Plînsul psihologului – o recenzie de Andarada Ilişan

Plînsul psihologului

…………………………………………………………………………………….

În încheiere Andrada spune:

,,Volumul „12 reguli de viață“ vorbește despre Iad, Ființă, Erou, Paradis, Adam, Eva, Șarpe, Cain, Abel, Dumnezeul vechiului testament, Hristos și homari. Ideea regulilor e simplă și pleacă de la observația că viața e suferință. Ea stă la baza credințelor autorului. Peterson se cuprinde pe sine în reguli. Se pune pe sine la bătaie, atitudine pe care o găsesc admirabilă. Cum să fac, deci, să fiu erou și nu învins, în viața de zi cu zi. Existența noastră se reduce la zeci și zeci de micro­interacțiuni care ne cer discernămînt și decență. Orice ființă umană are puterea imensă de a face rău. Dar nu e numai răul imens și evident pe care l-a comis tîlharul, piromanul, violatorul și ucigașul în serie Carl Panzram sau răul pe care l-au comis tinerii de la liceul american Columbine („Prefer să mor decît să-mi trădez propriile idei. Înainte de a părăsi acest loc lipsit de valoare, voi ucide pe oricine consider că nu este potrivit pentru viață. Dacă m-ai enervat în trecut, vei muri. Poate că i-ai enervat și pe alții și apoi ei s-au calmat, dar eu nu“, ci e și răul mărunt de zi cu zi pentru care se găsesc scuze mult mai deștepte. „Stai drept și rostește(-ți) adevărurile incomplete“. Peterson îl citează adeseori pe Nietzsche. „Valoarea omului este determinată de volumul de adevăr pe care îl poate tolera.“ Ceea ce te salvează este disponibilitatea de a învăța din ceea ce nu știi. Sacrificarea sinelui din prezent pentru sinele din viitor („Let that old sucker die!“). J Peterson crede că refuzul încăpățînat al schimbării nu înseamnă doar excluderea din Rai, ci și degenerarea ulterioară într-un Iad din ce în ce mai adînc. Încă o dată, și în această carte, ni se spune că încăpățînarea mîndră și oarbă este „misteriosul păcat de neiertat împotriva lui Dumnezeu“. Culmea, ne-o spune un psiholog.

Andrada Ilişan despre depresie, anxietate şi întrupare

Corpul depresiei mele, corpul anxietatii mele

Andrada IlisanPsiholog clinician. Licențiată în psihologie la Universitatea Babeș-Bolyai (cu lucrarea „Mama Borderline și copilul dezorganizat. O investigație din perspectiva teoriei atașamentului”) și master în Psihologie Clinică („Rolul figurii semnificative de atașament ca factor etiologic și de menținere a simptomatologiei borderline”). În prezent, urmează un program de formare ca psihoterapeut în Analiză existențială și Logoterapie, SAEL România. În 2021 a publicat cartea “Să nu apună soarele peste mînia noastră. Un psiholog clinician despre suferința psihică”. Urmeza și un program de formare ca psihoterapeut în Analiză existențială și Logoterapie, SAEL România.

Andrada Ilişan – Cum recunoşti un psihopat: după nevinovăţie

sursa este https://www.contributors.ro/cum-recuno%c8%99ti-un-psihopat-dupa-nevinova%c8%9bie/

O amplă analiză cu trei personaje româneşti. O trăsătură negativă a articolului este poate masculinitatea singulară a psihopaţilor. Ce s-ar fi întâmplat dacă Andrada Ilişa, dragul şanselor egale, ar fi analizat şi una-două psihopate? Exemple se găseau…

,,O să mă folosesc de 5 personaje (lover boy-ul, omul de afaceri încarcerat, politicianul plagiator, ucigașul domestic și ucigașul în serie) ca să evidențiez vicierea (graduală) a mecanismelor și practicilor vinii. Cu siguranța că un plagiator sau un afacerist delapidator sunt de preferat unor ucigași și fărădelegile lor aproape că nu suferă comparație. Cu sigurantă că într-un caz vorbim de sadism malign sau de narcisism malign, iar în cazul celălalt de o formă atenuată de narcisism și incălcare a normelor legale. Însă dacă forma extremă a fărădelegii umane permite în permanență trecerea cu vederea a formei atenuate a fărădelegii, ne paște riscul să ne culcăm fals-liniștiți că am izolat marii vinovații ai societății, să ne punem pe noi la adăpost ridicînd un zid înalt și gros între normal și anormal, între bun și rău și, cel mai important din punct de vedere psihologic, ne permite să omitem nuanțele psihopatiei. Abia nuanțele o răspîndesc, în mod pervaziv, în societate și în relațiile interpersonale, generalizînd caricatura și bîlciul, inversînd raportul de valori și de sens.,,

…………………………………………………………………………………………..

Singurul dialog veritabil despre vinovăție este cel despre vinovăția mea. Iar vinovăția mea nu poate decît spera la iertarea ta. E o cîntare bisericească, “Doamne al puterilor” și partea în care Maria e chemată în ajutorul celui neputincios mă mișcă teribil de fiecare dată: “Și cercetează neputinciosul meu suflet și te roagă Fiului tău și Dumnezeului nostru să-mi dăruiască iertare de relele ce am facut”. Nu știu de ce mă emoționează de fiecare dată. Poate e întelegerea faptului că vina nu poate fi răscumpărata decît prin iertare. Iar iertarea nu poate fi decît dăruită. Cînd îți fac rău, eu nu pot spera decît la dăruita ta iertare. Nu te pot constrînge și nu te pot obliga să mă ierți. Iertarea e o cedare a inimii. Sunt salvat abia cînd mă ierți din inimă. Vina nu poate fi anulată prin negare sau deplasare. În vină supraviețuiești numai și numai dacă poți spera la iertare. Altfel e o vină închipuită, o vină îndrăgostită de sine care visează, prin auto-flagelare, la o consacrare veșnică.