De la Constantin, la Constantin cel Mare sau Biserica înainte și după… (2)


Deci o scurtă trecere în revistă a epocii apostolice și a celei imediat următoare este binevenită pentru a vedea unde a ajuns biserica după despărțirea de Isus Cristos.

După episodul morții lui Ștefan a urmat plecarea multor creștini din Ierusalim. Convertirea lui Pavel și călătoriile lui misionare, împreună cu cele ale lui Barnaba au lărgit sfera influenței creștine, dar trebuie menționat că la finele secolului I creștinismul era un fenomen mai degrabă izolat decît unul de masă.

Literatura creștină nu era cunoscută, iar epistolele nu ajunseseră să cunoască titulatura de scriptură. Doar în preajma dispariției apostolilor și a celor apropiați lor au început să fie consemnate scrierile ce se vor numi mai apoi evanghelii, scrise nu de către apostolii însuși, ci de către așa-zișii evangheliști. După cum afirmă majoritatea specialiștilor, prima trebuie să fi fost a lui Marcu, apoi Matei și Luca cu partea a doua faptele apostolilor care în mod normal ar trebui să se găsească imediat după cartea evangheliei sale, și în cele din urmă evanghelia lui Ioan.

Puțini cercetători au decis că Ioan este totuși o scriere mai veche, mai ebraică decît greacă, aducînd în sprijinul afirmațiilor lor dovezi mai mult sau mai puțin plauzibile. Din punctul meu de vedere, dacă Ioan evanghelistul este tot una cu Ioan apostolul, este posibil ca vîrsta sa fragedă, în comparație cu ceilalți apostoli, să fi permis înregistrarea unor amănunte mult mai precise și inedite în comparație cu a martorilor maturi ai fenomenului Isus Cristos.

În acest prim secol scrie și Ioan apocalipsa, de unde ne parvin unele elemente noi.

De exemplu bisericile aveau cîte un înger responsabil. Ciudat. Așa ceva nu se confirmă în alte locuri în Scriptură. Prorociile sunt extrem de personale cu toate că situația generală și imagistica dau să se înțeleagă că panorama este mult mai largă. Însă nu se pomenește cu numele nici un conducător al lumii, dar în esență ei sunt, dacă nu uneltele Satanei, o altă reprezentare sau materializare a ei.

Lumea nu mai este cîmpul de misiune din perioada apostolică, ci un cîmp de bătălie care face să curgă extrem de mult sînge. Ba Ierusalimul este Babilonul, curva cea mare. Ciudat, dacă nu de-a dreptul inexplicabil.

Și totuși contrastul vine de dincolo de dimensiunea pămîntească, de ceea ce un om poate face sau concepe. Un pămînt nou și o cetate nouă? Așa ceva nu s-a văzut în nici o metanarațiune. 1000 de ani de domnie a Mielului și apoi a revitalizare a Satanei ca apoi totul să se încheie cu ultima judecată. Bine e să știi viitorul, dar la ce-ți ajută să-l știi dacă n-ai habar ce reprezintă? E ca și cînd aș vedea secvențe dintr-un film fără prea mult sonor, de-a valma și cu explicații incomplete. Cîte interpretări ale apocalipsei există? Prea multe. Mai ales că nici una nu este satisfăcătoare. Și totuși, care este legătura cu Constantin?

Unii îl văd ca fiind cel care a salvat creștinismul, s-a identificat cu el, a devenit fratele creștinilor. Alții îl văd ca fiind cel care a pus capăt unei perioade în care biserica nu avea legături cu statul, legalizarea creștinismului ducînd la pervertirea bisericii. Anabaptiștii au fost cei care au afirmat că între biserică și stat nu există nici o legătură și că între 313 și apariția lor nu a mai existat o biserică.

La această greșeală subscriu și unii teologi români de factură evanghelică susținînd fără să aducă dovezi că sub Constantin creștinismul a devenit religia imperiului roman. Fals, mai ales că în vremea sa numărul creștinilor nu a depășit nici 5% din totalul populației imperiului.

De ce o fi vrut Constantin să favorizeze o religie minoritară? Să fi fost un excentric? Un vizionar? Sau de fapt decretul de toleranță religioasă nu are o legătură unilaterală cu creștinismul, influența sa fiind mult mai redusă decît se crede?

Cert este că între biserica apostolică și cea din epoca lui Constantin au existat diferențe, ba chiar s-a produs o evoluție foarte substanțială. Aș enumera cîteva dintre ele.

În Faptele apostolilor Luca povestește cum la alegerea diaconilor apostolii s-au dezis de slujirea la mese în favoarea unei slujiri superioare cu cuvîntul. Aici cred că intervine cea mai sensibilă desprindere de epoca bisericii tip grup de ucenici, parafată de o declarație. Se face o distincție, chiar dacă nu așa de tranșantă și clară, între dedicarea pentru teorie și pentru practică.

Dar înainte de aceasta bazele au fost puse de acțiunea concertată a grupului de ucenici ce se identifica cu Templul și cu etosul acestuia în conjuncție cu activitatea directă a Cuvîntului și a Duhului. Ecclesia nu se putea desprinde de afirmarea dreptății celor ce o compuneau în contrast sau în contradicție cu vinovăția vechii religii: după cum declara Petru, voi sunteți aceia care l-ați răstignit pe Domnul slavei… știm că din neștiință ați făcut voi toate astea…  preoții și mai-marii poporului, însoțiți cu neamurile … erau adevărații vinovați …dar cu toate astea nimeni nu cuteza să stea lîngă ei, ceea ce indică puritatea din prezența lui Dumnezeu chiar în Templu și chiar sub acțiunea directă a Duhului. Întreg norodul, fără să-i pese de mai-mari, îi lăuda în gura mare, o altă dimensiune confirmării participării în asociația Dumnezeu-Templu-Duh-Isus-Mesia-Logos-Evanghelie, prin confirmarea convertirilor datorate dezvăluirii Adevărului.

Și aici, în acest context intervin minunile, opoziția sinedriului, apoi a lui Irod, întemnițarea și eliberarea lui Petru.

Martirajul lui Ștefan, a lui Iacov (de fapt abia menționat) și cel potențial a lui Petru duc importanța credinței mai departe, nelăsînd să-i scape inițiativa din mînă.

Revenind la declarația apostolilor și instituirea oficiului diakoniei trebuie făcute cîteva observații:

1. Demnitatea era oarecum inferioară

2. Exista deja o slujbă (cea a apostolilor) ce necesita o reprezentare mai înaltă a Bisericii

3. Nu oricine putea accede la ea.

Astfel apare distincția între instituția ce se numește biserică cu dimensiunea ei reprezentativă exterioară existentă și practica sau etosul low-church ce conviețuia cu unele tensiuni datorate (cel puțin la modul declarativ) distincției evrei-neamuri.

Nu-l atinge, este doar al meu!!!


Amintiri din 2014:

S-a decis. Planificarea făcută, armele adunate, proviziile cumpărate, adepții înștiințați. Dușmanii otrăviți, nehotărîții închiși, trădătorii lichidați.

Asaltul n-a durat mult. Capturați, Ana și Caiafa fură aruncați de pe ziduri aidoma Izabelei. Tot e bun la ceva sanhedrinul…

Irod sfîrși înjunghiat de cel ce păzea pragul. N-a ajuns să se trezească bine în dimineața aceea. Soldații lui trecură de partea răsculaților sau își găsiră sfîrșitul sub loviturile sicarilor. Partida sa fu spulberată după cîteva raiduri bine țintite. N-a mai fost nevoie de arestări.

În primele ore ale dimineții ștafeta de la Cezarea confirmă căderea cetății în mîinile nazirenilor. Apoi sosiră alte vești îmbucurătoare. Împărăția se extindea rapid. Luate pe nepregătite, trupele romane fuseseră copleșite și nimicite.

Garda templului cedă după cîteva zile toride. La rugămințile  familiilor lor fură cruțați după care jurară să lupte de partea noii conduceri. Cei 12, simbolizînd triburile lui Israel se întîlniră în aceiași zi în consiliu. Decretară Israelul împărăția lui Dumnezeu, iar Isus deveni împărat. Mai dădură cîteva decrete pentru bunul mers al statului.

1. Curtea neamurilor este desființată.

2. Accesul la Templu este permis de acum înainte doar evreilor.

3. Altarul nu poate fi atins decît de Isus.

4. Nimeni nu-l atinge pe Isus, e doar al evreilor.

# Cîteva idei, cum ar fi continuat toate astea?

Despre lideri şi Biserică. Ciprian Preda-Muşat, interviu cu Alexandru Nădăban


În urmă cu cîteva luni am fost invitat la Radio Cireşarii de Ciprian Preda-Muşat. Transcriptul interviului s-a bucurat de  o audienţă largă pe situl Scribd.com. Probabil că mai merită citit o dată. Aşa am făcut şi eu, redactînd textul şi dînd o formă mai fluentă celor 13 întrebări şi răspunsuri. M-aş bucura dacă aţi veni cu sugestii pentru a îmbunătăţi textul.

Ciprian Preda-Muşat: Biserica, comunitatea creştină dintr-un anumit loc, este de obicei condusă de un lider. Acesta coagulează şi mai ales determină acţiunile comunităţii respective. Cu toţii activăm în astfel de comunităţi, iar părerile despre leadership în domeniul evanghelic sunt variate şi împărţite. Aş vrea să începem cu întrebarea „ce este un lider?”

Alexandru Nădăban: Există mai multe definiţii ale liderului. În cazul bisericii, liderul poate avea mai multe denumiri, este preocupat de un anumit post sau de mai multe funcţii, mai multe domenii de activitate, dar tot lider rămîne. Dirijor, diacon, prezbiter, conducător al bisericii, episcop, învăţător, etc., acestea sunt poziţii oficiale sau oficializate şi liderul creştin care ocupă o astfel de poziţie poate pretinde ascultare datorită poziţiei pe care o ocupă. Aş vrea însă să semnalez că aici există o anumita tensiune între teorie şi practică. Teoria spune că liderul trebuie să aibă anumite calităţi, în practică observăm că nu totdeauna se întîmplă aşa. Şi atunci ne punem, legitim, întrebarea: Cum ajunge cineva să ocupe acea poziţie de lider? Care sunt însuşirile sau meritele sale pentru care el a fost pus în poziţia respectivă, pentru că iniţial un lider, indiferent cine este el şi în ce domeniu activează, ajunge aici dacă biserica recunoaşte darul său spiritual. Deci, dacă biserica este o ‚organizaţie’, spunem noi spirituală, a cărui scop este mîntuirea omului, atunci liderul trebuie să aibă pe lîngă caracteristicile obişnuite ale unui lider (moralitate, caracter, implicare, spirit de iniţiativă, capacitatea de a lucra cu oamenii) şi anumite trăsături spirituale care sunt indispensabile. În sensul acesta putem consulta Scriptura şi vedem imediat cum trebuie sa fie un episcop, adică un lider. Nu cred că ar mai trebui să adăugăm altceva.

În Scriptură găsim o paletă destul de mare de modele pentru liderul creştin: Isus, Petru, Pavel, Iacov, Ioan, Barnaba, Lidia, etc. Trebuie să remarcăm că în biserici există mulţi copii cu nume de Samuel, David, Moise, Daniel. Pe lîngă faptul că au o anumită „muzicalitate” numele lor trimit la nişte personaje deosebite şi mai mult ca sigur părinţii lor s-au gîndit la aceste personaje atunci cînd le-au dat numele respective. Foarte rar se pun nume precum Iuda, Acan, Saul sau Izabela pentru că purtătorii acestor nume au fost personaje negative. Întrebarea pe care eu o pun în legătură cu aceste nume sonore este „atunci cînd au devenit conştienţi de istoricul numelor lor, purtătorii lor au făcut ceva ca să devina nişte crestini demni de numele pe care le poartă?” De exemplu, în poporul român numele lui Pavel a devenit sinonim cu altceva pentru ca la un moment dat cineva a compus un cîntec cîntat pînă şi de copii ce întreba: „Pavele, mîncate-ar boala ce-ai făcut cu Mărioara?”

Dacă ar fi să preluăm modelul instituit de Isus Cristos în Noul Testament, atunci vom observa că el a ales nişte oameni, pe care i-a chemat pentru o perioadă de timp în care i-a învăţat, instruit, echipat. E vorba de o perioadă de timp cât o licenţă în prezent. Ce nu se mai spune explicit, dar noi putem trage concluzia, este că cei aleşi în prima fază s-au convertit la valorile liderului, şi-au schimbat domeniul de activitate, de referinţă, stilul de viaţă, familia, etc. Au devenit ucenici şi au avut parte de lecţii practice, adică aplicarea în practică a principiilor, a învăţăturilor însuşite. Mai trebuie să subliniem că toate aceste lecţii au fost lecţii deschise, spaima cadrelor didactice de azi şi a elevilor în general. După ce lecţia s-a terminat ei au fost trimişi la rândul lor să testeze, să pună în practică ceea ce au învăţat – atenţie – fără să fi înţeles prea bine ce se întâmpla (vezi întrebări de genul „acum Doamne vei instaura împărăţia? Sau, „o să stea fiii mei la dreapta şi la stânga ta?). După înviere, ridicarea la cer şi pogorârea Duhului, aceştia au devenit liderii comunităţii nou formate, au trecut la o altă fază, la cea de lideri. De obicei după această fază se accentuează cît de mulţi convertiţi au apărut deodată, ceea ce e bine, dar se omite ceva. Foarte interesant şi deosebit de relevant este faptul că liderii nu au rămas la numărul de 12, ci vedem că apar diferiţi creştini care întemeiază biserici, duc mai departe lucrarea, iau decizii, etc. Deci cei 12 au transmis mai departe convertiţilor statutul de lucrător, apoi după un timp aceştia au devenit la rândul lor lideri pentru că au învăţat de la ei, pentru că au fost în preajma lor şi pentru că au pus în practică „fenomenul Isus Cristos”. Interesant că pe atunci bisericile nu atrăgeau oamenii în interiorul lor ca să le comunice vestea bună, să-i expună, nu aveau nici cor, nici grup de închinare, nici recitări de poezii sau lucrare cu copiii, nu se făceau repetiţii ca totul să sune bine. În ciuda acestor „lipsuri” nu cred că se poate spune că biserica a mers rău, dimpotrivă lucrurile au mers natural, bine şi evanghelia, mântuirea prin Isus Cristos s-a răspândit. Deci, de la un un lider, care îşi alege urmaşii, îi instruieşte şi îi ridică la statutul de lucrători, aceştia „promovează” la statutul de lideri pentru că liderul lor le-a transmis lor viziunea, ceea ce el a avut în plan să facă cu omenirea. Astfel noii lideri îşi asumă conducerea prin ceea ce fac si prin ceea ce sunt. Conducerea lor a fost şi este autentificată, nu numai prin poziţia pe care o ocupau, ci şi prin ceea ce făceau, cum făceu ceea ce făceau şi influenţa pe care o exercitau. De exemplu, Pavel, nu a fost printre cei 12 apostoli (aşa cum iniţial nu a fost nici Matia), dar el a urmat ciclul sau procesul ce l-am descris mai devreme şi a devenit un lider care la rândul său a reprodus modelul. El nu a făcut doar ucenici, copii ale sale, ci a creat lideri. Timotei ar fi unul dintre cei mai cunoscuţi dintre ei, cu toate că el a fost pus de Pavel într-un post fără să ajungă lider prin avansare treaptă cu treaptă, dar a fost sub atenta supraveghere a lui Pavel, fiind co-lucrător cu el.

În domeniul leadershipului putem să consultăm surse diferite, nu numai Biblia. De altfel discutăm despre lideri în general, cu trimitere la liderii creştini. În caz că vrei să fi lider, Dee Hock, fondatorul Visa propune două criterii ce le regăsim la Isus: fă o lista a tuturor lucrurilor rele ce ţi le-au făcut toţi liderii tăi şi o listă a tuturor lucrurilor care ţi-ar place să ţi se întâmple. Lucrurile rele să nu le faci niciodată nimănui, pe celelalte să le faci totdeauna altora. Nu e mare filozofie. Sau o definiţie mai haioasă: un lider este cel ce se caţără în cel mai înalt pom din junglă, se uită de jur-împrejur şi spune celor de jos: Am greşit jungla! Adică liderul este cel ce preia iniţiativa, pentru că înţelege situaţia, o interpretează corect şi dă semnalul schimbării (nu numai prin vorbe, ci şi datorită caracterului său şi pentru că face ceea ce zice): impulsionează grupul să acţioneze. Aici probabil mă situez în opoziţie cu proverbul românesc „să faci ce zice popa, nu ce face popa”.  Părerea mea este că ar fi mult mai bine să-l laşi pe popa ăla în pace şi să-ţi cauţi altul, mai bun. Sau să devi tu unul mai bun. Un lider nu este ipocrit, un ipocrit nu este un lider. În acelaşi timp putem spune că lider nu este cel ce strigă cel mai tare, cel care are muşchii mai mari sau cel care îşi însuşeşte o poziţie prin fraudă şi manipulare.

Cold war (5/2): Libertatea cuvîntului.


sursa:http://brancoinfo.wordpress.com/page/17/

Cei mai mulţi dintre noi au impresia că libertatea cuvîntului sau dreptul de a-ţi spune părerea cînd aceasta nu este identică cu direcţia oficială sau cu cea dictată de majoritate este un drept cîştigat recent. Dar nu este chiar aşa. În Biserică fiecare avea dreptul să spună ceva, toţi erau ascultaţi şi hotărîrile finale erau luate de apostoli, apoi de presbiteri.

Isus s-a exprimat deschis şi a corelat vorba cu fapta. Pe lîngă slujirea celor mici şi mulţi, pregătirea dicipolilor era cea mai importantă activitate, astfel că Împărăţia se apropia de mase, cît şi de individ. Autorităţile timpului ar fi vrut să îi restricţioneze exprimarea şi deseori îl şicanau. Cu toate acestea, poporul îi sorbea cuvintele. În final Isus a comunicat foarte puţin, chiar atunci cînd ar fi putut să îşi susţină nevinovăţia. Marele preot, sinedriul, Pilat şi Irod nu au mai putut vedea vreo minune, nici nu au mai auzit ceva demn de mîngîiat auzul urechilor lor, acordate doar la un anumit gen de discurs. Ba chiar şi ucenicii au fost contrariaţi. De remarcat însă că mai-marii norodului nu i-au limitat lui Isus libertatea de exprimare, dar fiind catalogat duşman al poporului prin ceea ce spunea şi făcea, Isus a fost executat. Vedem apoi că sinedriul vrea să intimideze şi să limiteze libertatea de exprimare a apostolilor. Petru îşi vede viaţa ameninţată şi evident libertatea de a se exprima este anulată de către Irod, dar lucrurile reintră pe un făgaş normal ca prin minune. Preţul suprem pentru libertatea de exprimare a convingerilor creştine este plătit de Ştefan, care este linşat de mulţimea ce nu suporta o astfel de deviere.

Deci, încă de la început exprimarea liberă sau libertatea cuvîntului a constituit o dimensiune importantă a religie creştine, ea fiind unul dintre elementele esenţiale ce au însoţit-o. Fără vorbire, fără dialog sau fără exprimarea liberă prin care conceptele şi practicile sale să fie cunoscute, dezbătute şi acceptate, creştinismul nu ar fi putut cuceri lumea greco-romană. Creştinismul şi-a asumat riscul de a fi combătut de filozofii şi filozofiile vremii, dar dincolo de disputa ideilor, creştinismul şi-a asumat riscul de fi ridiculizat, batjocorit sau condamnat de omul de rînd, la o discuţie în piaţă, pe stradă, de factură publică sau privată. În cele din urmă, creştinismul şi-a asumat riscul de a fi lichidat prin violenţă fizică, dar a continuat să spună într-un mediu ostil acelaşi lucru: «Veţi cunoaşte adevărul şi adevărul vă va face slobozi!»

După persecuţiile din primele trei secole de existenţă, creştinismul a devenit o religie ca oricare alta, adică avînd aceleaşi drepturi ca oricare religie din Imperiul roman. Dar, destul de rapid, creştinismul a fost favorizat de către Constantin şi ulterior de alţi împăraţi între care cei mai importanţi sunt Teodosie şi Iustinian. Libertatea de exprimare a fost din nou luată în discuţie, odată cu cooperarea dintre stat şi Biserică, Biserica nemaiputînd critica fără consecinţe grave statul.

Totuşi unii dintre liderii Bisericii şi-au asumat acest risc şi au fost persecutaţi pentru că nu s-au conformat acestei conlucrări la cel mai înalt nivel. În plus, duetul noii exprimări a făcut să dispară libertatea de exprimare pînă mai ieri îngăduită tuturor religiilor. Templele păgîne nu au fost doar abandonate, ci s-a început demolarea lor. Chiar şi sinagogile erau în pericol. Uneori mulţimea creştinilor înfuriaţi linşau un păgîn mai încăpăţînat, reeditînd acţiunea mulţimii înfuriate de discursul îndrăzneţ a lui Ştefan, martirul din Fapte.

Concentrarea autorităţii în Biserică şi ungerea capetelor încoronate de către vîrful piramidei Bisericii instituţionalizate a dus la apariţia monarhiilor creştine de drept divin, un fenomen moştenit de fapt din lumea păgînă, unde faraonul, împăratul, regele, era fiul divinităţii, deci intangibil şi sfînt.

Apariţia şi dezvoltarea reţelei de slujitori specializaţi şi rearanjarea importanţei lor, şi de aici a autorităţii în Biserică, a dus la accentuarea ascultării în detrimentul exprimării. Dincolo de creştinismul nebulos aflat mai aproape de sursa sa primară (Isus Cristos), se impune o exprimare  mult mai restrînsă, mai controlată şi mai standardizată. În acest context se produce trecerea de la o mişcare religioasă la instituţia Bisericii, ceva diferit de sinagoga iudeilor, iar apoi se trece la organizarea acestei instituţii într-o formă şi mai complicată în ceea ce priveşte exprimarea, cea ceremonială, extrem de ierahizată, tipizată şi predictibilă. Locul exprimării libere este luat de forma frumoasă, elaborată, muzicală, dar specializată şi distantă faţă de individul care pînă mai ieri putea să îşi exprime liber starea sufletească în văzul şi auzul celorlalţi fraţi şi surori.

Această transformare nu s-a făcut însă într-un ritm susţinut, alert, dar este cert că transformarea a vizat eliminarea unui anumit tip de exprimare prin impunerea controlului asupra manifestării în Biserică, şi mai puţin în viaţa de zi cu zi. Important nu a mai era cooperarea generală, exprimarea şi receptarea ei de către creştinii plini de Duh Sfînt, ci ascultarea de cel ce manifesta autoritatea în Biserică.

În interiorul zidurilor ei, Biserica a devenit o instituţie riguros organizată, ierarhizată, avînd în cele din urmă o structură piramidală cu un episcop (mitropolit, arhiepiscop, cardinal, papă, patriarh) în vîrf. Conformismul şi uniformitatea a luat locul varietăţii. Modelul liderului care-i slujea pe cei mici şi mulți a fost inversat: acum cei mulţi şi mici sunt baza, spre care cel din vîrful piramidei îşi manifestă autoritatea, deasupra sa fiind doar Dumnezeu. Identitatea creştină a fost exprimată restrictiv, de cele mai multe ori prin apartenenţa la un crez, la un set de doctrine şi practici, definind apartenenţa la o Biserică oficială, ortodoxă, catolică sau nechalcedoniană. Riscul asumării unei alte identităţi îl punea pe creştin în postura de a fi declarat eratic, o postură mai rea decît cea a unui păgîn. Erezia şi ereticul trebuiau grabnic înlăturate pentru a nu intoxica adevărata biserică, adevărata credinţă şi adevăratul creştin. Păgînul nu era aşa de periculos pentru că el nu putea infecta. Cu el se avea răbdare, i se dădea timp să ajungă la adevărata convingere, cea a singurei şi adevăratei Biserici.

Acest tipar a început să fie pus sub semnul întrebării în vestul Europei. Fenomenul s-a manifestat la nivelul cel mai înalt, acolo unde lucrurile erau extrem de clare. După ce împăraţii şi-au primit coroana cu binecuvîntarea papilor, papii au împins importanţa spiritualului mai sus de puterea seculară. Ei au afirmat că puterea spirituală este superioară celei seculare, astfel că libertatea de exprimare a împăraţilor în orice domeniu a fost limitată şi controlată. Evident lucrurile au luat o turnură firească după ce s-a putut constata că o lovitură de sabie e mai mortală ca o excomunicare. Schisma din interiorul Bisericii Catolice, cu existenţa în acelaşi timp a doi şi trei papi, cît şi  pariţia curentelor eretice şi a regatelor naţionale au zgîlţîit eşafodajul construit cu grijă de papi.

Libertatea de exprimare şi manifestare a devenit mai variată datorită imposibilităţii controlului absolut al Bisericii. Reforma a dat acestui eşafodaj despotic, deja şubred, o lovitură ireversibilă. Din nou asocierea statului şi a Bisericii, de data asta reformată, a dus la evitarea controlului absolut al Bisericii Catolice şi a făcut să se manifeste libertatea cuvîntului. Nu numai tiparul a făcut ca cele 95 de teze ale lui Luther să devină un best-seller, ci şi conţinutul lor ideatic. Bula papală ce l-a excomunicat nu a fost preluată de întreprinzători pentru a fi tipărită pentru că nu spunea nimic nou, nimic benefic, ci confirma starea înapoiată în care se găsea Biserica prin restrîngea exprimării. Spre deosebire de bula prin care Luther era somat să-și retragă tezele sub incidența excomunicării, scrierile sale au fost tipărite ca urmare a scandalului provocat. Într-un sens limitat, dar cît se poate de real textele lui Luther au fost fost precursorii tabloidelor actuale.

În afara Bisericii, contele, ducele, regele, împăratul şi prin părţile noastre boierul, domnul, paşa, ţarul sau sultanul şi-au văzut şi ei autoritatea pusă la îndoială datorită influenţei venite din vest ce viza afirmarea individului în competiţie cu masele tăcute sau cu despotul mai mult sau mai puţin luminat, dar care dicta care sunt drepturile şi cine poate avea acces la ele. Precedentul a fost creat în Anglia, chiar în Evul Mediu, unde baronii i-au impus regelui Magna Charta, o culegere de legi ce avea ca scop limitarea puterii regelui.

Ulterior Carol I al Angliei a fost decapitat pentru că avea impresia că monarhia sa era de drept divin. S-a înşelat. Cu toate că după aceea a existat o restauraţie, monarhia a devenit una constituţională. Independenţa Statelor Unite a marcat încă un pas împotriva monarhiei absolute, fiind un bun exerciţiu de manifestare a exprimare a libertăţii cuvîntului. Manifestul Revoluției Americane constituie şi în prezent un exerciţiu practic de manifestare liberă a cuvîntului.

Dar dincolo de libertatea cuvîntului obţinut prin luptă, suferinţă şi de-a lungul unei perioade destul de lungi, în Biserică nu pare să existe aşa ceva. În România, Biserica este azi nu numai o instituţie care imită instituţiile comuniste prin lipsa de libertate a cuvîntului, dar dincolo de aceasta, multe din manifestările acesteia în domeniu se pot regăsi înainte de perioada modernă, undeva în Evul Mediu. Are aceasta legătură cu «Veţi cunoaşte adevărul şi adevărul vă va face slobozi»?