L.B.C.-L.S.T. (11 a): Concluzii – După două zeci de ani…


sursa: http://apintofmadness.wordpress.com/2013/03/06/twentyyearsafter/

Porniți cu mari speranțe la al doilea sunet al trîmbițelor în 1990 (vezi LBC (1)), cînd la Oradea s-a aflat la crème de la crème, la finalul drumului, după hurducături financiare, organizatorice și dogmatice (fără a le mai pomeni pe cele mustăcioase) se cade să trag o concluzie la 20 de ani după absolvire. Ca orice concluzie, este subiectivă și deci pot fi făcute mai multe observații preliminare. Asta din punct de vedere metodologic și de ce nu, sentimental. De dragul organizării am optat pentru două posturi: După douăzeci de ani și Imperiul contra-atacă…

După două zeci de ani…

Proiectul studiilor în teologie făcute mai ales de români baptiști și de unii penticostali în străinătate după 1989 s-a materializat în cîteva locații diferite, dar au existat două direcții principale de studiu: una în Statele Unite ale Americii și a doua în Marea Britanie. După spusele unui important personaj de la București, două direcții sensibil diferite în care se vor confrunta teologii neo-conservatori (i.e. liberali…) formați în Anglia, cu cei conservatori, chiar fundamentaliști, formați în USA…

Aceeași percepție a avut-o și Iosif Țon ce ne-a atenționat (tardiv) la LBC în ultimul an că ne confruntăm cu teologia liberală. După mai puțin de un an, același Țon m-a somat la interviul angajării la IBEO să declar cum m-am luptat cu teologia liberală. Am fost angajat. (Asta ca să se termine o dată cu cît de liberal sunt și pe cine slujesc.) De remarcat că cele două curente nu s-au confruntat doctrinar, conceptual, ci, după cum spunea un tovarăș de suferință, în domeniul sferelor de influență și în antagonizarea reciprocă a surselor de finanțare din străinătate.

Atît prima direcție, cît și cea de-a doua s-au desfășurat în diferite locații. În SUA amintesc Liberty University unde au plecat unii dintre tinerii ce din păcate (sau din fericire) nu s-au mai reîntors în țară. Tot în SUA a existat și o școală mai fundamentalistă a cărei locații îmi scapă. În cea de a doua direcție, au existat mai multe centre (Belfast, Queens’ University. Wales, Spurgeon), unul dintre ele, poate cel mai populat de români a fost LBC, unde ne aflam în anul al treilea, 15 români. Spre edificare vezi poza ce apare pe blogul lui Dănuț Mănăstireanu, din care lipsesc Daniel Bulzan și Paul Negruț, cel de-al doilea fiind considerat probabil cel mai influent exponent al baptismului conservator autohton.

Singurul pastor penticostal ce îl cunoscusem în program pe cînd eram încă în țară nu a finalizat cursul.

O altă remarcă de care trebuie ținut cont este că indiferent de orientarea celor care au început să studieze teologia la acest nivel, nu s-a pus niciodată problema orientării teologice a școlilor în cauză. În primul rînd s-a sesizat oportunitatea, apoi s-a făcut chemarea la studii și s-au așteptat rezultate. Deschiderea inițială, cînd s-au trimis tineri și tinere nu a avut în vedere că România și mai ales bisericile baptiste și penticostale erau tributare unui sistem patriarhal aproape închis ermetic, unde femeile ce predau erau privite cu suspiciune.

Deci, de la circa 40 de oameni, cu care a plecat la drum proiectul LBC, au obținut doctorate Paul Negruț, Gheorghe Ille (London University), Alexandru Neagoe, Octavian Baban, Cornel Boigeanu, Silviu Rogobete, Sorin Sabou, Simona Sabou, Alexandru Nădăban, Dănuț Mănăstireanu, ceea ce înseamnă 25%. Cu toate că 10 doctorate (împreună cu cele a lui Sorin și Simona Sabou ce n-au studiat în străinătate, ci la Oradea, dar și-au făcut doctoratele la LBC) ridică procentajul celor ce au terminat la LBC și  au obținut un doctorat la 10/17, adică mai mult de 50%. Pozitiv sau negativ, acesta este rezultatul. Atîta s-a realizat.

Mircea Mitrofan, Dorin Axente și Cristi Sigheartău mai au la activ un MA în teologie cu specializarea hermeneutică tot la LBC.

La revenirea mea în țară, am început să predau, urmat la scurt timp de Dănuț Mănăstireanu, după un an de Mircea Mitrofan și Dorin Axente (ce au finalizat programul de MA). Ulterior ultimii doi au revenit la Londra pentru doctorat. Din surse independente am aflat că ulterior a mai predat, cel puțin în scripte și Corneliu Boingeanu. Tot pe surse, Mitrofan și Axente ar fi dorit să continue să predea, dar au fost refuzați din motive neînțelese de mine (și nu numai) de către eminențele cenușii de la UBEO. Dorința de a preda acolo și-au manifestat-o atît Gina și Petrică Bulica, Alexandru Neagoe și Silviu Rogobete (rezidenți în Timișoara), dar și aceștia au fost amînați și ulterior refuzați. Ca urmare la Timișoara a apărut și s-a dezvoltat Centrul de Educație Creștină și Cultură Contemporană Areopagus.

După doi ani de studii în țară cu LBC Emil Bartoș a ales finalizarea studiilor la o altă universitate din Marea Britanie, plecînd să își finalizeze studiile în 1994. După obținerea doctoratului a ocupat funcția de decan la UBEO, apoi din cauza divergențelor cu Paul Negruț a fost executat în același stil binecunoscut, ulterior plecînd Paulian Petric (PhD Cluj) și Silviu Tatu (PhD Oxford).

În același timp lui Sorin și Simonei Sabou li s-a refuzat prelungirea contractului la UBEO. Motivul sau motivele stau poate în orientarea spre finalizarea studiilor prin SMR (alias Iosif Țon), nu prin filiera Paul Negruț. Un alt personaj important prin prisma alegerilor independente făcute a fost și Călin Pop ce a terminat la IBEO, apoi preparator la IBEO, ulterior BA, MA, PhD în USA, actualmente Atlanta. Atît lui cît și unui alt student înscris la doctorat la o universitate din Ivy League i s-a spus că nu pot preda la UBEO atunci cînd aceștia au vizitat UBEO. Les jeux sont faits, rien ne va plus…

Nu știu de ce nu a mai predat la UBEO Gheorghe Ille. Totuși Corneliu Boingeanu și Octavian Baban, ulterior Sorin și Simona Sabou au predat la ITB București și Emil Bartoș la ITPB. Mărturisesc că și mie mi s-a făcut propunerea de a preda la București de către Ioan Bunaciu, dar am refuzat. În același timp am fost tras de limbă cu o mare invidie detectată în glasul dumnealui cu privire la sursele de finanțare din străinătate a Oradiei. N-am avut contacte directe cu astfel de surse, așa că nu le cunoșteam. În contrast cu cele spirituale, totdeauna banii m-au lăsat rece.

Și cu aceasta am ajuns la partea mai spinoasă, dezamăgitoare a afacerii studii în străinătate pe bani mulți, cu aplicații în țară.

La acest punct aș vrea să fac o remarcă cu caracter general, dar cred eu, de bun simț. Orice investiție are un scop. Cu cît este mai importantă, cu atît se așteaptă ca rezultatele ei să fie mai bune. În anii 90, cînd noi ne-am început studiile, românii plecau din țară ca să nu se mai întoarcă, pentru că la noi nu erau condiții bune de studiu, de trai și de muncă. Acest lucru a fost confirmat de plecările masive la munca și traiul din străinătate după deschiderea granițelor CE. Investiția ce se făcea în noi, ce ne consideram pe bună dreptate niște privilegiați, a fost privită cu seriozitate și respect.

Marea investiție făcută în studierea teologiei evanghelice în beneficiul comunității evanghelice din România a fost subvenționată de comunitatea evanghelică din Occident. Parafrazînd o veche expresie ce spunea că la filmele coproducție franco-române noi am dat caii și peisajul, și ei actorii și banii, aș putea spune că de data asta noi am dat actorii și ei au dat finanțele. Și aici există, poate de ambele părți, cred eu, două mari regrete: primul, că această investiție nu a fost exploatată și al doilea, că această investiție extrem de mare a fost sabotată. Să mă explic:

Reveniți în țară, absolvenții 1994 au fost înglobați în sistemul românesc: trai deloc ușor, mijloace materiale reduse, salarizare aproape mizeră, facilități inexistente și resurse academice extrem de reduse. La toate astea se adăuga presiunea continuării studiilor post-universitare, lipsa cronică a timpului de pregătire a cursurilor, lipsa de experiență în predare și de ce nu, o familie sau o căsnicie ce își cerea drepturile legitime. Ba unii dintre cei ce erau în programe de doctorat erau implicați în pastorală.

Unde ar fi fost loc de relaxare, meditare, gîndire fecundă plină de imaginație și cine știe, conform visurilor unora, predicare, ucenicizare, misiune, timp devoțional pentru creștere spirituală? Ca să dau un singur exemplu, în cei zece ani de predare la Oradea am fost doar de două ori în concediu, prima dată datorită unui eveniment foarte trist, decesul tatălui meu. El ne-a lăsat niște bani și am moștenit Dacia aceea de pomină. Dar cine știe, alții au avut parte de timpuri mai bune.

Studiile în străinătate mai aveau ca scop și promovarea unor „lucrători” bine pregătiți. Se subînțelegea că cei bine pregătiți vor sălta calitativ și poate cantitativ nivelul comunităților din țară. Cu toate acestea structurile de putere baptiste interne nu erau pregătite pentru un influx masiv din exterior. Asta ar fi dat peste cap rînduielile deja împămîntenite. Și fiefurile controlate. Biserica-fortăreață nu era gata să ofere locuri cu mari reponsabilități și influență unor persoane integre, pe care nu apucaseră să le influențeze, să și le subordoneze în vreun fel, să le integreze în structuri de interese și diverse proiecte. Am simțit asta pe pielea mea de cîteva ori cînd cineva mi-a comunicat că vrea să mă trimită la un curs de șase săptămîni în SUA, apoi altcineva m-a informat că se puneau întrebări de genul „Cine-l ține pe ăsta aici?”

Dar nu am fost singurul ce a beneficiat de atenția unui sau altui pol al puterii.

Între teorie şi practică, în România (1): în vacanță de la LBC


Tocmai terminam anul doi la L.B.C., actualul L.S.T. Pe atunci mergeam în fiecare joi după-masa la Her Majesty Prison Bovingdon. Cu Cristi Sigheartău, Hazel (acum Bartlett) şi încă doi colegi, un englez mai în vîrstă şi un negru, despre care nu prea ştiu ce naţionalitate era. Singurul lucru notabil a fost că într-o zi ne-a spus mie şi lui Cristi că strămoşii lui ne-au fost nouă (NOUĂ!!!) sclavi. Am rămas mască.

Stăteam de vorbă cu deţinuţii, încercăm să legăm un dialog cu cei ce veneau la capelă, unde capelanul, un bătrînel simpatic ne instruise să nu le spunem deţinuţilor că „sunt liberi” chiar dacă sunt sub cheie.

Dar, pe lîngă asta mai era nevoie să fac şase săptămîni de practică într-o biserică. Orice biserică. Am trimis vorbă unui prieten din Vîrfurile, judeţul Arad că voi poposi la ei. Acolo pastorul venea doar sîmbăta şi apoi pleca acasă. Exista biserica, dar el deţinea remote-controll-ul. Pe lîngă asta am convins doi prieteni, pe Markus Buhler, elveţian din Basel şi pe Philip Duce, englez, Ph.D. în chimie parcă, să ne însoţească. Markus a zburat cu noi duminică dimineaţa de pe Heathrow. Phil urma să vină după o lună, singur, iar eu aveam să îl aştept în Bucureşti. De data asta pînă la Bucureşti ne mai însoţeau Daniel Bulzan, ce tocmai absolvise şi Alexandru Neagoe, coleg de an. Fiecare se îndrepta spre casă. Primul undeva spre nord-vest, al doilea spre sud-vest. Din Bucureşti urma să luăm trenul.

Am decolat de pe Heathrow spre Otopeni pe la ora 14. Ca de obicei, decolarea a întîrziat. După vreo două ore de la decolare am survolat Budapesta şi peste încă vreo două zeci de minute, aeronava s-a înclinat pe dreapta, schimbîndu-şi direcţia. I-am spus lui Markus:

– Suntem deasupra Aradului. Elveţianul zîmbi înţelegător aprobînd din cap muţeşte. Apoi uitîndu-se pe hublou, fără să vadă nimic din cauza norilor:

– Yeah! …course! Nu-şi termină bine vorba că în difuzoarele Airbusului nou-nouţ auzirăm vocea calmă şi caldă a căpitanului ce ne comunica într-o engleză mai românească:

– „Vă anunţăm că tocmai am intrat în spaţiul aerian al României şi suntem deasupra Aradului. Vom ateriza în circa trei zeci de minute. Temperatura…”

Markus rămase cu gura căscată. Zîmbeam

– „How could you possible know …that?”  Nu puteam să-l dezamăgesc.

– „I’ve just felt it, you know…”

Ce să-i mai povestesc de copilăria în Arad unde urmăream minute în şir orice ce mişca pe cer? Vedeam avioanele apropiindu-se şi nu a trecut mult timp pînă am constatat că exista parcă un punct fix de la care toate virau spre dreapta. Era redirecţionarea impusă de staţia de dirijare a traficului aerian de la sol, aflată aproape de Fabrica de strunguri la care am lucrat. Îi vedeam antenele de pe balconul garsonierei mele aflate la ultimul etaj în Confecţii.

Aterizăm cu bine pe Otopeni. Luăm autobutul şi ajungem la Institutul baptist de pe strada Berzei. Am cerut să fim găzduiţi peste noapte. Alexandru Neagoe era celebru acolo. În urmă cu ceva timp, pe cînd fusese student aici, a fost exmatriculat pe motiv că lua ore particulare de limba greacă de la un adventist. Ce să faci? Ecumenist baptist bucureştean!

Dăm ochii cu mai-marii norodului. Unul dintre ei era dr. Gheorghiţă, de la Oradea. Pentru o noapte ni s-a cerut o sumă impresionantă în dolari. Pentru nişte studenţi, chiar în străinătate, era jaf la drumul mare. În cele din urmă am plătit echivalentul a zece dolari US în lei. Dar Markus n-a scăpat. Nici baptiştii nu îşi vindeau ieftin ţara.

Am lăsat bagajele în cameră, unde totul duhnea a mucegai, păturile şi lenjeria fiind de la „ajutoare”, am făcut cîteva comentarii despre calitatea paturilor şi am plecat să îi arătăm lui Markus împrejurimile.

Primul drum a fost la Casa Poporului. Era cam întunerec şi peste 30 de grade Celsius. Am făcut cinste cu cîte o coca-cola de la un chioşc minuscul. Era prima coca-cola fierbinte băută de Markus. Ne-am culcat abosiţi de călătorie, praf şi căldură. Probabil că am fi murit în somn! Noroc cu ţînţarii ce ne mai trezeau din cînd în cînd şi cu tramvaiele ce luau curba chiar sub ferestrele dormitorului.

A doua zi am luat trenul de la Gara de Nord. Abia cînd am ajuns la Vîrfurile mi-am dat seama că ceasul de mînă clasic, cumpărat cu două lire sterline de la un car-boot sale, a dispărut din buzunarul genţii. Probabil pe aeroport.