Ura! Am înfrânt!


DEFEAT. 044 - Ain't No Damn Word for It | OMEGA-LEVEL

îNFRÂNGERE. Ce altceva se pot numi rezultatele acestor alegeri?

PNL-ul ce chema prin vocea lui Iohannis la alungarea definitivă a PSD-ului de la putere n-a văzut mai departe de lungul nasului, adică de alegerile locale.

USR-ul unui președinte Barna ce încă mai avea impresia după semi-eșecul de la locale și mini revoluția la europarlamentare că va convinge cu o campanie ce nu s-a re-adaptat o dată pus Dragnea la bulău.

Nici cu PSD nu mi-e rușine, mai ales acum când pretinde revenirea la guvernare. Pe motiv că ei au câștigat. Ce ați câștigat, patru procente? O fi țara roșie, dar n-am uitat ce ați făcut. Deși unii români par loviți de amnezie.

AUR – marele mic procentaj de aur ce ne spune? Că deși epoca Trump s-a sfârșit, ea poate fi imitată. Ce contează că e Trump, Puțin Erdogan, Salvini, Bolsanaro sau vreun Codreanu sau Sima autohton. Ce contează că senatorul AUR-ist de Arad se numește Nagy?

Băsescu în guvern? De ce? Că a inventat PMP-ul după rotisarea PD-ului? Expert în reciclarea partidelor cu alți oameni, alte tromboane ideologice, dar aceleași interese, Băse s-ar putea lăsa de politică, dar la altceva nu cred că se pricepe. Poate re-primește cetățenia moldovană și punem de un scandal și cu Rusia.

Pro-România oscilant n-a convins. N-au mai mizat baronii pe Ponta? Poate. Dar AUR a însemnat mai pro-România decât partidul lui Ponta. Mai ales pentru diaspora.

Înfrângerea cea mai neagră poate fi a UDMR-ului care nu și-a mai văzut cele 8 procente și care și-ar putea lua adio de la rolul de outsider echilibrist cu veșnice pretenții la guvernare. În ciuda celor patru județe câștigate, sau tocmai din această cauză.

Și acum câteva întrebări esențiale:

A trădat diaspora? A fost trădată diaspora?

Cine se crede român ultras și de ce? Pentru că fondezi un partid cu numele AUR, ce sună mai mult țigănește decât românește. Partidul ăsta pare atractiv numai pentru amnezicii ce nu-ți aduc aminte de sloganul ceaușist cu visul de AUR al întregii omeniri și avansarea României spre comunism.

După cum ne spune istoria situații de acest fel au fost nenumărate, mai ales între cele două războaie mondiale. Când Rusia era bau-baul, când Germania era bau-baul, când Ungaria era bau-baul.

Acum pentru ce ați votat, amneziacilor? Pentru o coaliție falimentară? Pentru una de stânga – care o fi aia? Pentru una de dreapta – care o fi aia? Pentru importanța unui partid de cinci procente?

Indiferent cum am lua-o tot înfrângere se numește. Va fi o bulibășeală clasa întâi.

Ce prevăd?

Alegeri anticipate!

Vreau alegeri anticipate!

Dar fără amnezie și amnezici!

Adio Facebook!


Why Facebook Sucks — 10 Reasons why FB is Bad for your Business

Ei da, i-am spus adio domnului Zuckenberg. Deșteptului domn Zuckenberg. Miliardarului Zuckenberg. Din mai multe motive. Cu riscul de a fi categorisit în fel și chip. De exemplu: izolat, paranoic, demodat, bătrîn și sclerozat. Plus alte 10000 de epitete care de care mai invectiforme. Sau infenc-ifomale.

Noua mea pasiune, fără legatură de lepădarea de Facebook este muzica greacă. Mult mai profitabilă.

Totuși de unde astă detașare? Totală și iremediabilă. Și i-messenger-ială. Nu cred că există o ierarhie a motivelor, așa că iacătă-le de-a valma:

1. Mutra domnului Zuckenberg la audierea în comisia senatorială de acum vreo doi ani cînd cu analytica aia ce zicea că l-a pus pe Trump președinte. Mi-a inspirat atîta neîncredere încît dincolo de orice raționament obiectiv dedus din răspunsurile și promisiunile sale domnul Z a primit un cartonaș galben. Primul. Era un fault grosolan la inteligența pe cale de dispariție a omului de rînd conectat cu persoane interesante, cunoștințe mai vechi sau mai noi, familie, prieteni, rude si alte categori de participanți la traficul social media.

2. Al doilea indicator al îndreptării spre afișarea anunțului de terminare a relației prea puțin reciproc avantajoase cu domnul Z a fost avalanșa de pronunțări venite din direcția inteligenței populare. Aia ce se substituie experților. Dacă tot îți dai cu părerea și dacă tot nu contează cine ești sau cine este angajat în discuție, de ce să nu dai cu flitul? “Dacă vrei, poți!”, întocmai cum suna celebra reclamă Adidas din anii 90.

M-am săturat de vocea maselor. Am preluat vorba lui Moțoc și cum nu fac politică, chiar nu-mi pasă de corecția lui vodă Lapușneanu. Pentru mine rămîn tot “Mulți, da’ proști!”

Al doilea cartonaș galben!

Plîng pentru mase că-s fără Stăpîn, dar nu le cînt în stună.

3. Nu în ultimul rînd în zilele plictisului pandemic m-a plictisit algoritmul domnului Z. Intram, re-intram, re-freșam pagina de Feisbuc și apăreau aceleași persoane cu aceleași comentarii. Parcă eram captiv în abdomenul dolofan al unui muzeu de tip labirint. Oare cine este Minotaurul? Sau Cerberul infernului Facebook? Și cînd vine? Așa c-am decis să scurtez așteptarea. Nu ucid Minotaurul/Cerberul, ucid afacerea domnului Z. Feisbuc mori!

Cartonaș roșu!

4. Ei, am ajuns și la punctul patru, deci am depășit punctele esențiale ale unei serioase predici baptiste. Nu mai voi să fiu dependent. Nu mai voi asuprire. Nu mai voi stăpînire streină. Voi neatîrnarea! Am ridicat stindardul libertății, am pupat statuia cu făclia de pe țărmul Americii de Nord, mi-am declarat elefteria mou…

Influență europeană, balcanică, greacă. Cel puțin ăștia au avut imperii după imperii. S-au dus pînă-n India, au inventat filosofia, ne-au dat teologhia și ne-au exploatat pe noi doar ceva mai mult de 100 de ani. Deci o dependență în minus. Așa că mi-am luat vreo douăzeci de cărți. Trăiască elefantu!

5. Cinci? Înc-un punct și pun de-o carte-n toată regula! Nu pot să spun c-am fost dezamăgit de prietenii mei de pe rețea. Cu unele excepții notabile. Nu m-am așteptat, dar cum fiecare avem dreptul la o opinie, fie ea și deplasată, cum nu eu ți-am cerut prietenia, fie domle cum vrei: du-te cu părerea ta și să ne vedem sănătoși cu altă ocazie! Cu puțin timp înainte de a lua decizia evacuării domnului Z din universul meu personal m-am bucurat c-am putut reduce numărul prietenilor sub 500. Dar cum sub 200 erau activi, și din ăștia doar cam 30 chiar aveau ceva de zis, restul fiind rezervați și rezervate, am decis să nu mai dau atîta din pix – a se citi tastatură – și am decis să fac pasul hotărîtor. Prea semăna a exhibiționism intelectualo-emotiv. Și gata!

6. Ei și șase! Nu se putea fără 6! Cu toate că șase nu a fost determinant la ora luării deciziei, el se adaugă la dimensiunea-mi paranoică a implicării domnului Z și a altor domni, printre care, domnul T, O, J și alți domni si doamne interesate de cînd, cum, de ce și de ce nu accesez eu pe internet. Și nu în ultimul rînd aferenți acestor domni diverse agenții, partide și servicii interesate de clickurile mele.

Plus reclamele ce abundau de nu mai aveai loc de ele. Sau articole sponsorizate care nu mă interesau nici cît negru sub unghie. Am raportat de șpe mii de ori diverse situri ce aveau intenția să mă amețească că Suedia renunță la euro și că ce mare dezastru este asta pentru UE. Suedia nici măcar nu a adoptat euro ca monedă națională. Plus alte situri cameleonice și postări anti-Ue, pro-Rusia, pro-China. Mai lăsați-o cu manipularea. Nu fac parte din mase!

Așa că aim aut! Kialitas! Liber! Menționez că nu mi-am instalat Facebook pe mobil, era doar pe laptop, ceea ce a presupus o oarecare deținere a controlului din partea mea. Nu m-am, să zicem așa, destrăbălat cu domnul Z. Dar relația era nocivă și a evoluat iremediabil și inevitabil spre divorț. Ceea ce nu părea chiar iminent s-a produs. Nu cer pensie alimentară. Nici nu insist că doar eu sunt de vină…

Am mai mult timp. Sunt mai calm. Citesc mai mult, gîndesc mai mult. Lucrez mai mult. Chiar și fizic. Și-mi face plăcere.

V-am convins?

Renunțați la Facebook. Eliberați-vă!

Nazismul și pesedismul


Acum ceva timp am citit pe un blog de istorie o întîmplare adevărată povestită de un american. Întîmplarea era despre un reporter american de război și despre una dintre fotografiile sale. Am căutat-o pe net ca să nu o redau eu și să fie mai veridică. N-am găsit fotografia pe Google. Încerc aici să o redau fără să intru în groaznicele ei amănunte.

Un reporter, corespondent de război sau pur și simplu un fotograf al armatei americane ajunge într-un orășel german în Al Doilea Război Mondial. Acolo dă peste cadavrul unei femei, evident germane, și este îngrozit. Nu mai știu dacă conversația ce a urmat a fost una imaginară sau nu. Cert este că la mijloc era miza realului, al adevărului și a realității. El imortaliza ceea ce s-a întîmplat și ca atare, nu avea voie să modifice scena. Fotografia trebuia să imortalizeze realitatea așa cum era. Fotografia era un document și de aceea nimic nu trebuia alterat, modificat, înfrumusețat sau schimbat. Războiul era război.

În cazul de față era vorba de o femeie omorîtă de americani. Dar nu era doar omorîtă. Era omorîtă și avea o baionetă înfiptă adînc acolo unde numai un sadic ar fi înfipt-o. Femeia era relativ tînără, blondă, frumoasă și foarte bine îmbrăcată. Pe deasupra avea asupra ei o insignă a partidului nazist. Omului nostru a-nceput să-i fiarbă sîngele-n vene la vederea unui tablou atît de macabru. Cu de la sine putere și încălcînd propria-i deontologie a pus mîna pe baionetă și a scos-o.

Doar că a fost văzut de alți soldați americani care i-au povestit cum acea femeie orbită de nazism a deschis focul asupra lor și le-a omorît – nu țin minte dacă a fost unul sau mai mulți camarazi – într-un oraș care deja se predase. Ca urmare ei au omorît-o și s-au răzbunat înfingîndu-i acea baionetă.

Deci era vorba de luna aprilie 1945, Germania, o nazistă fanatică și moartea ei cu cadavrul batjocorit.

Și acum probabil că va întrebați ce legătură are asta cu luna noiembrie 2019, România și cu PSD-ul. Are pentru mai multe motive.

Unul dintre ele este că după ce reporterul nostru a auzit ce s-a întîmplat deontologia meseriei lui l-a obligat să refacă scena amorului așa cum era la origine. A fost nevoit, ca să rămînă cine era, să înfigă în acea femeie baioneta acolo unde fusese. Groaznic. Dar așa se întîmplă atunci cînd treci peste propriile-ți limite.

Reporterul a refăcut scena pe care o alterase. A rămas cu coșmaruri.

Un altul este Germania nazistă a fost învinsă nu datorită bunei organizări, a operațiunilor coordonate și a unui mai bun potențial al Aliaților, ci datorită urii degajate de ea, de partidul nazist, de Gestapo, SS și de lagărele de exterminare. Deși civilizată, mare, puternică și inventivă, condusă de un caporal nebun a sucombat în fața frontului comun făcut pe plan mondial. Rînd pe rînd aliații i-au căzut și a rămas singură împotriva tuturor. N-a vrut să se recunoască înfrîntă cînd cursul războiului s-a schimbat, dar a trebuit să capituleze necondiționat cînd liderii ei naziști se sinucideau.

În urma acestei stări de fapt nazismul a fost judecat și condamnat la moarte. Public. Pe plan mondial. Ireversibil. Dramatic. După cinci ani de război.

Ne aflăm și noi în fața unei astfel de schimbări dramatice. Doar că unii dintre noi nu înțeleg sau nu vor să înțeleagă dramatismul schimbării. Cu atît mai mult cu cît bagatelizînd votul de duminică schimbarea s-ar putea să nu se producă. Pesedismul trebuie învins definitiv, la fel ca și nazismul!
Un alt motiv ar fi că de ceva vreme ne confruntăm cu fake-news-uri la greu ce o arată pe o altă femeie, tot blondă, tot învinsă, dar ca prim-ministru, în alte ipostaze decît cele autentice, adevărate. Mîini dibace, profesioniste, bine plătite invadează internetul cu cît este ea de bună, credincioasă, miloasă și interesată de soarta românilor. O dac-ar fi așa!

Un alt motiv este că aceleași minți și mîini ce modifică realitatea Vioricăi Dăncilă, modifică și realitatea contracandidatului său, Klaus Iohannis. Dacă în favoarea sa se intervine pozitiv, tot în favoarea sa se intervine negativ asupra contra-candidatului. Iar se alterează realitatea. Ce mai deontologie! Pesedismul își arată jegul sub nume diferite. Eu le-am interzis reclamele. Pentru că n-am votat PSD. Pentru că nu votez PSD.

Din aceste motive și din multe altele pe care le știm și nu trebuie să le bagatelizăm, pesedismul trebuie să dispară ca nazismul! Să-l omorîm prin votul de duminică ca să nu înfingă cineva baioneta mai tîrziu.

Atenție, PSD nu s-a predat!

Ar trebui Biserica să se amestece în politică?


Pe cît de simplă este întrebarea, pe atît de complicat este răspunsul. Pentru simplu motiv că indiferent cum se răspunde – da sau nu – urmează justificările, criticile și acuzele. Cu alte cuvinte, înainte de a pune această întrebare trebuie să ne întrebăm dacă Biserica este o instituție separată de stat sau este o instituție a statului. Ah, iar se complică lucrurile…

Și pentru a face lucrurile cît se poate de clare trebuie să pornim de la definiții. Că altfel n-o să ne înțelegem. Statul (așa cum îl vede mai toată lumea azi) este o anumită formă de organizare a societății. El are origine pur umană. Am mai putea adăuga din perspectivă creștină că statul este îngăduit de Dumnezeu sau tolerat de el, nu inventat (Oare Dumnezeu a fost depășit de om la acest capitol? Interesant, nu?).

Pe de alta parte, Biserica are o origine pur divină. Nu omul a inventat-o, nu el a creat-o. El doar participă și este materialul inferior din care Dumnezeu, Isus Cristos și Duhul Sfînt scoate ceva (exact ce vom afla după Apocalipsă…).

Cu toate acestea omul, accidentul Bisericii (adică forma sub care ea se vede), a cam amestecat cele două, implicînd statul în Biserică și invers, Biserica în stat. Ca urmare a rezultat un talmeș-balmeș din care omul a ieșit de cele mai multe ori șifonat, statul păgubit și Biserica înșelată.

Adică, mai explicit, omul a fost atins în libertatea sa, statutul său de ființă responsabilă față de Dumnezeu și de aproapele său, statul a pierdut loialitatea cetățenilor săi, bani, specialiști, prestigiu, etc, iar Biserica ce credea (pe bună dreptate sau nu) că va prospera (va avea mai mulți convertiți, mai multă relevanță, va fi mai aproape de ceea ce a intenționat Dumnezeu pentru ea) a suferit pierderi datorită persecuțiilor sau și-a pierdut menirea (devenind arogantă, îmbogățindu-se, asuprindu-și enoriașii și/sau dușmanii).

Istoria Bisericii are multe exemple de tot felul în ceea ce privește experimentele omului în domeniul politicii cu efecte pozitive și negative asupra Bisericii. Aici Bineînțeles putem introduce o droaie de zgomote de fond spunînd/susținînd că Biserica este păzită din ceruri și că orice suferință este spre binele ei, că Biserica-n-sus-sau-în-jos, dar nu cred că ar trebui să adoptăm o abordare triumfalistă care nu merge mai departe de lungul nasului propriu influențat de clișee doctrinare specifice bisericii din care facem parte.

Deci iată cîteva dintre motivele pentru care Biserica ne spune, ne impune sau ne obligă să votăm cu cutare candidat sau partid la cine-știe-ce-alegeri.

1. Biserica știe care este candidatul/partidul cel mai moral, mai aproape de Dumnezeu. Pentru că Biserica recunoște și respectă aceleași valori, denumite creștine ca și candidatul/partidul în cauză.

2. Biserica îl știe/cunoaște personal pe candidatul la mai-știu-eu-ce-funcție-în-stat. Ar trebui să fie suficient ca biserica să garanteze pentru candidatul respectiv, avînd în vedere seriozitatea, moralitatea, deschiderea, bunul ei nume. Atenție, este vorba despre biserică, nu despre candidat!

3. Biserica consideră că are un insight (o cunoaștere particulară) cu privire la cel ce va fi ales (persoană/partid). Persoane influente, de încredere din biserică cunosc foarte bine candidatul/partidul și știu din mărturisiri private, relații apropiate sau din surse bine informate că merită să fie votați.

4. Biserica a primit o înștiințare divină asupra candidatului/partidului ce va fi votat. Cineva din Biserică, o persoană credibilă, a dezvăluit că Dumnezeu i-a comunicat că trebuie ales acest candidat/partid.

Iată și cîteva dintre motivele pentru care Biserica n-ar trebui să ne spună, impună sau să ne oblige în vreun fel sau altul să votăm sau să nu votam un candidat/partid sau altul la cine-știe-ce-alegeri.

1. Biserica poate greși atunci cînd consideră care este candidatul/partidul cel mai moral, mai aproape de Dumnezeu, pentru că ea este indusă în eroare de declarațiile false făcute de cei implicați în alegeri și de mașina de propagandă politica pusă în slujba acestora. Să nu uităm că încă de pe vremea Imperiului Roman creștinii au fost catalogați și exploatați ca fiind naivi (fără ca neapărat ei să fie). Aceasta se aplică azi mai ales în domeniul politic. Pe de alta parte, în general omul se leapădă destul de ușor, repede de anumite valori pentru alte avantaje.

2. Deși Biserica îl știe/cunoaște personal pe candidatul la mai-știu-eu-ce-funcție-în-stat, ea nu îi cunoște cele mai ascunse gînduri, relații sau înțelegeri secrete încheiate de acesta cu terțe persoane/partide/organizații. Ca urmare biserica nu cunoște planurile sale de viitor, jocurile politice în care a fost sau va fi antrenat.

3. Deși Biserica consideră că are un insight (o cunoaștere particulară) cu privire la cel ce va fi ales (persoană/partid), adică știe din surse omenești anumite informații ce nu sunt publice, ea poate fi indusă în eroare tocmai pentru a o elimina din joc sau pentru a obține voturile care altfel ar fi inaccesibile sau ar fi date oponenților. Aici putem da ca exemplu acei creștini deveniți politicieni ai unor partide ce au încălcat flagrant morala creștină, ei fiind considerați pierduți cînd de partide, cînd de biserici sau de ambele în unele cazuri.

4. Biserica a primit o înștiințare divină asupra candidatului/partidului ce va fi votat. Cu toate că în ultimul timp n-am luat la cunoștință de așa ceva, de la arătarea divină menționată de Eusebiu cu privire la victoria lui Constantin la podul peste rîul Milvius, acest tip de arătare este folosită pentru a justifica acțiuni ulterioare. De necontestat din perspectivă divină, dar nespus de suspect din cea istorică. Constantin, dacă ne oprim doar la acest exemplu n-a fost un sfînt. Dimpotrivă: și-a lichidat adversarii, inclusiv soția și unul dintre fii.

În cele din urmă, dacă vrei să cunoști un om testează-l la trei capitole: sex, bani, putere. Și în ceea ce privește politica este destul să citim un ziar, să deschidem un sit sau să vizionăm știrile la TV ca să aflăm că toate acestea se regăsesc în acest domeniu atît de rîvnit unde competiția nu are limite.

De remarcat că acolo unde biserica este condusă autoritar sau unde se exercită un control ce tinde spre absolut se va încerca influențarea votării din considerentele menționate mai-sus. Acolo unde Duhul conduce o Biserică votul va fi ceva natural, fără presiuni, sugestii sau interferențe pentru că dimensiunea spirituală o domină pe cea seculară, adică pe cea a îndatoririi cetățenești. Un creștin liber, duhovnicesc va fi totdeauna unul responsabil din punct de vedere politic.

Zîmbiți vă rog!


Am fost, ca unul ce a terminat armata, în Gărzile patriotice. Acasă aveam o uniformă de doc cu centură și o pereche de bocanci militari. Ne scoteau la trageri sau la vreo aplicație de apărare a unui obiectiv, ne mai puneau să cîntăm pe la vreo Cîntare a României și dădeam onorul la vizitele lui și ale ei. Bașca cîte o noapte cu Miliția pentru menținerea ordinii. Adică milițienii ne spuneau după juma de ora de patrulare: Aveți alte probleme, drum bun, somn ușor, ați fost cu noi pînă la orele 24… Și așa aveam o zi liberă.
Mai interesantă a fost păzirea unui secții de votare prin anul 1980. Am stat de veghe noaptea într-un liceu cu urnele. Dimineața a sosit un milițian, șefa comisiei și comisia s-a apucat de numărarea voturilor. Am stat și noi gură-cască.
Pe vremea aceea era un singur candidat la alegeri și alegerile pentru președinte coincideau cu cele pentru Marea Adunare națională de care va face cazul Ceaușescu în ultima sa pledoarie de nevinovăție.
Deci se vota cutărică pentru MAN și Ceaușescu ca președinte. Sau puteai să pui un alt nume pe ambele buletine. Ăsta este un avantaj ce nu știu dacă se regăsește și azi.
N-are legătură directă cu subiectul, dar nu mă pot abține să nu menționez că în cazul votului la președinție au apărut nume foarte cunoscute, mai ales a unui personaj devenit celebru printre români. Ați ghicit: Bulă! Cert este că după ce Bulă a devenit candidatul mai multor cetățeni ca alternativa la Ceaușescu, noi am fost invitați afară. Am ieșit afară foarte contrariați, dar evident, zîmbind.
În final milițianul ce se oferise să escorteze mașina tovarășei șef de comisie pentru transportul voturilor numărate a fost și el contrariat de refuzul acesteia. Și iar am zîmbit.
Morala: în afară de Iohannis, Paleologu, Dăncilă, dacă legea comunistă mai este încă valabilă, se poate trece un alt candidat, mai popular. Bulă, Dragnea, Ceaușescu, Neamțu, Papahagi, Vosganian, Ion Vodă-cel-cumplit, Țepeș, Mihai (oricare dintre ei…) sau Peter Costea. Nu zîmbiți!
După cum zicea si Caragiale prin glasul unuia dintre personajele sale: Dorința poporului stimabile!
Acum zîmbiți vă rog! Urmează campania electorală!

Buturuga diasporei


Cineva a postat pe Facebook că ministrul educației din Israel îi consideră morți pe evreii din Statele Unite. Probabil că aceștia nu prea mai sunt interesați să sprijine statul Israel, că altfel de ce un evreu le-ar spune altor evrei din cea mai bogată țara din lume că pe statistica lui au decedat. Acești evrei din diaspora nu contează, așa că nu există.
 
O optică oarecum asemănătoare o vedem și la noi. Guvernul celor două partide ce compun majoritatea parlamentară, PSD și ALDE îi consideră morți pe românii din diaspora. Morții ăștia trimit miliarde de euro în țara. Doar că este imposibil să fie dresați asemenea asistaților din patrie. Guvernul PSD-ALDE nu le poate da nimic românilor din diaspora, așa că nu au cu ce să fie prinși.
 
Cea mai recentă propunere de lege PSD ce stipula că copiii vor contribui financiar la întreținerea părinților, bunicilor și străbunicilor a căzut. Dubla contribuție a căzut și ea de mult timp. Din punct de vedere politic rămîne o singură posibilitate în lipsa celei religioase sau culturale. România nu este Turcia. Deci, rămîne doar măsluirea votului.
 
Punerea ei în practică este echivalentă cu declarația ministrului israelit al învățămîntului. Sau altfel spus, în locul invectivelor proferate în parlament, la mitinguri sau cu ocazia distracțiilor speciale, diasporei i se spune: Nu ne mai p…m, nici nu ne mai c…m pe voi, c……r, spălătoarelor de c….i occidentale, ci vă anihilăm. Pentru că ce altceva înseamnă măsluirea voturilor?
 
În urmă cu o droaie de ani Turcescu avea o emisiune la radio în care puteai intra în direct. Subiectul era alarmist ca întotdeauna. Că altfel de emisiuni nu prea știu să facă pompierii autohtoni. Se lansase un subiect efervescent: la cît credeți că va ajunge populația României peste două zeci de ani sau ceva asemănător. Mare șoc național că scade sub 20 de milioane, propagat de mai știu eu ce sursă. Evident că mi-a închis microfonul cînd am optat pentru vreo 16 milioane. Eram prea anti-naționalist. Eram prea pesimist. Eram prea ne-român.
 
Și ce văd azi: specialiștii spun că tindem spre 15 milioane pînă în 2050. Ca să vezi… Deci la 15 milioane, probabil că drept de vot vor avea circa 12-13 milioane. Diaspora de circa 5-6 milioane cam 4-5 milioane de votanți. O buturugă mica sau una mare?
 
Recent diaspora a dovedit ca este o buturugă mare pentru carul alegerilor din România. Dar în viitor, dacă diaspora ar vota cu circa 70% din efectiv ar putea dicta schimbările majore din România? Aha… Foarte interesant!

De ce n-a fost ales Peter Costea în PE?


Există mai mulți cetățeni și cetățene, frați și surori care se întreabă de ce Peter Costea, ce a candidat la un loc în PE, nu a întrunit suficiente voturi în 26 mai 2019. Încerc sa găsesc cîteva explicații.
 
 
Au fost două campanii de publicitate pozitivă pentru Peter Costea: una la referendumul pentru re-definirea familiei și a doua la campania pentru alegerile în PE. Ce au arătat rezultatele ambelor campanii?
 
 
Prima, cu rezultatele știute, adică neîntrunirea numărului de votanți ca referendumul să fie acceptat, a demonstrat că românii nu sunt preocupați de subiectul supus la vot. Nu că ei ar fi pro LGTB. Probabil și mai pregnant, românii au vrut să transmită inițiatorilor acelui referendum, printre care s-au numărat PSD și ALDE, că nu sunt de acord cu o inițiativa venită din această direcție.
 
 
Asocierea cu aceste partide, sau mai degrabă, asocierea subiectului referendumului cu care se identifica Peter Costea, fondator al Alianței Familiilor din România și se identificau și aceste partide (cu lideri deja condamnați), a ridicat semne de întrebare rămase fără răspuns din partea sa. Nu a existat o delimitate clară între Peter Costea și aceștia.
 
 
În plus, vizitele unor lideri ai acestor partide în unele biserici, sponsorizarea construcției unei anumite biserici venită din partea guvernului și a primăriei capitalei, au ridicat și mai multe întrebări și a generat confuzie. Nu atît în ceea ce privește referendumul, ci în ceea ce privește simpatiile venind dinspre putere, o posibilă (deși improbabilă) afiliere PSD-ALDE.
 
 
Reacția post-referendum a președintelui Iohannis a creat mai multă confuzie în rîndurile alegătorilor evanghelici, împingîndu-i spre extrema dreaptă talibană autohtonă. Nici că se putea mai rău din partea unui președinte foarte gînditor și extrem de tăcut. Dacă tăcea, de data asta, filosof rămînea! Mitingul de susținere al Oradiei, și nu numai, exprimările liderilor din aria eclesială au convers spre distanțarea de Iohannis, în ciuda pericolului trimiterii alegătorilor spre tabăra adversă acestuia, PSD-ALDE.
 
 
 
Ca urmare, fără să fi făcut propagandă PSD-ALDE la primul referendum, nici ulterior campanie electorală în favoarea acestei alianțe malefice în mediul politic românesc, Peter Costea a fost asociat, cel puțin în subconștient, cu duetul politic Dragnea (coruptul condamnat și divorțat) – Tăriceanu (multe neveste). Cu toate că referendumul a obținut 3531732 de voturi pentru, acestea nu s-au dat pentru Peter Costea, ci noii definiții propuse pentru familie.
 
 
La cel de-al doilea vot și la referendumul pe justiție, Peter Costea a avut un handicap serios, în ciuda faptului ca a obținut înscrierea pe liste ca independent.
 
 
În primul rînd concurentul principal a fost referendumul, justiția care a ținut știrile ani de zile, nu alegerile în PE.
 
 
În al doilea rînd, Peter Costea și susținătorii domniei sale au crezut (poate în mod naiv) că voturile de la referendumul pentru familie se vor regăsi și la alegerile pentru PE. Un calcul total eronat. La referendumul pentru familie implicarea politică a opoziției n-a fost directă, ci indirectă. Opoziția s-a manifestat prin absența de la vot. Acum miza era una a implicării directe.
 
 
În al treilea rînd, din cele trei milioane și jumătate ce au votat pentru schimbarea definiției familiei au existat și susținători ai altor partide decît PSD și ALDE. Ca urmare, susținătorii PNL (de exemplu) nu au votat Peter Costea. Dar aceștia au preferat să voteze și la referendum pentru a transmite un mesaj politic puterii. Rezultatul alegerilor tranșat în favoarea PNL vorbește de la sine. Alegătorii UDMR ar fi poate al doilea mare domeniu conservator pierdut de Peter Costea.
 
 
În cele ce urmează voi adăuga și alte elemente ce cred că au influențat eliminarea lui Peter Costea din cursa pentru PE.
 
 
 
Dincolo de originea sa românească Peter Costea nu a convins că este un candidat al poporului. Dacă toți evanghelicii l-ar fi votat poate că ar fi reușit să strîngă suficiente voturi. Dar Peter Costea nu a convins pentru că nu a mirosit a evanghelic român… Cam cum n-a mirosit a Românie de salam cu soia Rațiu la primele alegeri libere de acum 30 de ani.
 
 
Peter Costea a fost și încă este, prea american. Prea distant, prea inexpresiv și prea necarismatic. N-are alura de salvator. Nici măcar de predicator.
 
 
Asocierea sa cu unele personaje din Statele Unite (cum ar fi pastorul penticostal Cristian Ionescu) cu agendă politică intrusivă în bisericile din România a generat o reacție de respingere sau cel puțin de reținere, în mediile autohtone cu o orientare mai naționalistă. Aceeași reacție poate fi bifată si în dreptul cercurilor evanghelice moderate, în care identitatea Peter Costea – Biserică-Dumnezeu-autoritate nu înseamnă neapărat același lucru cu Dumnezeu-Biblie-har-implicare-responsabilitate.
 
 
Ca urmare Peter Costea nu a reușit sa convingă. Aceasta nu din cauză că ar avea un caracter nepotrivit, înclinații dubioase sau patimi ascunse, nici din cauza mesajului său, ci pur și simplu, pentru ca nu s-a potrivit momentului politic și mediului la care a făcut apel. Spus pe limba sa, The wrong guy in the wrong place at the wrong time…
 
 
După două încercări ar urma a treia. Ca aceasta să reușească Peter Costea ar trebui să se adapteze, să se identifice cu poporul român, dincolo de mediul evanghelic conservator. Peter Costea ar trebui să fie diferit, dar în primul rînd ar trebui să fie român cu un mesaj pentru România.
 
Și poate ar trebui să își ia un timp de meditație asupra evenimentelor și oamenilor, asupra obiectivelor și resurselor ce le-a avut la dispoziție pentru a pregăti mai bine sau cel puțin diferit, următoarea campanie.
 
 
Succes!

Porumbelul, politica și biserica…


Cînd ești mic ești și naiv. Cu toții am trecut pe aici. Cînd eram mic am primit de ziua mea două plicuri cu timbre. Unul cu timbre românești, altul cu timbre străine. Și așa am început să colecționez timbre. Foarte la modă pe vremea aceea. Ba am fost și la o întîlnire a filateliștilor de la clubul CFR. Moși cu clasoare enorme și priviri dușmănoase…


Aveam doi vecini cu aceiași pasiune, unul mai mic și celălalt mai mare decît mine cu doi ani. Într-un acces de spontaneitate, la propunerea celui mai mic am decis să punem timbrele împreună. Da, știu, naiv de tot…
După cîteva zile tata m-a întrebat unde-mi sunt timbrele. Păi unde, la cooperativă… Și m-a trimis să le recuperez. N-a fost ușor și n-au fost toate. De unde și acuzele: Măi, i-ați furat băiatului din timbre… Am suportat paguba, dar tata nu s-a lăsat. Erau banii lui, era onoarea de nu se lăsa înșelat de doi țînci.

Băiatul cel mare hrănea un porumbel sălbatic la care ținea foarte mult. Într-o zi porumbelul intră pe fereastra cămării noastre. Tata închise fereastra capturîndu-l. Apoi mă trimise să dau de veste că îl va elibera în schimbul timbrelor lipsă. Zis și făcut. Cu clasorul vecinului în față mi-am recuperat o parte din timbrele ce lipseau. Pentru că unele dispăruseră definitiv. Proprietarul clasorului mă îndemna să iau ce timbre îmi plac ca să fie sigur că porumbelul va fi eliberat. Nu era stilul meu. N-am făcut așa ceva. Am rămas cu paguba. Și cu un tată mulțumit.

Cam așa mi se pare că este și amestecul bisericii în politică. Haideți să facem abstracție de două mii de ani de istorie, de detaliile amestecului bisericii în politică și a statului în biserică, indiferent cum s-au chemat acestea. Dar sa nu uităm cîteva lucruri, că nu suntem amneziaci, dar avem înclinația de a repeta greșelile generațiilor anterioare. Pentru că știm noi mai bine… Pentru că ăia habar n-aveau… Și altele de felul ăsta.


Isus n-a vrut să se implice în politică. Nu și-ar fi putut face cel mai tare partid? Ba da. Din momentul cînd în loc de a spune fariseilor și cărturarilor „De ce gândiţi astfel în inimile voastre? Ce este mai uşor, a spune: «Păcatele îţi sunt iertate!», sau a spune: «Ridică-te şi umblă!»? – le-ar fi spus: Aveți dreptate, doar Dumnezeu o poate face, haideți să facem pace… Lucrurile ar fi intrat pe făgașul politicii pozitive. Isus ar fi fost bun, fariseii și cărturarii împăcati și romanii aproape alungați. Rimează…

Pînă si mai mulți bani s-ar fi găsit pentru lucrare.

Interesant mi se pare încă un aspect specific bisericilor evanghelice. Idealul acestora este epoca de aur din Faptele Apostolilor, cu predilecție capitolul 4. Cu toate acestea, există și părerea că biserica trebuie să se implice direct în politică și să-și impună orientarea la centru. Dacă se poate din Washinghton. Ca efect negativ aș aminti doar legea prohibiției și Al Capone, celebrul gangster din Chicago. Pe lîngă sprijinirea multor guverne de dreapta cu efecte nocive pentru biserica: Coreea de sud, America latină, în special Paraguay, Africa de sud…

Lecția Revoluției franceze? Franța revoluționară a lovit biserica pentru că aceasta se identifica total cu interesele monarhiei și nobilimii, a bogaților. La ce să te aștepți cînd în biserică clerul dicta și enoriașul de rînd fiind privit doar ca un executant docil plătitor de impozite și taxe? Se mai miră cineva că a urmat domnia terorii?

Și iată, avem și noi alegeri. Să nu se implice biserica în alegeri? Să nu ne spună cu cine să votăm? Poate să ne spună. Poate să ne spună biserica să participăm sau nu la referendum? Poate. Oricine poate să ne spună ce să facem. Doar că noi alegem.

Ce n-aș vrea însă este ca bisericii să i se fure timbrele. Ați înțeles care. Și să aibă nevoie de un Tată ca sa și le recupereze. Și să rămîna în pagubă. Pentru mulți ani.

În definitiv, ce este biserica? Este adunarea credincioșilor din toate timpurile și de pe toată planeta. Care este scopul ei? Mîntuirea oamenilor, nu acapararea puterii și apoi mîntuirea oamenilor. Nu dictatura eclesială de la centru, indiferent care ar fi acesta. S-a mai încercat asta. N-a mers…
Și să nu uităm încă un lucru: cine lucrează cu mierea constată că e dulce. Așa se spune și despre cine intră în politică și se face de turkish delight. Poate mai mult turkish și mai puțin delight… Mai colecționează cineva timbre?

PS Am studiat geneza Bisericii Greco-Catolice din Transilvania în contextul Reformei și Contrareformei. Poporul român nu a dat religia pe avantaje politice și sociale. Efectul: două secole de dominație străină și apariția statului român în sud-estul spațiului românesc. Creștinii din Transilvania au ratat obiectivul național cu efect pînă-n prezent. De aceea suntem conduși de la București și Teleorman.

La Sfîntu-așteaptă… sau dedicație de 1 Mai


La Sfîntu-așteaptă… era o expresie din bătrîni, mai puțin uzitată azi. Că nu e cul. Adică la calendele grecești sau cînd o zbura porcu. Porcu o zburat, cu tot cu nevastă-sa, dar ne-am umplut de purceluși mulți, hrăpăreți și corupți.

Ce o fi la Sfîntul ăsta? La Sfîntul ăsta PSD va ajunge la punctual terminus. Tot la Sfîntul ăsta va ajunge opoziția la putere. Și cam tot atunci va fi România o țară normală. Fără corupție. Cu învățămînt normal. Nici măcar mai avansat. Doar normal. Cu drumuri. Nici măcar cu autostrăzi.

Nu vă spun în ce calendar se află Sfîntu-așteaptă ca să nu dați iar vina pe Biserică. Cum care? Oricare! Că doar noi și voi suntem biserica. Cum care? A noastră!

La Sfîntu așteaptă o să văd România din ceruri. Nu că o să fiu acolo. Ci că văzută de departe pare mai frumoasă. Și mai nelocuită. Și mai curată. Și mai europeană.

Oare ce se întîmpla dacă aici era Ungaria? Sau Austria? Sau Turcia? Sau Serbia? Sau Polonia? Sau Statele Unite ale Transilvaniei? Asta la Sfîntu-așteaptă! Să fim ca și China și Taiwanul? Ca Moldova și Valahia? Ca Belgia? Am vrea noi, dar nu vor ei.

La Sfîntu ăsta se vor desființa pușcăriile sau se vor închiria statelor limitrofe. China, Usa și Rusia.  Tot de ziua asta se va lichida datoria externă. Pe bune.

La Sfîntu-așteaptă Parlamentul și Senatul  României va avea circa 100 de aleși, nimeni în țara asta nu va mai avea pensie specială, nu va mai exista cumulul de funcții și anaful se va desființa pentru că-și va pierde obiectul muncii. Toată lumea își va plăti dările în primul trimestru al anului cu această sărbătoare.

La Sfîntu-așteaptă poliția te va ajuta să treci drumul și polițistul te va saluta primul. Sistemul de sănătate va trata americani, britanici și români pe gratis, rapid, eficient și politicos.

În prima zi de Sfîntu-așteaptă, care este o sărbătoare perpetuă de cum ajungem la ea, învățămîntul se va da de trei ori peste cap și va deveni mai correct, mai bine pregătit și mai modern decît în Finlanda, Danemarca și Norvegia la un loc.

Și așa mai departe…

Să ne rugăm în Biserica noastră ca dracul să nu-și bage coada, că iar se va amîna sărbătoarea asta!

Ptiu, piei Satano!

Amurgul zeilor?


Ei, s-a cam terminat. După Tăriceanu-n Aula Mare (mi s-a atras atenția, mă conformez), după pesede, a apărut și chestia cu săgeata-n sus. Bun simbol pentru familie! Nu știu de ce aveam impresia că se vor perinda pe la Oradea TOȚI cei ce au ceva de spus în materie de familie. M-am înșelat. Sau am fost înșelat.

Dar dincolo de apariții, de cine ce spune, unde apare și cu cine, este mult mai important să citim printre rînduri, să auzim printre vorbe. Vorba vine… Și dincolo de aulă-ne-aulă, biserică-ne-biserică, eu zic că mai important decît ce s-a spus la vedere, cu martori și mass media, este sau a fost, ce s-a spus în spatele ușilor închise. În odăițe ascunse. Cine știe, unii vor zice: Uite-L ici, uite-L colo! Îl vor căuta, dar nu-L vor găsi.

Deci la amurgul carierei de lider, dar mai ales de politician, ce s-a pus pe tapet? Pe masă? Sau altundeva? Au fost jocurile făcute? Sau nu? A scos cineva asul din mînecă, iepurașul din joben? Era să zic banul din portmoneu, dar m-am abținut. Era doar o figură de stil. Un pamfleț.

Cum au plecat cei ce au venit? Tot cum au venit? Dar cum au rămas cei ce au rămas? Bănuiesc că nu cu gurile căscate. Poate cu promisiuni. Poate cu un protocol. Poate cu un angajament.

Admir înțelepciunea poporului român în cazuri d-astea: spune-mi cu cine te însoțești ca să-ți spun cine ești. De parcă n-ar ști el cine este… Sau fă-te frate cu puntea ca să treci… ăăă, am luat-o pe lîngă! Știți dvs ce am vrut să spun.

Deci fraților, nu mai reclamați atîta lipsă de sinceritate, spiritualitate, amestecarea politicii cu biserica și nici nu mai criticați aducerea dracilor prin biserici. Tăriceanu sau alții ca el, nu e drac. E politician. Poate o să mă întrebați, da ălalalt, ce e? Să nu sperați să vă răspund tot un…

Nu e nici biserică. E politică. P-O-L-I-T-I-C-Ă! Și gata. Dacă e politică putem face ce vrem. Cînd vrem. Unde vrem. Cu cine vrem. Și vrem! Vrem ca un zeu. Zeu zic? Am greșit. Mai ceva ca un zeu. Un zeu și jumătate.  Și eu care credeam că zeii au murit.

A compus Richard Wagner „Amurgul zeilor.” Toți zeii din mitologia nordică mor. Odin, zeul morții, moare de mâna giganților si a celorlalți zei, care vor aduce victoria în Walhala, dar și ei mor odată cu pământul. Se spune ca pămîntul pe care au trăit odată zeii a fost înlocuit cu lut sau pămînt fertil. Asgard, tărîmul zeilor, va fi pămîntul care va da cele mai puține roade. Loki a blestemat pămîntul și în loc de pămînt fertil s-a transformat în cel mai rău pămînt. Se spune că astăzi că acel pămînt este acoperit în intregime cu pietre.” sursa: wikipedia

Oare ce se va întîmpla cu pămîntul unde s-au întîlnit politicienii? Va fi binecuvîntat sau blestemat? De cine? Cînd?

Iohannizarea României?


Îndrăznesc să afirm că Ceaușescu n-ar fi ajuns atît de ceaușist, dacă nu l-am fi făcut noi. Martore stau manifestațiile naționaliste entuziaste ce au precedat ziua de 23 august 1968. Chiar credeam în el. Era eroul nostru și devenise și eroul lor. Al vestului. Probabil că era simpatizat și de către dreptacii din estul socialist. Era, dacă pot să mă esprim așa, o Mama Omida comunistă în plină glorie… Un fel de proroc nervos. Românul inervat, peltic, dîn popor ajuns mare și tare. Dînd cu pumnu-n masă la el acasă. Versuri! Contra rușilor. Vorba vine… Ce bine că nu era și bețiv, că atacam Uniunea Sovietică cu părădăici stricate!

Un fel de afară-i vopsit gardu, înlăuntru-i leopardu! Sau un fel de seiv-scrin, dacă vreți. A doua zi după ocuparea Cehoslovaciei se asculta Europa Liberă fără opreliște în public. Patria-n pericol! Unde am mai auzit noi asta?

Apoi l-am lăudat, l-am pupat, l-am lăudat iar, l-am dat exemplu, l-am iubit nu alta și l-am făcut președinte. După o vreme ne-a părut rău…

Cum stăm cu Iohannis? Cei mai mulți dintre noi suntem mesmerizați. E frumos! E cinstit! E ardelean! E neamț! E luteran! E prof! E primar! E sprijinit de Merkel! E Tanda! E Manda!

În curînd va umbla pe apă, va calma furtuni, va învia morții și va face greșeli. Pentru că așa cum știm noi toți, nu există om infailibil. Ce să faci, Iohannis nu e catolic… Dacă era mai aveam o șansă. Poate-l făceam și papă!

Mulți ar vrea ca Iohannis să rostească legendarele cuvinte ale căpitanului Kirk: Beam me up Scotty! Dacă iohannizarea ar fi zi soliușăn, i-am putea cere lui Iohannis aceiași mișcare: Beam me up Iohannis!  Nu este posibil. Fizic. Financiar. Cultural. Energetic. Valutar. Nici măcar în caz de extremă urgență. Să revenim cu picioarele pe pămînt. Eu sunt mai realist. Să-l lăsăm să lucreze. Să-și facă echipa. Să transpire. Să ceară ajutor. Că nu poate să le facă pe toate singur!

Mă pregătesc și pentru ziua cînd unii vor vrea să meargă să moară cu el. Ca Toma. Dar mă pregătesc pentru ziua cînd se vor arăta cei ce-l vor pîrî. Sau înțelepții ce se vor lepăda de el.

Nu cred că Iohannis va schimba România. Eu voi schimba România. Tu vei schimba România. Noi vom schimba România. Iohannizarea lui Iohannis nu ne va teleporta într-o lume ideală sau cel puțin în Occidentul întreprinzător, civilizat și curat sau Occidentul idealizat după gustul personalizat al fiecăruia dintre noi. O Românie iohannizată o va lua pe urmele României ceaușizate cu toate deziluziile trecute și prezente încă, pentru că nu ar mai fi în stare să fie obiectivă.

Care este atunci soluția? În primul rînd soluția nu este dez-iohannizarea lui Iohannis. Nu petițiile publice pentru convertirea președintelui la o sectă sau alta vor schimba ceva. Fie aceasta chiar secta ideală.

Iohannis-ul de mîine trebuie să rămînă Iohannis-ul de azi. Deși președinte, nu doar el este România. Soluția pentru ne-Iohannizarea României este implicarea fiecăruia. Dar să nu uităm: nimic nu se schimbă peste noapte, așa cum cu un singur Iohannis nu se face… primăvară. Cînd vedem însă mai multe flori, e clar că se face primăvară.

Binecuvîntarea și blestemul exodului


Exodul a fost un event traumatizant. Pentru egipteni, cît și pentru evrei. Pentru toată lumea de fapt. Nici Dumnezeu nu s-o fi simțit prea bine omorînd atîția oameni. Dar se poate spune că pentru unii a fost un blestem și pentru alții o binecuvîntare. Ba chiar și pentru evrei a fost și blestem și binecuvîntare.

După atîtea nenorociri cărora le-a pus capac moartea întîiului născut, probabil că egiptenii se gîndeau că venise sfîrșitul lumii. A fost într-un sens sfîrșitul lumii așa cum o știau. Mă întreb dacă s-au refăcut într-o generație după șocul exodului. Fără apă potabilă, plini de boli, de paraziți, cu pămîntul pustiit, fără armată, fără faraon, cu idolii neputincioși. Ce le-a mai rămas? Nici măcar mult aur și argint. Plus îngerul morții ce a treierat cu sîrg. Fără privilegii. Fără discriminări. Abominabil.

De partea cealaltă a baricadei evreii. Binecuvîntarea exodului începe cu dubii. Cu eventuale blesteme. Cu reproșuri. Dar este o eliberare. sau mai bine spus, eliberarea. Socială, economică, culturală, etnică, militară. E ceva de învățat de aici. De fapt mai multe. Îți trebuie imaginație. Continuă lectura