Stres, depresie și anxietate… creștină


Strategies for reducing anxiety | Kaiser Permanente

Prima nedreptate pe care am simțit-o în biserică a fost atunci când pastorul – supărat (poate furios) a strâns corul și l-a muștruluit ca pe un singur om. Probabil după modelul Du-te și vei bate pe Madian ca pe un singur om. S-o fi crezul Ghedeon? I-o fi vorbit Domnul? N-am îndrăznit să-l întrebăm. Explicabil dacă noi eram Madian. În secolul XX. Doar că majoritatea dintre noi nu eram vinovați. După muștruluiala de rigoare a urmat pocăința de rigoare. Eu m-am cam făcut că plouă. (Mi-a ajutat!)

Un exemplu tipic de manipulare, de plasare a responsabilității pe umerii executantului, nu al dirijorului, recte liderului. Ca și când ai da vina pe echipa ce s-a lăsat pe tânjală și a încasat-o acasă cu 3-0!

Și de aici a urmat o lungă listă de masturi și nu-uri cât un pomelnic de sfârșit de an. Sau de început. Ce este cert? Este foarte cert – dacă mă pot exprima așa – că pastorii, predicatorii în general (ba chiar și anonimii ce conduc – oare – ora de rugăciune), dar pastorii în special, marșează pe sentimentul vinovăției. Nu ai făcut asta. Nici cealaltă? Ești tu așa cum…? Ai făcut tu așa cum…? Crezi tu că…? Sau voi, sau noi… Aproape niciodată eu. Dincolo de impresia artistică, cea tehnică lasă se se vadă – nici măcar între-vadă – pasarea responsabilității personale predicată cu acuze colective fără pic de excepție. Și – aici intervine axiomatic cireașa de pe tortul tagmei – neprihănirea, sfințenia, predestinarea într-u giob și chemare a liderului. Eu, mua, mi, BUN – tu, voi, ei/ele – RĂI!

Care te conduce la un stres spiritual, apoi la anxietate de unde te mai scoate episodic vreun verset rătăcit de un predicator venit de pe alte meleaguri, un cântecel mobilizator de pe la radio sau vreun psalm scris acum 2700 de ani. Vivat! Cert este că predispoziția spre depresie spirituală mai mult sau mai puțin inoculată inconștient e acolo. Am trecut prin așa ceva. Mai ales cei care ni se aplică clișeul suntem de mulți ani la credință

Dar te obișnuiești cu suferința că de, și Isus a suferit, ba chiar a murit pe cruce. Moarte pe care tot o aștepți, dar nu mai vine. Ai prefera să mori ca martir ucis de islamiști fioroși decât să mai suferi falsul martiraj al împachetării spirituale numită generic ascultarea de pastor, pentru că vrând-nevrând tu nu mai ești nici măcar oița rătăcită. Nu. Eu sunt (tu ești) capra predestinată focului veșnic. Ei, cum o mai negociem și p-asta? Conștient sau inconștient.

Cert că la poarta sufletului tău s-a prezentat un alt personaj ce s-a cuibărit acolo fără să dea semne de plecare: Anxietatea. La fel de spirituală. Acea stare continuă de inadecvare. Acel Bau-bau că nu te ridici la nivelul așteptărilor. Ale cui așteptări? Ale liderului sfânt, neprihănit și total adecvat. Ale perfectului și perfecțiunii. Ale celui ce se bate cu oricine și orice și iese învingător. Și nici măcar n-a fost nevoie să moară pe cruce.

Doar că dacă stăm un moment și ne gândim… Frate, dar noi n-avem voie să gândim. N-avem voie să spunem ce simțim. N-avem voie să… De ce?

Pentru că spre deosebire de perioada bisericii primare pe care o proslăvim și spre care tindem, dar nu reușim să ajungem – de ce oare? – nouă ni se dă în cap cu TOT Vechiul Testament, cu tot Noul Testament, plus zeci, dacă nu sute de ar trebui, trebuie, musaiuri și nu-lua-nu-atinge-nu-gusta ca să ne menține un fals statut de invincibilitate implementat mai mult sau mai puțin local de interpretări haotice sau sistematice, dar total neavenite.

Pentru că – dacă o luăm logic – acei creștini minunați și biserica lor primară n-aveau la dispoziție Vechiul Testament. În orice caz nu în forma care o avem noi azi. Unul dintre motive fiind că el nu s-a definitivat de către evreii iudei decât după secolul I. În al doilea rând să nu uităm că Noul Testament a fost organizat definitiv în colecția pe care o cunoaștem azi cam prin secolul IV. Deci biserica primară nu era bombardată, mitraliată, împușcată și sinucisă cu scrieri ca pe vremea lui Gutenberg, cu concepte ca pe vremea lui Luther și Calvin sau cel puțin – ca să nu-i omitem pe alții mai dezvoltați ca noi – cu catehisme, mărturisiri de credință și alte canoane á la Trent/Trento/Trident. Sau Constantinopol.

Deci creștinii lui Petru & Co, inclusiv Pavel & Co n-au suferit de inadecvare, de anxietatea conformării provenită din cunoașterea întregii Scripturi care – fie vorba-ntre noi – are multe de condamnat, dar și foarte multe de iertat. De ce Adam și Eva nu s-au sinucis? De ce nu s-a sinucis Cain. Dar David? Oare nu trebuiau să se auto-flageleze, să se taie până la os și să plângă până când îi răzbeau o afecțiune auto-imunitară? De ce n-a pățit-o Solomon? Că erau șefi? Că n-avea cine să-i toace la cap cu Băi, ai citit ce scrie la bla-bla cu versetul bla-bla? Probabil – adică se poate proba, ca-n limba engleză – mai mult ca sigur!

Vinovăția avea un capăt. În afară de Iuda, de vreo doi-trei de prin Vechiul Testament vinovăția s-a reglat, depresia s-a disipat, eventuala anxietate s-a rezolvat în cetățile de scăpare. Ciudat că bisericile ce ofereau până nu demult așa-zisa inviolabilitate a sanctuarului s-au transformat în depozite en-gros de anxietăți personale fără putință de rezolvare în ciuda garanției celui care ne-a spus tuturor Credința ta te-a mântuit!

Și atunci despre ce este vorba? Care ar fi soluția?

Soluția – personală, individuală – care se poate aplica, chiar în cazul celor ce imprimă în suflete anxietatea – bineînțeles dacă aceștia o doresc – este un cuvânt aplicabil cu aceiași măsură, dar cu ajustare individuală, personală. Este vorba de CALIBRARE!

Eu – poate și tu – îmi/îți voi/vei CALIBRA credința în funcție de percepția mea/ta personală a ceea ce înseamnă pentru mine/tine Dumnezeu, sfințenie, biserică, lume sau comunitate, și de mediul în care eu trăiesc la cel mai realist potențial. Pentru că nimic ce mi/ți se impune fără o trăire, o asimilare conștientă, plenară, de bună voie nu constituie parte integrantă a mântuirii. Nici a răsplății.

Iar în ceea ce-i privește pe cei ce ne duc în ispită/depresie/anxietate calibrându-mă/te, le vom transmite un mesaj ușor de înțeles: Domnia voastră fără har, arbitrară, nedreasă cu sare s-a sfârșit.

Femeia credincioasă


DIÁRIO ESPIRITUAL MISSÃO BELÉM 20/09/2018 - Lc 7,36-50 ...

Centurionul roman a pledat pentru un sclav, mama susținută de mulțimea din cetate pentru unicul fiu, dar după încredințarea dată lui Ioan Botezătorul, acel profet al pocăinței sub amenințarea botezului cu foc al judecății, oare cine va pleda pentru o femeie păcătoasă în casa unui fariseu?

Evident, nimeni!

De cele mai multe ori amatorii în ale predicării răscolesc literatura după amănuntele minore ale întâmplării. Explicabil. Cum să vorbești despre o femeie? Cum să vorbești despre o femeie ce l-a atins pe Isus, Dumnezeul creștinilor? Cum să vorbești în fața unei audiențe despre o femeie ce se atinge de picioarele lui Isus, când Rahav a făcut ceva foarte asemănător? Cum să vorbești despre Isus și ce-o fi simțit el în momentele acelea? Parcă se-ncadrează la dogma ,,Isus n-a dansat”. Mda. Nici n-a băut. Sigur.

Probabil că la nunta din Cana Isus a stat într-un colț, cu spatele la oameni. Ba chiar înainte de a se lansa în spațiul public Isus n-a fost niciodată la vreo nuntă, era afon și nu avea simțul ritmului. Că altfel ce concluzie să tragi când tot dogmaticienii îți spun că a fost uan handrăd părsent uom… Dar nimeni nu se atinge de subiectul sexualității în cazul lui Isus de parcă n-ar fi fost totuși și el om. Sau adolescent. Sau bărbat. Și totuși a fost. Pentru că altfel nu era inteligibilă întruparea. Nici mântuirea sută la sută a omului, pentru că ce nu este asumat nu este nici mântuit.

De data asta eu am încă o întrebare. Mai simplă. Mai neîntrebată. Mă tot întreb cum de femeia aia a trecut de bodigarzii fariseului. Dar am o bănuială: o cunoșteau că mai fusese pe acolo. Sau doar o cunoșteau în chip biblic.

Un lucru e sigur: fariseul este numit. Inculpatul se numea Simon. Pentru că este singurul inculpat. De ce? O să vedem. Isus dialoghează cu inculpatul. Aparent Isus dialoga cu femeia. Femeia ce în ciuda prafului îi sărută picioarele. Să facem abstracție de lacrimi deocamdată. Nu de alta, dar orice ziar de scandal, orice post teve ar fi relatat asta la știrile de la ora cinci. Un învățător, un proroc, un dumnezeu întrupat prins în flagrant: lasă o scursură a societății să-i sărute picioarele. Nu o dată. Apoi lasă ca să-i fie șterse de aceiași femeie. Și în final lasă să-I fie unse cu un ulei scump cumpărat cu banii celei mai vechi meserii. S-a compromis. S-a murdărit. S-a descalificat. Și-a pierdut chemarea. Dacă chiar o fi avut-o…

Trebuie să vină în fața camerei Simon, în casa căruia s-a întâmplat incidentul. Va fi caterisit. Excomunicat. Uitat. Rejectat la groapa de gunoi a religiei! Vă avertizăm că urmează niște imagini cu un mare impact emoțional!

Reporterul Credința TV: Ce credeți că tocmai s-a întâmplat în casa dumneavoastră? V-ați gândit vreodată că se poate întâmpla așa ceva având în vedere viața dumneavoastră atât de curată? Cum o să suporte șocul soția dumneavoastră? Dar copiii? De ce credeți că Isus a inventat povestea cu ceilalți doi interlopi ai societății, cămătarii aceia? Care a fost adevăratul motiv? Ce urmărea să obțină de la dumneavoastră? Va trebui să vă mutați ca să nu fiți blamați de vecinii dumneavoastră?

Din regie (în casca cameramanului): Close-up pe fața lui Simon…

Femeia cunoscută de toți, mai puțin de Isus (contradicție în termeni, nu?) intră într-o casă plină de bărbați supunându-se privirilor, gândurilor și gesturilor lor. Oricine s-ar fi gândit că (în mod normal), dacă Isus ar fi avut un pic de insight, dac-ar fi fost profesionist, n-ar fi lăsat-o să-l atingă. Evident!

Și aici mă gândesc că provocare asta a fost pusă la cale mai demult. Femeia a fost chemată. Femeii i s-a permis să intre în casă cu toate că se știa cine era. Oricine știa. Și se aștepta ca ea să-l atingă pe Isus. Sau poate invers. Cel puțin asta sperau fariseii.

Dar femeia le-a dejucat planurile. A început să plângă. Pentru că făcea parte din capcană și îi părea rău să compromită un om bun după planurile celor răi. După un scenariu. E clar că (și) ea era victima unui șantaj: nu faci ce-ți cerem, te omorâm cu pietre! De parcă pân-atunci nu puteau s-o omoare bine mersi. Dar era tolerată pentru binele societății. Cum care bine? Pentru binele bărbaților. Și pentru binele soțiilor acestor bărbați. Că doar nu era un secret ce făcea ea. Nici ce făceau ei.

Singurul secret era… cine era Isus? Cine l-a trimis? De unde avea el puterea asta? Și pe fondul conspirației pentru compromiterea sa, vine întrebarea despre iertarea unei mai mult sau mai puțin banale sume de bani. Iar vorbea Isus despre bani! Ni-este lehamite! Domle, omul ăsta nu are alte subiecte? Cămătari, bani, iertare?! Zău așa! În casa neprihănitului Simon?

Fariseu nu e prost. E doar fariseu. Cine este scăpat de o datorie mai mare îi va fi recunoscător celui care i-a achitat-o. Normal! Dar în cazul ăsta despre ce vorbim aici? Cine acumulase cea mai mare datorie? Femeia? Poate ea nu avea cu ce plăti… Dar cea mai mare datorie, și victima propriei conspirații eșuate este Simon. Isus a intrat cu bună-credință în casa sa, dar Simon omite cu bună-știință să comită cele mai elementare gesturi față de un oaspete: nu-i spală picioarele, nu-l sărută, nu-i unge capul cu untdelemn. De ce-ar fi făcut-o? Disprețul faţă de cel ce a căzut în capcană i-a interzis niște politețuri inutile. Isus nu merita. Sau nu se merita… Totul era aranjat.

S-ar fi ales Simon cu păcatele iertate dac-ar fi făcut toate astea în loc să-i pregătească lui Isus o capcană? Probabil că nu. Dar cel puțin n-ar fi implicat încă un suflet nevinovat ce n-a complotat împreună cu partida fariseilor. Și în final Isus confirmă această teorie al sufletului nevinovat. Păcatele-i sunt iertate. Nu prin ceea ce a făcut. Nu prin ceea ce n-a făcut. Ci prin credința sa. Ciudat, nu? În fața unui Dumnezeu întrupat, înainte de răstignire și de înviere, credința unei femei, nu a unui centurion, nu a unui fariseu, nu a unei mulțimi, provoacă mântuire. Personală. Și aduce pace. Peste conflict. Peste complot. Peste viață.

Aș paria că abia acum, după nereușita înscenării, după cuvintele lui Isus, Simon fariseul a înțeles că poate să-l iubească pe Isus pentru că el este cel care poate ierta mai mult. Și Simon este dator vândut. Sau doar vândut.

Închipuire sau întruchipare?


Dave Granlund - Editorial Cartoons and Illustrations ...

După alegerile măsluite sau nu din Statele Unite, gândurile-mi încep să dea târcoale prin Orientul aproape Mijlociu. Aţi ghicit, Afganistan. Biden pune-n operă adio-ului pronunţat de Trump în urmă cu ceva timp. Doar că felul cum este pronunţat acest adio seamănă mai degrabă cu cel al celebrului personaj de film românesc de prin anii 80: Ádio mă!

Americanii zic că nu toţi occidentalii vor fi evacuaţi. Ba chiar că au început petrecerile talibane cu femei, copii şi alte categorii abuzate în stil fundamentalist musulman. Fără a enumera niscaiva occidentali şi americani ce nu mai îndrăznesc să cate către aeroport. Semn bun, vor fi mai puţini oameni de evacuat. Nu-i nici o închipuire? Nici a serviciilor secrete?

Dilul talibanilor americani cu talibanii afgani este un semn bun. Primii au zis că pleacă fără motiv, după cum au intrat fără motiv. Şi să mai crezi că doar pentru ruşi este valabil bancul cu turismul… Deci, după mulţi ani cu trilioane sau triliarde aruncate pe apa războiului, americanii se retrag ca-n Saigon – sau din Saigon. Sau mai rău. Nu-i nici o închipuire!

Cred că americanii-s mai buni la intrat decât la ieşit, dar cine nu e bun la aşa ceva? În istorie: evreii – na, că ăştia au ieşit cu bine şi din Egipt şi din Babilon şi din Asiria – grecii, romanii, şi alte popoare migratoare, turcii şi alte popoare colonizatoare şi imperiale. În ultimul rând nemţii şi sovieticii, ulterior ruşii. Şi nu ies ruşii din Transnistria, Crimeea şi alte Sirii. Siri, tell me more!

Dacă nemţii-s folosesc resursele să-şi aducă cetăţenii la aeroport (vorba aia, bine că i-am adus şi noi pe ai noştri), oare americanii şi britanicii n-o să facă la fel? Şi doar până-n 31 august? Nu se ştie. Poate-ar trebui să vadă şi să re-vadă filmele demodate ale anilor 80 Missing in Action. Şi ca să li ridice moralul ceva Rambo şi alte cele.

Dar eu bănuiesc – probabil că mai mult ca sigur – dacă pot să mă exprim aşa, că liderul talibanilor afgani n-a petrecut degeaba opt ani în Cuba. Adică la Guantanamo, pe teritoriu american. Nu ştim ce a promis, de ce l-au eliberat şi ce a mâncat acolo. Oricum, dacă totul merge bine (whatever this means), va fi asasinat – de oricine, oricând, oriunde. Ca să vină alţi talibani la putere. Întruchipare?

Şi mă aliniez cu cei ce visează un Afganistan talibanez cu faţă umană şi speră ca acolo să-şi găsească alinare şi talibanii americani, fie ei de stânga sau de dreapta. Primii în ţara viselor opioide, consumând şi visând la un viitor democratic de tip socialist sau comunist pretutindeni în lume. Ultimii în tărâmul AKM-urilor şi altor echipamente mortale unde tot dreptaciul poate să tragă pân’ la loc comanda. Chiar îmi închipui!

Apropo, roşii, adică scuzaţi, ruşii au zis că talibanii afgani au pus mâna pe 150 de elicoptere ruseşti încă în stare de funcţionare. De fapt 149 că au picat cu unul din lipsă de piloţi profesionişti. Bre talibani afgani, helicopteru nu-i avion! Plătiţi şi voi nişte ruşi c-aveţi de unde. Pese: mi-a plăcut chestia cu steagul vostru în stil Iwo Jima… Întruchipare, ce mai!

Sau vindeţi ce aţi pre-luat de la americani, ruşi şi alţi fabricanţi de arme să aveţi bani de cheltuială. Şi maşinuţele alea electrice în care vă dădeaţi mai ieri costă. Cheş in hend nu e închipuire.

În rest nu-i deplâng decât pe creştini. Dacă mai sunt afgani creştini pe acolo. Dac-a existat o întrupare şi-l întruchipează pe Cristos.

How Newspaper Front Pages Covered The Fall Of Afghanistan ...

Încă un ofensat. Șeful e ofensat…


PF Daniel subliniază că “lipsa evaluării elevilor la ora de Religie sau găsirea unor soluţii alternative la notă constituie un afront adus statutului acesteia ca disciplină şcolară”

Sincer vorbind mie mi se pare că orice formă de învățămînt religios, ca disciplină școlară, bazată pe o evaluare ce ierarhizează, este de factură fariseică. De ce? Pentru că religia, în cazul nostru religia creștină sau creștinismul, nu are o astfel de categorie, adică o evaluare prin note sau evaluarea la timpul prezent. În cazul creștinismului evaluare este la timpul trecut în ceea ce-l privește pe credinciosul adormit, deci aflat dincolo și la timpul viitor în ceea ce-l privește pe credinciosul aflat încă în viață. Restul sunt fariseisme prezente într-un domeniu ipotetic și inutil.

În plus aici este vorba despre copii.

Tot din această cauză mi se pare total inadecvată întrecerea pe acest subiect, al religiei și religiozității, în categoria olimpiadelor. Copiii care au niște cunoștințe despre religie să se întreacă și să se determine cine, care dintre ei știu mai multe. Pentru ce? Ca să ne dăm fariseismul pe față? Unii farisei dintre noi să fie mai buni ca alți farisei. Nobilă îndeletnicire!

Păi esența creștinismului spune că nu contează dacă știi mai multe, ci dacă faci mai multe. Și dacă faci prin credință. Du-te și fă la fel sau du-te și nu mai păcătui sunt niște îndemnuri prea tari pentru niște suflete aflate la începutul vieții.

Evident ele pot declanșa reacții conștiente, dar în același timp nu avem nici o garanție că nu vor constitui în inconștient, modelul unei vieți fără reflecții, fără evaluări ulterioare și fără nuanțe ce pot duce adesea la apariția unor extreme: legalism cinic sau conservatorism, dar și o posibilă superficialitate, o continuă infantilitate religioasă marcată de impactul unei descoperiri înainte de termen…

Gîndindu-mă la evaluarea religiei și la responsabilitatea ei, la învățămîntul religios, îmi trece prin minte scena din A Few Good Men. Lucrurile pot degenera, așa cum au degenerat acolo și s-a ajuns la disputa dintre adevăr și cît de benefic sau malefică este aflarea și corectarea adevărului.

Sau dacă vă aduceți aminte de Beyond the Hills. Cum au degenerat lucrurile acolo. Pentru că exista un sistem de evaluare. Și bineînțeles unul de aplicare a sistemului de evaluare.

Transfer-contratransfer?


Isus a venit și a dat lovitura: le-a spus-o tuturor, i-a vindecat pe toți, a redefinit fericirea, a alungat dracii fără vreo împotrivire. Pe deasupra a înviat și s-a ridicat la cer. Inimitabil. Ca să pună capăt imitațiilor a trimis Duhul ca înlocuitor până la a sa revenire. Și a mai spus că locuința morții nu va birui adunarea celor ce cred în el.

După care ne-am pus amprenta pe ce a zis și a făcut el. Am inventat sinodul, am definit disciplina, am proiectat autoritatea și ca să nu ne prindă ploaia și să nu ne anchilozeze frigul le-am pus pe toate astea într-o casă. Și așa biserica a început să meargă la biserică. Pentru că era serviciu divin, liturghie, întâistătător, vecernie, maslu, parastas, daruri de bună-voie, veșminte speciale sau de duminică.

După care am decis că dacă tot ne favorizează statul sau poate numai capul său, de obicei numit șeful, e bine să primim tot ce ne dă. Ba mai apoi am intervenit să ni se dea mai mult. Dacă se poate totul. Pentru că oricum spiritualul și puterea sa este mai mare decât amărâta aia de putere a sabiei. Dacă Dumnezeu este șeful cine ne poate sta-mpotrivă?

Așa c-am început să dăm cu bâta-n oile negre, în alea risipite, în cele care gândeau prea mult sau prea puțin. Și să le curățim prin foc. Nu ne-am făcut prea multe procese de conștiință pentru păgâni, atei sau habarniști. Cristos a murit pentru noi și doar pentru noi. Noi eram iertați, justificați și sfinți. Restul erau pleava.

Și cum rămâne cu facerea de ucenici? Încercați sa faceți așa ceva. E periculos de mortal. Vine dracu cât ai clipi. Pe orice cale. Și nu se lasă.

Colcăiala corupției


Dacă mai e cazul să se spună, hai:

Învățămîntul este cheia guvernării și corupției în țara asta. Actualii guvernanți nu ar fi putut deține funcțiile necesare dacă nu aveau studiile potrivite. Studii pe care le-au făcut în locații ciudate (băile herculane de exemplu…). Învățătura s-a lipit de ei ca apa de rață. sau ca gaura de vierme 🙂

Au studiat pe hîrtie pentru a obține doctorate ce le-au dat dreptul să dea doctorate, să ocupe posturi bine plătite și să fie atît proști cît și corupți.

Dar nu ei au dat tonul corupției în învățămînt. De la educatoarea ce favoriza copiii importanților, de la proful pentru care contau alte cerințe în afara învățăturii și disciplinei, abramburicile și năstașii ce au dat și favorizat mita sub formă continuată, de partid sau nu, ne-au dus țara de rîpă.

Și ce este mai grav decît staționarea în haznaua corupției în care se bălăcesc deopotrivă partide și lideri de mucava, mici sau mari hotentoți ai culturii, puterii și artei române. Pentru că nouă nu ne place mirosul și compania lor, dar ei fac totul pentru a ne ține captivi blestemului imposibil de rupt prin cosmetizări de circumstanță.

Mircea, Vlad, Mihai, Tudor sau Cuza în zadar își arată umbra la Cozia sau aiurea. Umbrele lor sunt neputincioase în fața canalelor de televiziune a viermilor înglodați în lumea lor ideală: o Românie sclavă, roabă perpetuă asemenea perpetuei servituți la care poporul român a fost supus în Transilvania de năvălitorii ce-și mîncau carnea de sub șeile cailor.

Ironia sorții ne impune să cîntăm împreună, la ocazii speciale, imnul ce îndeamnă la trezire. Dar eroii noștri sunt morți, iar mormintele nu se mai deschid spre liberarea sufletelor asuprite. Suntem un popor de zombi.

Cine știe, poate ar trebui să ne schimbăm din nou imnul: flori de mucigai sau cine știe, viermi pe note.

Viermi călători

Viermi călători, înaripaţi, pe roate,
Viermi cărora li s-a repartizat
Un cimitir mai nou
Şi mai modern;
Valuri de viermi,
Cadavre vechi mutate
În mai ambigua eternitate
A unui secularizat infern:
Valuri de viermi
Migrând în cripte noi,
Viermi călători
Spre ziua de apoi,
În timp ce-n viitorul lac, mai fermi,
Peştii vor învăţa să fie viermi.

Mai încet cu pianul pe scările apocalipsei…


Un coleg de liceu a emigrat în Israel în 73. Tiberiu Friedman. L-am întrebat ceva.

Încă de prin anii 85 cînd au început să vină predicatorii americani să ne informeze cum stau lucrurile, am avut bănuiala că un templu nu poate fi ascuns sau confecționat și depozitat. Ar fi scump, ar fi periculos, ar fi ciudat. Dar nu imposibil.

 

Așa că l-am întrebat:

Salut Tibi! Uite aici tot spun unii că Israelul are de ani de zile pregătit templul gata să fie construit. Singura piedică e moscheia Al Aqsa. E ceva adevărat din asta?

20:57

Alex pe f. scurt nu e adevarat. Extremisti arabi fac asa o propaganda ca sa sperie populatia .El Acsa e unul din cele 3 locuri sfinine de mare importanta ptr musulmani Mecca Medina si El Acsa. Nu e nimic adevarat! Stai linistit .
Io: Deci nu există undeva în depozite un templul gata să fie restaurat?
Nu draga nu exista dar daca crezi de cuvinta putem propunr!😜
Io: am prieteni ce susțin asta. cică i-au informat americanii… 🙂 ok. să ai o seară binecuvîntată!
Și Tibi completează:
Daca te ei dupa informatiile americanilor de la CIA lasa de dorit . Sa intelegi 90 % din muncitorii in domeniul constuctiilor sânt arabi asa ca ca sa aflii de asa un depizit nuai nevoie de ameticani. Daca iera asa ceva de mult sar fi facut tararam in tarile arabe! Si dte la fel o seara buna !
Deci hai să fim serioși. Mai rămîne să vedem cum printr-o purtare aleasă o să grăbim venirea Domnului, cum Evanghelia o să fie vestită la toate făpturile și va veni Domnul și cum după ce fiara își va face mendrele va veni Domnul. Sau toate astea la un loc.

Amintiri din purgatoriu (1)


Ding-din!
 
Un taler sună-n pușculiță, un suflet iese din… purgatoriu! – zicea Tetzel, vînzătorul de indulgențe de care s-a luat Luther
 
Ce n-ar da omul să scape de flăcările purificatoare ale purgatoriului… De aia ne e mai ușor să dăm bani la biserică decît să ne purtăm mai frumos.
 
Ding-ding!
 
Un sms sună-n telefon, un ban a intrat în cont! Mi-a venit pensia!!! Pînă aici comparația cu indulgențele, purgatoriul și purtatul frumos. De aici încolo politică de pensii, decizii de comisii, analize și internări.
 
Ding-ding-ding!
 
A sosit îngerul să mă ia. De guler, de ureche, de ce? Ce culoare are? E alb? E negru? Doamne, hai să nu jucăm alba-neagra!
O fi roșu? Nuuu! Să nu fie nici tricolor! Dacă e tricolor doar visez. E tricolor. Coșmar! Coșmar! Coșmar!
Bine c-am ieșit din purgatoriu ăsta!

Hommo etichetarum est sau label secundum hominem…


Omul nostru cel de toate zilele (și nopțile, desigur…) etichetează. E a doua sa natură. Cine nu etichetează minte. E greu să nu etichetezi. Nu degeaba a zis și Isus ce a zis: Nu etichetați ca să nu fiți etichetați. În alte cuvinte…

Deci, A ETICHETÁ ~éz tranz. 1) (obiecte) A înzestra cu o etichetă. 2) fig. depr. A desemna printr-un calificativ (depreciativ); a numi; a face; a taxa; a califica. /<fr. étiqueter

sursa: NODEX (2002)

Căci Scripura zice multe, dar poate ar trebui să abdatăm textul să nu pară așa de arhaic. : Ati auzit ca s-a zis mai demult: „Să nu ucizi; oricine va ucide va fi judecat. Dar Eu vă spun că oricine se enervează pe fratele său va fi judecat; si oricine îl va eticheta pe fratele sau: „Prostule!” va cadea sub pedeapsa comunității; iar oricine-i va zice: „Maniacule!” va ajunge în iad.

De la ce m-am pornit? M-am pornit de la discuție cu coaliția aia cu familia și cu comunitatea lgtb sau lgbt , nu mai știu exact. Știți voi despre ce vorbesc. sau încerc. Era un articol care zicea că coaliția s-a fundamentalizat și c-a dat-o-n bară. Posibil. Prea mulți popi și prea mulți etichetați ce au țopăit ansamblu. Te întrebai ce căutai printre ei. Printre unii. Personal nu m-am dus. Nici data trecută. Și nici nu voi merge. Nu îmi place să mă identific cu etichete.

Dar nici nu-mi place să mă identific cu etichetați. Par example: dacă marșul coaliției mi se pare unul al fariseilor, cel al lgtb/lbgt pare un marș al altor farisei. De ce m-aș asocia cu cei etichetați farisei? Par alt example, bănuiesc că în fiecare marș erau și oameni de treabă, cam ca vameșul ce stătea lîngă fariseul fără pată. Cu vameșii zice Isus că e bine să te co-etichetezi. Mai greu e să și reziști la etichetă în curba fariseilor. Că de ei e lumea și biserica plină.

Deci, în concluzie, și eu sunt la fel de păcătos ca ei. Nu știu de ce ar trebui să reducem toate la sfințenia și politica unei denominații? Chestia cu defilarea e la fel la toată lumea. Unii sunt fariseii ce defilează, alții sunt vamesii ce se bat cu pumnul în piept a căință. Care-i problema? Culoare steagului, modul defilării? În ambele defilări, și ale familiei și ale lgtb sunt farisei și vameși. depinde cu care dintre ei te identifici, nu cu care dintre defilări defilezi.

Căci după cum spuneam și în titlu, Hommo etichetarum est (a se citi făcînd abstacție de limba latină moartă sau vie…) sau label secundum hominem (idem și la fel!)…

Așa, ca de etichetă atîrnată de gît sau ca etichetă ce ți-o pun alții.

 

Politica și politică


Ce este politica? Poli-tikie de mărgăritar pe capul unora mai deștepți! Dar să nu facem nici noi pe proștii.

Toată lumea își dă cu părerea, presupusu și prostia, cei 3 p ai politicii. De ce să fac eu excepție?

Începem cu politică:

Islam: vezi imagini din țări civilizate, occidentale pline de musulmani. Îți pui întrebarea: 1. De ce or fi venit aici în țara necredincioșilor? 2. De ce s-au convertit ăia de acolo la islam?

  1. Nu știu. Nu contează. Și chiar dacă contează, ce să faci acum, să-i returnezi? Unde? Să-i omori? Cum?
  2. Că n-au avut ce face. Că nu le-a plăcut altceva. Că așa-i mai bine. Că una, că alta. Și?

În toate astea îi vezi pe unii ce spun islamul nu e violent. Păi cînd ai cîteva milioane în țara ta, ia încearcă să spui că este! Că după aia dau vina pe tine! Și mai e cîte un imam sau hoge de-al lor ce spune cu gura lui pe limba noastră că islamul extremist vrea să distrugă tot ca să preia puterea. Da pe ăla nu-l crede nimeni. Doar ai lui.

Și acuma Trump. Un subiect pe cît de politic, pe atîta de politic.

Pe ăsta poți să te bați, cerți, împaci cu oricine. Unul mai certăreț m-a făcut comunist. Io l-am făcut unfirend. Viața e prea scurtă ca să mai fiu din nou comunist. Trump invită acum la ironie cum invita Băsescu la frizer cînd avea șuvița aia. Nu te poți răbda… Și l-a făcut pe Johannis great again. Nambăr uan! În rest, politică americană! Cunoaștem că i-am tot așteptat de prin 44.

Brexit: eu unul i-aș spune brex-shit, dar nu mă lasă conștiința, political-correctdness și codul bunelor maniere. Așa că pot doar să scriu, nu să zic. Mai am unele defecte…

Și acum politica:

De ce politica asta cu blog privat? De ce am privatizat blogul? Evident nu ca să am audiență mai mare. Nici ca să fiu mai popular. Dimpotrivă. Mi-am limitat mărgăritarele date porcilor. Dacă scriu că n-am ce face, de ce să citească alții că n-au ce face?

În rest nimic nou.

Risipitori, risipitoare, samariteni și samaritence…


https://external-preview.redd.it/Xtny2UF8yXIklQZZaKHpeGY4RqL8FFzak9JVvw-Km8E.jpg?auto=webp&s=263ef35d18745589dc6074b94b12f98f1a42e840

În ultimul timp m-am confruntat cu un fenomen oarecum sinistru. Sinistru pe stil vechi: politrucii. Nu este vorba de politrucul sovietic, adică de comisarul cu puteri de dumnezeu sau pe limba noastră activistul PCR. Ci este vorba de acel personaj angajat orbește ce susține un partid sau un partizan (din nou, nu mă refer la înțelesul încetățenit a.k. luptători de guerilă, ci la un lider/membru al unui partid ce se identifică uan handrid părsent cu partida sa).

Oameni până mai ieri cu scaun la cap susțin un partid sau un lider ce mimează foarte bine idealuri creștine, dar taie și spânzură după bunul lui plac. Politrucii creștini îi susțin pe aceștia indiferent de obstacolele ideologice, spirituale sau morale, dezgropându-le, inventându-le și susținându-le ideile și acțiunile, pentru că scopul lor ar fi creștin sau mai… creștin. Evident, decât a altora ce nu se declară creștini sau se declară de altă religie.

Această atitudine dezechilibrată mi se pare cam ciudată. Dacă aș face o comparație, l-aș asemui pe acest tip de politruc cu un Isus ce l-ar fi lăudat pe Irod că a terminat construcția celui de-al doilea templul de la Ierusalim, ba mai mult, ar fi făcut din Irod un exponent al adevăratei credințe, un al doilea Solomon, Neemia, Ezra sau cine știe cine… Desigur toate astea pot fi susținute cu texte, mai mult sau mai puțin testamentare, cu logică, bun simț personal sau… marmeladă pe pâine.

Politrucii ăștia…

Evident subiectele pentru care ne batem azi cu politrucii sunt arzătoare la ordinea zilei: familia, sexul, poluarea, armele, democrația, alegerile, banii, extratereștrii și extraterestrele. Politrucii sunt neclintiți, chipurile de la linia biblică, convinși de marele adevăr pe care evident, orbii (adică toți ceilalți) nu-l văd.

În acest context religios și super-politizat m-am întrebat cum ar fi citite două dintre pildele lui Isus. Cea a fiului risipitor și cea a samariteanului milostiv. De ce m-am oprit la acestea două? Pentru că mi se pare că ele descoperă cine este și cum este Dumnezeu și ne dau, fără să facă lege din aceasta, direcția în ceea ce privește reacția noastră vis-a-vis de omul de lângă noi, indiferent cine ar fi acesta. Religios, nereligios, paria sau fruncea soțietății.

Dincolo de ideile susținute sau combătute, mi se pare că de cele mai multe ori politrucii, la fel ca și partizanii, nu țin cont de fiii risipitori și fiicelor neîntoarse încă acasă. Oare am putea ghici care este rolul lor în pilda fiului risipitor? Nu este cel al bunicului, pentru că bunicul ar fi mai îngăduitor. Evident nu este cel al tatălui. Deduceți dumneavoastră de ce… Un unchi? Posibil. Sau mai degrabă cineva aflat deasupra tuturor. Un fel de regizor? Hmmm… Poate un scenarist. Unul încăpățânat. Care nu vede dincolo de text. De textul propriu, personal, unic. Ce bate totul în cuie. Sau unul care se pune în locul celui bătut în cuie pe lemn și anulează această pildă.

De fapt, politrucii joacă destul de bine rolul încăpățânatului/încăpățânatei fiu/fiice rămas/e la vatră. După cum interpretează el/ea (sau ea/el) situația, risipitorii și risipitoarele n-au nici o șansă. Nici măcar ca ajutor de gunoier pe moșia neîntinată a tatălui. Ce ți-e domle cu dreptul primului născut! Și așa se duce pe râpă pilda. Evident, după 2000 de ani și-a trăit traiul și și-a mâncat interpretarea. Cel/cea cu convingeri politice puternice n-are cum să se-mpiedice de-o pildă. Întocmai ca aliotmanul de-un ciot…

Totuși angajarea politrucilor nu seamănă cu una bucătoacă/bucățică de lemn situată într-un ochi partizan? Probabil că da. Și ca să nu fiu criticat că umblu cu bârna-n ochiul personal, hai să abordăm cea de-a doua pildă.

Ne place să ne regăsim și visăm uneori cu ochii deschiși identificându-ne cu personajul pozitiv. În ciuda faptului că ne susținem neprihănirea israelită… Deci, pilda samariteanului milostiv. Și de n-o fi cu bănat aș vrea să pun o întrebare primitivă, naivă și obsesivă: cum de ne identificăm cu samariteanul, dar nu facem nimic să trecem dincolo de condiția preotului și a levitului? Drept care trecem în viața de zi cu zi.

Pentru că în contextul actual, atât în România, cât și aiurea, trumpizarea, încriminarea unora și altora îl proiectează pe samaritean peste niște granițe deloc de neglijat. Dacă acum 2000 de ani samariteanul n-o fi fost dus la templu, îmbăiat ritualic, îmbrăcat șic și dedicat ful taim creatorului universului, azi eu mă gândesc la un samaritean cel puțin la fel de atipic.

Isus nu voia să negocieze statutul celui ce a arătat milă față de universul respingerii totale. Așa că și azi reacția sa ar fi identică. Dar cine ar fi azi ipoteticul samaritean propus de Isus? Mai mult ca sigur ar fi unul/una ce n-are cetățenie iues, ia jioburile americanilor sau cine știe, aparține comunității lgbt, un musulman/o musulmană, un extraterestru sau o extraterestră. Atunci să vezi reacția auditoriului! Cui nu i s-ar strepezi dinții, nu i s-ar întoarce stomacul pe dos și n-ar dori să se facă că plouă? Reacția firească față de noul samaritean/noua samariteană. Isus e același, preoții, la fel, leviții nu s-au schimbat. Eu cu cine mă identific?

Mi se pare ciudat că pe de o parte politrucul se identifică cu samariteanul (oare vrea să devină și el un paria?). Dar pe de altă parte continuă să-i lichideze pe samariteni. Ciudat, nu? Evident, indiferent de ce cred și fac politrucii, agresivitatea la adresa celor percepuți ca fiind scursurile societății nu o să ducă la eliminarea (a se citi convertirea) sau transformarea acestora după chipul și asemănarea politrucilor. Simptomatică este abordarea lui Isus. El nu se angajează în recuperarea samariteanului, ci în recuperarea co-religionarilor aflați în zona sa imediată de influență. Recuperarea lor va aduce transformarea societății. (Și aici mă întreb, oare ce ajustări ar mai avea nevoie samariteanul în cazul acesta? Își va da mâna politrucul cu samariteanul? Sau politrucul va înceta să mai fie politruc?)

Recuperarea fiului rămas acasă, după întoarcerea fiului risipitor închide cercul. Părerea de rău a preotului și levitului (și efectele sale asupra celor cu care intră în contact de acum încolo) ar duce la efectul scontat. Nu de la samariteni se va aștepta fondarea Ordinului ospitalierilor…

Care ar fi totuși soluția? Ce se poate face? Sec pe doi? Soluția ar fi să deșurubăm politrucul, să dăm liber la partid, politrucii să-și pună pe umăr bocceluța risipitorului/samariteanului (risipitoarei/samaritencei). Atenție: în nici un caz nu trebuie lichidați risipitorii/risipitoarele, samaritenii/samaritencele. Am rămâne cu politrucii blocați într-o continuă infailibilitate. În orice domeniu.

Pilda cetățeanului din UE


1. Un politician s-a sculat să ispitească pe un judecător şi i-a zis: „Judecătorule, ce să fac ca să am asigurat succesul pe vecie?”

2. Judecătorul i-a zis: „Ce este scris în Constituție? Cum o interpretezi?”

3. El a răspuns: „Să-ți iubeşti patria cu toată inima ta, cu tot sufletul tău, cu toată puterea ta şi cu tot cugetul tău; şi pe concetățeanul tău ca pe tine însuţi.”

4. „Bine ai răspuns”, i-a zis judecătorul, „fă aşa, şi vei avea asigurat succesul pe vecie.”

5. Dar el, care voia să se îndreptăţească, a zis judecătorului: „Şi cine este concetățeanul meu?”

6. Judecătorul a luat din nou cuvântul şi a zis: „Un om se cobora de la București la Giurgiu. A nimerit între nişte tâlhari, care l-au dezbrăcat, l-au jefuit de tot, l-au bătut zdravăn, au plecat şi l-au lăsat aproape mort.

7. Din întâmplare, se cobora pe acelaşi drum un deputat; şi, când a văzut pe omul acesta, a trecut înainte pe alături.

8. Un senator trecea şi el prin locul acela; şi, când l-a văzut, a trecut înainte pe alături.

9. Dar un străin, cetățean UE, care era în călătorie, a venit în locul unde era el şi, când l-a văzut, i s-a făcut milă de el.

10. S-a apropiat de i-a pansat rănile şi a turnat peste ele antibiotice şi i-a dat un calmant; apoi l-a pus în mașina lui, l-a dus la un centru medical şi s-a implicat în îngrijirea lui.

11. A doua zi, când a pornit din nou la drum, a plătit în avans la caserie două sute de euro şi a mai zis: „Aveți grijă de el, şi orice veți mai cheltui vă voi da înapoi la întoarcere.”

12. Care dintre aceştia trei ţi se pare că a dat dovadă că este concetățeanul celui ce căzuse între tâlhari?”

13. „Cel ce şi-a făcut milă cu el”, a răspuns politicianul. „Du-te de fă şi tu la fel”, i-a zis judecătorul.

Semne de întrebare


Se pare că Malraux n-a spus literal că secolul 21 va fi religios sau nu va fi, ci că va fi spiritual sau mistic sau mai știu eu ce… În definitiv (oare de ce îmi cîntă ceva huhurez tocmai acum de mă face să ies afară să-l văd?) dacă cineva a spus că religia ar fi singura scăpare pentru omenire în acest secol, mai bine să nu fi zis. Sau să-și ia cuvintele napoi că doar nu e Dumnezeu să lanseze astfel de predicții…

Mă uit la cum se aruncă unii-n aer, la cum se joacă alții de-a Balena bleu-marină și îmi aduc aminte că adolescent fiind am încercat și eu cîte un cuțit să văd cum taie, dar nu mi-a trecut prin cap să fac prăpăd în jurul meu. Părinții mei, comuniști cu frică de Dumnezeu mă mai urecheau, dar asta n-a avut un impact negativ asupra mea încît să plec la concertul trupei Phoenix cu un rucsac plin cu cuie și azotat de amoniu.

Că cică nu religia e de vină. Evident nu religia, ci ceea ce au înțeles unii să facă din ea. Să cucerească, să jefuiască, să ia în robie și să pretindă că Dumnezeu, oricare i-ar fi numele, este cel care le cere asta. Că pînă atunci Dumnezeu era foarte frustrat că nimeni nu-l bagă-n seamă… De unde și chemările la jihaduri, cruciaduri și alte slujbe asemănătoare. Așa cum era dulce ca mierea să mori de glonțul patriei, era nirvana să mori într-un război declarat sfînt. Te identificai cu îngerul Mihail, doar că na, nu puteai să zbori…

Îmi place cum scot unii religia de la naftalină, o dau cu peria, puf, puf, un pic de parfum și gata, religia poate explica orice (huhurezu ăla iar huhuie!). Cînd vrea să fie învingător că n-are cu cine se bate, comunismul se bate cu religia. După ce lichidează comunismul, ăștialanții se bate tot cu religia că n-a mai rămas nimeni în viață. Și așa religia, sau cel puțin Dumnezeu, e o țintă favorită. Nu duci niciodată lipsă de un Dumnezeu cu care să te bați. Real sau virtual.

Ba mai tragi un marș. Unii să demonstreze că Dumnezeu le-a nesocotit drepturile. Cei cărora le-au fost nesocotite drepturile se iau de cei care nu le-au fost nesocotite, și ăia se iau de ei. Mă rog, o întreagă tura-vura în care omul căzut crede că e mai bun ca omul decăzut moral. Și mîine dimineața o luăm de la capăt. Că n-avem ce face.

Islamul ăsta o fi o religie a păcii, dar mi se pare și o religie a fricii. De frică să nu te omoare faci ce zic ăia sau ăialalți. De frică să nu te jefuiască zici ceva de salam, nu mai papi anumite hanimale, te travestești în dună monocromă dacă trebuie să aștepți după ruda ce te scoate în oraș. Ca femeie constați că islamul e terenul de joacă al băieților. Nu e o modă. În cele mai multe țări islamice.

Îmi pun întrebarea de ce Dumnezeu a iubit atît de mult lumea încît a dat pe singurul său fiu să moară pentru lumea asta? Și sunt unii spun că nu-i bai că au murit cei din Manchester că erau niște stricați/stricate. Probabil că n-au citit pilda samariteanului. Nici alte pilde.

Apoi ăștia care se tot aruncă-n aer sau omoară alți musulmani ca de frică să se întoarcă la ei. Orice religie pe limba ei piere. Dacă e bună, e acceptată. Dacă e rea dispare. Chiar menținută cu frica, prin teroare, în cele din urmă nu ține pasul cu societatea chiar dacă e bătută în cuiele unui profet. Omul va face ceva să se elibereze. Islamul, o religie mondială pe gustul tuturor oamenilor? Mă îndoiesc. N-a reușit creștinismul, va reuși islamul? Cînd petrolul islamic va fi abandonat islamului îi vor cădea coarnele. Ce are dedesubt? Tradiții pentru oamenii deșertului de acum 1300 de ani. Dacă astea vor fi relevante pentru că întreaga planetă va fi devenit un mare deșert, depinde de fiecare dintre noi. De lăcomia noastră, de avariția noastră, adică de păcatele sau de dragostea noastră.

Și apropo, nu toate religiile duc la același Dumnezeu. Nu de alta, dar dacă e Dumnezeu nu ar fi spus într-o revelație că Isus e fiul său și în alta că nu e. În una să-l iubești pe aproapele tău, în alta să-l supui or else… Ca urmare una din două: Biblia sau Coranul. Cum să fie adevărate amîndouă?

 

Conflictul dintre generații…


Nu a existat așa ceva la început. Și nici nu a existat conflictul dintre bărbat și femeie. Nimeni nu s-a gîndit că Evei i-ar fi stat bine în pielea lui (S)Adam… Dar vedem un pic mai încolo că cei mici trebuie să-și țină gura sau să se descurce. Chiar și cu mai multe soții de la același socru. Cazul e documentat.

Apoi apare Iosif. E pus la locul lui de către toată lumea, mai puțin de către surori. Dar în cele din urmă se descurcă. Dar numai după ce crește mare și se realizează. Cred că era un tipar deja impus. Succesul și salvarea familiei erau girul maturității.

Ghedeon confirmă, dar cine știe cîți ani avea? David nu se lasă mai prejos. Conflictul cu frații săi, cu socrul împărat (se avea bine cu soacra?) îl alienează mai ales din cauza mass-mediei ce vine cu un feic nius declarat de cel aflat la putere. Cum să fi omorît el dușmanii cu zecile de mii? Generația în conflict cu puterea își găsește confirmarea în prietenia fiului de împărat. Intervine din nou salvarea comunității din robie, dar de acum nici David nu mai era un adolescent cu caș în traistă.

Absalom deschide din nou subiectul în ciuda susținerii inițiale ale mai-marelui armatei. Extrem de ambițios, tînărul dotat fizic îi joacă o farsă absolut mortală tatălui, dar cade în propria-i capcană. Ce păcat cu nu își încheiase juruința. O țeastă lustruită n-ar fi provocat griparea în flora autohtonă spre bucuria amatorilor de tir cu arcul. Umor negru. Ar fi fost un împărat mai bun ca David? Probabil. Dar n-ar mai fi existat un împărat cu numele Solomon și nici secesiunea nordului. Asta-i viața! Un tată permisiv? Un tată depășit? Poate un tată neatent sau neglijent. În final un tată confuz, trist și manipulat.

Un caz tipic pare să fie Isus. Germenii conflictului apar încă din copilărie. Nu e de mirare că establishmentul religios vrea să-l atragă de partea sa. Cînd nu reușește conspiră să-l compromită. Cînd nu reușește să-l compromită, conspiră să-l lichideze. Și reușește. Bătrînii îl judecă. Îl aruncă în gura gloatei manipulate. Irod îl inspectează ca pe o insectă. Pilat, un alt realizat, este intrigat. Cine știe, poate își regăsea tinerețea în felul de-a fi a galileanului. Cei 12 dispar. Unul nainte de vreme, pierde finalul. Și ce final!

Un fiu care parcă întrupează doar unele trăsături ale tatălui său din ceruri. Un altfel de fiu. Neșteptat. Necunoscut. Nerisipitor. Un fiu cum aș vrea și eu să am, unul cum ai vrea și tu să ai. Sau să fii. Inimitabil, dar în același timp atît de imitat. Nimeni n-a vorbit ca el. Nimeni n-a făcut ce a făcut el. Pentru că nimeni n-a fost ca el. El era cel ce era.

În contrast cu fiul risipitor ce-l părăsește pe tatăl, Tatăl îl părăsește pe Fiul în ultimul ceas al vieții. Dezamăgitor de trist. Și de real. Și dacă la plecare fiului risipitor îi lipsește binecuvîntarea tatălui, de data asta fiul este binecuvîntarea morții cu viață. Conflictul dintre generații se stinge în perihoreza. Deși definitorie pentru salvare, moartea nu confirmă o banală evoluție de la uman la divin, ci marchează unica metamorfoză a celui de-al doilea Adam. S-a dat startul la absorbția timpului într-o altă dimensiune numită banal, har. Generațiile pot transforma conflictul în ceva mai bun, cu alt înțeles, cu alte rezultate.

Totuși, cînd mă uit la ce a înțeles biserica din asta de-a lungul timpului cad într-o mirare, evident explicabilă, dar personal neacceptată. Aceleași argumente ce i-au ținut în frîu pe tinerii năvalnici acum 4000 de ani sunt invocate și azi. Aceleași orbecăieli logice sunt invocate pentru a menține status quo. În ciuda apelului la schimbare personală raporturile dintre generații rămîn la nivel patronatului antic. De ce? De frică. De atîtea lucruri nedemn/demn de a fi pomenite…

Și această paradigmă numită conflictul dintre generații continuă…

Să-ți spun ceva: nimeni nu-ți garantează postul…


Nu știu dacă am auzit prima dată la Oradea prin 95 această afirmație. S-ar putea să o fi auzit și înainte. Dar atunci era un context diferit. Cel ce o pronunțase era capo di tutti capi. Și ca să nu fim invidioși sau să nu credem că avea ceva cu noi, a mai spus că nici postul său nu era garantat. Sau că nimeni nu garantează nici postul său. Ca să ne băgăm mințile-n cap. El fiind capul…

Ca să zic așa, dacă cineva ar fi avut cheful, inițiativa, timpul și gațul să-l contreze, trebuie să se ia de ceea ce se lua el de obicei cînd se lua de altcineva mai jos ca el. De exemplu cum rămîne cu chemarea. CHEMAREA… Adică cum vine să ai certitudinea că cineva de sus îți spune să faci ceva, undeva, cumva pentru el. Și vine neica capul și-ți spune că ba. Nu-i nimic garantat. Cam ca și cînd ar spune că ce ai auzit, ce ai crezut, nu e chiar așa de valabil. Poate…

Poate nu se mai găsește loc pentru tine. Și nu pot spune că s-a înșelat. Înainte de a împlini zece ani în biznis mulți au trecut pe la etajul ăsta. Din păcate. Sau din fericire. Oricum aș paria că ei nu s-au înșelat. Nici Dumnezeu. Poate altcineva.

Dar asta e istorie. Cine știe, chiar a bisericii.

Dar aud că și în alte instituții mai mult sau mai puțin creștine li se spune angajaților, cam tuturor angajaților, că locul lor de muncă nu este garantat. O fi economia de piață? O fi un dumnezeu mic sau o fi inepția vreunui cap sau altul… Cert este că această atitudine, voită sau prostească, face mai mult rău decît bine.

Angajatului i se aprinde un beculeț ce se colorează pe zi ce trece din roz în roșu din ce în ce mai intens. Avarie! Ca urmare începe să nu mai fie atît de implicat, apoi interpretează semnele și minunile în sensul depărtării de imponderabilitatea periculoasă a actualului loc de muncă. E un loc nesigur, se pregătește debarcarea sa, e mai bine să-și pregătească și ieșirea. Așa că își va căuta un alt loc de muncă. Dacă nu o va face va fi în detrimentul său.

Dacă pleacă pierde un salar. Dacă pleacă ia cu el toate abilitățile sale. Toate realizările sale trec la noul angajator. Ce are avantajul să nu fi investit nimic în angajat, dar să se aleagă cu un angajat instruit, rutinat și dornic să-și uimească noii șefi. Uite pentru ce ne-a pregătit Domnul…

În încheierea lecției, un cuvînt la adresa angajatorilor: aveți angajați calificați, prețuiți-i, asigurați-vă că locul lor de muncă e acolo și mîine pentru ei. Nu de alta, dar dacă aveți de gînd să îi puneți pe liber, sun o leită va trebui să angajați pe altcineva pe postul lor. Asta dacă nu ies în șomaj și postul acela va fi blocat. În plus omul ce are garanția locului de muncă va investi doar acolo. Kip him hepi tă meic iu hepi! Sau viceversa.

Și nu puneți la îndoială chemarea sa. Nici măcar Dumnezeu nu o face.

Prorocii prăfuite?


În ultimii 25 de ani ați auzit niște prorocii mai de Doamne-ajută? Nu prea. Din astea mai răsuflate cu căsătorii aranjate, cu hai fraților, o prorocie c-a intrat dom primar, am mai mirosit, e drept, dar mai de departe. Vreau să zic dacă cumva ați auzit niscaiva prorocii autentice, de la proroci calificați sau ne, ceva ce s-a împlinit. Ar mai fi și prorocia cu vindecarea unui diacon din biserica baptistă care a fost exilat din cauza asta. Dar nu se pune pentru că prorocia a fost personală și efectul ulterior a fost comunitar, fără legătură directă cu prorocia inițială.

În schimb avem cîteva prorocii prăfuite de… timp.

  1. România va deveni placa turnantă a credinței creștine spre est.
  2. România va deveni placa turnantă a credinței creștine spre vest

Vă mai aduceți aminte de cei doi vulturi pleșuvi din Cartea junglei? Se uitau în stînga, se uitau în dreapta, țopăiau plini de plictiseală și înțelepciune și se întrebau ce-ar mai putea să facă pe lumea asta. Nu știu de ce, dar realitatea bisericilor evanghelice române se aseamănă foarte bine cu agitația pasivă a celor două personaje de tip cobe. Vulturii nu făceau nimic pentru că așteptau să le pice un stîrv, două.

În rest, mai un scandal, mai un congres, mai un marș, mai un concert al fanfarelor reunite, mai o vizită și o nouă clădire. Am ajuns de pomină așteptînd ca și vulturii să se producă un cataclism, să avem ce mînca, ce rupe în clonțuri. Dacă stau să mă gîndesc, și evident pentru asta îmi trebuie un titanic efort intelectual, nu mai știu pe ce să pun mîna, ochii și rugăciunea.

Iertați-mi tonul negativo-absenteist, dar în ultimul timp nu se mai întîmplă nimic pe nici un front. Poate în Rusia, poate în Siria, poate în Egipt, dar la noi nici măcar de Gigi Becalli nu mai poți să te iei. În rest politică, politicieni, legi, decrete și ordonanțe de urgență. Doar nu suntem pe vremea comuniștilor. Sau fasciștilor.

Mă gîndeam acum cîteva zile la Scrisoarea deschisă a lui Iosif Țon către Patriarhul Bisericii Ortodoxe din România. Nu mă gîndesc la expeditor, nici la adresant, mă gîndeam așa, …în principiu. Scrisoarea asta, așa în principiu, miroase un pic a capitulare. Cum, nu evanghelicii vor schimba România? Nici Europa? Nici Asia? Nici lumea asta? Păi cum e cu prorociile alea? Poate mă înșel, dar dacă nu e capitulare, o fi o reorientare discretă? Baptiștii n-au reușit, carismaticii n-au reușit, să fie ortodocșii? Poate! În definitiv, cu toate defectele menționate, cu hibele pecuniare și particulare, de ce n-ar fi ortodocșii salvatorii? Și mai ales cei din România? Interesant!

Despre baptiști, da, cred că verdictul este corect. Nu s-a făcut nimic în 27 de ani. Nu se face nimic acum. Nu se va face nimic în următorii 27 de ani. Credeți că greșesc? Să vă spun de ce eu cred că nu greșesc. Sau prorocesc?

În școlile baptiste, cu foarte mici excepții, predau pastorii bisericilor baptiste. Știe toată suflarea baptistă, inclusiv pastorii cadre didactice că bisericile baptiste trec printr-o criză de acum cronică. Dacă nu credeți că se știe, citiți revista cultului, Creștinul azi.

Aici există două, probleme.

Prima:

Pe lîngă aportul didactic, în mod normal, un cadru didactic universitar ar trebui să aibă o contribuție esențială la mersul înainte a bisericii. Aceasta însă se întîmplă numai dacă aceștia au o funcție oarecare în biserică. Dacă nu, orice diacon, prezbiter sau ușier poate să le trîntească-n nas ușa bisericii spre pocăință și meditație la textul Scripturii. Nu poți tu Stan Noul Teolog să apari cu o idee nouă. Noi ce-am păzit pîn-ai apărut tu? Și atunci cadrul didactic ori se clericalizează, ori își confecționează un turn sau două de fildeș văzîndu-și de ideile lui mai aparte decît restul bisericii. De aceea între el și biserică se cască o prăpastie atît de mare că nu se mai poate trece dintr-o parte în alta. Asta nu numai din vina fildeșteanului, ci și pentru că deși cu mulți ani de studii teologice, un oarecare funcționar al bisericii îl poate trimite la plimbare în public cu lozinca dacă nu scrie în Scriptură, nu există.

A doua:

Trebuie spus că aceiași oameni ce conduc marile biserici baptiste predau și în marile școli baptiste. Ca urmare calitatea celor ce conduc destinele bisericii este identică cu calitatea celor ce conduc destinele școlilor teologice baptiste (și nu numai). Pentru că aceiași oameni ce conduc bisericile conduc și școlile se poate trage concluzia că niciodată școlile teologice nu vor produce oameni ce vor depăși calitatea acestora și a instituțiilor conduse de ei.

Concluzia logică este că ei nu vor scoate biserica din criză pentru că acești oameni nu au cum să-și depășească condiția. Ca urmare atît bisericile, cît și școlile teologice sunt captive cercului vicios din care nu pot ieși singure.

De aceea orice scoatere din mocirla crizei deja identificată se aseamănă cu eforturile (e drept, reușite) excelenței sale baron Munchausen ce s-a scos din mocirlă trăgîndu-se cu propria mînă de părul personal. Observație pe text: să nu uităm că excelența sa purta perucă… Deci? Făcînd aceleași lucruri, fără să schimbe nimic, nici școlile, nici bisericile baptiste nu vor ieși singure din criză.

În plus, calitatea absolvenților ce reușesc să termine studiile la aceste școli nu o va depăși pe cea a liderilor lor. Deci în cel mai bun caz stagnăm…

Dar iată, logica ne trage de mînecă: e normal ca baptiștii să nu facă nimic. Ei cred într-o minune. Din nimic, din piatră seacă, din inima bisericilor construite de-a lungul a douăzeci și șapte de ani, de la temelia școlilor clădite în tot acest răstimp, dintre paginile manualelor, cărților, instrumentelor, misiunilor corului local în altă biserică baptistă, din esența nunților tradiționale, a orelor frățești și a altor adunări mai mult sau mai puțin festive, iată, o minune: apare schimbarea în bine. La așa acumulare cantitativă, după cum afirma și prorocul comunist, apare un salt calitativ! Normal! Cu atîția lideri școliți pe vremea comuniștilor minunea e de bun augur. Doar că ea nu se produce. Nu de alta, dar bisericile baptiste nu cred în duhul comunismului.

Păi atunci să așteptăm o minune dumnezeiască? Da. Dar ea nu se va produce. Scepticule! De ce nu se va produce? Pentru simplu motiv că dacă avem o fabrică de pantofi și pe o parte a benzii tehnologice intră materie primă, pe partea aialaltă ies pantofi. Și atît. Dacă nu ar ieși pantofi, ar înseamna că undeva este o hibă (sau mai multe). La fel și cu bisericile și școlile. Iese ceea ce se introduce, nu altceva.

Produsul finit este în concordanță cu tehnologia și standardele. Minunea este monopolul Duhului Sfînt, dar el nu este duhul salvării de la faliment. Duhul Sfînt nu șterge praful de pe prorociile unora și altora…