De vorbă-n tramvai…


sursa:http://athazagoraphobis.blogspot.ro/

Mă întorceam acasă cu tramvaiul. Comod și ieftin. A urcat și un vechi vecin din urbe pe care nu-l văzusem de vreo zece ani. Cel puțin. Schimb de amabilități. Verificări de rutină: cine dintre vecini mai trăiește, cine pe unde mai e. Ne-am împrăștiat și am rămas mai puțini. Apoi veni vorba de o anume biserică cu un anume boss. Cu boșii să nu te pui că ieși rău. Nu sunt ei tocmai modelul de imitat în creștinism. Și de aici, de la credința mea, a bosului și a rudelor sale sus-puse am pus de-a discuție. (În afara subiectului de discuție, bossul pe care nimeni nu-l controlează e cel mai periculos. Ești propriul tău boss? Ai grijă. ) Am mai scurtat călătoria pe meleagurile patriei natale.

Apăru întrebarea: de ce nu ne-am păstrat noi, dacii, credința noastră? Că aici nu a fost vid nici după aia. Credința mai nouă? Credea că a fost impusă politic. Păi, aia veche nu ne-am păstrat-o c-au venit romanii și ne-au demonstrat că Zamolxe nu era așa tare. Logică americană. Și așa mai departe.

Există un mit secular, a scris nușce franțuz despre miturile astea, cel al epocii de aur. The Golden Age. Bunele vremuri apuse. Că ce bine era pe vremuri. Povestesc bătrînii: “Pe vremea mea…” Și uneori întreabă nepoții pe cînd se uită la un film mai vechi: “Bunicule, aici era pe vremea ta?“ Probabil…

Mai era un banc pe vremea lui Ceaușescu cu individul ce se coboară din tren în Gara de Nord, se urcă-ntr-un taxiu și-i spune taximetristului: Du-mă-n principiu. Păi cum în principiu? Păi vreau să fac cumpărături, să-mi iau de toate! Bre, ești nebun! Nu-s. N-a spus tovarășu că-n principiu avem de toate? Ba da! Păi vezi! Acolo să mă duci!

Omul e nostalgic. Mai ales după trecut. Ce bine era cînd făcea aia, cînd era acolo, cînd mînca mai-nu-știu-ce. Era bine că eram mai tineri, mai fără griji, mai sănătoși, mai iresponsabili, aveam toată viața-nainte. Acum ne-am trăit traiul și ne-am mîncat mălaiul, so tu spic și acuma-i rău! Păi normal: suntem bătrîni, ne doare aia, ne supără ăia, toți sunt niște idioți, habar n-au, asta nu-i pensie, asta nu-i iarnă, asta nu-i vară, asta nu-i marmeladă și ăsta nu-i drum. Ce impozite, ce euri, ce pițipoance, ce mafioți, ce hoți, ce capitaliști, ce escroci peste tot! Nici apa nu mai are gustul ăla, nici iarba nu mai are culoarea aia, nici ora nu mai e atît de lungă! Ăștia nu mai știu să facă nimic ca pe vremuri!

Normal!

Ce se mai construia (de mîntuială)! Ce se mai fabrica (și se fura)! Ce recolte erau (măsluite)! Ce bine era la băi (și ce vile aveau ăia de la partid)! Ce școală se făcea (degeaba)! Ce în sus și-n jos!

Cu trecerea timpului lucrurile bune din trecut ne par foarte bune, ba chiar excepționale. Lucrurile rele le cam uităm pentru că avem tendința de a idealiza trecutul. Chiar un dușman groaznic ce a dispărut între timp acum îl onorăm, îl ridicăm în slăvi. Păi normal. Cu cît îl facem mai mare, cu atît suntem și noi mai buni că i-am făcut față. Casa copilăriei sau casa bunicilor e ceva extraordinar, dar cum se spune în Tinerețe fără bătrînețe și viață fără de moarte, nu te du s-o mai vezi. Vei fi dezamăgit. Zidurile nu mai sunt atît de înalte ca cele ale castelului din basme, grădina atît de întinsă ca împărăția lui Verde-mpărat și Grivei cu care te jucai odată se gudură prin raiul cîinilor.

Încercînd să re-descoperi Epoca de aur îți dai seama că e epoca de tinichea. Realitatea dezamăgește. Viitorul de atunci este trecutul reinterpretat prin prisma prezentului. Ce trece și el. Viitorul nu sună bine, dar este singura soluție. Indiferent cît de buni, tari și mari au fost dacii, Ceaușescu, Carol I sau Hagi. Nu te mai uita la poze vechi. Ia aparatul de fotografiat și fă poze noi. Chiar dacă trebuie să-ți schimbi ochelarii. Zîmbește. Îți stă mai bine așa!

Aveniți și ignoranți


Deși a murit propaganda de stat, trăim în lumea lozincilor. Internetul, mai ales Facebook-ul e plin de citate de te miri unde și din te miri-cine. Îți place, le reproduci. Nu-ți place treci pe lîngă. Cine mai are timp să verifice dacă cutărescu sau cutăreasca a zis, a scris sau nu adevărul. Sau cine știe e mistificare…

Trăim în lumea grabei reproducerii ce a spus altul. Într-un fel, vrînd-nevrînd în lumea scriiturii facile. A imitațiilor de tot felul și a plăcutului monocolor. Rar mai dai de cineva care să fie obiectiv, precaut, cumpănit. Nu merită. Acum ne putem asocia cu cine ne place. Dar mai ales ne putem disocia de cine nu ne place. Alegem doar citatul perfect ce critică dintr-o poziție superioară: Kant, Napoleon, Jung, Ionesco, Isus și Mahatma Ghandi. Și criticăm cu stil pe cine nu ne place.

Așa suntem feriți de oprobiul atentării la conștiința, sensibilitatea sau inconștiența altora. Prieteni sau neprieteni. Nu noi judecăm. Noi doar cităm. Și dăi cu citatul! Cînd cu parul, cînd cu bomba. Ciudat, dar mie mi se pare că practica asta, de care nu sunt nici eu străin, ne transformă imaginația. Ne-o tocește. Ne face să vedem totul în alb și negru. Devenim, fără să vrem, extremiști. Murim exact atunci cînd ni se pare că atingem culmile cele mai înalte ale unui intelect de împrumut.

Mi se pare și mai jenant dacă cel ce se ambalează în citate intră pe domeniul credinței. O religie a ignoranților este o religie periculoasă. Nu de alta, dar face victime. În mod sigur prea multe. Devine o religie de fudulie, o religie ieftină, la pachet. Ne transformă peste noapte în aveniți și ignoranți. De parcă în loc de praf de scărpinat ne-am dat cu praf de religie. Comod. Hoțesc. Penibil.

În domeniul politicului nu există probleme din acestea, de conștiință. Conștiința politicienilor s-a atrofiat, evident, din cauza nefolosirii. Sau a extirpării voite. Aici citatele sunt de prisos. Vorbele ies din gură, ies din pix, din tastatură, dar nu mai ajung la urechile ascultătorilor sau la ochii privitorilor. Cad pe drum. Poate din cauza celor auto-declarați aveniți, dar ignoranți.

Ar trebui să ne oprim. Să facem o pauză. Chiar dacă ni se pare că nu mai suntem pe val. O pauză a tăcerii. Să gîndim. Doar să gîndim. Mai avem timp?

M-au poreclit…


sursa:http://en.wikipedia.org/wiki/Name_calling

M-au poreclit creștin. Pentru că mă rugam la Cristos.

M-au poreclit cel fără Dumnezeu. Că zeul meu era invizibil.

M-au făcut canibal. Că-i mîncam trupul și-i beam sîngele.

M-au poreclit catolic. Că toți oamenii pot fi mîntuiți.

M-au poreclit ortodox. Că aveam o învățătură dreaptă.

M-au poreclit protestant. Că am fost de acord cu Dumnezeu.

M-au poreclit anabaptist. Că am decis să fiu botezat.

M-au poreclit reformat. Că am vrut o schimbare.

M-au poreclit prezbiterian. Că am imitat conducerea apostolilor.

M-au poreclit baptist. Că botezul e obligatoriu.

M-au poreclit metodist. Că Biblia trebuie studiată.

M-au poreclit penticostal. Că Duhul își face lucrarea.

M-au poreclit liberal. Că trebuie să fi liber.

M-au poreclit fundamentalist. Că e nevoie de niște fundamente.

M-au poreclit conservator. Că valorile trebuie conservate.

M-au poreclit carismatic. Că lucrarea Duhului trebuie să se vadă.

Oare cînd îmi vor spune… om?

Faraonu, piramidele lui și maneaua lui


ce face prostu ca să se laude? face manele. după modelul afară-i vopsit gardu, înăuntru-i leopardu!

zice că are ce n-are și se laudă cu prostia lui și a altora ca el.  îi iese prostia pe gură și ca să fie sigur că nu rămîne anonim o pune pe internet. eu i-aș da și o diplomă sau cel puțin un titlu de aristocrat în domeniu: prostu proștilor!

ba și spune că el deține dreptu de autor. să fie toată lumea sigură că-i prostia lui.

după un rege al țiganilor, un împărat al țiganilor, bine că a venit și un faraon.

nu mai există faraoni de peste două mii de ani, da el e faraon. ba are și piramide. faraonu furios care cântă manele.

noroc că s-a interzis piramidonul, că aș fi crezut că a luat o pungă de piramidoane și a mîncat-o cu nisipul de la piramide, că de aia îi scîrțîie creieru!

cît de prost poți să fii ca să spui că ești faraon și ai piramide și toate cele?

în primul rînd nu poți să ai piramide că niciun faraon nu are mai mult de UNA BUCATĂ piramidă.

în al doilea rînd dacă o ai înseamnă că ești mort.

și nu mai contează ce AI dacă ești mort. dacă ești mort înseamnă că… N-AI!

asta e diferența dintre a fi și a avea.

numai că unii sunt așa de plini de prostie că nu trebuie să îi asculți pînă la capăt să îți dai seama ce n-au și ce nu-s!

atenție, stați cu urechea și cu ochii pe menele: în curînd o să aibă și un șah, un sultan, un padișah, ce le mai lipsește? pe când un președinte?

quomodo mobile lotus


realizarea vietii mele!

azi am reușit ceva ce nu mi-ar fi trecut prin gînd în urmă cu circa 20 de ani. cînd eram copil nimeni nu iși putea imagina că așa ceva era posibil. Nici jules verne, nici propaganda fascistă, nici cea sovietică stalinistă. poate decebal s-o fi gîndit la așa ceva, dar au venit romanii…

deci azi am reusit sa stropesc gradina dis-de dimineață. toate bune, dar rouă, apă, deci noroi ca pe la noi. iar fac poetisme…

după ce termin îmi văd bașkeții noroiți, nădragii așișderea, așa că mă dekalț, mă dezbrak pînă la brîu de jos în sus și pun pantalonii în mașina de spălat pe program scurt, dar rapid.

nu mă mai uit prin buzunare că doar ce să ai în buzunare cînd te duci în grădină! vorba aia, noi avem două băi, cheia era în ușă, bani ioc, așa că am apăsat pe butonul fatidic de start.

mă pun la calculator, sună fixu. în momentu ăla m-am prins. vocea neveste-mi la fix: bre pe tine nu te mai poate suna nimeni!

am pus la spălat mobilu!

am tăiat contaktu, am scos prada din mașină. ce să vezi, funcționa. bine că nu era aipodul aurit a lu decebal per scorilo, că aș fi pierdut o căruță de bani!

după centrifugare, e la uscat. păcat că azi nu prea a ieșit soarele…

Puterea lui Isus: vulnerabilitatea


În urmă cu cîțiva ani i-am cerut sfatul unui prieten cu privire la o relație cu un eventual prieten. Mi-a spus că doar dacă o să accept să mă fac vulnerabil o să se întîmple ceva bun. Cine știe. M-am făcut, dar nu am perseverat. În urmă cu aproximativ doi ani am încercat din nou, de data asta cu un grup. Mamă ce am încasat-o! Și nu mă astîmpăr.

Mi se pare ciudat că în ceea ce îl privește pe Dumnezeu vorbim (doar atîta facem) despre puterea sa, despre înțelepciunea sa, despre Duhul Sfînt, tot așa. Spunem că Duhul Sfînt e o putere. Hmm… Și uităm ceva ce ar putea să schimbe total fața bisericii și relația ei, a noastră cu toată lumea. Ar schimba și relațiile din biserică. Ar aduce înțelegere și acceptare.  Nimeni sau aproape nimeni nu spune nimic despre vulnerabilitate, rușine, curaj. Mă întreb de ce am căzut în cursa asta, mimîndu-l pe Dumnezeu într-un mod care nu ne face bine, nu ne face creativi și nici nu ne face mai inovatori. Doar îi mimăm puterea.

Cred că Isus s-a făcut vulnerabil și a putut trece dincolo de perdeaua din templu pentru că a îndurat rușinea, nu pentru că și-a arătat puterea, dumnezeirea și înțelepciunea. Un Dumnezeu mort pe cruce ar trebui să ne pună mai multe semne de întrebare asupra crizei în care se zbate atît biserica, cît și creștinul, criza controlului. Nu se vorbește în biserică despre asta pentru că este o rușine, nu se arată asta pentru că trebuie plătit prețul abandonării. Dar foarte puțini dintre noi își dau seama că a da dovadă de vulnerabilitate înseamnă a da dovadă de curaj.

Cum face această femeie, Brené Brown. Ce părere ai?

peTED. com găsiti si traducerea la acest film

Păcat că nu se face asta acolo unde se trîmbițează atît de mult despre valori absolute și eterne!

Istoria Bisericii Universale: o lungă trecere în revistă (3)


După răspîndirea creştinismului în Imperiul roman, după despărţirea definitivă a bisericii de creştinismul iudeu, şi după depăşirea obstacolului ce s-a numit gnosticismul (un fel de New Age al antichităţii) şi după slăbirea în intensitate a marcionismului şi montanismului, Biserica a început să definească în termenii civilizaţiei „moderne” (la vremea respectivă) cine era Isus Cristos, care era locul lui, fără să se intereseze prea mult de  (pare ciudat pentru acea vreme atît de aproape de origini), Duhul Sfînt, ce este menţionat atît de puţin sau chiar deloc. Nu ştiu cum justifică alţii importanţa actuală a botezului cu Duhul Sfînt, cînd aceasta lipsea.

Să se fi pierdut atît de repede a practică sau o credinţă esenţială? Faptele Apostolilor nu menţionează prea multe amănunte cu privire la mîntuirea creştinilor dintre neamuri, dar trebuie menţionat, că în ciuda extremei importanţei sale de acum, conciliul de la Ierusalim nu impune botezul cu Duhul Sfînt, nici alte manifestări charismatice ca şi o condiţie esenţială a mîntuirii. Evident, nu poate fi vorba de o omisiune, dacă aceste condiţii ar fi trebuit să fie vitale pentru mîntuire. Vorba aceea, nici măcar Isus nu a vorbit în limbi! Dar cine ştie, poate botezul să fi fost atît de important încît nu mai trebuia fi menţionat, el subînţelegîndu-se automat.

În fine în secolul patru şi mai tîrziu creştinii ajunseseră să îşi zboare capetele pe motive specifice religiei lor: donatiştii cu ne-donatiştii, partizanii lui Arie cu cei care spuneau că Isus a existat din veşnicie, urmînd o serie întreagă de puneri în scaunele patriarhale şi demiteri, cu sau fără sinod. În acest context intră pe scenă şi se face remarcat Ioan  Hrisostom sau Gură-de-Aur, cel care face Antiohia să se pocăiască după distrugerea statuii împăratului. Cum deja scaunele de înalt rang bisericesc erau rîvnite datorită influenţei şi puterii lor şi cum călcase pe bătăturile împăratului, dar mai ales cele ale împărătesei, Hrisostom este tîrît afară din catedrala Sf Sofia din Constantinopol în Duminica de Paşte cînd trebuia să prezideze botezul a 1000 de noi creştini şi îşi sfîrşeşte viaţa în exil.

De cealaltă parte a Imperiului, la Milano, Amrozie, cel care îl botează pe Augustin, este mai puţin expus şi îşi impune punctul de vedere, care pare mai mult legendă decît realitate: nu îi permite împăratului să ia cina după ce acesta omorîse drept represalii cîteva mii de civili în Tesalonic, nu cedează ca una dintre bisericile sale să fie dată arienilor şi neagă dreptul statului de a se amesteca în treburile Bisericii. Cu alte cuvinte, dacă în urmă cu destul de puţin timp statul atenta fără impunitate la viaţa credincioşilor, confisca clădirile bisericii, scripturile ei şi nu exista nimeni care să apere Biserica, Biserica pretinde că această stare de lucruri s-a inversat: nu numai că statul nu are putere asupra ei, ci ea fiind superioară, are dreptul, ba chiar datoria, de a face ce este drept în ochii lui Dumnezeu, disciplinînd statul sau reprezentanţii acestuia.

Cam tot în acea perioadă însă îşi face apariţia un curent care avea să ridice multe şi importante semne de întrebare în creştinism, acestea rămănînd fără răspuns pînă în ziua de azi. Ca urmare a instituţionalizării Biserici, a influenţei lumii asupra Bisericii, unii creştini preferă să se izoleze total de ceea ce ei pretindeau că este o alianţă a lumii şi a religiei. Astfel a apărut timid, dar sigur, monasticismul. Iniţial la marginea aşezărilor omeneşti, apoi în deşert şi apoi în aşezăminte organizate după reguli dintre care cele mai vestite sunt cele ale lui Vasile cel Mare şi Benedict, acest curent manifestă cea mai mare influenţă asupra Bisericii încît pare să îl rupă în două: o Biserică integrată în civilizaţie şi una independentă de aceasta. Problema monasticismului era că ascetismul a devenit din ce în ce mai extremist, pietatea fiind confundată cu străduinţa. Curăţenia a fost neglijată: Atanasie se lauda cu faptul ca Anton nu şi-a schimbat niciodata camaşa şi că nu s-a spălat niciodată pe picioare. Regula lui Pacomie interzicea spalarea picioarelor cu excepţia cazurilor de boală. Marjorie Strachey comentează plină de realism: „Putoarea sfinţeniei din acele mănăstiri şi schituri trebuie să fi avut un ciudat efect descurajator asupra nasurilor religioase.”