Maturitate… precoce


sursa:http://strangeline.net/2013/01/celebrity-male-women/

În primul rînd, și fără demonstrație, nu există maturitate precoce. De ce?

Eram mic cînd tata mi-a spus că Alexandru Macedon cucerise lumea la 30 de ani. Mai aveam timp, dar eram incitat de faptul că și eu îi purtam numele. Apoi am citit povestiri de război cu copii. E drept că erau puțini copii care făcuseră mari isprăvi în războaie. Războaiele erau duse de oamenii mari.

Duminică am revăzut un film de prin anii 50: Cheia. Sofia Loren era tînără (24 de ani), dar bărbații din viața ei aveau peste 40 de ani și se luptau că moartea. Supraviețuirea era un scop în sine. Eroii erau maturi. Nu puteai trimite un remorcher la 200 de mile de țărm, pentru a recupera un vas de transport incendiat într-o zonă în care pîndeau submarinele germane, cu un echipaj format din copii. Se murea. Cam toți eroii și eroinele filmelor de atunci erau oameni maturi, dacă nu era filme pentru copii. Explicația? Nu puteai ajunge să supraviețuiești decît după un anumit timp, după ce te maturizai. Trebuia să acționezi într-un anume fel pentru a fi bun, a conduce, a ști ceva.

Cîteva exemple: Platon, Socrate, Confucius, toți marii filozofi ai antichității au gîndit în timp, au avut nevoie de mult timp să devină celebri. De aceea nu este importantă viața lor pe cînd erau copii. Un alt exemplu se referă la împărații romani. Sigurii împărați celebri și tineri sunt cei ce au fost propulsați de rude și au făcut cele mai mari nebunii: Caligula 25, Nero 17.

Treburile politice ale vremii erau marcate de evenimente sîngeroase în care copii erau lichidați, rareori reușind să supraviețuiască rudelor însetate de putere sau vecinilor dușmani. Trebuia să fii mare, să călărești, să te bați, să fii șiret, să înșeli, să fii dur. Nu prea ține astea de domeniul copilăriei. Cam la fel era chiar și în secolul trecut: Lenin, Hitler, Stalin, Mao, Dej, Ceaușescu și mulți alții, n-au ajuns la putere că erau tineri dotați, capabili, minunați. Dimpotrivă, pînă pe la 40 de ani au învățat și au concurat cu alții pentru a-și pune ideile, ambiția la lucru.

Acum lucrurile stau altcumva. Fotbalul, tenisul, dansul și cîntatul, ba chiar și informatica au devenit platforma de afirmare a tinerilor. Dar nu asta e regula. E normal dacă ai talent să fii prețuit, dar e normal ca talentul să țină loc de maturitate? Poți deveni faimos prin ceea ce faci, dar te poți descurca singur? Faci față solicitărilor emoționale ale vieții? Cîte operații estetice a avut Michael Jackson? Cum au ajuns la tribunal Britney Spears, Paris Hilton, și alte vedete certate cu etica, ca să nu spunem cu morala sau moravurile?

Tom și Jerry sunt celebrii, dar nu au devenit celebri cînd erau copii. Nu de alta dar nu s-ar fi făcut la 50 de ani de la lansarea primului lor film varianta Tom și Jerry kids. Oare cum ar fi fost lumea cu Lenin și Stalin kids? Hitler kid? Știu, există varianta Kim Ir Sen kid, dar uitați-vă la rezultat: cine emigrează în Coreea de Nord să-l imite pe iubitul conducător? Și chiar dacă ar vrea să-l imite, cine i-ar da voie, Kim Jong Il?

Succesul poate fi precoce, dar oare este și maturitatea? În lipsa succesului, maturitatea ține de cald, îți ajută să supraviețuiești cu succes. Banal? Poate. Real? În mod sigur. În lipsă de exemple mai bune urmăriți cîteva filmulețe de pe net cu fails.

A două zi…


De obicei scriitorii, fie ei anonimi sau nu, după un mare eveniment încep cu catastrofa, normalul sau anormalul în formă continuată dinaintea zilei ce a marcat un eveniment total neobișnuit. A doua zi de după Hiroșima, a doua zi după capitulare, a doua zi după naționalizare, după moartea lui Stalin sau după dispariția URSS. La noi, nu țin minte ceva neobișnuit în afară de moartea cuplului Ceaușescu. A fost o zi obișnuită. Se trăgea în continuare, semn că încă nu luase puterea cine trebuia sau că nu s-a înțeles ce trebuia… În final am înțeles cu toții. De obicei după ce trece euforia primei zile te dumirești ce s-a întîmplat. De aia nu e bine să reacționezi la cald.

Cam toată lumea bună în ale scrisului s-a apucat de ziua națională. Eu nu. Am așteptat a doua zi. Dacă de 1 Decembrie totul era frumos, dacă Ponta a dat mîna cu Băsescu la începutul paradei militare, a doua zi s-a intrat în normal. Dacă în prima zi vedeam și auzeam numai români fericiți (bine că nu ne-au arătat unguri nefericiți…), a doua zi totul a reintrat în normal. S-a dus fasolea cu cîrnați, vinu sau țuica la pahar de plastic, îmbulzeala la pe gratis și am reintrat în normal: e aceiași melodie. Taxe-taxe, amenzi-amenzi, accize-accize! Nu în fiecare zi e 1 Decembrie!

Azi e 2 decembrie, o zi ca atîtea altele. O zi normală cu accidente de circulație, cu accidente de muncă, cu șpăgi mai grase sau mai slabe, cu țepe mai mici sau mai mari (depinde de cine și cui le dă), cu pacienți morți în spitale, cu șoareci găsiți în pîine și cu oameni bătuți de jandarmi și poliție. Aceleași hoții cu hoți neprinși, aceleași politici cu politicieni corupți, măcăitori și păunoși.

M-am sculat a doua zi la fel de motivat ca în 1 Decembrie ca să constat că statul, acel tip de organizare al societății imaginat pentru întrajutorarea cetățenilor ne-a tras o paradă de 1 milion de euro. S-a repetat poate o săptămînă, s-a consumat într- oră. Deci s-a energizat parada pentru mîngîierea euului lor. Mai bine nici că se putea!

În același timp românii sunt considerați în Marea Britanie un fel de evrei ca pe vremea lui Adolf Hitler în Germania. Mă întreb ce ar putea face guvernanții noștri în acest sens. Păi nu vor face nimic, că altfel nu mai rămîne nimeni acasă. Cine o să mai muncească pentru ei?

Dar poate am putea face noi ceva. De exemplu am putea să le amintim autorităților britanice, executivului și legislativului, că închisorile din Marea Britanie nu s-au construit pentru români. Dacă ar fi fost așa toate clădirile ar fi avut mai puțin de 25 de ani, nu? Apoi cînd am mers săptămînă de săptămînă la una din închisorile majestății sale regina Elisabeta II în 1992-1994, printre cei pe care i-am vizitat nu se găsea nici un român!

Am dat de o chestie faină pe net, un flashmob în Spania. Oare cît ar costa să plătească statul așa ceva? Un flashmob românesc în Spania, Italia, Franța UK să vadă că nu toți ne îndeletnicim cu furtul, excrocarea sistemului de asistență socială și trafic de carne vie minoră sau majoră. Cred că ar fi o reclamă bună.

Cine știe, poate apare soarele și pe strada noastră… barem a doua zi!