Demonul cu faţă albă (1)


Mă aflam la baza scării pe care urca el. Era de statură potrivită, se uita la mine urcînd pe scară-n sus, undeva spre stînga. avea o faţă rotundă, albă, nefiresc de albă. Parcă eram în podul casei. Numai că nu semăna. Eu eram paralizat de groază. Nu puteam să mişc, să gîndesc. Aş fi vrut să fac ceva, să spun ceva, dar era imposibil. Eram năpădit de groază. N-aveam nici o putere asupra lui. A rîs batjocoritor şi a continuat să urce, dispărînd undeva sub acoperiş, unde de fapt nu mai era nimic. Eu am rămas la baza scării. După el au urcat doi prieteni, soţ şi soţie. M-am trezit scăldat în sudoare. N-am mai visat aşa ceva. A fost întîlnirea cu demonul cu faţa albă. Noaptea era pe sfîrşite. Brusc m-am luminat ca şi străfulgerat: fusese demonul leucemiei. Îl cunoşteam sub altă formă, de cîţiva ani. Iată cum a început:

Era în 2004. Am oprit la Salonta şi am cumpărat trei saci mari de cartofi. Doi pentru mine, unul pentru socrii. Am cedat ispitei: preţul era mai mic ca oriunde. I-am pus în portbagajul Daciei şi am plecat spre casă. Apoi la intrare în oraş mi-am adus aminte că ar trebui, dacă tot am ajuns aici, să plătesc internetul. O altă deturnare de la rutina itinerariului. Am făcut un mic ocol, îndreptîndu-mă spre blocul Intim, unde funcţiona mai demult alimentara cu acelaşi nume. Urma să intru din spatele blocului pe o stradă îngustă cu sens dublu, la un unghi de circa 30 de grade. M-am înscris pe banda din stînga, apoi am trecut pe contrasens ca să intru cît mai repede – dar, precaut, am revenit totuşi pe banda a doua de mers. Dacă cineva ieşea de pe strada pe care intram se asigura din stînga pentru că în dreapta lui nu trebuia să se afle nimic. Dacă nu avea la ce să cedeze trecerea intrînd pe strada principală, pe care eram eu, accelera fără să se mai uite în dreapta lui de unde presupunea pe bună dreptate că nu vine nimic. Dar tocmai de acolo m-aş fi aflat eu! Ca să nu mă ciocnesc frontal cu o maşină ce putea ieşi de pe strada respectivă am revenit pe banda a doua.

Ceea ce a urmat s-ar putea încadra la vorba unora: „Ceasul rău!” După ce am revenit pe banda a doua, am vrut să intru pe strada ce începea două benzi mai încolo spre stînga, dar în pană de viteză (eram într-a patra, am schimbat într-o treia dar am uitat de saci grei din portbagaj) am tăiat calea unei Dacii de culoare albastru Egipt cu care m-am întîlnit în spatele uşii mele dreapta spate. Bubuitură, geamul ţăndări în vreme ce maşina mea era pe două roţi – am crezut că mă răstorn. M-am oprit, am format poliţia şi mi-au spus să venim acolo dacă nu sunt victime. La poliţie tipul zice că nu avea mai mult de 60. Păi în oraş viteza maximă e 50. Inutil, nu era nici un radar pe fază. Fără carnet, cu amendă şi cu maşina avariată, aşa s-a încheiat ultimul drum la fostul meu de muncă de unde a trebuit să-mi recuperez cartea de muncă. Şi bătusem drumul datorită obtuzităţii şi lipsei de profesionalism al fostului meu angajator. Eram supărat. Am plecat spre asigurări. În drum tabla lovită mi-a tăiat cauciucul. Nu mai puteam merge niciunde. Am lăsat rabla în garajul unui prieten pe prima stradă după poliţie. Nu mai aveam tren decît noaptea tîrziu. Am stat la stop, cu speranţa că vreun cunoscut va trece pe acolo: premoniţie. La semafor rămîne în pana prostului un tip cu un Passat. Pe cînd şi-o rezolva cu un bidon ascuns în portbagaj îl întreb dacă nu e din Ghioroc. Era, aşa că mă ia şi pe mine. Ajung repede în faţa poliţiei din Ghioroc şi pînă acasă aproape fug. Frig de noiembrie, umezeală, întunerec. Mă culc obosit.

A doua zi dimineaţa observ pe picioare pînă la genunchi nişte pete roşii. Erau ciudate, cam cît o monedă de 10 bani şi semănau cu nişte mîzgălituri. Dana se îngrijorează şi mă ameninţă cu doctorul. În cele din urmă cedez şi îmi iau o trimitere la cardio. Aveam aritmie de cîtva timp pe bază de stres, toată viaţa fusesem anemic, ştiam că am o lipsă mare de calciu, aveam crampe la muşchii gambelor şi eram nevoit să sar noaptea din pat (mai ales dimineaţa) ca să nu rămîn blocat. Uneori mă trezeam noaptea că mă durea laba piciorului şi doar după un timp după ce mă ridicam în picioare şi îmi puneam un ciorap durerea se potolea. Nu îmi place să merg la doctor, dar cui îi place? În cele din urmă la control s-a constatat că nu am nimic la picioare, tensiunea era bună, pulsul la fel. Pentru orice eventualitate îi cerem doctorului de familie o trimitere la laborator şi nişte analize. O pagină şi jumătate. Fac analizele şi mă reîntorc la medicul de familie. Mă vede, se uită a analize şi îmi spune că sunt la limită, nu e nimic rău. Ca să mă pun pe picioare îmi recomandă polen şi calciu din orz verde. Din ăsta am mai luat, dar era din Japonia. Era foarte puternic.

Şi cu asta basta. Mă apucă depresia şi încep să desenez, să predau ceva istorie la facultatea penticostală din Arad, Betania. Apoi îmi apar pe picioare alte pete, dar nu le dau nici o importanţă. Dana vrea să mă duc la doctor din nou, eu îi spun că mă simt ok. În ultimul semestru la Oradea era nevoie să mă întind în pat între două ore de curs şi uneori mi se albea imaginea, dar nu ameţeam. Am pus-o pe seama altor lucruri. Apoi după cam doi-trei ani după plecarea din Oradea (dar făcînd naveta Ghioroc-Oradea o zi pe săptămînă) inima a început să îmi bată normal din nou. Am scăpat de aritmie. În prima iarnă am tăiat singur cu joagărul toate lemnele pentru a economisi banii, în fiecare dimineaţă de la ora 7 la 9 tăiam lemne, apoi le crăpam. În cele din urmă, nişte prieteni m-au cadorisit cu o drujbă electrică. În cinci minute tăiam cu fierăstrăul electric cît tăiam în două ore cu joagărul. Asta tehnologie!

Apoi am tradus A Handbook of Christian History a lui Hill şi cu banii am hotărît să ne punem încălzire centrală. Zis şi făcut. La sfîrşitul lunii ianuarie 2008 era gata. Pe la mijlocul lunii mi-am făcut vaccinul antigripal pe care ar fi trebuit să îl fac în noiembrie. După vreo trei zile, pe cînd se termina cu încălzirea am început să mă simt rău. Abia mă mai ţineam pe picioare. Luni dimineaţa gemeam în pat de durere. Mă durea în special în partea stîngă, sus la gît. Era limpede că durerile nu erau provocate de gît, nu tuşeam, nu aveam greţuri.

Trei nopţi la rînd am dormit singur, aşa ceva nu s-a întîmplat în toţi anii de căsnicie. Uneori dormeam în patru labe cu toate pernele sub mine. Mă strîngeam covrig, îmi schimbam poziţia, doar-doar mi-ar fi mai bine. Nu-mi era. În cele in urmă am luat legătura cu una din prietenele noastre de familie ce era doctoriţă. I-am descris simtomele plus ceva ce apăruse de mult timp, dar nu mă deranjase niciodată prea tare. Partea stîngă a abdomenului se întărise şi era mai proeminentă. Chestia asta se manifesta deja de cîţiva ani. Nu mai puteam mînca mai mult de o farfurie de felul doi şi cureaua a trebuit lărgită. Picioarele mi se umflau şi urmele lăsate de şosete erau extrem de proeminente la sfîrşitul zilei. Interesant că dimineaţa nu mai aveam nici o urmă şi picioarele reveneau la normal.

Am dedus că e ceva în legătură cu circulaţia. Mă dureau oasele fluierului piciorului pe interior dacă apăsam destul de uşor cu degetul şi petele de pe picioare nu mai dispăruseră. Ida, că aşa o chema pe prietena noastră îmi spuse că abdomenul tare e un semn nasol. Asta ştiam şi eu, dar l-am ignorat pentru că eram de principiu că la doctor mergi doar cînd nu mai poţi. Sistemul românesc, aşteptarea, plicul şi felul cum era tratat bolnavul m-a făcut să rezist. Acum însă nu mai aveam de ales. În cele din urmă i-am cerut medicului de familie o trimitere la eco. M-am programat pe miercuri la un cabinet privat, o cunoştiinţă a Idei. Celălalt cabinet la care fusesem nu mai avea locuri libere.

Miercuri aveam şi examen, dar mi-am lăsat soţia la supravegheat după ce am prevenit studenţii. Am plecat la cabinet, m-am anunţat şi asistenta a spus că mă va chema la ora la care eram programat. Am tot aşteptat, ora a trecut, alţi pacienţi se înghesuiau la uşa cabinetului. Oricum era mai bine să aştept să vină şi Dana. În cele din urmă, după aproape două ore a apărut şi ea şi am intrat. Asistenta că „de ce nu am venit să îi spun”: bătaie de joc. Oare nu cu ea vorbisem? Doctoriţa mă ia la întrebări:
–    Analizele? Şi a întins mîna după ele.
–    Ce analize?
–    Cum ce analize? Analizele pe care le-aţi făcut!
–    Nu am făcut niciun fel de analize.
–    Trimiterea! Cum nu aveţi analize? Atunci de ce aţi venit?
–    Am venit pentru că mă simţeam rău, pentru că am mai avut probleme cu inima şi vrem să vedem dacă e de la inimă.
–    Dezbrăcaţi-vă şi întindeţi-vă pe pat.

M-am dezbrăcat pînă la brîu, mi-a pus senzorii şi mi-a făcut o electrocardiogramă. Nimic suspect. A continuat cu o ecografie la arterele picioarelor. Monitorul era gigantic şi color, echipamentul de ultimă oră. Nimic. Apoi a continuat cu o ecografie abdominală.
–     Ficat ok, fiere nelocuită, aaa… Ce splină! Aveţi o problemă. Splina e foarte mărită.
Habar n-aveam ce însemna asta.
–    Trebuie să vă internaţi de urgenţă!
Am privit-o cu neîncredere. Serios?!
–    E grav, vă recomand de urgenţă internarea, aveţi leucemie. Ar trebui să mergeţi acum la spital!
–    Nu mă internez! Nu putea să mă convingă pe mine veteranul tuturor spitalelor Aradului din vremea copilăriei. Dacă intru în spital, acolo mor. Nici nu mă gîndesc!

Ea a tot insistat, eu am tot refuzat. În cele din urmă mi-a recomandat să îmi fac un test de sînge în regim de urgenţă şi apoi să mă vadă un specialist hematolog. A sunat şi m-a programat. Mi-a recomandat să-mi fac analizele pînă ajungeam la specialist. Am plecat direct la laborator. Le-am dat trimiterea, le-am explicat despre ce e vorba, mi-a luat sînge şi am aşteptat.

Glumeam şi făceam haz de necaz ca să mai treacă vremea. Cum să am leucemie! De ce să am leucemie? Au fost înţelegători. În aproximativ jumătate de oră aveam rezultatele. O tipă la vreo treizeci plus în halat alb a ieşit cu hîrtia şi ne-a întrebat:
–    Aţi dori să vă interpretez rezultatele?
–    Dacă se poate…
–    Rezultatele arată o procent mare de limfocite, mult peste normal. Aceasta înseamnă că aveţi o boală de sînge. Ar trebui să vă vadă un specialist.
–    Am făcut o rezervare.

Mi-a pierit tot cheful. Am plecat acasă. Trebuia să ajungem seara la specialist. Acasă ne-am mai uitat pe pagina cu analizele. Pe partea dreaptă erau listate rezultatele de la ultimele analize, făcute cu patru ani în urmă, cînd medicul de familie îmi spusese că nu-i mare bai: erau aproape identice. Concluzia? Aveam leucemie de mai bine de patru ani, dar nu am ştiut. O fi fost mai bine sau mai rău? Sentimente amestecate faţă de doctorul de familie…

Am ajuns şi la specialist. Am aşteptat cam o oră, am discutat cam 15-20 de minute. Situaţia stătea în felul următor. După ce m-a palpat şi s-a convins că splina mea e mare mi-a explicat care e mecanismul de dezvoltare al globulelor. Trebuia să constate ce determină numărul mare de limfocite. Aceasta se putea face doar în spital timp de o săptămînă cel puţin. Excludeam varianta internării, dar nu cred că de data asta puteam să o evit. Dana a întrebat-o ce fel de proceduri implică. Numai intrusive. Cuvîntul m-a făcut să mă simt total inconfortabil. Adică: puncţii, analize de tot soiul. Nu este exclusă operaţia.

Cum poţi să scapi de leucemie printr-o operaţie, nu îmi puteam imagina! Eram şocaţi. De obicei indiferent ce îmi spune cineva, indiferent ce grav ar fi fost, îmi ia cam 24 de ore pentru a conştientiza gravitatea situaţiei. Nu ştiu de unde mi se trage sau dacă este un avantaj sau un dezavantaj.

Mi se părea că mai repede mor decît să trec prin toate procedurile într-un spital în care am mai fost internat cînd aveam şase ani şi am petrecut de două ori cîte două săptămîni.