care au mai rămas pe lîngă noi?