Nostalgia comunismului autohton (1)


Imediat după decembrie 89 comunismul a fost înlocuit cu o variantă soft. Era un capitalism cu apucături comuniste. FSN-ul era doar PCR (pentru cine nu știe Partidul Comunist Român) ce avea la conducere linia a doua a PCR. Liderii mascați sau marginalizați s-au răzbunat și au venit la putere. Atunci opoziția striga Moarte comunismului! Atunci visam la o altfel de Românie. Mai vestică, mai rațională, mai aproape de ceva ce ne închipuiserăm în toți acei ani în care se vorbea în șoaptă, se urmărea televiziunea vecinilor, se asculta Europa Liberă pe ascuns și în care chiar și URSS-ul se schimbase.

Dar după ce FSN-ul s-a transformat și urmașii săi au căzut de la putere, nevoia reformelor pe pîine a adus în sufletul poporului român nostalgia comunismului. Cei trecuți de 45 de ani în 89 și-au văzut fabricile, unitățile de producție (cum erau numite de comuniști), locul de muncă desființat și au luat contact cu una dintre realitățile negative ale lumii capitaliste: șomajul.

Nici privatizarea, o altă realitate capitalistă nu a fost privit cu ochi buni, mai ales de către autoritățile foste comuniste. La intersecția celor două mari curente, cel capitalist și cel comunist, a stat privatizarea de tip mafiot, a comuniștilor mascați în întreprinzători, apariția milionarilor (miliardarilor datorită inflației galopante) de carton și risipirea averii naționale prin furt combinat cu vînzarea pe piețele din Iugoslavia, Turcia, Ungaria a tot ce se putea sustrage din fosta economie socialistă pentru a obține valută forte și bunuri de larg consum.

Sărăcirea populației, desființarea producției agricole centralizate, cît și existența unor mișcări sociale corelate cu tulburări politice (venirea minerilor în București) și lipsa progreselor din societatea românească ce cocheta propagandistic cînd cu modelul suedez, cînd cu cel japonez sau cu oricare model dădea bine unui partid sau altul au dus la apariția unui fenomen normal ce ține nu numai de condițiile de trai din perioada comunistă, ci și de faptul că nostalgicii erau tineri fără probleme în ceea ce PCR numea Epoca Ceaușescu, sau marșul socialismului biruitor la orașe și sate pentru a ajunge la visul de aur al întregii omeniri, comunismul. Dacă vreți un alt fel de Reich de 1000 de ani a lui Adolf Hitler.

În acest context (succint prezentat) ar trebui analizată epoca Ceaușescu. Nostalgia comunismului nu este determinată de un crez politic, de o voință manifestă în vreo direcție anume, ci ea este o reamintire a vremurilor bune de demult, o epocă de aur care, chiar dacă n-a fost de aur de fapt, înmagazinează amintiri, evenimente, întîmplări și trăiri ce la vremea respectivă au marcat indelitibil conștiințele milionelor de români, majoritatea dintre ei pensionari azi, ce încă constituie o masă bună de manevră în anii electorali.

Dar oare n-a făcut nimic bun Ceaușescu sau de fapt ce a făcut Ceaușescu? De ce a rămas el un personaj pozitiv în ciuda anilor de lipsuri, propagandă, minciuni și vise năruite a acestui popor? În cele ce urmează voi încerca să aduc cîteva argumente în favoarea realizărilor pozitive ale regimului comunist din perioada ceaușistă. Cum această postare nu este una strict academică, s-ar putea ca unele dintre argumente să nu fie cantonate în limita 1965-1989. Motivez această derogare prin existența unei epoci pre-ceaușiste, atunci cînd Gheorghe Gheorghiu-Dej încerca desprinderea de URSS.

Ceaușescu a declanșat sentimentul național ce era pînă la o anumită dată ținut în frîu de așa-zisul internaționalism proletar, de fapt supunerea față de Moscova, centrul de unde se coordona mișcarea anti-capitalistă din lume. România Mare fiind caracterizată încă dinainte de Cel De-al Doilea Război Mondial ca fiind o închisoare a națiunilor, nu e de mirare că în PCR erau bine văzuți cei de altă etnie, ce fuseseră oprimați de regimul burghezo-moșieresc (denumire clișeu dată de comuniști altor guvernări). Pentru cîntece patriotice vechi Pui de lei, Pe-al nostru steag, Trei culori, primeai ani grei de temniță în perioada lui Dej. Filmele cu caracter național, patriotic, cu subiecte istorice cum ar fi Dacii, Columna, Mihai Viteazul, Ciprian Porumbescu, etc au reînviat spiritul național ce fusese înăbușit timp de două decenii. Literatura a prins viață tot în această direcție, ba s-au tradus nenumărate autori din literatura universală, autorii sovietici și cei români proletcultiști fiind trași pe linie moartă. Muzica lui George Enescu a început să fie din nou admisă la radio cu toate că încă postul de radio Europa Liberă își începea emisiunea cu Rapsodia română.

Și-au încetat activitatea ARLUS (Asociația Română pentru strângerea Legăturilor cu Uniunea Sovietică, o asociație al cărei scop declarat era cunoașterea reciprocă și promovarea legăturilor de prietenie dintre România și URSS.) Eroii sovietici au fost înlocuiți cu eroi autohtoni, poporul, marele personaj anonim a început să fie punctat de eroi personali, astfel că identificarea omul de rînd cu aceștia a dus la promovarea intrinsecă a idealurilor pînă atunci înăbușite: eroismul nostru nu al lor, simțul nostru al umorului, integritatea noastră morală, jertfa și inteligența noastră.

Combinată cu ieșirea trupelor sovietice de ocupație, din perioada Dej, eliberarea deținuților politici din 1964, acest reviriment al patriotismului s-a împletit fericit cu noua direcție a politicii economice a PCR spre dezvoltare și consum. În acea perioadă România avea indicele de dezvoltare de 17,2%, al doilea din lume după Taiwan. Mărfuri de larg consum au ajuns să umple magazinele, iar achiziționarea lor în rate devenise politică de stat.

Împreună cu producția primelor autoturisme, dezvoltarea rețelelor turistice interne și a stațiunilor balneo-climaterice a dus la dezvoltarea unei percepții pozitive despre societatea socialistă. În ciuda confiscării celei mai mari părți a terenurilor agricole și trecerea terenurilor, intreprinderilor, magazinelor, în general a tuturor mijloacelor de producție (un alt clișeu comunist) în proprietatea statului, adică a înființării proprietății socialiste, oamenii muncii (un alt clișeu comunist, o sintagmă nouă pentru sclavii statului) se puteau bucura de o economie programată centralizat de stat, ceea ce elimina stresul luptei pentru piețe de desfacere, economia de piață fiind considerată un model capitalist perimat și ineficient pentru că se baza doar pe profit.

Cluburi mucitorești, școlarizare pentru toți copiii, școlarizare serală pentru avangarda PCR ce avusese o origine sănătoasă (adică origine socială foarte modestă, preferabil fără studii sau studii inferioare), accesul asigurat pe bază de concurs în învățămîntul superior cu angajarea imediată într-un post garantat de stat, cît și asigurarea unei locuințe din fondul de stat (a luat startul construcția de blocuri în orașe), deschiderea numeroaselor șantiere pentru construcția de obiective industriale, dorința de a îmbunătății și oferii muncitorilor și țăranilor (clasei muncitoare și țărănimii – alt clișeu) tot ceea ce în regimul burghezo-moșieresc era apanajul celor bogați, a dat naștere unui sentiment de belonging, de fapt, acea înregimentare scontată mai puțin subtil de propaganda de partid.

Dincolo de aceste aspecte, deschiderea politică a României, reacția negativă la invadarea Cehoslovaciei de către trupele Tratatului de la Varșovia, recunoașterea Israelului ca stat, vizita lui președintelui SUA, Nixon corelate cu alte aspecte minore pozitive cum ar fi posibilitatea de a fi abonat la revista Prisma a ambasadei Germaniei de Vest, vizita unor distrugătoare americane în portul Constanța cu posibilitatea vizitării lor, schimburile culturale cu SUA (expoziții, concerte) și promovarea României în turismul internațional, au fost doar unele aspecte prin care chinga politică a comunismului s-a relaxat, dînd iluzia unui trai normal în limitele unei libertăți mai largi.

Vitrinele pline de alimente, piețe bine aprovizionate, magazine cu haine de calitate destul de bună, combinate cu posibilitatea achiziționării unui autoturism și a unui apartament în rate, o televiziune modernă, un radio ce nu era agresiv într-o societate fără prea multe îngrădiri și impuneri în comparație cu epoca 1945-1965 au dus la tolerarea politicii PCR ce nu se implica direct în viața cetățeanului. Viața, viitorul devenise predictibil. Dacă nu călcai pe bec, adică dacă nu făceai prostii, nu te manifestai împotriva orînduirii statului socialist, puteai să îți aranjezi o viață tihnită, o pensie egală cu salariul, într-o lume în care îți vedeai copiii și nepoții înscriși pe aceleași orbite, e drept, socialiste, dar normale în ceea ce îl privea pe omul socialist, de tip nou (omul de tip nou – un alt clișeu comunist).

Dar în societatea socialistă multilateral dezvoltată (un alt clișeu comunist), căci despre asta vom vorbi data viitoare, lucrurile stăteau un pic diferit. Jumătatea plină a paharului se pare că nu mulțumea pe toată lumea. Ba chiar dacă mulțumea, această jumătate începea să se micșoreze pe zi ce trece. Nici asta nu era mare bai, dar în această societate unii se pare că erau mai egali în drepturi decît alții. Lozincă De la fiecare după posibilități fiecăruia după nevoi proiectată în comunism se parte că se aplica doar unor aleși, dar mai ales Celui mai iubit fiu al poporului, președintele, prim-secretarul PCR Nicolae Ceaușescu și soției lui.

Joaca de-a Dumnezeu…


Omul ucide ca să mănînce mai bine. De cînd lumea… Ucide animale sălbatice și domestice.

Unii fac salam din cai. Alții se enervează din cauza asta. Britanicii.

Unii își potolesc foamea cu cîini, pisici sau șerpi, rîme, broaște. Mie nu-mi plac scoicile, caracatițele și calmarii.

Ai noștri se delectează cu momițe de porc, ai voștri cu diverse măruntaie de tigru sau jaguar.

Americanii fac alergie la slana, ficatul și pateu nostru cel de toate zilele. Să-i vadă pe ăia ce mănîncă șobolani prin junglă și tot n-ar crede că în timpul Comunei din Paris din 1871 se mînca pateu de șobolaine…

Ei, cam mîncăm ce omorîm. Deci mîncăm cadavre. Dar nu e voie să mîncăm cadavre de oameni. Nici de lebede. Nici de lei. Nici de alte animale protejate.

Acu ceva timp un dentist alb din America s-a dus în Africa să vîneze. Pă bani. Probabil food shopul local era în inventar.

Baiu-i că n-a omorît animalul care trebuie. Sau, ghinion, l-a omorît tocmai pe Charlie! A făcut orfani o duzină de pui și a lăsat o juma duzină de văduve foarte feline.

Dacă era negru, dacă nu era dentist, adică poate era sărăcuț sau îl chema 50 de cenți (americani), lumea mai înțelegea. Nu s-ar fi supărat nici dacă era jucător de fotbal, că ăia dau cu piciorul, nu cu capul! Da dentist!?

E lată! Un alb, unul well off trebuie pedepsit! Să fie extrădat. Să fie judecat. Să fie linșat. Să fie dat la lei. Unde am mai auzit eu de asta?

Activiștii vorbesc în numele animalelor. Doar în numele unor animale. Pentru că nu pot vorbi în numele tuturor animalelor că s-ar contrazice. Să aperi gazelele contra leilor și hienelor? Nu se poate, trebuie să mănînce și bietele carnivore.

Să aperi broaștele de berze? Cineva trebuie să aducă copiii! (Copiii broaștelor nu sunt aduși tot de berze? Nu. N-am știut!) Pot să apere leii contra altor lei? Nu? De ce? Ăia n-au dreptul să-și împlinească destinul?

Și zi așa, nu ne place să ne jucăm de-a Dumnezeu? Că Dumnezeu nici nu există… să fim corecți politic pînă la capăt!

 

Iona, rebel with a cause (1)


Nu mai țin minte care o fi fost intenția ințială atunci cînd am scris acest titlu, acum aproape 3 ani, dar azi mi-a venit o idee.

De cele mai multe ori se bate monedă pe cît de rebel a fost Iona. Iona a fost rebel de la cap la coadă. Mai ceva ca fiul ce a spus fac tată și nu s-a dus să facă. Pe Iona nu l-a lovit amnezia. El a luat-o premeditat în direcția opusă. Ziceau marii predicatori ai sfîrșitului de secol 20 în România lui Ceaușescu, citîndu-se unul pe altul, că de fapt, într-un comentariu se spunea că Iona o luase premeditat în direcție opusă pentru că știa ce rău le va face Ninive israeliților. Și că aștepta ca Dumnezeu să-i radă de pe suprafața pămîntului ca să beneficieze Israelul de un bine mai mare. Sau mai… mic?

De aia ne place să ne jucăm de-a Iona. Nu facem ce ne spune Domnul, tocmai ca să-i facă praf el pe păcătoșii ăia. Ne pasă mai mult de castravetele nostru.

E destul să ne uităm la politica externă, să ne identificăm dușmanii tradiționali și să ne uităm la ce a spus Isus în predica de pe munte.

Apoi să ne propunem să fim fericiți cîștigînd la loto, împușcînd primul milion de euro, achiziționînd o casă, un job important sau mai știu eu ce. Din cîte-mi dau eu seama însă fericirea se cîștigă prin suferință. Asta dacă vrem să fim ca și Cristos.

În numele lui Alah Cel Milostiv, Îndurãtor


În Numele lui Alah cel Milostiv Îndurător…

A trecut un pic din Charlie-mania momentului. Dacă cumva o fi fost pe la noi. În Franța e explicabil. Și în Marea Britanie ar fi explicabil. Ar fi fost explicabil și în SUA. Dar n-a fost. De frică? Din considerație față de circa 8 milioane de musulmani autohtoni? Încă nu se știe.

Nu am fost Charlie, pentru că am ales să nu fiu Charlie. De felul meu sunt un pic mai greu de cîștigat pentru o cauză evidentă sau foarte evidentă. Menționez că sunt flegmatic și ca atare trebuie să fiu foarte și extrem de personal afectat ca să dau în fierbere. Dar pot să simpatizez cu unii care fierb mai ușor. În cazul de față am simpatizat cu cei ce au dat în fierbere în faza a II-a.

Prima a fost cea a răzbunătorilor musulmani. Mi se pare că ar trebui să-i numim cinstit musulmani, așa cum erau. Sau islamici, nu islamiști. De ceva timp se face distincția între un islam coercitiv, agresiv și punitiv numit islamism și un alt islam, mai calm, numit doar islam. Alții susțin că ar fi două curente în islam: unul radical sau terorist și unul moderat și pașnic. Cred că se înșală. Islamul nu operează cu astfel de categorii.

Spectrul existenței umane a produs reacții pro și contra Charlie. Am încercat să le înțeleg (fără să susțin că mi-e clar ceea ce susține fiecare, și cu atît mai puțin singur că sunt singur în acest proces) și să fac ceva. În cazul meu să mă exprim. Am încercat o abordare a evenimentelor pro și contra Charlie în cîteva posturi.  E greu de sintetizat un fenomen ca acesta. Pentru orice individ cu oarecare habar de istorie europeană evenimentele din Paris nu se limitează doar la asasinatele comise… Lucrurile sunt chiar mai complicate decît ar vrea islamiștii să le facă și să ne facă să credem.

În primul rînd, nu se poate da vina peste tot în lume cînd musulmanii dau foc, omoară, jefuiesc sau iau sclavi dintre creștini pe o nenorocită de revistă de doi bani de care n-am auzit pînă cînd i-a fost lichidată aproape toată redacția. Mi se pare un pretext bun doar pentru cei cu un IQ redus.

În același timp, avînd în vedere incendierea unor clădiri creștine din Niger în mod fals numite biserici, probabil că ar fi cazul să se redefinească ce înseamnă aia biserică. Din nou, biserica nu este clădirea, indiferent cît e de mare, scumpă, de catedralică sau antică; biserica e oamenii! Poate asta ar face ca în ceasul al 12-lea să se pună accentul pe om nu pe pietre. S-a auzit și la proiectul catedralei mîntuirii neamului? Cînd o să arunce-n aer musulmanii catedrala aia, ce se va întîmpla, va ajunge tot neamul nemîntuit? Intrarea în rai e oare pavată cu bani de la guvern, adică cu bani luați de la toată lumea pentru o banală lucrare omenească cu parcare subterană și cu șopuri de profil? Și Hitler a fost mai deștept la capitolul ăsta: au botezat un crucișător Deutschland. Hitler i-a întrebat ce o să se întîmple dacă va fi scufundat. Probabil că la întrebarea mea de mai sus ar trebui să răspundă patriarhul sau sfîntul sinod.

În altă ordine de idei, cum poți fi atît de cretin, iertată-mi fie expresia, pentru Numele lui Alah cel Milostiv Îndurător… încît să ai impresia că dînd foc la niște biserici anonime, dintr-un stat de la capătul pămîntului o să influențezi ceva în… Franța? Sau că omorînd niște evrei sau creștini într-o țară (poate) musulmană o să faci ca cineva din Franța, țară eminamente seculară, sau de la Charlie Hebdo, să se simtă pedepsit sau vinovat. Musulmani, degeaba omorîți în stînga și-n dreapta, n-are nici o legătură cu religia voastră, cu profetul sau cu dumnezeul vostru. Are legătură doar cu dumnezeul lor. Citiți istoria culturii și civilizației!!! Cel puțin a Franței!

Pentru Numele lui Alah cel Milostiv Îndurător… omorînd creștinii din țările islamice, musulmanii nu fac decît să confirme un stereotip: nu sunt interesați să descopere adevărul și adevărații vinovați (ce nu au putut fi creștinii din țările lor), ci sunt în căutarea unei răzbunări ieftine. Nu știu dacă islamul are noțiunea țapului ispășitor, dar e clar cine sunt agresorii și cine sunt victimele. Pentru Numele lui Alah cel Milostiv Îndurător… degeaba țipă unii din gură de șarpe că dumnezeul și profetul lor au fost batjocoriți. Creștinii nu au fost batjocoriți de același Charlie Hebdo? Nu sunt în aceiași oală? Ar trebui creștinii din sahel să plece în Franța să se răzbune ca să vă simțiți voi răzbunați?

Și tot mai bat unii apa-n piuă: pentru Numele lui Alah cel Milostiv Îndurător… de ce o fi Franța mai importantă ca Nigeria? Sunt europenii mai șmekeri? Mai buni la piar? Evident că sunt. Dar mai sunt buni și la altceva. Tot istoria (pe care musulmanii au falsificat-o pretinzînd că la început toate popoarele aveau religia islamică, dar în răutatea lor au început să se închine la idoli) mărturisește că Franța a adus un aport mult mai important decît Nigeria la cultura mondială. Mai important decît toată Africa la un loc. De aia e mult mai important un eveniment în Paris. Ne place sau nu, ăsta e adevărul. Asta nu înseamnă că o viață în Africa nu e la fel de importantă ca una din Franța. NU! Dar de asta ar trebui în primul rînd să fie convinși africanii.

De fapt poate nu ar trebui să ne oprim la Nigeria. În 1932 pentru 5 (cinci) călugări japonezi maltratați la Șanghai, mor 18000 și rămîn fără adăpst 280000 de chinezi datorită raidurilor aeriene japoneze. În 1937 japonezii au exterminat sute de mii de civili și au violat între 20 și 80000 de femei doar în Nanjing. A zis cineva ceva în Occident? A intrat SUA în război din cauza asta împotriva Japoniei? La vremea respectivă se duceau tratative ca Japonia să primească de la olandezi o parte din Sumatra  ca să o colonizeze. Nimeni nu i-a tras la răspundere pentru chinezii omorîți de japonezi?

China n-a făcut nimic pentru chinezi. Nigeria n-a făcut nimic pentru nigerieni. Tot religia a fost pretextul. Dar cauza? Aceiași: corupția!

Pentru Numele lui Alah cel Milostiv Îndurător… nu mă mai bateți la cap cu chestii din astea!!!

Multiculturalismul, rața de pe varza noastră…


sursa: http://lparchive.org/King-of-Dragon-Pass/Update%20458/

marinelblaj comentariu la

Multiculturalismul – greșeala calului troian ? http://barzilaiendan.wordpress.com/2014/06/12/multiculturalismul-greseala-calului-troian/

Îmi pare rău că nu am timpul necesar să traduc articolul. Am, totuşi, câteva întrebări: multiculturalismul se referă doar la islam? Când importăm şi încercăm să adaptăm/adoptăm tot felul de aiureli care “prind” în alte culturi, dar fac rău în cultura noastră (în speţă cea creştină), nu e tot acelaşi risc (într-o mai mare sau mai mică măsură)?
Noi n-avem “caii noştri troieni” asupra cărora tot încercăm să atenţionăm? Aşteptăm articole similare peste câţiva ani din partea liderilor evanghelici? Şi nu sunt întrebări retorice…

Încerc să răspund pe limba mea la comentariul făcut de Marinel Blaj. Nu am pretenția că este singurul răspuns posibil, și este un răspuns neacademic, după ureche. Am să împart răspunsul meu în două posturi, datorită complexității problemei. La prima vedere, sec, se poate răspunde că MB deja spune că importurile sunt aiureli, fac rău și că există un risc cultural datorită cailor troieni. Eu aș mai întreba, în ce context se pune întrebarea, cel românesc? Apoi ce implică reacția creștină și despre ce nivel se vorbește: personal, cultic, decizional? Este vorba de o amenințare generală și avem capacitatea de a decide noi ceva la nivel macro? Last but not least, de unde ne luăm muniție împotriva multiculturalismului, din Bilbie, din istoria națională, din teologia populară sau din Legămîntul de la Laussane? Asta ca să vă dați seama că lucrurile nu pot fi tranșate prea simplu.

Plecăm de la premisa că suntem creștini de facturi diferite, că de la vremea apariției sale creștinismul s-a dezvoltat și a excelat ințial într-o cultură omogenă, dar în același timp diversă. Un scriitor american spunea că deși romanii i-au cucerit cu forța armelor pe greci, aceștia i-au cucerit cu cultura lor, o afirmație pînă la un punct valabilă. Să nu uităm că limba greacă era lingua franca, cam ca engleza secolului XXI. Deși creștinismul a luat-o și spre est, în Asia, impactul major l-a avut în vestul Europei, și pînă la extiderea islamului în Africa de Nord. Lumea romană a devenit creștină sau privit din altă perspectivă creștinismul a devenit roman și apoi bizantin.

A urmat migrațiunea popoarelor, haosul, stabilizarea, extinderea islamului și apoi apariția statelor naționale, în contextul în care existau numai doi poli importanți ai creștinătății: Roma și Constantinopol, devenit Istambul. Apariția Celei de-a treia Romă, Moscova și a protestantismului a dus încă o dată la schimbări majore de lungă durată. Redesenarea dominației marilor puteri și conflictele dintre acestea au consemnat o situație culturală oarecum stabilă la finele Primului Război mondial, adică prin 1918. Declanșarea MRSO și bolșevizarea, invazia japoneză a Chinei și apoi dezvoltarea nazismului au creat premisele pentru declanșarea Celui de-al doilea război mondial cu consecințele de rigoare.

În cei 2000 de ani de existență creștinismul a trecut din faza de sectă într-o societate neutră, la o religie independentă într-o societate ostilă, ca mai apoi să devină religia celui mai puternic imperiu existent, și a celui mai longeviv imperiu. Apoi s-a fărîmițat, căpătînd lent unele nuanțe naționale. Cea mai mare amenințare a fost islamul, o religie ce venea la pachet în Europa cu o cultură diferită. Dar să nu uităm că islamul s-a extins și în Africa și în Asia. Taj Mahalul este rezultatul influenței islamice a mogulilor în India. Palatele maorilor din Granada, la fel.

Cînd islamul era puternic nu a avut nevoie de cai troieni. Se impunea cu sabia sau cu tunul. Știm ce a însemnat islamul în Țara Românească, Moldova și Serbia. Dar puțini știu ce a însemnat islamul în Transilvania, unde după bătălia de la Mohacs, din 1526 a putut să se dezvolte aproape fără probleme protestantismul. Chiar și cel românesc. Transilvania devenise principat autonom în Imperiul Otoman.

Sărind în secolul XX ne aducem aminte că demografia negativă și nevoia de brațe ieftine de muncă din țările occidentale i-a determinat pe politicieni să accepte imigrația populației din fostele imperii coloniale, după prăbușirea acestora (cel francez, belgian, britanic). S-a deschis o ușă ce nu a mai putut fi închisă, avînd în vedere că lumea occidentală a decis să primească și refugiați politici sau de altă natură. Alte religii, alte rase de oameni, alte culturi s-au instalat în Europa, dar și în SUA și Canada. Motivele umanitare, interesele financiare și nu numai au făcut ca lumea să se schimbe și să fie mai diversă. Să nu uităm aici că marile puteri au susținut pînă la un punct comerțul cu sclavi, dar să nu uităm că și creștinii erau sclavi pînă la eliminarea fizică a sultanatelor din Africa de Nord. Negrii, galbeni, roșii sau albi erau mînați de religie sau de bani. Sau de amîndouă.

Ca atare, nu se poate răspunde simplu la o problemă atît de complexă.

Drept urmare, ar trebui o analiză a mediului creștin unde multiculturalismul devine o problemă. De ce este o problemă? Care este factorul ce o determină: statul, presiuni exterioare, evenimente neprevăzute? Și o întrebare mai dureroasă: Oare nu cumva multiculturalismul este perceput ca o problemă/amenințare pentru că creștinismul a scăzut ca importanță, impact, influență? Vorbim de o societate tot mai seculară, în contextul în care în ciuda practicilor creștine (sărbători, conferințe, procesiuni, educație, legi, etc) societatea și-a lepădat etosul creștin și s-a transformat într-o societate mercantilă lipsită de etica creștină, de valorile creștine și on the top, are lideri ce mimează creștinismul?

Fine del primo tempo.

Explicația titlului: mie mi se pare că în țara noastră creștinismul este varză. Ca urmare, nu mai e nevoie de un cal troian, ci de o rață!

Atac cu napalm la buruieni


sursa:http://onomeister.wordpress.com/category/movies/

Totul începu într-o joi după-masa.

          Uite cum arată grădina noastră! Asta nu-i grădină, asta-i junglă!

 Într-adevăr grădina noastră arăta ca o junglă. Vecinii se uitau chiorâş la speciile variate de buruieni întrebându-ne dacă-i lăsăm să-şi pască caprele în ,,ce-o fi aia” în loc să le ducă la deal. Ierbarul cel mai reuşit din clasa fiului meu mai mare a fost bineânţeles al său. Ce varietate de plante! Am fost contactaţi până şi de celebra grădină botanică de la Coloşvari-cluşnapoca ce voia să intre în posesia unor speciemene de buruieni ce depăşiseră parametri proiectaţi şi ajunseseră la stadiul mezozoicului timpuriu – arboricol deci.

Prins între şcoală şi cei patru liliputani ce stăteau pe lângă casa omului, adică a mea şi a soţiei, buruienile crescuseră cu nesimţire adăpate de ploile îmbelşugate de vară. Paradăicile au fost invadate, ţelina nu se mai vedea, ardeii au fost înconjuraţi, până şi trifoiul nu mai era trifoi, ci buruienoi. Morcovii decedaseră mortal undeva în direcţia nord-vest şi păstrănacul lansase ultimele mesaje S.O.S. dintr-o locaţie nedefinită. Nici măcar Mâţu,[1] şeful pazei nemilitarizate nu mai îndrăznea să intre în “junglă.” Gardul de sârmă ce ne delimita proprietatea abia se mai zărea din jungla cu iz amazonian. În schimb păsărele nemaivăzute prin alte grădini se adunau, cântau, se împerecheau şi se hrăneau pe proprietatea noastră vrednică de o adevărată ,,rezervaţie a biosferei.”

           Las c-o aranjez io!

Zis şi făcut. Am pus mâna pe cosorul ce stătea prins de grinda magaziei de lemne şi am început să lovesc în dreapta şi în stânga mai dihai ca Mişiovitezd la Călugăreni. I-am zburat capu’ lu’ Mehmet-bei, am dat iama printre ieniceri, am şarjat până şi spahiii. Dar în încrîncenarea mea am fost înconjurat de inamic. Urzicile mă urzicau, pirul mă înţepa, sudoarea îmi curgea şi soarele, până şi soarele, mână-n-mână cu tagma buruienoasă, mă fulgera cu ultraviolete. Greieri, cosaşi, carabi, muşte, ţânţari, viespi şi albine mă atacau personal în chemările vajnice ale muezinilor (orătăniile vecinilor alertate de războiul meu personal).

În faţa mea o trâmbiţă gravă urmată de câteva cimpoaie străfulgeră văzduhul deja destul de încercat. Se chemau rezervele să facă faţă înaintării mele impetuoase. Ce rezerve să mai chem eu?

          Tanti Milly! Tanti Mi…llyyyyy!!!

Zadarnic. Jungla părea animată de duhuri necurate. Ceva mare şi greu se îndrepta spre mine strivind tufişurile de soc cu flori ajunse deja la maturitate, prevestind o întâlnire de gradul trei. Mai întâi un corn, apoi altul se iviră la nivelul masei verzi ce fremăta.

          Ptiu, necurate!

M-am oprit cu cosorul ridicat gata să-mi apăr, vorba poetului, ţara, nevoile şi neamul. Îmi trecură prin minte cele mai năstruşnice posibilităţi ieşite din mintea mea stresată conform ultimelor noutăţi ale literaturii de specialitate, de un sindrom post-traumatic şi eventualitatea, cel puţin teoretică, a relevării unei personalităţi tip bordeline. Monstrul se apropia însoţit de alţi mostruleţi ce nu se zăreau încă, dar care se avântau în stânga şi-n dreapta fluierând şi ţopăind. Undeva se auzea un clopot trăgând de amiaz.

Încurajat de dăngănitul oarecum cristalin al clopotului autohton, îmi pun toată nădejdea într-o salvare miraculoasă din faţa junglei infestată de duhuri necurate ce tocmai se materializau în acest început de secol douăzecişiunu. Draci? De unde draci la amiază? Dar tot modernismu’ din tărtăcuţa mea înzestrată cu licenţă în iconomics se evaporă instantaneu în direcţia sigură a Evului Mediu târziu regretând abolirea inchiziţiei şi apariţia individualismului. Dacă picioarele-mi vor asculta mai mult de raţiune decât de instincte se va duce pe râpă cariera mea de iconomist la sece rafila serele.

          Mamă!!!

În aceiaşi fracţiune de secundă în care mi-am retrăit perioada intrauterină, naşterea, copilăria, prima dragoste neâmpărtăşită şi armata la Tecuci, ceva, nu ştiu ce, m-a făcut să mă răsucesc cu o sută optzeci şi două de grade (ca să nu deviez de la subiect, ţineam cont de bătaia vîntului) mai ceva ca un sergent din garda preşedintelui, alegeţi dumneavoastră care. Am aruncat cosorul cât colo şi am luat startul a la Ben Gionson în celebra cursă de una sută metri plat. Întreaga mea fiinţă prefera să nu dea ochii cu monştrii din junglă, cu duhurile buruienilor din satul românesc, indiferent cât de tentantă ar fi fost reîntîlnirea cu una sau mai multe entităţi extraterestre dintr-un univers mai mult sau mai puţin paralel, dar în mod vizibil foarte real mie.

Am întins pasul ca ă-urile prelugi ale prezentatorilor tv şi în viteza startului fulminant (unde sunt toate televiziunile astea să prindă acţiunea?) am făcut primele mişcări din celebrul, salt înapoi – incomplet. Incomplet pentru că în ciuda regulamentului de instrucţie de front şi a ameninţărilor din partea nevestei cu curtea marţială, nu mai voiam să ţin piept unui inamic care nu juca feă. Copleşit numeric, în dotare, tactic şi strategic şi fără pic de acoperire aeriană, fără sprijin din partea propriilor tovarăşi de arme şi suferinţă, am dat dosul în cel mai puţin elegant mod posibil. Dar, în fuga mea atât de sănătoasă mă împiedecai de furtunul cu care ne udam (ce vremuri!) ardeii şi care acum se confunda cu verdele junglei. Cu un ultim efort am reuşit să ochesc geamul deschis al portierei din faţă al daciei miletrecentodieci te-el-ics proprietate personală[2] şi am încercat imposibilul.

Imposibilul devine posibil doar când, vorba poporului – nevoia te învaţă. Cine nu crede că se poate intra prin geamul deschis, să încerce cu el închis. Treaba lui de unde face rost de draci să-l pună pe fugă. Coatele mi s-au pliat ca aripile unui avion cu geometrie variabilă ajuns la viteză supersonică, urmate fiind de picioarele aferente. Cu toate acestea, urechea mea muzicală de acum zdrelită de marginile portierei percepu un susur de motor ce crescu până la apogeul unor decibeli invidiaţi chiar şi de eisi-trăznet-disi.

          Ura! – sosea acoperirea aeriană.

          Acope-ce? Acoperire? Ce acoperire? În secunda următoare am văzut cu coada ochiului stâng o pală de foc ce căzu asupra junglei. Aceasta se dezvoltă într-o sferă uriaşă de foc ce plezni câmpul de luptă precum trăznetul sfântului nostru Ilie. Parbrizul daciei se umplu de foc. Foc cât cuprindea raza mea vizuală.

Visam! Nu, nu visam. Eram martor la începutu sfârşitului: ,,Apocalips nau!” Nevasta-mi zbură pe spate (ciudată poziţie!), Mâţu, şeful pazei se adăposti chelălăind ca Maichăl Gecsăn ţinându-se pardon, de vorba aia, în buncărul personal. În această secundă am retrăit ultima parte a vieţii cu statul la cozile interminabile pentru plata impozitelor, mutarea de la socrii, studiile prin corespondenţă şi picarea examenului la şcoala de şoferi. Căldura invadă atmosfera şi efectele atacului cu mijloace incendiare părea să prevestească, conform regulamentelor militare, un altul mai cumplit: cel cu mijloace de nimicire în masă.[3]

Timpul şi spaţiul, lungimea, lăţimea şi înălţimea se dilatau văzând cu ochii. În timp ce-mi munceam puţina minte ce mi-a mai rămas pentru a constata dacă pârjolul era întru atacarea sau întru apărarea proprietăţii mele personale, dacă era o făcătură diavolească sau o minune cerească sau nici una nici alta, un glas de profet apocaliptic părea să anunţe ultima judecată:

          Ebiii, pă ăstalalt, arză-l-ar focu’! Puşte-l dumnezo cu puşca cea dumniezăiască!

 Totuşi visam! Eram într-un univers paralel sau poate mă făcusem într-o viaţă anterioară frate de cruce cu Kafka şi văr de stars ănd straips cu Alan Edgar Poe. Eram dus, eram truli-luli, sufeream de şoc post-traumatic, de picior de tranşee şi de vărsat de vânt cu aromă de usturoi. În mijlocul grădinii, adică a junglei personale, dârele exploziei portocali-alb-roşiatice nu se stinseră definitiv, fumul nu se risipise când într-un alt urlet de fiară un punct negru de o formă nedefinită se apropia, vorba autorului, vertiginos, de spaţiul aerian atât de flagrant încălcat.

 Era o… era un… erau nişte… părea că vrea, părea că nu… şi trecu pe deasupra ceva ce dădea din aripi sau din coadă, din elice şi parcă din picioare, ba din mâini, Sebi. Sebi?! Cum să zboare Sebi? De ce să zboare Sebi? Cu ce să zboare Sebi? Să zboare? Da’ n-o fi înger? Cam negru să fie înger, da’ poate o fi o culoare la modă şi la ei săracii. Or fi şi ei ,,bad”, s-or fi dând ,,negrii.”

          Amu ni!!!

Acelaşi glas cu iz de profet apocaliptic părea să traseze directivele mai sus-amintitei judecăţi unde Biblia era deja depăşită la ultimul ei capitol, dacă nu în grozăvie, cel puţin în terminologie. Ceva se desprinse din ciudatul ,,cum-io-fi-zicând,”o luă în jos şi căzu în mijlocul câmpului de luptă bântuit. Anteriorul fenomen halucinant se repetă. Nu, nu visam: bombarda Sebi. Glasul dirijorului de trafic aerian cu tentă de profet apocaliptic aparţinea, cui altcuiva decât vecinei noastre, Tanti Milly. Proţăpită pe căpiţa de fân deja bătucită de activitatea temerară de controlor trafic aerian turn, Tanti Milly agita pe direcţia grădinii personale o prăjină în care avea prinsă o ciudată zdreanţă de o culoare şi o formă nedefinită. Îl dirija pe Sebi să mai lanseze o nenorocire apocaliptică aidoma celui de-al nu-ş-câte-lea înger din cartea cu acelaşi nume.

– Aici mă, bătute-ar S’întu’ Ilie, să te bată!

În sat clopotul de amiaz bătea acum în dungă. Sirena de la primărie se văieta ca un lup canadian în tundra siberiană. Curat atac aerian!

Pompierii voluntari sosiră hurducând Doiţul abandonat de nemţi la ultimul război mondial, târâind furtunul principal pă uliţă cu jumătate din formaţia de pompieri voluntari la trap, adunaţi care de pe unde erau. Vecinii se buluciră în stradă şi într-un târziu apăru şi şeful postului de poliţie rurală, Slănină (nume destinat mai degrabă unui şef de raion de mezeluri) certându-se cu pompierii care plecară prea repede de-l lăsară per pedes. Tulumba se activă scoţând mai multe scârţâituri decât apă.

Toţi vecinii disponibili o tuliră dotaţi cu capacităţile proprii pentru a pune în operă planul de apărare contra incendiilor având marca primăriei. După ce făcu o evaluare rapidă, corectă şi efectivă (conform postului de televiziune local ,,Podgoria”), şeful de post scoase şi fixă în plan vertical carpaţiul din dotare şi-l somă pe Sebi:

-Stai, că trag!

Fără să bage în seamă viermuiala autohtonă Sebi trecu de data asta razant de-a lungul drumului zburându-i şefului de post chipiul în şanţ. Sebi se întoarse, apoi Sebi contraatacă, apoi Sebi se răzbună, deci şi prin urmare, Sebi rivoliuşăn. Slănină dădu să fugă din calea monstrului înaripat ţinând pistolul cu pricina tot în plan vertical ca la regulament, uitând complet că poziţia verticală era indicată doar pentru somarea unor indivizi din plan orizontal, nu a unora ce-şi făceau de cap prin văzduh. Zăpăcit de forfota stingerii incendiului, ameţit de căldura verii şi lipsa celor doi litri de apă minerală ce n-o băuse în acea zi toridă de iulie, agentul şef se sprijini instinctiv de gardul lui Tanti Milly, dar fatalitate: în mişcare apăsă pe trăgaciul pistolaşului din dotare.

Nimeni nu păru să audă împuşcătura şi chiar dacă a auzit-o ce conta o împuşcătură în faţa iadului dezlănţuit la numărul 13 bis? Doar o dâră subţire de fum negru ce creştea vertiginos din sburătorul Sebi şi zgomotul neregulat (mă scuzaţi) al motorului lui Sebi îi făcură pe oameni să se oprească din toată nebunia şi să încerce să ghicească efectul evenimentului pe care până atunci îl ignoraseră:

          L-o lovit!

          L-o omorât!

          L-o puşcat!

          S-o dus!

          Gata-i!

          Pică!

Fiecare avea dreptate în felul lui. Glonţul pistolului de jucărie al poliţistului supraponderal trecu prin baia de ulei a motorului, ricoşă din elice undeva în spaţiu şi cauză aterizarea prematură a lui Sebi într-o tufă de măceşe cum numai prin părțile noastre se mai află. Cum nici un cadru medical nu mai avea curajul să meargă cu salvarea poreclită de localnici maşina morţii, şoferul salvării constată starea de şoc în care se afla Sebi. Din prima ochire Sebi părea să nu mai aibe o mână, dar până la urmă toată lumea constată că era doar o alarmă falsă. Mâna era undeva la spate, în pantalonii de piele din care zburătorul buclucaş scoase… glonţul ce-i provocă aterizarea forţată şi care-i lăsă amintire o arsură pe partea stângă a bucii de la piciorul cu acelaşi nume.

– Maichii, bine că eşti viu! Tanti Milly îşi îmbrăţişă odorul, frăsui şeful de post care încă mai era sub influenţa căldurii tropicale, ecuatoriene, a efectului incendiului sau pur şi simplu a efectului de seră ce se manifestă de câţiva ani încoace şi declară pentru postul de televiziune local:

          Apu, am zîs să fac şi io un binie şi lu vecinu’ şi i-am zîs lu Sebi să deie cu ceva pă buruienile mele şi pă ale lu vecinu. Da s-o încurcat. O început la vecinu şi la mine n-o mai avut cu ce să deie. Apu nu ştiu io cum so aprins!

Ancheta ulterioră descoperi că Sebi comise o eroare epocală în organizarea acţiunii anti-junglă. După ce făcu rost de defoliant de la un amic într-ale zborului (stropitor de culturi cu un hodorogit avion sovietic) încurcă borcanele, adică bidoanele. În loc de bidonul cu defoliant, luase un alt bidon, ce-l avea de pe vremea când încă mai era activ în armia română. Deşi se jura că în afară de marmeladă nu a luat nimic de la umeul cu pricina, ancheta descoperi că substanţa folosită fusese un fel de marmeladă ce mirosea a benzină, adică napalm.

În încheierea interviului Tanti Milly a mai menţionat:

– Ptiu, să moară toţi dracii!

Epilog

Fără vreun motiv aparent poliţia nu făcu mare caz de atacul cu napalm asupra buruienilor. Însă agentul şef Slănină reuşi să dea un nup investigaţiei după ce Sebi îi defrişă o porţiune a lotului personal a cărui desţelenire l-ar fi costat o avere. Pompierii se potoliră odată cu potolirea flăcărilor, dar poliţia ecologică nu se opri decât după o masă de pomină la fostul castel dintre dealuri al baronului Kreuckbauer. Niciunul dintre gardişti un și-a închipuit că sub zâmbetele ospătarilor improvizaţi se ascundea ceva mefistofelic. Viţelul superfezandat, curcanul şi potârnichile nu erau altele decât duhurile junglei travestite în văcuţa Bicuţa şi Nuţa, curca lui tanti Milly împreună cu toată progenitura de pui aferenţi căzuţi toţi sub focul apocalipsei. Tanti Milly se convinse că facerea de bine te poate face să cazi în păcat, drept urmare aranjă o pomenire întru cei morţi şi întru cei vii a tuturor celor implicaţi cu prima ocazie. Dar cel mai câştigat a fost Sebi. El deveni reporter aerian pentru postului local de televiziune şi prezenta evenimentele majore ale comunei din aer. Anul următor îşi anunţă candidatura pentru postul de primar independent pe care-l câştigă (în faţa unei dezorganizări totale ale partidelor istorice concentrate încă pe dosarele Securităţii) cu două lungimi de aparat graţie campaniei foarte inspirate bazată pe două teme majore: combaterea pe cheltuiala primăriei a dăunătorilor de tot felul şi deschiderea unui aerodrom local pentru stimularea turismului. Ce mai, Sebi riloudid!

Subsemnatul se arătă profund impresionat de efectul atacului cu ,,marmeladă” ce curmă existenţa celei de-a doua rezervaţii a biosferei de vest a României. Chiar şi după trei ani nici un pui de buruiană, vreun şoarece sau o broască, ba nici chiar cărăbuşi nu mai putea fi detectaţi prin grădină. Pomii nu avusese prea mult de suferit, singura obiecţie venind din partea unchiului Avram căruia i se părea că-i miros hainele a benzină după ce-l cinsteam cu mai mult de două păhărele din producţia proprie de ţuică de pere.


[1] Câinele nostru care schaună cam cum miorlăie un motan, de unde şi numele său.

[2] A încetat să mai fie accelerat după ce am făcut prima şi ultima mea depăşire la 101 la oră.

[3] S.T.L., substanţe toxice de luptă.

Eu feisbuchez, tu feisbuchezi, el, ea feisbuchează…


sursa:http://www.factzoo.com/mammals/olive-baboon-large-african-troop-primate.html

Mare lucru Feistbucul ăsta!

De exemplu, cineva, un prieten, postează că oare de ce cloștile moțate au și pui gît-golaș. Îmi dau cu părerea că poate d-aia. Intervine un prieten de-al dumnealui, deloc cunoscut și spune că de aialaltă. Eu îi spun că n-are logică. El îmi spune că n-are contează logica. Păi n-ai citit un manual de logică… Mai intervine un prieten de-al nu-știu-cui și spune că am scos pui vreodată? Că ce vorbesc… Păi n-am fost pe Marte, da-mi închipui că frige. Acum trebuie să scot pui de găină? Pe unde? Și atunci mă ia cu băi co-co-șel, ia uite ce deștept ești. Deja mă invidia…

Eu feisbuchez, tu feismuchez, el, ea feisbuchează…

Altădată mă lansez într-un comentariu la postul unui alt prieten ce se întreba dacă oile se tund vara sau primăvara. Iar îmi dau cu părerea. Logic. Constat că am atentat la un alt prieten ce avea agenda setată pe ciobani. Și mă ia la tăbîrcă. Și io pă el. Și gata, m-am săturat că e nesimțit. Ca și mine. Discuția continuă. El e majoritatea… eu am plecat.

Eu feisbuchez, tu feisbuchezi, el feisbuchează…

Mă uit pe poze. Îmi plac. Se uită și alții. Comentează în altă limbă. Și eu. Și un prieten de-al unui prieten, de-al unui prieten zice c-ar trebui să comentăm pe limba lui. Io comentez pe limba mea, el pe limba lui, ea pe limba ei. Contează? Numai dacă nu ne înțelegem sau nu vrem să ne-nțelegem. Și ne înjurăm: bozgori, țigani, valahi și alte naționalități. Animale pe feisbuc!

Eu feisbuchez, tu feisbuchezi, el, ea feisbuchează…

Scrie cineva ceva și hopa apare un comentariu pro. Altul contra. Și invers. Apoi cineva sare că băi habar n-ai să scrii românește. Și ce? Nu comentează pe uălul Academiei Române și subiectul nu e gramatica limbii române. Băi ești prost! Ba tu!  Ba tu! Iacă unde zăceau proștii! Șeă. Șeă.

Eu feisbuchez, tu feisbuchezi, el, ea feisbuchează…

Feisbucul nu e domeniul experților, e cel al băgăcioșilor. Feisbucul nu e domeniul moderației. E cel al gurăcioșilor ce scriu mă-ta fără cratimă. Daiai haios! Te poți supăra pe oricine, te poți împrieteni cu oricine, poți absenta sau poți lichida fără scrupule pe cine vrei. Laicurile nu se contabilizează la cec, după cum lipsa lor nu-ți provoacă găuri în buzunare. D-aia feisbucăm, după modelul coșbucian: e lung pămîntul, ba e lat, dar ca feibucu‘ de bogat pe lume nimeni nu-i, și-a avea un prieten, – frendul lui – icoană-ntr-un sait să-l pui cît e de prostănac…

Noi feisbucăm, voi feisbucați, ei, ele feisbuchează…

Război împotriva terorismului


Pe mine mă terorizează muștele și țînțarii. Americanul ăsta a inventat o armă să luptăm cu succes împotriva lor. Să ne înarmăm pînă-n dinți! Mie mi-ar trebui două și am și trei băieți. Iar o să depășesc bugetul apărării!

My Fair Lady, my fair life


Uel, uel, uel!

Iată ce spune foneticianul profesionist bietei fete: că e o maimuță ambulantă ce scoate sunete abia inteligibile, că este o jignire a limbii engleze, o catastrofă în persoană. Normal, dacă ști cîte știe el și ai poziția sa socială. Cu alte cuvinte, existența ta, ceea ce faci și ceea ce ești contravine standardelor mele atît de înalte, perfecțiunii vecine cu dumnezeirea.

Cu sau fără umor, cu sau fără fonetică și cu sau fără tentă morală, întîlnirea celor trei personaje dă startul pariului: transformarea bietei fete în ceva demn de un bal al ambasadorilor. Florăreasa ambulantă va deveni o ducesă în cîteva luni.

Și iat-o după ceva timp, cînd spune primele sale cuvinte bine, ba chiar frumos articulate, în viziunea profesorului Higgins, în limba lui Shakespeare, a lui Milton și a Bibliei.

Dar, ce păcate păcătoase ne izbesc ochii: cei doi, ba nu, cei trei, dansează! Păcat! Abominabil! Foc din cer! Uhhh!!! Mă îngrozesc!

Cei trei se ating!!! Uăh!!! Scîrbos! Sexual de scîrbos! Cum se poate? Fata asta e o…

Și bate din palme! Și se urcă pe scaun și țopăie. UAUUU!!! I se vede juponul!!!

Acoperă repede ochii copiilor să nu vadă! O să fie șocați pentru tot restul vieții lor! Să cadă cortina! Să punem filmul la index! Să ne protejăm, noi și toți cei ce cred ca noi!

Alarmă! Sus pe ziduri! Ridicați podul mobil, încălziți smoala și inundați șanțul de apărare! Duceți săgețile pe metereze! Vegheați ca izvorul să nu fie otrăvit! Cercetați să nu avem iscoade! Fiți vigilenți și depistați trădătorii! La moarte cu ei!

Vă sună familiar? Ce s-ar fi întîmplat dacă acest film ar fi fost vizionat în urmă cu 100 de ani în bisericile noastre? Acum nu mai e același lucru? Ba da, dar acum e baiul cu evoluția muzicii ușoare românești. Oare nu a rămas cineva cu 100 de ani în urmă? Oare nu toți am citit Biblia? ai în Biblie, de cum începe o droaie de lucruri care n-ar fi trebuit, confirm aceleiași logici să fie acolo: minciuni, crime, poligamie, vrăjitoare și vrăjitori, chemarea morților, violuri, cruzimi de nedescris. Și cu toate astea îi punem, ba unii dintre noi în forțăm pe copiii noștri să citească Biblia. De cele mai multe ori fără să le-o explică. Și din păcate Biblia nu prea are note de subsol în domeniul ăsta. Din păcate? Din păcate…

Dar Biblia are și alte lucruri care, ca să folosesc un clișeu deja la modă de cîțiva ani în anumite cercuri, răscumpără păcatele, urgiile, jegul omului din paradis pînă la apariția unui Pămînt nou, după judecata finală. Atunci o să fie altceva. dar pînă atunci?

Pînă atunci o să mai ascultăm muzică ușoară românească, o să vedem filme în care sîngele va țîșni pe ecran, vom mînca mai mult decît trebuie cu toate că în Africa încă se moare de foame, vom cheltui pentru plăcerile noastre destui bani, cu toate că în India există milioane de creștini săraci care trăiesc cu mai puțin de un dolar pe zi. Și cu toate astea nu vom da mai mulți banii pentru scopuri caritabile, nu vom mînca mai puțin, nu ne vom muta într-o casă mai mică și nici nu ne vom schimba mașina cu una mai rea, mai mică, mai ieftină.

De ce? Pentru că nu așa merg lucrurile. Pentru că nu vrem să fim ciudați. În ciuda atîtor îndemnurii și porunci din Biblie vom face multe lucruri numai dacă inima noastră personală ne va bate într-un anumit fel, dacă vom simți o emoție ce cuplează cu ceea ce credem noi. Sau invers. Pe bine! Românul ia foarte rar decizii la rece, ba chiar e prea poet, prea sufletist și prea milos (nu milog!) ca să fie rău, adică calculat ca un protestant din Geneva lui Calvin. Nu degeaba în partea de vest a țării a rămas pînă acum cîțiva ani expresia ,,Ești rău ca un calvin.“

Cu toate aste există unii care nu gîndesc ca mine și ca tine. Ei gîndesc ca ei. La fel cum noi gîndim… ca noi. Nu putem să cădem de acord. Eu nu vreau să-mi impun punctul meu de vedere. Păcat că ei vor să mă forțeze să intru în tiparul lor. Nu mi se potrivește.

Mă gîndesc că nici măcar Isus Cristos nu i-o forțat pe ucenici să devină ca el: Dacă nu puteți fi ca mine, cu nici un preț nu veți intra în Împărăția cerurilor! Parcă n-a spus așa ceva. Ba chiar le-a dat o mare libertate: puteau chiar să plece. Să fugă. Să îl trădeze. Să spună că în viața lor nu l-au cunoscut. Ba chiar să stea la același foc cu cei ce l-au prins, judecat, condamnat și omorît. Ciudat, nu? Dar din această libertate a răsărit Biserica. O libertate cumpărat cu sînge. O libertate din interior a fiecăruia care crede: mai întîi a iudeului, apoi a grecului.

Isus n-a învățat pe străzile din Capernaum, în sinagogă, pe cîmpii și pe munți cu bîta, zornăindu-și sugestiv cătușele învățăturii. Din contră, el a transformat chiar și jugul în ceva ușor și el a purtat sarcina. N-a trebuit să moară nimeni pentru a fi mîntuit, ci doar să se nască din nou prin înoirea minții. O nouă convingere, o nouă inimă, un nou trup. Cine are impresia că asta se poate face după sistemul nu lua, nu gusta, nu atinge, se înșală.

În 1982 am devenit creștin. Am avut apsuri și daunsuri, dar n-am regretat niciodată că Isus mi-a eliberat mintea și inima. N-am regretat că Scriptura mi-a reformatat creierul și am devenit altcumva. Dacă azi aș muri aș muri fericit pentru că nu regret că am trăit sau mai bine spus am încercat să trăiesc fiind liber în Cristos chiar dacă am fost robul său. Robia lui este libertatea mea.

Comparația… moarte n-are!


sursa:http://www.nuyutotalhealth.com.au/why-nuyu.html

După  speranța care moare ultima și încercarea moarte n-are, să-mi fie îngăduit să mai adaug ceva ce deja toată lumea știe, dar (probabil) nu conștientizează: comparația moarte n-are.

Mai toată cultura noastră se bazează pe comparație. De aia avem gradele de comparație. De aia unele sunt unice și absolute, dar totuși comparabile. Ba ca să ne dea cu tifla canalele de șoping ne vînd produse de serie despre care se spune că sunt ză most iunik!!! America asta!

Dar destul cu introducerea. Iată și subiectul: azi pe cînd, vorba Scripturii, pe cînd făceam cîte ceva încolo și-ncoace, mă păli o comparație pe termen lung. Criticii sunt pe fază?

Mă gîndeam, „Uite domle ce mare diferență între credința creștină de dinainte de decretul de la Milano și cea de după.” Apoi mă mai păli în gînd (nu vă faceți probleme, și așa am cîteva vînătăi ce nu mai trec): „Ce mare diferență între credința dinainte de decembrie 1989 și cea de după.”

Să le comparăm că deja se vede ceva simetrie: cele două perioade dinainte și cele două de după. Se vede clar că statul a jucat un rol foarte important, dacă nu chiar esențial, în ambele cazuri. Dar după ridicarea opreliștelor biserica a fost vioara întîi. Cînd statul era bățos și agresiv, biserica era vie . Cînd statul era binevoitor, biserica s-a dezvoltat pe orizontală și a scăzut în calitate. Parcă așa a fost în cazul decretului de la Milano, dar și în cazul decretelor din decembrie 1989.

Nu prea ne afectează ce s-a întîmplat după Milano, cu excepția cîrdășiei statului cu biserica și cu siluirea, de acum legală, a bisericii de către stat. Vorba unora, cu sau fără siluire, un adevărat concert. E vorba de instituții, nu? Și ciudat prim-soliștii concertului erau patriarhul și împăratul. Sau credinciosul și milițianul. Asta redus un pic la esență. Sau milosul și perceptorul. Dar dacă e să îi comparăm ar trebui să vedem diferențe și asemănări. Cine poate să le vadă…

Dacă tot suntem la comparații pînă la loc comanda, oare care ar fi cea mai bună comparație între biserica anului 1989, cea a cărui cap își esprima adeziunea față de reprimarea exercitată de stat și indignarea față huliganii de la Timișoara și biserica anului 2013 cînd toate duduie producînd bani, programe și școli, dar lasă în urmă aceiași sărăcie, atît materială, cît și spirituală? Dacă le comparăm, aproape niciuna.

În ce privește statul român care este diferența între găștile celor din PCR, de la sindicat, de la Miliție, de la Securitate, de la primărie sau de mai sus, de la CC, de la MAN, de la MAI și din alte oficii ale puterii și cele din prezent cu găștile mogulilor, partidelor, băncilor și a diferitelor oficii ale puterii: președinție, prim-ministru, poliție, cele șapte servicii secrete, vămi? Dacă le comparăm, aproape niciuna.

Vorba unora de prin 1945: indiferent cum se învîrte roata poporul e la mijloc. Aici parcă moare comparația… cel puțin sau scîrțîie.

Lucrurile tind să ia o tentă mai ciudată, dacă ne comparăm cu vecinii noștrii, cu unii mai apropiați sau mai îndepărtați. Totuși ca să nu cădem în disperare (infirmînd și că speranța moare ultima), dacă ne comparăm cu unele state din Africa, nici nu-i chiar așa de rău la noi. Dacă ne comparăm cu unele state islamice, poate e chiar destul de bine și în ceea ce privește biserica… Eu cîteodată îmi doresc o mică schimbare a statului în materie de religie. Vorba aia: un pic de islam e ca o alifie pentru ochi, ca un clopoțel cristalin dis-de-dimineața. Poate ne trezim din vis, reverie sau ce-o mai fi. Numai să găsim cu cine să ne comparăm.

Asta numai în cazul în care comparația… moarte n-are.

Ce pot învăța?


În urmă cu ceva timp… Iar încep așa!? Iar o iau istoric? Păi altfel nu se poate.

De fapt aș fi putut începe cam așa:

Din ciclul „Am încercat pentru dumneavoastră” sau „Am fost timp de șase luni distribuitor de pliante.”

Ce mi-am zis? Nu sunt evreu să fac bani, nici american gras (pardon, bogat!) să fac mișcare și să plătesc. Așa că am ochit un anunț din pliantul de la Kaufland și mi-am zis ca tot românul ce nu vrea să dea bani la sală:

Să îmbin plăcutul cu utilul! Vorba vine

Am aplicat telefonic la job, adică să împart pe la casele oamenilor pliante Kaufland. Între timp jobul îl luase altcineva. Pagubă-n mașrums!

Însă după cîteva săptămîni sună telefonu și sunt angajat zilier Kaufland în mai puțin de cinci minute. Vine șoferul cu ele în fiecare vineri după-masa, le distribui și luni se face controlul. Se plătește 14 bani la kilogram. Mai trebuie deschis un cont la BRD și reținut 16% impozit.

OK.

Și iată-mă angajat ca zilier. Probabil primul zilier cu doctorat, din România. Sau din Europa. Sau din Lume. Sau din Univers. Din Univers precis, chiar dacă nu sunt primul din Asia… sau Africa. Ce mai contează de unde…

Deci prima zi:

Apare un microbuz alb, după ce îl ghidez printre străzile aglomerate și întortochiate din comună: la stînga, ba la dreapta, la număru, las că te văd eu din poartă!

Și a ajuns. Am împachetat pliantele că erau prea mari și am plecat aiurea-n sat, bătînd ulițele, cărările și cîinii agresivi. Cu mîțele n-am avut probleme. Nu era greu, doar monoton. Dar făceam mușchi la picioare, la spate și la mîini. După o vreme m-am specializat. Am luat-o cu bițigleta. Mă opream la o poartă, puneam pliantul. Apoi scoteam încă două pe care le țineam pregătite. Vîj-vîj, peste gard cu ele. Oamenii se procopseau cu ele din senin. Ba unu a strigat că-i sparg capu! Ei nene! Cu un ziar???

Erau 650 de bucăți. Eram foarte legalist: puneam pliant și acolo unde nu locuia nimeni. Dacă cumva venea omul acasă din America, de la muncă dinm Europa? Făcea cunoștiință cu prețurile! Să nu fie înșelat la magazinul sătesc.

Apoi mi-au dat cîte două tipuri de pliante, așa că pierdeam mai mult timp cu împachetatul, că doar nu o să pedalez cu două rucsacuri atîrnate de gît! Apoi au apărut pliantele mari și grele. Pliante mai grele, mai mult efort, mai mulți multă mișcare, mai mulți bani. Curat capitalism victorios la orașe și sate!

Unii mă luau cu domnu, alții întindeau mîna în scîrbă de parcă eram sluga lor pe viață. Copiii erau fericiți. Nevinovații! Cu babele mai glumeam. Ceva de genul: „Ați fost cuminți azi?” Daaa!!! „Atunci uite ce primiți! Cine nu-i cuminte nu primește azi nimic!”  Rîdeam de parcă eram la sărbătorirea reconcilierii româno-maghiare. Sau invers.

O dată trec pe lîngă vreo doi ce tot gustau ceva dintr-o sticlă de bere. Bună-i berea? Îhî! Cînd trec pe partea cealaltă la numerele cu soț le plasez un pliant unora ce făceau același lucru dis-de-dimineața în fața magazinului sătesc: Na să moară de ciudă ăia dă pă partea cealaltă, că lor nu le-am dat! Ce să vezi? Încep ăia să strige: Domnu, domnu! Mă uitam pe cer, nimic. Pentru cîteva clipe am avut impresia că trăiam parousia! M-am liniștit cînd am auzit că le spun unor țînci să fugă după mine să le dau pliante. M-a milostivit eventualitatea unei parousii iminente și am lăsat vreo două pe jos ca nu cumva să fugă tot satul după mine. Cine știe la ce complicații se ajungea, că eram în zona ungurească…

Apoi un sătean mai inimos cum mă vede cum mă invită înăuntru și pentru că era sărbătoare scoate o sticlă de coniac de cinci stele și îmi toarnă un păhărel. De pomană, de singurătate, de veselie și de ce nu! Ciocnim, ciocnim dar misia-misie! El cu sticla, eu cu giobul! Fain coniac, da cam tare! M-am retras în garaj fără a mai lua călători.

Apoi au fost unii care nu voiau domle să primească pliantul. Da nu m-am opus. Comuniștii n-au murit! I-am tot pușcat io la revoluție, da parcă au înviat! Apoi a fost un incident cu o gudă. Baba mătura în fața casei, guda lătra la mine. Io la datorie dis-de-dimineață. Mă pun în fața porții să termine ambele cu lucru, da guda se repede la mine și-mi face hara-para bunătate de pantaloni scurți tip jeans de catifea reiată. Ea că cică cîinele nu mușcă. Tocmai am văzut! Noroc că nu m-a lăsat în pielea goală!

La poliție, că baba nu voia să se împace cu realitatea, îi povestesc agentului verde cum o fost. Îmi dă dreptate și zice să o dau în judecată. Mă uit la el, mă uit la pantaloniio scurți, mă uit la martorii care lipseau și trec vreo cîteva sute de lei dintr-un buzunar în altul auto-hipnotizîndu-mă că am fost deja la judecătorie, că judele a fost cinstit ca baba și am cîștigat procesul. Vivat justiția romîneacă chioară!

Ca să fie tacîmul complet seara mă duc să pun pliante la niște blocuri, vorba vine blocuri. Pitice ca aprodul Purice… Dau să intru în casa scării și mă latră un ditamai pastor german. Cînd ies mă fac că dau cu piatra-n el că doar o mai tăcea din gură. Ultima dată cînd lătra a mai chemat cîțiva k9 pe acolo și mă pomenesc că sunt vitriolizat de undeva de sus. Prima dată am zis că o fi o voce din cer. Aș! Nu era înger sau cel puțin nu era un înger al Domnului. Poate că era din celălalt. Zice-ți dumneavoastră: multă anatomie (a lui și a mea), multe rude de gradul întîi (ale lui și ale mele), multe urări și last bat not list (nici măcar franț list) dă cu un ghiveci de flopri după mine de la balcon. Era gras, chel, vreo 45 de ani, dăzbrăcat de parcă făcea plajă la lună și se mai lupta cu o femelă ce tot încerca să-i spună că io îs ăla cu pliantele! Și cîinele mă cunoștea mai bine ca el. Dar el era îngerul păzitor al cîinelui și eu l-am atacat. Mirosea a sulf. Îi mai lipsea tridentul că deja coada se ițea după ghizurile balconului. Pariz că la condiția mea fizică acumulată nu m-ar fi prins nici dacă sărea de la balcon în cap. Ceea ce aș fi vrut să văd!

Așa că în ciuda multiplelor avantaje de a face condiție fizică pe bani, de a cunoaște oamenii din sat (chiar mă gîndeam că la următoarele alegeri aș putea candida la primărie că doar îi știu pe toți și ei mă știu pe mine) și de a presta o muncă cinstită, m-am lăsat păgubaș. Mai bine doar doctor în teologie! Să moară ăștia de la Kaufland de ciudă că au avut un supracalificat și nu l-au putut ține pe post. Așa că mi-am dat demisia!

Ce pot învăța de aici? Cred că ăștia n-au management prea bun…

Cine își asumă riscul?


http://inceputulsfarsituluiunnouinceput.blogspot.ro/2010/03/iisus-christos-vs-iepurasul-de-pasti.html

Se gândi bine. N-avea rost să fugă, oricum nu îl vor vedea. Erau surescitați, gălăgioși, barbari și mulți. Nu puteau să îl prindă pentru că spre deosebire de el, nu vedeau prea bine noaptea. Rîse puțin de urechile lor liliputane. Deci n-aveau cum, n-aveau cu ce, n-aveau… Nu risca nimic. Chiar nimic.

Se năpustiră asupra unui om, unii fugiră. Ei plecaseră așa cum veniseră. Adică surescitați, gălăgioși, barbari și mulți. Niște oameni. Oameni? Cineva își asumase riscul.

Apoi îl răstâgniră. Mai riscă cineva?

Au trecut aproape 2000 de ani de atunci și nu știu de ce se tot întreabă ce le-am mai adus, spuse iepurașul. Eu nu îmi asum riscul.

Eu nu pot să-i mîntui. Doar el poate. El își asumă riscul…

Emoționantă poveste de dragoste


Pentru că Zmeul Zmeilor o răpise pe Ileana Cosînziana și îl șantaja pe Făt-frumos că îi taie acesteia capul dacă Făt-frumos nu ceda un anumit pachet de acțiuni la o anumită firmă, Făt-frumos decise să o salveze. Cum era în timpul Revoluției franceze, acesta hotărî mai întîi să elimine gărzile ce păzeau eșafodul. Zis și făcut:

Imediat Făt-frumos luă un taxi, merse la mall și își cumpără un ceas elvețian, nu o rablă Made in Taiwan făcută pe vapor. După care își scoase smartfonul, o sună pe Cotoroanța și o ceru de nevastă din interes: ea deținea pachetul majoritar al companiei ce fabrica ceasurile Rolex.

Colina


Colina, în alți termeni dealul ce îl urca cel condamnat. O pildă a suferinței inutile. Violență, răutate și teroare ce asortează uniforma armatei britanice. Puterea și ego fac casă bună. De la aplicarea regulamentului pînă la crimă nu e cale lungă în ciuda umorului adesea involuntar.

 

Pío Moa: Franco, un bilanţ istoric, Editura Historia, Bucureşti, 2008


Mărturisesc că sunt încă marcat de orientarea de stînga a cinematografiei şi literaturii, cărţile despre Spania citite în perioada comunistă nefiind depăşite ca număr de cele de după, situaţia fiind foarte asemănătoare în ceea ce priveşte vizualul. Ecranizările romanelor lui Hemnigway, Speranţa lui André Malraux, cît şi povestirile despre faptele de vitejie a celor din brigăzile internaţionale ce au activat în Spania de partea stîngii nu au putut fi estompate de nimic asemănător venind dinspre dreapta. Moartea lui Moţa în Spania nu mi-a comunicat nimic, după cum imnurile pline de tragism ale legionarilor români nu îmi inspiră schimbarea perspectivei. Totuşi în ciuda propagandei comuniste la care am fost martor eram foarte interesat să aflu mai multe despre Franco şi Spania din perioada sa. Autorul compară dictatura lui Franco cu cea a generalului Pilsudski, eu aş face o comparaţie mai nereuşită, cu aceea a lui János Kádár.

Pío Moa este un stîngist radical care s-a orientat spre dreapta după moartea lui Franco, spre deosebire de mulţi franchişti care s-au orientat spre stînga după moartea acestuia. Din această perspectivă mi se pare că el este avantajat, neputînd fiind considerat un oportunist. Traducerea este marcată de unele imperfecţiuni, traducătorul preferînd să traducă mot-á-mot în loc să adapteze textul uzanţei româneşti (de exemplu traduce istoriile nu istoria). Poate că editorul ar fi trebuit să facă asta în cele din urmă, textul fiind în anumite cazuri destul de alambicat.

Fără să fie prezentat ca bau-baul din perioada comunistă, Franco (sau Francisco Paulino Hermenegildo Teódulo Franco y Bahamonde, 4.12.1892 – 20.11.1975) este adesea considerat prin prisma realizărilor în comparaţie cu alţi lideri europeni fascişti de marcă, Mussolini şi Hitler, cărora le-a supravieţuit în ciuda unor idei asemănătoare. Iniţial ofiţer în armată, Franco ajunge să fie avansat la rang de general, fiind la vremea aceea cel mai tînăr general din Europa. S-a distins în  Maroc şi s devenit, la declanşarea războiului civil comandantul trupelor spaniole din Africa. La scurt timp devine generalissim şi apoi Caudillo, un titlu asemănător cu il duce, fürer sau le conducăteur al lui Antonescu. Autorul atrage însă atenţia că spre deosebire de Mussolini şi Hitler, dictatura lui Franco a fost marcată de caracterul catolic pregnant, el favorizînd Biserica ce fusese persecutată în perioada republicană. Cu toate acestea autorul nu îşi poate explica de ce Biserica Romano-Catolică i-a întors spatele după conciliul Vatican II decît dacă în eventualitatea morţii sale iminente, o schimbare de orientare ar fi favorizat-o după dispariţia franchismului de pe scena politică. Victoria lui Franco în războiul civil trebuie remarcată mai ales în ciuda tuturor dezavantajelor cu care  a avut de luptat. Partida naţionalistă, spre deosebire de cea republicană, dominată de stînga, anarhişti şi comunişti, nu a avut la îndemîna sa rezervele de aur a Băncii Naţionale, posibilitatea de a achiziţiona armament în numele unui guvern recunoscut internaţional şi nici două treimi din cele mai bogate provincii ale ţării. La vremea declanşării ostilităţilor trupele lui Franco erau blocate în Africa de către flota ce aparţinea în întregime stîngii. Franco este cel ce a realizat pentru prima dată în istorie transferul trupelor pe calea aerului, folosind foarte puţine avioane, dar operînd rapid, spre deosebire de inamicul care în ciuda conducerii centralizate era inactiv din cauza deosebirilor ideologice şi a ambiţiilor personale. În războiul civil Franco nu pierde iniţiativa şi cu excepţia unei înfîngeri, micile dar neîncetatele sale victorii, printre care cea a despresurării de la Toledo, îl recomandă ca un general foarte capabil. Aceste aprecieri vin în pofida armamentului mult mai bun aflat în dotarea trupelor republicane, a avioanelor de fabricaţie sovietică superioare celor din dotarea sa şi a comisarilor sovietici trimişi Stalin. Bineînţeles că nu trebuie uitată contribuţia legiunii Condor şi a ajutorului italian. Spre deosebire de legalitatea reintrodusă de Franco în teritoriile controlate de naţionalişti, guvernul republican a trecut la măsuri asemănătoare cu cele sovietice: confiscarea valutei străine, a aurului şi bijuteriilor, a tuturor valorilor artistice, lichidarea oponenţilor politici chiar şi în rîndul stîngii (troţkiştii şi anarhiştii), obedienţa totală faţă de Moscova. Nu este trecută cu vederea represiunea de după încheierea războiului civil, greutăţile din timpul şi de după terminarea Celui De-al doilea Război Mondial cînd tuturor li se părea că lui Franco i-a sunat ceasul. În ciuda acestui lucru, politica dusă de Franco de apropiere a facţiunilor dreptei, susţinerea Bisericii şi sprijinul poporului care se săturase de teroarea stîngii şi dreptei au făcut ca Spania să rezisite împotriva tuturor obstacolelor, foametei, neprimirii în ONU, izolării şi ostilităţii vecinilor, URSS şi a sateliţilor săi. Argentina a fost singura ţară care a acordat credit Spaniei, guvernul fiind capabil să cumpere grîu şi carne pentru combaterea foametei. Dar, declanşarea Războiului rece şi evoluţia situaţiei internaţionale (războiul din Coreea şi Vietnam, acapararea puterii de către comunişti în China, cît şi dorinţa ţărilor democrate din vestul Europei de a nu se complica cu o nouă ascesiune a comunismului în Spania, corelată cu lupta împotriva stîngii în Italia şi Franţa) au dus în cele din urmă la îmbunătăţirea relaţiilor Spaniei, Franco fiind recunoscut ca şi un conducător bine intenţionat ce prevăzuse multe din evoluţiile de după război.

Franco i-a apărat pe evrei în perioada cînd Franţa, şi Germania mai ales, i-a trimis spre crematorii, evreii sefarzi din străinătate putînd să se declare spanioli şi să scape de la moarte. Aceasta l-a făcut să salveze mai puţini evrei ca Vaticanul, dar mai mulţi decît orice altă ţară, atrăgîndu-şi protestele naziştilor. Contribuţia lui Franco la războiul împotriva URSS n-a fost uitată, Divizia albastră fiind totuşi retrasă de pe frontul de est înaintea trupelor italiene. Franco a rezistat presiunilor lui Hitler, dar şi blocadei britanice ce putea duce la colaps economia spaniolă lipsită de combustibili.

Cu toate acestea, Franco a rezistat, Spania ajungînd doar cu doi-trei ani întîrziere la progresul de după război a ţărilor din Occident. Orientarea sa spre casa de Bourbon a făcut ca monarhia să revină în Spania, tranziţie făcîndu-se relativ lin după moartea sa în 1975. La ora actuală are loc o reinterpretare în spiritul stîngii comuniste a perioadei franchiste, o perioadă pe care şi noi o cunoaştem tot prin prisma aceasta.