Pío Moa: Franco, un bilanţ istoric, Editura Historia, Bucureşti, 2008

Mărturisesc că sunt încă marcat de orientarea de stînga a cinematografiei şi literaturii, cărţile despre Spania citite în perioada comunistă nefiind depăşite ca număr de cele de după, situaţia fiind foarte asemănătoare în ceea ce priveşte vizualul. Ecranizările romanelor lui Hemnigway, Speranţa lui André Malraux, cît şi povestirile despre faptele de vitejie a celor din brigăzile internaţionale ce au activat în Spania de partea stîngii nu au putut fi estompate din dreapta.

Moartea lui legionarului Moţa în Spania nu mi-a comunicat nimic, după cum imnurile pline de tragism ale legionarilor români nu îmi inspiră schimbarea perspectivei. Totuşi în ciuda propagandei comuniste la care am fost martor, citind cartea eram foarte interesat să aflu mai multe despre Franco şi Spania din perioada sa.

Autorul compară dictatura lui Franco cu cea a generalului Pilsudski, eu l-aş compara cu cea a lui János Kádár.

Pío Moa este un stîngist radical care s-a orientat spre dreapta după moartea lui Franco, spre deosebire de mulţi franchişti care s-au orientat spre stînga după moartea acestuia. Traducerea este marcată de unele imperfecţiuni, traducătorul preferînd să traducă mot-á-mot în loc să adapteze textul uzanţei româneşti (de exemplu traduce istoriile, nu istoria). Poate că editorul ar fi trebuit să facă asta în cele din urmă, textul fiind în anumite cazuri destul de alambicat.

Fără să fie prezentat ca bau-baul din perioada comunistă, Franco (sau Francisco Paulino Hermenegildo Teódulo Franco y Bahamonde, 4.12.1892 – 20.11.1975) este comparat cu alţi doi lideri europeni fascişti de marcă, Mussolini şi Hitler, cărora le-a supravieţuit în ciuda unor idei asemănătoare.

Iniţial ofiţer în armată, Franco a avansat la rangul de general, fiind la vremea aceea cel mai tînăr general din Europa. S-a distins în  Maroc şi a devenit, la declanşarea războiului civil comandantul trupelor spaniole din Africa. La scurt timp devine generalissim şi apoi Caudillo, un titlu asemănător cu il duce, fürer sau le conducăteur al lui Antonescu.

Autorul atrage însă atenţia că spre deosebire de Mussolini şi Hitler, dictatura lui Franco a fost marcată de caracterul catolic pregnant, el favorizînd Biserica ce fusese persecutată în perioada republicană. Cu toate acestea autorul nu îşi poate explica de ce Biserica Romano-Catolică i-a întors spatele după conciliul Vatican II. Probabil că avînd în vedere moartea sa iminentă, o schimbare de orientare ar fi favorizat-o după dispariţia franchismului de pe scena politică.

Victoria lui Franco în războiul civil trebuie remarcată mai ales în ciuda tuturor dezavantajelor cu care  s-a confruntat. Partida naţionalistă, spre deosebire de cea republicană dominată de stînga, anarhişti şi comunişti, nu a avut la îndemîna sa rezervele de aur ale Băncii Naţionale, posibilitatea de a achiziţiona armament în numele unui guvern recunoscut internaţional şi nici două treimi din cele mai bogate provincii ale ţării. La vremea declanşării ostilităţilor trupele lui Franco erau blocate în Africa de către flota ce aparţinea în întregime stîngii.

Franco este cel ce a realizat pentru prima dată în istorie transferul trupelor pe calea aerului, folosind foarte puţine avioane, dar operînd rapid, spre deosebire de inamicul care în ciuda conducerii centralizate era inactiv din cauza deosebirilor ideologice şi a ambiţiilor personale. În războiul civil Franco nu pierde iniţiativa şi cu excepţia unei înfîngeri, micile dar neîncetatele sale victorii, printre care cea a despresurării de la Toledo, îl recomandă ca un general foarte capabil. Aceste aprecieri vin în pofida armamentului mult mai bun aflat în dotarea trupelor republicane, a avioanelor de fabricaţie sovietică superioare celor din dotarea sa şi a comisarilor sovietici trimişi Stalin.

Bineînţeles că nu trebuie uitată contribuţia prestată pentru naționaliști de legiunea Condor şi ajutorul italian. Spre deosebire de legalitatea reintrodusă de Franco în teritoriile controlate de naţionalişti, guvernul republican a trecut la măsuri asemănătoare cu cele sovietice: confiscarea valutei străine, a aurului şi bijuteriilor, a tuturor valorilor artistice, lichidarea oponenţilor politici chiar şi în rîndul stîngii (troţkiştii şi anarhiştii), obedienţa totală faţă de Moscova. Dar autorul nu trecute cu vederea represiunea franchistă după încheierea războiului civil, greutăţile din timpul şi după terminarea Celui De-al doilea Război Mondial cînd tuturor li se părea că lui Franco i-a sunat ceasul.

În ciuda acestui lucru, politica dusă de Franco de apropiere a facţiunilor dreptei, susţinerea Bisericii şi sprijinul poporului care se săturase de teroarea stîngii şi dreptei au făcut ca Spania să rezisite împotriva tuturor obstacolelor, foametei, neprimirii în ONU, izolării şi ostilităţii vecinilor, URSS-ului şi a sateliţilor săi.

Argentina a fost singura ţară care a acordat credit Spaniei, guvernul fiind capabil să cumpere grîu şi carne pentru combaterea foametei. Dar, declanşarea Războiului rece şi evoluţia situaţiei internaţionale (războiul din Coreea şi Vietnam, acapararea puterii de către comunişti în China, cît şi dorinţa ţărilor democrate din vestul Europei de a nu se complica cu o nouă ascesiune a comunismului în Spania, corelată cu lupta împotriva stîngii în Italia şi Franţa) au dus în cele din urmă la îmbunătăţirea relaţiilor Spaniei, Franco fiind recunoscut ca conducător bine intenţionat ce prevăzuse evoluţia de după război.

Franco i-a apărat pe evrei în perioada cînd Franţa, şi Germania mai ales, i-a trimis spre crematorii, evreii sefarzi din străinătate putînd să se declare spanioli şi să scape de la moarte. Aceasta l-a făcut să salveze mai puţini evrei ca Vaticanul, dar mai mulţi decît orice altă ţară, atrăgîndu-şi protestele naziştilor. Contribuţia lui Franco la războiul împotriva URSS n-a fost uitată, Divizia albastră fiind totuşi retrasă de pe frontul de est înaintea trupelor italiene. Franco a rezistat presiunilor lui Hitler, dar şi blocadei britanice ce putea duce la colaps economia spaniolă lipsită de combustibili.

Cu toate acestea, Franco a rezistat, Spania ajungînd doar cu doi-trei ani întîrziere la progresul de după război a ţărilor din Occident. Orientarea sa spre casa de Bourbon a făcut ca monarhia să revină în Spania, tranziţia făcîndu-se relativ lin după moartea sa în 1975. La ora actuală are loc o reinterpretare în spiritul stîngii comuniste a perioadei franchiste, o perioadă pe care şi noi o cunoaştem tot prin prisma aceasta.