Despre blogerul adevărat și cel fals


sursa:http://allthingslearning.wordpress.com/tag/top-bloggers/

Din cînd în cînd mai ies și eu în lume. Și trag cu urechea. Cîteodată nici nu e nevoie să tragi cu urechea, se aude tot.

Pe cînd sorbeam un ărl grei cu miere la Picollo ce-mi aud urechile?

– Măi uite cum cred eu că stă treaba cu blogării ăștia – între două înghițituri de șnițel vienez cu garnitură de vegeteiblîs – eu, da nu numa eu, și alții ca mine, se înțelege, nu? Și continuă uitîndu-se penserozo-explicativo înspre tavan – semn că spunea adevărul, nu inventa. Eu, noi, noi ăștia, că suntem mai mulți – și trase o dușcă de pepsi ca să-și dreagă glasul un pic pițigat de salata de sfeclă roșie – doar  mă ști tu pe mine – și făcu un gest larg cu furculița de parcă se lupta cu morile de vînt- considerăm că există două categorii de blogări.

Nu voiam să pierd contactul vizual, dar nici nu voiam să-l tulbur cu curiozitatea mea în acest început de discurs, așa că amestecam preocupat ultima picătură de miere stoarsă din micul recipient transparent ce-mi stătea pe farfurioară. Era un tip cam la vreo cincizeci de ani, bine îmbrăcat, dar ușor demodat, cu părul un pic vîlvoi. Ochi căprui, grizonat, vreo 70 de kile cu tot cu ambalaj. Degetele-i trădau febra tabagică, compensată probabil de desertul ce încă se odihnea în farfurioara din fața sa.

– Unii, ca mine și… ca alții cu ceva cinste în desaga genetică – și aici mestecă metodic crestînd cu cuțitul ce mai rămăsese din șnițel – ce scriu și pun pe blog ce le trece prin cap, oameni, adică blagări cinstiți, ce fac eforturi, ce se dedică, ce speră și cred în ceva… Aici luă o pauză de respiro și trase cu ochiul la farfuria vecinului. Mai era ceva din ciolanul afumat ce înghesuia parcă niște rămășițe de fasole roșcată. Vecinul sau prietenul său, un tip cam de vîrsta lui părea mai degrabă preocupat de lichidarea șoricului din farfurie decît de discursul funebru ce se anunța. Părea coborît din apartamentul de deasupra bistroului. Nu-i lipseau decît papucii de molton. Aveau un aer speriat, dar eram poate indus în eroare de părul zburlit și sacoul de gabardină kaki contorsionat de atîta purtat. La intrare o damă bine întreba spre surprinderea celor doi dacă e voie cu cățel.

– Mai asta lipsea. Cei doi se priviră semnificativ. Și ce-o să comande? Poate vrea să facă și pipi… Lasă bacșiș? Cei doi mimară o mutră surprinsă de un scurt acces de violență. Ghiare, scuipat și pfui specific pisicesc. Dama hotărî că lui Kiki îi e mai bine în mașină.

– Deci, noi zicem că există adevărații blagări ce scriu și pun ce gîndesc, și falșii blagări, ce nici nu-s blagări, că doar postează ce gîndesc alții. Noi cu muncă, ei cu suitul în topuri și bani din reclame. Și se canaliză spre desert, cu ochii ațintiți pe dama ce scotocea după un telefon ce soma: Nu răspunde! Nu răspunde! Dacă te caută cinevaaa? Amîndoi rămăseseră cu furculița-n aer, cu ochii suspendați la cizmulițele mov cu toc cui. Gura li se umplu de salivă. Nici o legătură cu blogăritul sau desertul…

– Aha, zise zburlitu, deci voi sunteți cinstiți și ăialalți hoți, dacă-am priceput eu bine… Termină porția de fasole cu un rîgîit discret, o slăbire de curea și cu o dușcă de apă minerală. N-ar fi rea o cafea sau un coniac… Vecinul continuă impasibil pe un ton arțăgos:

– Da cum să evaluezi cinstea, mă Mirce, că doar nu s-a inventat un etalon, pentru numele lui Dumnezeu! Ăia-s falși blagări. Falși de tot!!! Ia uite că mi se ridică tensiunea de la cizmulițe… Ăă, ce prostii vorbesc! De la crema asta de zahăr ars. Mmm… ce bucățică!

Era cît pe ce să-mi zboare ceaiul pe nas. M-am ridicat, am salutat, i-am lăsat la exercițiul de spălarea ochiilor pentru blăgări cinstiți. În fond era un argument între prieteni.

Război împotriva terorismului


Pe mine mă terorizează muștele și țînțarii. Americanul ăsta a inventat o armă să luptăm cu succes împotriva lor. Să ne înarmăm pînă-n dinți! Mie mi-ar trebui două și am și trei băieți. Iar o să depășesc bugetul apărării!

Lovitura de stat


sursa: http://commons.wikimedia.org/wiki/File:AnimECHECS-Le-coup-du-Berger.gif

Se uită cu atenție la toți băieții. Se înghesuiau unii-ntr-alții. Era încă frig. Îl va alege pe cel mai bun? Nu. Pe cel mai rapid. Era timpul.

– Hei, tu!

Se uitau toți la el. Cu ochi mari de copii nedumeriți. Întrebători. Poate nehotărîți. Erau gata să sară și-n foc pentru el. Ca vecinii lor cananiții pentru Moloh. Dar el se uita doar la unul. Doar la el. Le era greu să-și dea seama la cine anume. Făcu un semn cu mîna ca și cînd ar fi vrut să-i desfacă, să-i răsfire. Se lăsară pe mîna lui.

Erau așa de tineri…

Îl arătă cu degetul.

– Tu!

Păși cu sfială spre el. Îl ia în slujbă? Îl ceartă? Îl privea cu curiozitate. Îi bătea soarele-n ochi. Printre degetele mîinii stîngi răsfirate nu putea zări mare lucru. Dar nu-i păsa. L-a ales.

– Ia cureau mea, puneți-o și pleacă repede. Uite și recipientul. Să nu-l scapi, că-l spargi. Să ai grijă. Mare grijă.

Tînărul înghiți în sec. O să plece. Nu știe dacă se va mai întoarce. Se poate întîmpla orice. Orice…

Îi șopti la ureche taina. Numai ei trei o știau. Un secret mortal. O sentință..

A plecat liniștit însă. Îndoielile-i rămaseră în cort.

Arșiță. Scorpii. Șerpi. Idoli. Cetăți străine.

A ajuns pe seară. Erau toți adunați. Priviri crunte. Zăngănit de arme. Mirosuri de bărbat. Focul ardea domol. Îngăimă ca hipnotizat:

– Șefu, am… ceva…

– Șefu?  Care? Suntem mulți șefi p-aici. Zise unu mai înțepat, răstit și supărat.

– De aia ne merge așa bine! Rîseră cu poftă ca de-o glumă bună.

– Da… șefu. Era încurcat. Era prea întuneric. Poate nu era el. Poate-l confunda. Dacă greșea? Mare dandana ieșea.
Spuse așa, mai mult la întîmplare:

– Păi, tu șefu!

Nimeni nu îndrăzni să se ridice. Într-un tîrziu, parcă plictisit de tăcerea apăsătoare ce se lăsase un bărbat vînjos se ridică sprinten. Își scoase pe jumătate sabia din teacă. Era în primejdie? Doar nu se repetă povestea…

– Hai cu mine-n casă. Îl luă după umeri și-l împinse prin ușa întredeschisă. Un opaiț chior. Un pat mare și un burduf cu vin. Afară se auzi un nechezat. Cîteva răsete. Cineva rîgîi sonor.

Bărbatul se lăsă pe pat privind curios, cu interes, la tînărul fîstîcit. Ce avea să urmeze? N-avea idee. Părul i se confunda cu barba. Tînărul semăna mai mult cu o fată bine făcută. Trăsături fine. degete lungi, ochi umezi. Păcat de picioarele alea murdare de praf.

Era numai ochi și urechi. Și se-ntîmplă.

Nu-și venea crede ochilor și urechilor! Era… Nu putea fi adevărat! Visa!

Oare?

Ieși afară clătindîndu-se. Liniștea fu întreruptă de o întrebare simplă. Normală. Aproape banală.

– Ești bine?

Curiozitatea învinse:

– Ce-o mai vrut deșteptu ăla?

Era nehotărît. Dacă-l vor lichida? Dacă-i propria sentință de condamnare la moarte? Ei, ce mai conta! Asta nu era viață.

– Da nu-l știți? Ce să vrea? Știți voi… – începu prudent.

– Noi? Nu-i adevărat! Cine ți-a spus minciunile astea? Noi suntem loiali. Am jurat ca și tine… Nu ne du cu vorba…

– Păi uite care-i treaba: a zis că de acum încolo eu sunt șeful cel mare. Trebuie să-l lichidez pe cîinele ăla. M-a desemnat pe mine în locul lui. Peste toți…

Ca la un semn, toți fură de cord, se ridicară în picioare și începură să strige. Au sunat adunarea și au anunțat să știe toată lumea:

– Iehu e împărat!

Restul e istorie.

Aveniți și ignoranți


Deși a murit propaganda de stat, trăim în lumea lozincilor. Internetul, mai ales Facebook-ul e plin de citate de te miri unde și din te miri-cine. Îți place, le reproduci. Nu-ți place treci pe lîngă. Cine mai are timp să verifice dacă cutărescu sau cutăreasca a zis, a scris sau nu adevărul. Sau cine știe e mistificare…

Trăim în lumea grabei reproducerii ce a spus altul. Într-un fel, vrînd-nevrînd în lumea scriiturii facile. A imitațiilor de tot felul și a plăcutului monocolor. Rar mai dai de cineva care să fie obiectiv, precaut, cumpănit. Nu merită. Acum ne putem asocia cu cine ne place. Dar mai ales ne putem disocia de cine nu ne place. Alegem doar citatul perfect ce critică dintr-o poziție superioară: Kant, Napoleon, Jung, Ionesco, Isus și Mahatma Ghandi. Și criticăm cu stil pe cine nu ne place.

Așa suntem feriți de oprobiul atentării la conștiința, sensibilitatea sau inconștiența altora. Prieteni sau neprieteni. Nu noi judecăm. Noi doar cităm. Și dăi cu citatul! Cînd cu parul, cînd cu bomba. Ciudat, dar mie mi se pare că practica asta, de care nu sunt nici eu străin, ne transformă imaginația. Ne-o tocește. Ne face să vedem totul în alb și negru. Devenim, fără să vrem, extremiști. Murim exact atunci cînd ni se pare că atingem culmile cele mai înalte ale unui intelect de împrumut.

Mi se pare și mai jenant dacă cel ce se ambalează în citate intră pe domeniul credinței. O religie a ignoranților este o religie periculoasă. Nu de alta, dar face victime. În mod sigur prea multe. Devine o religie de fudulie, o religie ieftină, la pachet. Ne transformă peste noapte în aveniți și ignoranți. De parcă în loc de praf de scărpinat ne-am dat cu praf de religie. Comod. Hoțesc. Penibil.

În domeniul politicului nu există probleme din acestea, de conștiință. Conștiința politicienilor s-a atrofiat, evident, din cauza nefolosirii. Sau a extirpării voite. Aici citatele sunt de prisos. Vorbele ies din gură, ies din pix, din tastatură, dar nu mai ajung la urechile ascultătorilor sau la ochii privitorilor. Cad pe drum. Poate din cauza celor auto-declarați aveniți, dar ignoranți.

Ar trebui să ne oprim. Să facem o pauză. Chiar dacă ni se pare că nu mai suntem pe val. O pauză a tăcerii. Să gîndim. Doar să gîndim. Mai avem timp?

Jesus vs Batman


sursa:http://pconormanning.wordpress.com/2010/10/05/luke-24-jesus-your-my-superhero/

Dacă cauți pe youtube găsești fel de fel de întreceri. Mie îmi plac cele de mașini: Ferrari vs Toyota, Lamborgini vs Maserati și altele. Cele mai gustate sunt cele a unor mașini aparent slabe sau cvasi anonime versus cele cu nume tari sau foarte tari, la creme de la creme. Mi-a plăcut întrecerea dintre un Fiat 500 și un Nissan 350 Z. Iată de ce:

Tribuna îl aclamă pe David, nu pe Goliat, pentru că în lipsa unui preferat tribuna ține cu cel mai slab. Aparent…

În lumea noastră eroii nu mai sunt așa cum îi știam. Eroii copilăriei mele știau să facă ceva și se căzneau să cîștige ceva. Un obiect cu calități magice, mîna domniței, să facă cumva lumea mai bună și mai sigură. Acum eroii favoriți ai copiilor au însușiri nemaiîntîlnite pe care nu le datorează nimănui sau le datorează numai întîmplării (Ceea ce mă face să mă gîndesc la chestia aia ce spune că viața a apărut la întîmplare pe pămînt. Aparent…). Superman a venit din altă lume. Pe Spiderman îl înțeapă un păianjen. Omul invizibil e un accident. Ceva normal  în ziua de azi. Rar mai găsești pe cineva să datoreze ceva cuiva. Probabil că numai băncilor. Cînd eram mic binele triumfa împotriva răului, dar asta era valabil numai în povești. Acum se cred altfel de povești. Nu degeaba copiii vor să se facă mafioți cînd vor fi mari. Exersează de pe acum.

Dar eu m-aș întreba de exemplu, cum ar fi o întrecere între Isus și Batman. Cine ar fi preferatul maselor? Păi cred că e limpede ca lumina zilei: Is… BATMAN!!! Pe Batman îl vezi pe tricouri, pe caiete, pe insigne. Batman se vinde oriunde. Isus numai la Diecezana. Tuturor le place Batman pentru că-i comod: îi bate pe toți și nu-ți cere nimic. Isus îți cere să accepți riscuri, să fii în fel și chip. Batman răzbună, Isus suferă. Batman cîștigă totdeauna ultima bătălie cu răufăcătorii. Numele lui Batman îl rostești oriunde și oricînd, nu se supără nimeni, nici măcar răufăcătorii. Numele lui Isus jignește, ofensează, amenință și este interzis în instituțiile unor state democratice. Despre Batman nu se prea glumește, dar nici nu se înjură. Despre Isus avem o colecție foarte bogată din ambele specii. Batman dă pînă în dușmanii pînă îi terciuiește. Isus încasează pînă moare. Majoritatea pămîntenilor nu sunt interesați că învie. Dacă-a murit, a murit! Ridicarea la cer după moarte vine prea tîrziu în comparație cu Batman. El zboară totdeauna cînd vrea și nu moare niciodată. Prefeințele nu se discută…

În acest context mă întreb care este relevanța bisericii și ce mai transmite ea azi. În afara faptului că vorbește o limbă moartă, rar mai dă de veste societății că trăiește. La Paște, la Crăciun, la moaște. La hram e dans, dans, dans. Cînd te gîndești că unii interzic fără să interzică dansul, îți explici și de ce. Apoi se mai trezește papa să reacționeze după vreo 30 de ani de tăcere sau dogmatizare ermetică la cutare problemă ce trebuie abordată curajos. În fine!

Cu riscul de a mă repeta, spun că biserica nu mai aduce sau face ceva nou, doar reacționează. Tot în apărare, tot în apărare… va cîștiga numai dacă cealaltă echipă marchează-n propria poartă. Ca urmare nu mai este în linia întîi, nu mai conduce, ci este împinsă de la spate. Asta nu-i poveste. Chiar și China a decis că biserica poate să se ocupe de asistență socială. Se înscrie în trend. Îi ajunge? Da Șoarecele zburător unde-i?

În ceea ce privește prezența creștină și exprimarea chiar cele mai bune bloguri, dar mai ales cele mai proaste bloguri creștine, nu fac altceva decît să încerce, fără să reușească, să comunice cu lumea. Oricum s-ar învîrti se ajunge la limba de lemn a bisericii (de orice factură). Cîțiva termeni lipsiți de esența datorită inflației? Iată: dragoste, relevanță, mîntuire, credință, scriptură, testament și altele de acest fel. V-am șocat? M-aș mira. Predicăm, predicăm, predicăm. Bîlbîindu-ne.

Locul și limba celor ce comunică lumii că există un Dumnezeu care a pus la punct un program de admitere în domeniul său, numit arhaic împărăția cerurilor, tinde spre zero. Cu sau fără tradiție Biserica rămîne înțepenită într-un domeniu în care un banal mall deschis 12 ore pe zi concurează eficient o oricare biserică deschisă cinci ore duminica și încă vreo două peste săptămînă. Ba chiar și biserica deschisă tot timpul săptămînii nu rezistă iureșului tineretului, mai ales al tineretului, din timpul duminicii în direcția mall-ului. Nu știți de ce? M-aș mira.

Jesus vs Batman sau biserica vs mall reprezintă acum o întrecere actuală, deocamdată pierdută de primii competitori. O fi îngustă calea, dar de ce să fie îngustă pentru că este rău reprezentată, rău promovată și rău comunicată? Sub capota bisericii se ascunde un motor învechit, lipsit de un combustibil exploziv ce nu poate să o propulseze în poziția de cîștigător. Jesus a pierdut bătălia culturală cu Batman și cu verișorii lui mai mici sau mai mari: dolarul, luxul, opulența, egoismul și lăcomia. Nu cred că mi se pare.

În contextul acestei lipse de relevanță, de ineficiență și de inutilitate ce tinde spre 100% nu se poate să nu remarc că totuși există autori ce fără să pomenească Scriptura, fără să facă caz de omiletică, hermeneutică sau alte ramuri ale teologhisirii reușesc să transmită un mesaj universal ce schimbă vieți, deși nu de genul convertirii. Nu vă fac o listă, dar vă provoc să căutați. Nu, nu e erezie. E acea piatră prețioasă ascunsă într-o bucată de pămînt ce nu ți-e dat să îl deții. Dar poți să îl cumperi, să sapi să găsești piatra prețioasă, să beneficiezi de strălucirea și valoarea ei. Cultura are o paletă aproape infinită de posibilități în ceea ce privește exprimarea. Deci?

Sf Paraschiva la Mecca, Medjugorie, Iași…


Oamenii de aceiași credință se strîng pentru a-și confirma credința. E simplu. Dacă mă duc la Mecca și văd 1000000 de pelerini n-o să vin acasă să spun că Mohamed și-a greșit cariera… Dacă am fost la Medjugorie n-o să spun că Fecioara nu s-a arătat. Am investit atîta în pelerinaj că nu o să spun că a fost un eșec. Ar însemna să-mi neg credința.

În fiecare an mă duc să ating racla sfintei Paraschiva ca să-mi țină de sănătate, bine și succes pînă anul viitor. Mă încarc. Unii se încarcă pe un an, alții doar pentru o duminică. Dacă aș vrea să fiu un pic caustic (de parcă de obicei nu sunt…) m-aș întreba care o fi diferența dintre mine care îmi încarc bateriile o dată pe an la vreun praznic sau cel ce o face o dată pe săptămînă la ceea ce numește eronat casa Domnului? E o diferență de timp, de frecvență, dar în esență mă tem că e același lucru.

Putem să pretindem că unii sau alții sunt mai istorici, mai decenți, mai tradiționali, mai moderni, mai entuziasmați, mai civilizați sau mai aproape de Dumnezeu (sau cum i-o fi spunînd). Cam asta vrem toți. Atunci care o fi diferența?

Poate diferența s-ar vedea dacă cerurile s-ar deschide și l-aș vedea pe Isus Cristos stînd la dreapta Tatălui, dacă a doua zi l-aș iubi pe aproapele și pe dușmanul meu ca pe mine însumi.

Mecca, Medjugorie sau Iași e totuna. Nu contează cum și de ce ajung acolo, ci cum vin de acolo.

Cine își asumă riscul?


http://inceputulsfarsituluiunnouinceput.blogspot.ro/2010/03/iisus-christos-vs-iepurasul-de-pasti.html

Se gândi bine. N-avea rost să fugă, oricum nu îl vor vedea. Erau surescitați, gălăgioși, barbari și mulți. Nu puteau să îl prindă pentru că spre deosebire de el, nu vedeau prea bine noaptea. Rîse puțin de urechile lor liliputane. Deci n-aveau cum, n-aveau cu ce, n-aveau… Nu risca nimic. Chiar nimic.

Se năpustiră asupra unui om, unii fugiră. Ei plecaseră așa cum veniseră. Adică surescitați, gălăgioși, barbari și mulți. Niște oameni. Oameni? Cineva își asumase riscul.

Apoi îl răstâgniră. Mai riscă cineva?

Au trecut aproape 2000 de ani de atunci și nu știu de ce se tot întreabă ce le-am mai adus, spuse iepurașul. Eu nu îmi asum riscul.

Eu nu pot să-i mîntui. Doar el poate. El își asumă riscul…

Emoționantă poveste de dragoste


Pentru că Zmeul Zmeilor o răpise pe Ileana Cosînziana și îl șantaja pe Făt-frumos că îi taie acesteia capul dacă Făt-frumos nu ceda un anumit pachet de acțiuni la o anumită firmă, Făt-frumos decise să o salveze. Cum era în timpul Revoluției franceze, acesta hotărî mai întîi să elimine gărzile ce păzeau eșafodul. Zis și făcut:

Imediat Făt-frumos luă un taxi, merse la mall și își cumpără un ceas elvețian, nu o rablă Made in Taiwan făcută pe vapor. După care își scoase smartfonul, o sună pe Cotoroanța și o ceru de nevastă din interes: ea deținea pachetul majoritar al companiei ce fabrica ceasurile Rolex.

Jozef De Veuster


În secolul XIX Hawaiul era unul dintre cele mai frumoase locuri de pe pământ, dar pe insula Molokai puteai întîlni un decor de groază. Nu din cauza peisajului, ci din cauza locuitorilor, care erau leproși.

Cel mai faimos rezident coloniei de leproși a fost Jozef De Veuster, născut în 1840 în Belgia. Crescut într-o familie creștină a studiat teologia, după care și-a luat numele de  Damien și a plecat misionar în Hawaii în 1864, pe când insulele mai erau încă regat. Cei care au adus bolile pe insule, inclusiv lepra, au fost marinarii. Temându-se de răspândirea bolii, regele i-a închis pe toți leproșii pe Molokai. Deși autoritățile le-au dat alimente și provizii, condițiile de pe insulă erau de nedescris. Biserica a cerut voluntari pentru a-i sluji pe leproși, făcându-le de cunoscut că misiunea era echivalentă cu o condamnare la moarte. La data de 4 mai 1873 Damien s-a oferit ca voluntar.

Condițiile erau mai rele decât și-a imaginat. Leproșii nu numai că putrezeau, dar se dedaseră la barbarii: bărbații le violau pe fete și leproșii mai puternici îi aruncau afară din adăposturi pe cei mai slabi. În plus puțea îngrozitor. Chiar și după ce ochii și nasul au început să se adapteze, leproșii erau tot apatici, fără să depună eforturi ca să-și facă adăposturi curate și să aibă apă potabilă. După un timp, Damien i-a convins să schimbe ceva, ajutându-i să construiască noi colibe, să facă un cimitir, să organizeze școli și ferme, amintindu-le erau oameni, nu animale. Și, așa cum sperase, i-a condus pe mulți la Cristos.

Însă inevitabilul s-a întâmplat: a contractat boala. În loc să dispere, și-a intensificat activitatea, în speranța de a face cât mai multe înainte de a muri. Bărbatul frumos și tânăr ce ajunsese acolo în 1873 era devastat de boală, dar când a murit în 1889, era foarte îndrăgit. Biserica Catolică l-a sanctificat în 2009. Iată cum arăta înainte de a muri.

Cele 10, 7, 5 sau mai știu eu câte căi, pași, metode sau secretul de a dezvălui secrete


http://www.deutsche-synchronsprecher.de/filme/may-index.htm

Te pui și mâzgălești ceva pe hîrtie, pe blog. Dacă nu sunt cei zece pași pentru o viață spirituală îmbelșugată, cele șapte idei despre cum să ai o căsnicie fericită și cinci trepte spre o viață spirituală de succes, trebuie să fie un secret sau niște secrete ce trebuie musai dezvăluite, că altfel de ce te-ai mai obosi?

La fel ca și sexul, secretul vinde orice. De ce ca și sexul? Pentru că și sexul se face în secret. Sau mai bine zis se făcea cândva. Acum e pe toate gardurile…

Indivizi dintre cei mai străini, faimoși și probabil foarte ocupați, îți garantează secretul reușitei în vreun domeniu. În învățarea unei limbi, în finanțe, în sănătate, amor și de ce nu, în viața spirituală. Cum să slăbești, cum să ai un trup ca Șvarți sau Miss univers, cum să faci bani ca Reckefeller sau să vorbești ca Cicero.

Nimeni nu mai are timp, bani sau nervi să ajungă să cunoască și să practice ceva ce era excepțional la unii indivizi deosebit de dotați și de perseverenți. Cum să tragi cu pușca ca Old Shatterhand, să arunci cu lasoul ca  Bronco Billy, să conduci ca Michael Schumacher și să ai bani ca Bill Gates? Asta dacă ne limităm doar la câteva domenii rezervate în principal bărbaților.

Așa că pentru a scurta drumul spre succes s-au scris și există acele 10, 7, 5 sau mai știu eu câte căi, pași, metode sau secretul în care se dezvăluie secretul după care jinduim. E ca o scurtătură a potecii spre casa bunicii din povestea cu Scufița Roșie în care noi suntem lupul.

Dar iluzie: noi suntem lupul bun pentru că lupul cel rău este autorul cărții ce ne promite marea cu sarea în timp record. Dacă ar fi așa ușor în lumea asta ar trebui să existe numai oameni superdotați sau super destoinici la toate cele. Cu amar constat că nu e așa, nici măcar eu numărându-mă printre ei, eu care citesc de mama focului!

Și se cumpără.Cine mai are timp de așa ceva? Cu o mică notă: doar naivii, oamenii lipsiți de ambiție, pierde-vară, demodații și expirații mai citesc așa ceva. Dacă în secolul XX am trăit în secolul vitezei, acum cred că vrem să trăim în secolul instant. Acum vreau, acum am, sunt, produc, mă schimb. Și fără durere, fără caznă, fără complicații. Și dacă se poate ieftin și ireversibil!

Pe lîngă toate chestiile astea lente care vor să te pună pe calea cea bună, ar trebui să existe O PILULĂ pentru așa ceva!

Dincolo de comicul intenționat, cam toată lumea vrea azi UNA BUCATĂ PILULĂ pentru orice: o pilulă pentru succes (asta s-ar vinde mai bine ca Viagra), una pentru revenirea după o lungă beție, alta pentru rezolvarea problemelor psihice și una mai specială pentru noi, ăștia preocupați de cer, pilula pentru succesul spiritual.

Să iei o pilulă și să predici ca Pavel. O alta să evanghelizezi ca Filip. Una mai mare probabil să suferi ca Cristos. Ei, nu! Asta cu suferința o lăsăm pentru alții… Dar una ca să vindeci ca Isus n-ar fi rea… Nici una pentru minuni. Oare sunt mai multe pilule pentru minuni, în funcție de tipul minunii? Mai întîi să o luăm și apoi mai vedem noi! În rest totul bine. Să nu lipsească pilula prorociei. Dacă se poate una tamponată să nu strice la stomac în caz că îmi prorocesc mie…

Asta cu pilula smereniei, a celui ce spală picioarele, a celui ce duce crucea, să meargă la export pentru cei ce au luat și pilula de misionar. Mie dați-mi pilula lui Sf Petru ce stă ACUM la poarta raiului. Să fiu sigur de mântuire.

Bine ați venit în secolul instant, unde cel mai mare succes îl va avea biserica instant, dotată cu creștini instant. Dacă o mai fi timp pentru așa ceva. Într-un instant trebuie să sosească Isus… Cînd? Păi e secret! Dar poate mai apuci să faci niște pași… 10, 7, 5, 0!

Mai este biserica Biserică? (1)


Photo credit of washing Jesus’ feet: http://paulandrewanderson.webs.com/footwash.html

Reacția unor creștini la sinuciderea fiului lui Rick Warren m-a făcut să mă gîndesc că poate oamenii aceia nu au nici una din cărțile lui în bibliotecă sau dacă au le vor arunca pe toate la gunoi. Ciudat? Nu. Asta e biserica. De mulți ani însă încerc să mă obișnuiesc cu asta, dar e greu. Așa că din cînd în cînd mă întreb: Mai este biserica Biserică? Ce a schimbat-o? De ce?

Fără să pretind că dețin monopolul cunoștiinței voi  încerca să răspund la aceste întrebări ce m-au frământat în ultimul timp.

Mulți dau o definiție a propriei biserici afirmînd prin aceasta că nu sunt de acord cu alte definiții. Adică cu toate celelalte. Oare chiar trebuie să definim biserica atît de precis?

Dorința asta ține probabil de insecuritatea noastră, a mea și a ta, a noastră și a lor. Ține de dorința de a deține controlul  asupra vieții. Dar nu și a cerului. N-ar fi fost mai simplu ca Isus să spună: Atenție! Watch my lips! Urmează definiția bisericii! Biserica este: cutare și cutare lucru…

Oricît de mult ar vrea unii să se convingă și să mă convingă, Isus nu definește EXACT biserica. El nu definește exact împărăția cerurilor, de ce ar defini exact biserica?

De aceea o biserică bine definită între ghilimele este o biserică matematică, inginerească, ermetică. După un timp această biserică rămîne cu definiția, dar își pierde sensul. Dacă a avut vreodat. Rămâne de fapt cu partea umană mai vizibilă (și destul de îngustă), admițînd în teorie partea cerească (care e extrem de mare), dar invizibilă, deci nu se supune controlului nostru.

Dacă vreți ceva din propria-mi experiență, ceea ce am încercat să spun mai sus este ceea ce am trăit în biserica baptistă. Osificarea, instituționalizarea, eficientizarea și dogmatizarea au făcut din ceea ce era (sau credeam eu că era) Biserica, o biserică. Adică altceva. Poate că m-am înșelat, dar avînd în vedere că tot mai mulți oameni gândesc ca mine, mă face să mă gîndesc la altceva… Mai ales că acest fenomen nu este propriu doar bisericii baptiste.

De la Isus la Pavel n-a fost decît un pas. Dacă mă uit la epistolele lui Pavel către corinteni, văd problemele acelei biserici sau acelor biserici și îmi spun că ceva s-a schimbat. Dacă Isus n-a definit precis biserica, Pavel a vorbit ciudat despre ea. Dar biserica de acum nu mai este biserica de atunci.

Recitesc textul din deschiderea epistolelor și mă mai liniștesc. Oare de ce nu a dat Pavel definiția bisericii în Corint sau pentru corinteni, să se mai termine cu problemele? De ce nu a fost precis sau mai precis? De ce nu a dogmatizat, ci a recurs în cele din urmă la MILĂ (apelînd de fapt la mila corintenilor)? Știa el ceva…

În Noul Testament biserica era adunarea celor care se închinau împreună lui Isus. În Faptele Apostolilor sunt enumerate câteva din întîmplările petrecute în biserica din Ierusalim care la începuturile sale se întrunea în templu sau în preajma acestuia. Această instituție religioasă a iudeilor i-a persecutat pe vechii și pe noii adepți ai lui Isus, ținta persecuției fiind cu precădere conducătorii lor. Reforma lansată inițial de Isus Cristos apare acompaniată de minuni, de o reacție populară tipică a unor aderări individuale și în grup specifice creștinismului și denumite mai tîrziu convertiri. Complexul acestor manifestări pun în antiteză templul și mișcarea (să îi spunem carismatică) reformistă a sistemului. Cu toate acestea marea diferență între vechiul sistem și noua instituție pe cale să apară era evidentă. Era în curs de desfășurare o reformă masivă. Mottoul nerostit era ascultarea de Dumnezeu vs ascultarea de autoritatea oamenilor.

Dincolo de vechiul subiect templu vs. biserica  emergentă (care merită analizat), mi se pare că în secolul XXI biserica a ajuns într-o situație similară cu cea a templului din vremea lui Isus. Acest lucru mă face să trag concluzia că așa cum templul nu mai era ceea ce Dumnezeu voia, există câteva lucruri pentru care biserica de acum nu mai este biserica de atunci. Dincolo de transformările de formă suferite în cei aproape 2000 de ani de istorie, cred că foarte multe biserici nu mai sunt ceea ce voia Dumnezeu la început. Iată două lucruri esențiale pentru care o biserică nu mai este biserică:

1. biserica nu mai este vulnerabilă și 2. biserica promovează o gîndire schizofrenică.

va urma

To whom it may concern sau adeverință de român


Dă pă net:

Subject: O scrisoare scrisa de un senator roman „de ziua romanilor de pretutindeni” si mai ales raspunsul plin de bun-simt dat de unul din romanii acestia 1 Decembrie.
=Scrisoare deschisă către dl. senator Viorel Badea Am primit ieri, pe grupul yahoo romaniansinedinburgh, o scrisoare din partea d-lui senator Viorel Badea, care s-a gîndit să mă felicite cu ocazia, cică, „Zilei românilor de pretutindeni”.
Dau mai jos scrisoarea d-lui senator, urmată de răspunsul meu, pentru că, nu-i așa, nu se cuvine să te heretisească omul, iar tu să nu-i întorci amabilităţile.1 Decembrie.

Dragi români de pretutindeni,

Cu prilejul „Zilei românilor de pretutindeni” vă adresez vouă, românilor din lumea întreagă, calde felicitări, precum şi îndemnul de a păstra în suflet spiritul, cultura şi limba românească.
Doresc să vă felicit şi să vă mulţumesc pentru contribuţia pe care o aduceţi la dezvoltarea comunităţilor şi a ţărilor în care vă aflaţi, precum şi pentru păstrarea
şi afirmarea valorilor şi tradiţiilor româneşti. Din Australia până în America de Nord, din Europa şi până în Asia, românii au ridicat pe podiumurile sportului de performanţă drapelul naţional al României, au
dus la cele mai prestigioase universităţi frumosul grai românesc şi excelează în orice domeniu activează, făcând cinste ţării natale.

Trebuie să ne amintim că suntem români în fiecare zi dăruită nouă de Dumnezeu şi să păstrăm vii în inimile noastre cuvintele lui M. Sadoveanu: „Patriotismul nu înseamnă ura împotriva altor neamuri, ci
datorie către neamul nostru; nu înseamnă pretenţia că suntem cel mai vrednic popor din lume, ci îndemnul să devenim un popor vrednic.”

Doresc să vă felicit, de asemenea, şi cu ocazia „Zilei Naţionale a României”. Avem datoria de a păstra vie şi a cinsti amintirea celor ce au luptat pentru unitatea şi libertatea poporului, precum şi de a privi
spre viitor cu optimismul, curajul şi încrederea cu care au făcut-o şi strămoşii noştri, de la cei căzuţi pe câmpul de luptă, până la cei care au pierit în inumanele închisori comuniste.

Cu aceste ocazii, transmit românilor de pretutindeni cele mai bune gânduri şi urări de sănătate, fericire şi succes. Fie ca Dumnezeu să binecuvânteze România şi pe români, oriunde s-ar afla ei.

La Mulţi Ani România!

La Mulţi Ani români de pretutindeni!

Birou Senatorial Viorel Badea
Senator Pentru romanii din Europa si Asia
Membru al Delegatiei Permanente a Parlamentului Romaniei la APCE
Presedinte al Comisiei pentru Romanii de Pretutindeni
Tel/Fax: 0213101911
http://www.badeaviorel.ro/

RASPUNSDragă Domnule Senator Viorel Badea,

Sînt si eu unul dintre „românii de pretutindeni” care au primit scrisoarea dumneavoastră cu ocazia, nu stiam, „Zilei românilor de pretutindeni”. Vă multumesc pentru caldele urări si îndemnuri, chiar dacă, trebuie să mărturisesc, laudele dvs. sînt exagerate în ce mă priveste pe mine, unul din românii de pretutindeni cărora vă adresati.
Nu am adus nici o „contributie” comunitătii care a binevoit să mă primească (în afară de cîteva taxe), nu am afirmat prin nimic „valorile românetti”, nu practic sport de performantă sub drapelul tării, iar singurul domeniu în care „excelez” deocamdată este livrarea de mîncare indiană la domiciliu, pentru că lucrez ca delivery driver la un restaurant dintr-un orăsel scotian.

Alta ar fi fost însă situatia dacă mi-ati fi scris, dvs. sau unul dintre numerosii dvs. colegi din Parlament, acum sase luni, cînd încă nu eram un român „de pretutindeni”, ci un român de la mine de-acasă, mai exact din Iasi. As fi putut să vă răspund că sînt cercetător stiintific la Universitatea Al. I. Cuza si că mă ocup de editarea Bibliei de la 1688, prima editie critică a celei mai vechi Biblii românesti (Stiati că sîntem ultimul neam din Europa care încă nu are prima sa Biblie într-o editie critică?). M-as fi mîndrit cu fetele mele, care practicau un sport de performantă sub drapelul tării, cum spuneti, si m-as fi lăudat că am dus si eu putin din „graiul tării” mele pe la Paris si Geneva, sau că mi-am petrecut sapte ani printre vechile manuscrise românesti, primind pentru munca mea o summa cum laude. Dar nici dumneavostră nu mi-ati scris, nici eu nu v-am răspuns. Asa merg lucrurile, cum s-ar spune.

Dar de ce îmi scrieti tocmai acum, cînd mi-am luat lumea în cap, împreună cu ai mei, si ne-am alăturat si noi „românilor de pretutindeni”care îsi caută pe aiurea dreptatea pe care nu au găsit-o în tară?

Ca să îmi arătati că vă pasă?

Dacă vă pasă atît de mult de „valorile si traditiile românesti”, de ce nu mi-ati scris, dvs. sau colegii dvs., pe cînd eram în tară? De ce nu m-ati întrebat cum ne descurcăm cu nouă milioane pe lună, eu si colegele mele, tineri doctori în filologie si slujbasi ai culturii române pentru care suspinati acum? V-as fi rugat atunci, dacă stiam că vă interesează atît de mult istoria neamului, să faceti ceva pentru profesorul meu de istorie, care se stinge de boală pentru că din pensia sa nu-i ajung banii de medicamente. V-as fi chemat la Iasi să vedeti cum trăieste de pe o zi pe alta un antrenor de performantă, pentru care s-a cîntat imnul României la Berlin, si cum niste copii devotati se antrenează să devină campioni pe podelele roase si pline de cuie ale unei săli de sport care n-a prins încă o campanie electorală. V-as fi dus prin oras si v-as fi arătat Filarmonica ieseană, care de zece ani stă să se prăbusească sub schele, si Teatrul National, mutat într-un cub de carton. Si la urma urmei, dacă tot invocati acum cuvintele lui Sadoveanu si îndemnul „să devenim un popor vrednic”, v-as fi spus că de douăzeci de ani mă simt, în fiecare zi, mintit, furat si umilit în tara mea. Si că am obosit să devin „vrednic” printre smecheri, canalii politice si „băieti destepti”.

Dar, repet, nici dvs. nu m-ati întrebat, nici eu nu v-am răspuns. Si atunci, de ce m-ati găsit tocmai acum?

Domnule senator, e un cinism fără de margini să-i heretisiti pe emigrantii români cu ocazia unei asa-zise „zile a românilor depretutindeni”. Nu poate fi o sărbătoare o zi a românilor „de pretutindeni”, există doar o singură zi a românilor si a României din care găstile politice care s-au succedat ne-au împins, pe mine si pe alte milioane de compatrioti, să ne luăm lumea în cap, să ne lăsăm în urmă limba, părintii si prietenii si să ne căutăm pe aiurea pîinea si dreptatea. Ce sărbătoare vedeti în asta? Nu e nici o sărbătoare pentru familiile despărtite, pentru fratii si prietenii lăsati în urmă, saupentru acei „români de pretutindeni” ai căror copii s-au spînzurat în tară de dorul lor. Si, în general, nu există sărbători adevărate cînd te afli „pretutindeni”, ci doar acasă.

Iertati-mă, dar nu am nevoie să-mi amintiti dvs. de „valorile românesti”. Ocupati-vă de ele în tară, acolo unde „cultura si valorile românesti” sînt lăsate în paragină.
Si v-as mai ruga ceva.!!!   Sînteti totusi un reprezentant al clasei politice românesti. Aveti decenta de a nu amesteca în gesturile dvs. electorale amintirea „celor ce au luptat pentru libertatea poporului”. În Franta am cunoscut un om care si-a pierdut o mînă în masacrul de la Otopeni, în decembrie ’89. Lucrează acum ca magazioner la un depozit, din mila unor străini generosi. Vă asigur că omul acesta ar scuipa astăzi pe orice discurs politicianist în care sînt amintiti eroii din decembrie ’89. Altfel, o duce bine (în curînd, îl veti putea vedea si auzi într-un documentar tv despre Revolutie, apropo, nu-i asa, de cei care… „fac cinste tării natale”).

La sfîrsit, as vrea să vă asigur că nu mi-e rusine că sînt român.
Asa mi-am învătat si fetele, să nu le fie rusine să spună de unde vin.
Singurele momente în care mi-e rusine că-s român sînt atunci cînd politicienii îmi vorbesc despre România.
În gura lor, România pute ca o hazna infestată, din care mă bucur că mi-am salvat copiii. Ca o măsură de igienă, ar fi prea mult dacă v-as cere să păstraţi măcar distanta tăcerii?

Ioan-Florin Florescu

O completare a istoriei faimei biblice sau al scurtului ghid despre cum să ai succes în viață dacă faci ca ei sau shi mai shi


http://en.wikipedia.org/wiki/Stylites

Cine a devenit faimos în istoria biblică? Toți cei ce nu au dorit. Iată o mare lecție pentru oameni ca Jiji Becally, Mazăre, Fasole, primari, prim-miniștrii și alți președinți de ceapeuri politice. Revenind la prima postare, mi-am adus aminte de Roboam și de neghiobia răspunsului său. Știți voi care! Păi dacă lichida armata de foste neveste și țiitoare ale tatălui său abia decedat obținea o reducere a taxelor cu circa 9,9 procente.

Iona a devenit cel mai faimos plimbăreț al epocii antice după ce nu s-a mulțumit cu mersul pe jos, nici cu vaporu, ci a luat peștele. A fost și primul individ care a zis la ce-i mai trebuie omului submarine dacă sunt pești atît de încăpători! Soluția lui era mai economică, mai ecologică și personalizată: omul și peștele. A fost atît de faimos în primele secole după Cristos încît creștinii au pus stichere cu peștele pe parbrizele mașinilor lor, obicei prezent pînă în ziua de azi…

Un alt individ faimos a fost Elisei, ucenicul lui Ilie, omul de care nu se putea pierde nimic că se găsea îndată. În România socialistă l-ar fi angajat la biroul de obiecte pierdute, în cea capitalistă la poliţie. A, nu acolo că ar fi găsit prea multe.

Aruncă unu un topor în apă, haț îl scoate Elisei. Aruncă unu niște lepră în Iordan, o scoate slujitorul lui care era la fel de talentat ca și șoferul lui Einstein. Ce bine că nu s-a umplut ditamai Izraelul de lepră!

Apoi Ilie a fost primul om care a experimentat cu succes dispariția cu mijloace proprii de bord, ceva ce nu s-a mai întîmplat. Astfel a infirmat legea gravitației, conform căreia orice aparat de zbor ce reușește să se ridice de la sol se va reântoarce la sol într-o formă sau alta. El nu şi nu, a decolat şi acolo a rămas. Ce motoare o fi având?

Un alt individ foarte faimos a pomenit ceva de niște oase, dar singurul care l-a luat în serios, după mii de ani a fost Nicolae Ceaușescu care a tot umplut magazinele de oase sperînd să împlinească prorocia lui Ezechiel. Pînă la urmă prorocia s-a împlinit, dar a fost spre pierderea păcătosului Ceaușescu. Cu puține eforturi ne putem întoarce la aceiași epocă cu magazine pline de oase, dacă politicienii români vor fi la fel de osificați. Orice, numai să nu rămînem doar cu umbra lui Mircea la Cozia.

După mai mulți ani, s-a schimbat un picuț registrul faimei și nu mai puteai să devi faimos omorînd un om, doi, mai ales dacă erau cam bătrîniori. Ca să preîntîmpine dispariția faimei ce nu se lipise încă de el, Irod a decis că era mai bine să omoare cîțiva copii mai evrei. Atît de tare i s-a dus faima peste secole că a fost imitat peste mulți ani (nu-i de mirare dacă era pomenit în fiecare an chiar de Crăciun!) de niște nemți cu apucături antisemite. Şi de unii români, unguri, ucrainieni, etc.  Să scuipăm în sîn!

Un pic mai la vale, tot la Iordan, un tip a devenit faimos că se apucase să critice pe toată lumea de parcă era Mircea Badea înainte de înființarea postului Antena. A devenit și mai faimos după o nu mai puțină faimoasă demonstrație coregrafică feminină ce a produs diverse reacții ridicând pe alocuri tensiunea sângelui lui Irod. Iar ăsta? Nu, ăsta e altu! Rezultatul nevinovatei exhibiții a fost pus în operă de mai mulți pictori (și nu numai) dintre care cei mai celebrii sunt Andrew Lloyd Webber, Zeffirelli și Caravagio. Performanța nu a putut fi repetată prea ușor, acum se dansează mai mult în ansamblu și cel mult moare o lebădă. Dar musulmanii ne mai dau o speranță și un fior catarhic. Uhh, sunt de-a dereptul morbid! Vorba aia, ce nu face omu să  devină faimos!

Isus a devenit cea mai faimoasă persoană de pe pămînt pentru că a avut la dispoziție 2000 de ani. Timpul este testul suprem și chiar dacă Madona, Bettles, Lionel Messi sau Bill Gates & co sunt cunoscuți de mai mulți oameni azi pentru că suntem mulți și comunicăm ușor, mîine s-ar putea să fie uitați după modelul bancului Cine a fost Ceaușescu? Un obscur dictator comunist în vremea marelui jucător de tenis Ilie Năstase.

Faima? Dacă nu rămîi într-o grand story sau o metanaraţiune, nu e decât efemeră. De aceea data viitoare apar personaje faimoase din istoria bisericii.

Dar din dar se face …rai?


Pe cînd locuiam încă la Oradea a sunat cineva într-o dimineață. Deschid  ușa  și nu-mi spune bine bună ziua că mă întreabă dacă am primit un cadou în acea dimineață. Vaccinat, sceptic și trăit prin Anglia unde mi s-a spus că zere iz nău saci sing ez ă fri mil, îi spun românului verde în față că nu și îi închid ușa-n nas fără alte explicații. Nu era dintre martorii lui Iehova. Cum în bloc era silențium ca la ora zece dimineața, îl aud plîngîndu-se unui confrate aflat în fața unei experiențe similare un etaj mai jos: mamă ce mi-a făcut ăla… Să vă spun sincer, mi-a picat bine, chiar foarte bine.

De la faza aia, am dat însă de tot felul de indivizi și individe ce voiau să îmi facă diferite cadouri sau să dispun, în varianta lor, de mai știu eu ce. N-am acceptat pentru că sunt un tip paranoic de bănuitor. Vorbiți cu soția mea…

Dar totdeauna mi-au plăcut cadourile. Îmi plăceau jucăriile ce le primeam atunci cînd sosea cineva în vizită și uneori nu mă dădeam la o parte de a mă înfrupta din cadourile ce le duceau ai mei cînd mergeam împreună în vizită. Dar am fost corectat. Apoi, cînd am ajuns mai mare îmi plăcea să îmi fac cadouri, pentru că era un adevărat joc de-a cadoul. Mai întîi îmi plăcea ceva. Apoi mă asiguram că într-adevăr nu pot să trăiesc fără chestia respectivă și în cele din urmă ajungeam la sacrificiile de rigoare. Nu puteam să ai ceva dacă nu sacrificam altceva pentru că banii erau puțini și rari. Tindeau de multe ori către zero.

Așa mi-am cumpărat haină de blană (scurtă și sintetică) pe cînd eram la liceu, așa mi-am luat semicursieră din primul salar de după armată, așa mi-am luat prima mașină la mîna a treia și așa am transformat așteptarea în bucuria împlinirii. Se spune că de fapt te bucuri mult mai mult de cadou sau de dar înainte de a-l primi, decît atunci sau după ce l-ai primit. Posibil. În orice caz am învățat lecția săracului că e mai bine să ai lucruri mai puține și mai de calitate, decît lucruri mai multe și mai de slabă calitate. Pichi, nu?

Apoi am primit niște daruri ce nu aveam cum să le anticipez și pe care nu le-am visat vreodată: studiile în străinătate, casa, ultima mașină. Dar în general se poate spune că de cele mai multe ori darurile sau cadourile nu îți supraviețuiesc, ele consumîndu-se sau pierzîndu-și calitatea. În afara lucrurilor de mari dimensiuni și de o mare valoare nu cred că mai sunt în posesia nici unui cadou primit în urmă cu, să zicem, zece ani.

La un alt nivel însă aș putea vorbi de alte daruri ce nu aparțin sferei materiale, dar sunt extrem de personale și țin de domeniul familiei. Aici vorbim de cadouri în ghilimele care îmi vor supraviețui pentru că sunt mai tinere. Altfel de cadouri de la cineva foarte generos cu viața.

Apoi de ceva timp am primit ceva despre care am scris mai pe larg la capitolul Demonul cu fața albă. Revenind la acest subiect trebuie să recunosc că mi-a plăcut foarte mult o prezentare deosebită în domeniul darurilor făcută de o tipă blondă, înaltă, îmbrăcată într-o rochie simplă de culoare neagră, pe niște tocuri kilometrice, cu o privire ciudată, cu o vorbă sigură, dar cu un zîmbet fermecător fără să fie sexi, ce m-a ținut timp de trei minute în supans.

Cînd în final am înțeles despre ce cadou era vorba, a trebuit să mai văd încă o dată clipul ca să îmi dau seama și să savurez com-plotul. Era o prezentare despre care am spus de ce nu mi-a trecut și mie prin cap așa ceva? Ia uite: o femeie tînără, inteligentă, frumoasă și poate nu chiar așa de săracă …în daruri. Era Stacey Kramer: The best gift I ever survived.

Urmăriți clipul: dar din dar, se face… rai!

varianta titrata în limba română la http://www.ted.com/talks/stacey_kramer_the_best_gift_i_ever_survived.html

Ce facem cu monştri?


În urmă  cu ceva timp Rene Descartes afirma în împrejurări care îmi scapă că „Somnul raţiunii naşte monştri”. Francisco Goya a pictat un tablou care exemplifică de minune această constatare lucidă a filosofului francez. Nu aş vrea să analizez compoziţia maestrului, dar dincolo de puţina sa imaginaţie şi de culorile sumbre, vreau să atrag atenţia la altceva. Sunt de acord cu afirmaţia şi cred că doar un orb sau un om anormal ar putea susţine contrariul, că somnul raţiunii produce ceva extraordinar de frumos şi de bun.

Expresia lui Descartes a fost preluată de-a lungul timpului dar nu aş vrea să intru într-o polemică cu cei care susţin raţiunea în detrimentul credinţei sau invers. E clar că dacă cineva nu uzează de judecată, de raţiune, şi persistă pe această cale, va avea de a face cu ceva abominabil.

Indiferent de domeniu. Am văzut asta mai ales în politică şi religie. De ce aici? Pentru că în ambele domenii este vorba de putere. Indiferent de ce religie era vorba, chiar şi de pacificul budism, atunci cînd raţiunea a aţipit, au existat sute de mii de victime. În ceea ce priveşte politica nu pomenesc decît două exemple: comunismul şi fascismul. Ambele au făcut milioane de victime. Aceste victime i-au făcut pe unii oameni să îşi dea seama că trebuie să existe nişte organisme superioare, suprastatale şi suprareligioase pentru ca raţiunea să nu mai doarmă atît de mult încît omenirea să fie nevoită să numere milioane de morţi.

Dar dincolo de acesta aş încerca o abordare într-o direcţie nouă: constatăm că raţiunea a adormit, constatăm că avem de-a face cu nişte monştri, se pune întrebarea: „Ce e de făcut?”

1. Putem dormi mai departe, n-avem ce face, destinul, soarta este implacabilă. Plătim pentru că am aţipit în post aidoma santinelei ce se lasă gîtuită de un duşman tăcut.

2. Ne trezim şi luptăm, pentru că este în joc nu numai viaţa noastră şi a familiilor noastre, ci viaţa prietenilor la care ţinem, valorile şi principiile care, vrînd-nevrînd, ne definesc.

Mă întreb de ce nu au tăcut, de exemplu, cei ce au făcut posibilă apariţia cărţii „Răscumpărarea memoriei”. E drept că unii vor un recurs la Răscumpărarea memoriei. Cred că au tot dreptul să recurgă la ea! Ba chiar să înveţe limba română la bătrîneţe.

Mă întreb cînd în bisericile noastre baptiste şi penticostale vor începe să se trezească cei care nu văd adevărul, cei ce sunt victimele unora care afişează minciuna şi o preamăresc în numele lui Isus Cristos. Oare de ce o fi zis Fiul lui Dumnezeu „Eu sunt Calea, Adevărul şi Viaţa”? Nu putea să spună pentru liniştirea cugetelor tuturor „Eu sunt o cale, un adevăr şi o viaţă?” sau poate „Eu nu sunt Adevărul, ei sunt?” Nu era mai simplu să doarmă ca şi ucenicii în ceasul din urmă?

Dacă somnul raţiunii naşte monştri, oare ce s-ar fi întîmplat dacă Isus în loc să se roage ar fi aţipit şi el? Dar pînă la urmă învierea lui Mesia a demonstrat că monstru cel mare a fost înfrînt. Perfect! Cum rămîne însă cu monstruleţii care au mai rămas pe lîngă noi?

Teologia pe înţelesul tuturor: Ce sau cine este Biserica? (1)


sursa:http://www.smh.com.au/news/unusual-tales/steady-steady/2007/10/26/1192941282201.html

„BISERICA LOCALĂ reprezintă unitatea voluntară a unui grup de credincioşi dintr-o localitate, născuţi din nou şi botezaţi pe baza mărturiei personale a credinţei lor în Isus Cristos.”

O altă definiţie spune că “biserica locală este un grup de credincioşi dintr-o localitate care se adună într-un locaş de cult.” Amândouă definiţiile sunt tributare contextului cultural şi social modern. În Noul Testament nu se pomeneşte niciodată de localităţi, ci de cetăţi. Ori, puteai să locuieşti într-un sat al cetăţii şi în caz de pericol să te adăposteşti în cetate. Era doar biserica din cetate “biserică locală”? Trebuia credinciosul din afara cetății, adică din sat, să primească aprobare pentru a intra în Biserică?

În a doua definiţie apare “un grup de credincioşi.” Această sintagmă lasă loc interpretării că ar putea exista şi alte grupuri de credincioşi sau cel puţin un alt grup, dar din vari motive aceștia nu s-au asociat celui dintâi. Deasemenea condiţionarea Bisericii de existenţa şi asocierea într-un locaş de cult este complet greşită, mai ales având în vedere că încă de la început creştinii nu s-au adunat în aşa ceva. Dacă Bisericile baptiste şi penticostale din România ar fi avut nevoie de un locaş de cult pentru a exista de la început, ele nu ar mai fi existat. Doar ulterior baptiștii și penticostalii (după modelul primilor) și-au construit locaşuri speciale de închinare.

Din nou, Biserica nu este clădirea, sau mersul la clădire nu te duce în Biserică decât în măsura în care dimensiunea spirituală este prezentă şi se poate întâlni fizic acolo. O “eclesia” fără dimensiune spirituală este doar o democraţie în sensul larg al cuvântului, un club sau o asociaţie cu un anumit scop.

Cât de voluntară este această adunare este o altă problemă. Cine decide unde şi cu cine să ne adunăm? Noi decidem sau Dumnezeu? De multe ori ne plângem că cei cu care ne adunăm nu sunt născuţi din nou şi s-ar putea să avem dreptate. Dar avem de-a face cu condiţiile şi evidenţa naşterii din nou şi a botezului. O întrebare legitimă atunci ar fi: “De la Biserica din secolul III şi până la Reformă nu a existat nici un creştin născut din nou sau botezat corect?” Cu greu am putea să răspundem cu certitudine de 100% că aşa este. Dacă tratăm Biserica ca o instituţie moartă până la Reformă intrăm pe un teren nesigur. Oare Duhul Sfânt a stat inactiv timp de mai bine de 1000 de ani? Mai mult ca sigur că nu. Duhul Sfînt nu și-a luat concediu, nici nu a plecat pe Marte să facă evanghelizare.

Atunci ar trebui să admitem că au existat oameni mântuiţi până la apariţia Reformei, a Bisericii penticostale etc, şi că aceştia s-au găsit în singurele Biserici existente pe vremea aceea: cea Catolică şi cea Ortodoxă (cu variantele ei asiatice și africane). Chiar şi Luther a fost catolic. Dacă citim predicile lui Ioan Gură-de Aur, fost patriarh ecumenic la Constantinopol, este imposibil să afirmăm că el nu a fost mântuit. Cu toate acestea nu avem o dovadă palpabilă, explicită, formală, că el ar fi fost născut din nou.

Se mai spune că prima Biserică locală a fost cea din Ierusalim, iar apoi au fost “întemeiate” alte biserici locale. O astfel de exprimare “mecanică” face ca omul să fie cel ce a determinat apariția Bisericii şi Dumnezeu a luat act de acest lucru, confirmînd apariția primei biserici. În Noul Testament atât ordinea cât şi importanţa este inversă: Duhul Sfânt a fost (şi este) cel care decide şi lucrează în oameni. Apoi oamenii pun în practică ceea ce li se transmite.

Am avut ocazia să dau peste o altă interpretare ciudată într-un pasaj al unui curs de eclesiologie. Acolo se afirma că “În Apocalipsa 1, Isus Cristos este prezentat ca cel care stă în mijlocul celor 7 sfeşnice de aur, care sunt cele 7 biserici şi ca Cel ce ţine în mâna lui dreaptă 7 stele. Înţelegem de aici că Domnul Isus Cristos controlează toate bisericile locale şi pastorii lor sunt în mâna dreaptă a Capului Bisericii. Evident este vorba de biserici locale vii.” Interpretarea acestui verset este eronată din mai multe puncte de vedere. În pasaj nu există nici o referire la pastorii bisericilor locale, nimeni nu poate spune că aceştia ar fi în mâna dreaptă a lui Isus.

Tradiţional totuşi acest text se interpretează ca şi cum mesajul ar fi fost adresat unor oameni care conduceau la acea dată Bisericile respective. Chiar dacă înger este “mesager” niciodată în Noul Testament pastorul nu este mesager, ci un slujitor cu o slujbă foarte bine definită. Însă prorocul ce primea mesajul ar putea fi mesagerul.

La fel de subiectivă este afirmaţia “evident, este vorba de biserici vii.” O simplă lecturare a capitolului ne lămureşte: Isus Cristos se adresează de fapt Bisericilor cu următoarele cuvinte: “…ştiu faptele tale: că îţi merge numele că trăieşti, dar eşti mort”! Vie sau moartă, Biserica, fie ea locală sau nu, rămâne în mâna lui Isus Cristos pentru că nimeni nu o poate smulge din mâna sa. Pe Dumnezeu îl interesează toate bisericile, fie ele vii sau moarte. De altfel, un principiu ce trebuie aplicat la definirea dogmatică este următorul: definiţiile nu se scot din pasaje metaforice, cum sunt cele apocaliptice, ci din pasaje descriptive clare.

Mai există părerea că Biserica s-a întrunit pentru prima dată doar în ziua Cincizecimii. După cum spune Scriptura ucenicii erau împreună deja de cincizeci de zile, făcând anumite lucruri pe care au continuat să le facă şi după pogorârea Duhului Sfânt. Botezul Bisericii cu Duhul Sfânt nu face decât să confirme existenţa Bisericii şi schimbarea paradigmei de la Templul (mort al) Vechiului Testament la Templul viu al Noului Testament. Pogorârea Duhului Sfânt nu confirmă o nouă formă de închinare, ci afirmă împlinirea promisiunii Domnului făcută după înviere cu privire la trimiterea Duhului Mângâierii şi astfel confirmarea întregii sale lucrări precedente şi a dumnezeirii lui, cât şi continuarea lucrării lui. Interesant că în prezent de cele mai multe ori nu se mai pune accentul pe faptul că ucenicii erau adunaţi într-o casă, nu într-un “locaş de cult,” atunci când Duhul Sfânt a decis să se pogoare peste ei.

Este definitoriu faptul că în Noul Testament nu mai există o altă ocazie în care fenomenul Cincizecimii să se repete identic. De la cuvântarea lui Petru intrarea în Biserică s-a făcut prin pocăinţă şi prin botezul în apă, care simboliza schimbarea deja petrecută. Pogorârea Slavei Domnului sau botezul cu Duhul Sfânt indică schimbarea de la Templul Vechiului Testament de unde slava a plecat demult şi definitiv, la noul templul viu al Bisericii, care este adunarea celor ce cred în moartea, învierea şi ridicarea la cer a lui Isus Cristos şi care au decis să fie schimbaţi în asemănarea sa. De remarcat că în istorie au existat unele evenimente de botez colectiv în apă, aşa cum au fost încreştinarea ruşilor. Dar acest botez colectiv a fost determinat politic.

Tot aici intervine problema convertirii sau a aderării la religia creştină şi diferenţa dintre aceste două concepte. Ungaria s-a confruntat cu un fenomen asemănător în jurul anilor 1000 când creştinismul începuse să se instaureze prin convertirea indivizilor şi adăugarea acestora la Biserică. Acest fenomen a fost stopat însă de regele Ştefan care primind coroana de la Roma a impus creştinarea tuturor ungurilor la romano-catolicism în anul 1000. Dar în afară de re-apariţia botezului cu Duhul Sfânt în secolul XX, acest fenomen nu a mai fost accentuat, probabil datorită direcţiei (super)instituţionalizate pe care a luat-o Biserica.

La început apostolii erau cei ce garantau ortodoxia Bisericii. După dispariţia acestora fiecare Biserică își cunoştea linia descendentă a celor ce o conduceau. Aceasta era o garanţie că învăţătura acelei Biserici îşi avea rădăcinile în Isus Cristos şi orice altă învăţătură era eretică. Succesiunea apostolică, credeul şi colecţia Scripturilor inspirate erau garanţia Bisericii în confruntarea cu gnosticismul. Expansiunea Bisericii şi faptul că toţi oamenii puteau deveni creştini au dat Bisericii caracteristica catolică, adică universală.

Toate metaforele care descriu Biserica confirmă că orice om poate fi în Biserică dacă îndeplineşte aceleaşi condiţii. Din păcate aceste condiţii au variat de-a lungul timpului cu toate că Noul Testament nu impune decât condiţia credinţei în Isus Cristos, iar ca semn al acestei credinţe, doar botezul. De-a lungul timpului oamenii au adăugat apartenenţa la o anumită biserică, participarea la anumite slujbe, îngroparea într-un anumit loc, căsătoria doar în denominaţia iniţială, acceptarea unor declaraţii de credinţă de o anumită formă (credeu), acceptarea unor doctrine şi credinţe ce nu există în Noul Testament, cum ar fi purgatoriul, papa capul Bisericii, posturile, moaştele, ridicarea la cer a fecioarei Maria, venerarea icoanelor, pomeni, parastase, rugăciuni pentru morţi, etc.

Chiar şi după Reforma din secolul XVI au apărut noi forme pentru a defini apartenenţa sau non-apartenenţa la o anumită Biserică. Ca urmare “creştinii” s-au luptat între ei la propriu şi la figurat să demonstreze că au dreptate şi pentru a-i aduce pe cei rătăciţi pe calea cea bună. Plata ambiţiilor şi a mândriei ecleziale s-a contabilizat în zeci de mii de morţi. În America de sud sute de mii de băştinaşi au fost omorâţi în numele credinţei şi al Bisericii.

În vremurile moderne şi în perioada contemporană Biserica a respins şi a condamnat modernitatea, astfel că ea apărea în ochii societăţii ca o instituţie retrogradă, demodată şi fără rost. Aceasta s-a întâmplat în ciuda faptului că în Europa Biserica a fost cea care a protejat cultura în perioada migraţiunii popoarelor, iar ulterior în Evul mediu, a fost chiar leagănul culturii moderne. Disputele politice în special au plasat Biserica în afara evoluţiei normale a societăţii.

În ciuda acestui fapt, în cele mai avansate state din lume, Biserica este o instituţie total separată de stat, la dispoziţia credinciosului şi a comunităţii mai largi din care face parte. O societate dinamică în continuă evoluţie impune necesitatea adaptării şi recontextualizării tiparelor Noului Testament  pentru ca Biserica să îşi recâştige relevanţa. Ecleziologia Noului Testament trebuie re-contextualizată continuu ca realitatea lui Isus cel înviat să aibă sens în societatea în care trăim: o Biserică care rămâne ancorată doar în formele culturale ale secolului I şi ale Bisericii primare (pe care le impune ca fiind condiţii ale mântuirii) se rupe de realitatea timpului în care trăim. De exemplu, dacă observăm cu atenţie evoluţia Bisericii penticostale în ultimii douăzeci de ani din întreaga lume ne dăm seama că elementele definitorii s-au restrâns la cele iniţiale, dar în acelaşi timp se poate observa o evoluţie de la un cod de îmbrăcăminte la altul, de la un mod de predicare la altul.

Există biserici penticostale ale negrilor îmbrăcaţi ţipător (pentru gustul nostru, şi purtând multe bijuterii) în care se bate din palme şi se cântă, toată Biserica mişcându-se în ritmul muzicii, şi există Biserici penticostale în care acest fel de manifestare este catalogat ca lumesc. Interesant este că Noul Testament nu se adresează unor detalii cum ar fi culoarea părului, lărgimea fustei sau a cravatei, cât trebuie să ţină un serviciu divin (nici măcar această noţiune nu este tratată) şi când trebuie ţinut, cât de mare sau de mică să fie Biserica şi cum să fie ea împărţită. Noul Testament se preocupă de esenţa creştinismului, mântuirea din trecut, la timpul prezent având în vedere viitorul.

De asemenea o ecleziologie ce este aşezată pe o altă bază decât cea a Noului Testament şi orientată spre sociologie seculară sau spre o altă ştiinţă, nu este altceva decât un pretext pentru o biserică, ce în realitate este un club social. O astfel de instituţie în care tiparul Bisericii primare este înlocuit cu o asumare a responsabilităţii de tip managerial sau de un alt gen şi care este divorţată de teologia Noului Testament are toate şansele să nu se încadreze în tipologia Noului Testament. Importanţa atribuită ecleziologiei se poate vedea astăzi dacă luăm în considerare existenţa a peste 40000 de tipuri de biserici cu diferenţe minore faţă de cultele tradiţionale.

Faţă în faţă cu Ceauşescu şi băieţii lui (2)


După ce am terminat armata la o unitate mai cu moţ, la „surdo-muţi” (cine citeşte să-nţeleagă!) aflată după sistem bolşevic în cealaltă parte a ţării, la Tecuci, am ajuns şi la Gărzile Patriotice. Un fel de armată populară de rezervă. Nici o legătură cu National Guard din SUA uăt-so-evă! Uniformele erau confecţionate dintr-un doc de proastă calitate ce se şifona numai dacă te uitai la el. De cele mai multe ori colegii ne întrebau zîmbind dacă şi azi ne-a călcat tancul. Simptomatic faptul că odată îmbrăcat în uniformă nu ne mai recunoşteam între noi! Instrucţie nixt. Mai participam la o tragere cu armamentul din dotare, în speţă carabina SKS, semiautomată. La prima tragere, din cauza vibraţiilor mi s-a deschis închizătorul şi m-am pomenit cu capacul închizătorului în ochi. Şoc total. Maiorul ce ne dirija a început să ţipe la mine de mama dracului. Şi eu la el. M-am dus cu autobuzul la cabinetul medical. Asistenta m-a procopsit cu un bandaj de toată frumuseţea peste ochiul drept. Eram de invidiat! Cea mai bună afacere au fost cele trei zile de concediu medical.

Altă dată ne-a dus să tragem cu AG 7. Vorba vine, era o amărîtă de ţeavă de puşcă introdusă in interiorul unui AG 7. Trăgeai cu agheul, dar împuşcai cu un trasor. Am nimerit tancul! Apoi am mai făcut o aplicaţie în curtea fabricii. Comandantul de pluton, colegul meu, inginerul Mircea Movileanu, îmi dădu o mitralieră veche cu bandă şi banda cu gloanţe oarbe. Eram recompensat că îmi plăceau armele. Ne-am urcat sus pe acoperişul plat al Centrului de calcul. Îl apăram de un eventual desant inamic. După ce am epuizat muniţia şi am respins atacul (închipuiţi-vă!), cel mai periculos lucru în care am fost angajaţi a fost să ne dăm jos de pe acoperiş avînd în mîini armele a căror ţevi frigeau.

Cea mai bună distracţie era de 23 august sau mai bine zis ce se întîmpla în preajma zilei repective, cînd ne pregăteam de defilare. Defilările cu garda reprezentau un avantaj faţă de „oamnii muncii” obişnuiţi: eram primii care terminam, aruncam armele în camion şi valea! Dar o dată ne-au tras clapa. Imediat după defilare ne-au plasat în dreapta tribunei, astfel că am creat un cordon foarte substanţial. Ne-au minţit. Nu ne-au spus absolut nimic cu privire la asta. Eram toţi cu capsa pusă. În plus au mai băgat printre noi şi miliţieni. Eu tot clănţăneam închizătorul automatului. La acea defilare ne dăduseră pistoale mitralieră nemţeşti MP 40, denumite pe nedrept Schmeisser.

Zgomotul închizătorului l-a înebunit pe unul dintre miliţieni, cam în vîrstă, cu o faţă „inteligentă”. Se răsti la mine pe un ton ce nu putea fi contrazis. Ceva că dacă nu încetez el considera că este un atac împotriva sărbătorii, a celor care… Era o ameninţare deloc voalată că dacă nu încetez, va avea el grijă de mine! Am rămas ca la dentistul din copilărie. Nu mă aşteptam la un raţionament stalinist veritabil: eram prin 78-79! Am încetat instantaneu. Dar cel mai ciudat mi s-a părut că din toţi cei trei zeci de colegi, cei mai mulţi mai în vîrstă ca mine, nimeni nu a îndrăznit să zică ceva. De aici am înţeles că nimeni nu se va băga în foc pentru altcineva. Majoritatea erau comunişti. Eu, mai tînăr, eram doar utecist.

O altă dată am defilat cu o mitralieră cu crăcane pe umăr. Maşinăria cîntărea undeva pe la vreo cincisprezece, două zeci de kilograme. Ciudat, dar ce să facem, astea erau ordinele.

Dar cel mai ciudat eveniment a fost cînd am făcut parte ultima dată din Garda de onoare ce îl întîmpina pe Ceauşescu dîndu-i onorul. De cînd cu garda, eram mai tot timpul cu puşca în mînă la venirea sa în intreprindere. Dar ultima dată, cîndva prin ’80, a fost tare ciudat.

În primul rînd am făcut mult mai multă instrucţie. Apoi au fost echipele cu staţii ce s-au urcat pe acoperişurile secţiilor. Înainte de a sosi cuplul, comandantul gărzii de onoare, un coleg pe care îl cunoşteam de mulţi ani, un tip serios de felul său şi mult mai în vîrstă, îmi spuse:

vezi Faţă în faţă cu Ceauşescu şi băieţii lui (3)

Atac cu napalm la buruieni 1


Totul începu într-o joi după-masa.

–         Uite cum arată grădina noastră! Asta nu-i grădină, asta-i junglă!

Într-adevăr grădina noastră arăta ca o junglă. Vecinii se uitau chiorâş la speciile variate de buruieni întrebându-ne dacă îi lăsăm să îşi pască caprele în ,,ce-o fi aia” în loc să le ducă la deal. Ierbarul cel mai reuşit din clasa fiului meu mai mare a fost bineânţeles al său. Ce varietate de plante! Am fost contactaţi până şi de celebra grădină botanică de la Coloşvari-cluşnapoca ce voia să intre în posesia unor speciemene de buruieni ce depăşiseră parametri proiectaţi şi ajunseseră la stadiul mezozoicului timpuriu – arboricol deci. Prins între şcoală şi cei patru liliputani ce stăteau pe lângă casa omului, adică a mea şi a soţiei, buruienile crescuseră cu nesimţire adăpate de ploile îmbelşugate de vară. Paradăicile au fost invadate, ţelina nu se mai vedea, ardeii au fost înconjuraţi, până şi trifoiul nu mai era trifoi, ci buruienoi.

Morcovii decedaseră mortal undeva în direcţia nord-vest şi păstrănacul lansase ultimele mesaje S.O.S. dintr-o locaţie nedefinită. Nici măcar Mâţu,[1] şeful pazei nemilitarizate nu mai îndrăznea să intre în “junglă.” Gardul de sârmă ce ne delimita proprietatea abia se mai zărea din jungla cu iz amazonian. În schimb păsărele nemaivăzute prin alte grădini se adunau, cântau, se împerecheau şi se hrăneau pe proprietatea noastră vrednică de o adevărată ,,rezervaţie a biosferei.”

–         Las’ c-o aranjez io!

Zis şi făcut. Am pus mâna pe cosorul ce stătea prins de grinda magaziei de lemne şi am început să lovesc în dreapta şi în stânga mai dihai ca Mişiovitezd la Călugăreni. I-am zburat capu’ lu’ Mehmet-bei, am dat iama printre ieniceri, am şarjat până şi spahiii. Dar în încrîncenarea mea am fost înconjurat de inamic. Urzicile mă urzicau, pirul mă înţepa, sudoarea îmi curgea şi soarele, până şi soarele, mână-n-mână cu tagma buruienoasă mă fulgera cu ultraviolete. Greieri, cosaşi, carabi, muşte, ţânţari, viespi şi albine mă atacau personal în chemările vajnice ale muezinilor (orătăniile vecinilor scoase din parametri de războiul meu personal). În faţa mea o trâmbiţă gravă urmată de câteva cimpoaie străfulgerară văzduhul deja destul de încercat. Se chemau rezervele să facă faţă înaintării mele impetuoase. Ce rezerve să mai chem eu?

–         Tanti Milly! Tanti Mi…llyyyyy!!!

Zadarnic. Jungla părea animată de duhuri necurate. Ceva mare şi greu se îndrepta spre mine strivind tufişurile de soc cu flori deja la maturitate şi prevestind o întâlnire de gradul trei. Mai întâi un corn, apoi altul se iviră la nivelul masei verzi ce fremăta.

–         Ptiu, necurate!

Va urma


[1] Câinele nostru care scihaună cam cum miorlăie un motan, de unde şi numele său.