Poate vă înşelaţi mister Bronk!


Bronk afirmă că trupele ucrainene ar putea fi încercuite în Dombas dacă cade Mariupolul. El mai spune că şi trupele ucrainene pot face acelaşi lucru în zona Kyivului contra-atacând.

https://www.dailymail.co.uk/debate/article-10639385/Russia-Ukraine-tactics-Vladimir-Putin-pincer-cut-Volodymyr-Zelenskys-forces.html

Şi totuşi, ca să spargă apărarea, ruşilor le-ar trebui cam două divizii de blindate suplimentare în sud, poate şi cooperarea cu armata 14 din Transnistria. La două divizii de blindate e nevoie de multă infanterie, servicii, elicoptere.

Dar atunci este nevoie de combustibil, de masarea forţelor şi de o operaţiune de curăţire care ar ţine cel puţin încă două-trei săptămâni. Ce am văzut până acum este împrăştierea forţelor, nu concentrarea lor. O încercuire presupune o deplasare rapidă, o re-grupare şi acoperirea a circa 1000 de kilometri. Cam mult, cam ambiţios planul ca variantă B.

Acoperirea aeriană va fi dificilă şi deficientă pentru că aşa cum am văzut până acum trupele ucrainene poartă mai degrabă un război de guerilă decât unul strict convenţional. Ca urmare blindatele vor fi în continuare expuse. Într-o astfel de operaţiune pierderile se pot ridica la circa 30-50% din efectiv în ceea ce priveşte mijloacele motorizate. Înarmaţi cu rachete anti-tanc şi anti-aeriene ucrainenii în grupuri de 3-5 luptători vor fi greu de găsit şi distrus, dar foarte eficienţi în apărare.

Dacă se întreprinde o astfel de operaţiune de încercuire, bombardarea oraşelor s-ar dovedi inutilă şi după cum orice strateg ştie, oraşele chiar distruse sunt moartea blindatelor. În loc să ţină frontul spre vest trupele ucrainene ar putea face joncţiunea cu cele aflate deocamdată sub asediu, situaţia rezumându-se la cea iniţială. Un oraş încercuit de trupele de invazie, dar cu destule trupe autohtone capabile să manevreze şi să taie – din nou – aprovizionarea trupelor de încercuire.

E drept că s-ar putea ca ucrainenilor să le lipsească mijloacele de atac convenţional (tancuri şi transportoare, elicoptere de atac) şi de aceea este puţin probabil că se vor încumeta să atace pe un front larg tentativa de încercuire a capitalei lor. Să nu uităm de ameninţarea pe care o prezintă trupele din Belarus. Din această cauză Belarusul ar putea deveni cheia acestui război sau a căderii lui Lukaşenko cu o mare infecţie democratică.

La fel trebuie interogată cooperarea cu armata 14 din Transnistria a cărei plecare la război s-ar putea să ducă la eliberarea definitivă a Moldovei de ruşi. Evenimentele s-ar putea precipita la graniţa de est a ţării noastre.

Ca urmare aştept să văd ceva armament nou în Ucraina. Unde este tancul T 14/T 15 Armata? Unde sunt mijloacele moderne de bruiere a comunicaţiilor şi unde este vestita eficacitate a desantului ex-sovietic?

Posibil ca Ucraina să achiziţioneze arme din alte ţări decât NATO. Cum de s-a reaprovizionat cu drone turceşti? Şi Israelul are drone bune. Indonezia şi Chile s-ar putea să vândă tancuri Leopard unor cumpărători ce le-ar dona Ucrainei. Algeria ar putea face acelaşi lucru cu sistemele ei anti-aeriene de fabricaţie rusească. Dar mai mult mi-ar fi plăcut ca cele două submarine ex-sovietice aflate în dotarea marinei noastre să fi fost donate Ucrainei dacă erau în stare de funcţionare. Dar nu sunt.

În cele din urmă banii sau lipsa lor vor dicta continuarea sau încetarea războiului. Deocamdată nu sunt o problemă.

Dar situaţia ar putea escalada. În orice direcţie.

Atac cu napalm la buruieni 2


M-am oprit cu cosorul ridicat gata să îmi apăr, vorba poetului, ţara, nevoile şi neamul. Îmi trecură prin minte cele mai năstruşnice posibilităţi ieşite din mintea mea stresată conform ultimelor noutăţi ale literaturii de specialitate, de un sindrom post-traumatic şi eventualitatea, cel puţin teoretică, a relevării unei personalităţi de tip bordeline. Monstrul se apropia însoţit de alţi mostruleţi ce nu se zăreau încă, dar care se avântau în stânga şi-n dreapta fluierând şi ţopăind. Undeva se auzea un clopot trăgând de amiaz. Încurajat de dăngănitul oarecum cristalin al clopotului autohton îmi pun toată nădejdea într-o salvare miraculoasă din faţa junglei infestată de duhuri necurate ce tocmai se materializau în acest început de secol douăzecişiunu. Draci? De unde draci la amiază? Dar tot modernismu’ din tărtăcuţa mea înzestrată cu licenţă în iconomics se evaporă instantaneu în direcţia sigură a Evului Mediu târziu regretând abolirea inchiziţiei şi apariţia individualismului. Dacă picioarele-mi vor asculta mai mult de raţiune decât de instincte, se va duce pe râpă cariera mea de iconomist la sece rafila serele.

–         Mamă!!!

În aceiaşi fracţiune de secundă în care mi-am retrăit perioada intrauterină, naşterea, copilăria, prima dragoste neâmpărtăşită şi armata la Tecuci, ceva, nu ştiu ce, m-a făcut să mă răsucesc cu o sutăoptzeci de grade, mai ceva ca un sergent din garda preşedintelui, alegeţi dumneavoastră care. Am aruncat cosorul cât colo şi am luat startul a la Ben Gionson în celebra cursă de una sută metri plat. Întreaga mea fiinţă prefera să nu dea ochii cu monştrii din junglă, cu duhurile buruienilor din satul românesc, indiferent cât de tentantă ar fi fost întâlnirea cu una sau mai multe entităţi extraterestre dintr-un univers mai mult sau mai puţin paralel, dar în mod vizibil foarte real mie. 

Am întins pasul ca ă-urile prelugi ale prezentatorilor tv şi în viteza startului fulminant (unde sunt toate televiziunile astea să prindă acţiunea?) am făcut primele mişcări din celebrul, salt înapoi – incomplet. Incomplet pentru că în ciuda regulamentului de instrucţie de front şi a ameninţărilor din partea nevestei cu curtea marţială, nu mai voiam să ţin piept unui inamic care nu juca feă. Copleşit numeric, în dotare, tactic şi strategic şi fără pic de acoperire aeriană, fără sprijin din partea propriilor tovarăşi de arme şi suferinţă, am dat dosul în cel mai puţin elegant mod posibil. Dar, în fuga mea atât de sănătoasă mă împiedecai de furtunul cu care ne udam (ce vremuri!) ardeii şi care acum se confunda cu verdele junglei. Cu un ultim efort am reuşit să ochesc geamul deschis al portierei din faţă al daciei miletrecentodieci te-el-ics proprietate personală[1] şi am încercat imposibilul. Imposibilul devine posibil doar când, vorba poporului – nevoia te învaţă. Cine nu crede că se poate intra prin geamul deschis, să încerce cu el închis. Treaba lui de unde face rost de draci să-l pună pe fugă. Coatele mi s-au pliat ca aripile unui avion cu geometrie variabilă ajuns la viteză supersonică, urmate fiind de picioarele aferente. Cu toate acestea, urechea mea muzicală de acum zdrelită de marginile portierei percepu un susur de motor ce crescu până la apogeul unor decibeli invidiaţi chiar şi de eisi-trăznet-disi. Ura! – sosea acoperirea aeriană. Acope-ce? Acoperire? Ce acoperire? În secunda următoare am văzut cu coada ochiului stâng o pală de foc ce căzu asupra junglei. Aceasta se dezvoltă într-o sferă uriaşă de foc ce plezni câmpul de luptă precum trăznetul sfântului nostru Ilie. Parbrizul daciei se umplu de foc. Foc cât cuprindea raza mea vizuală. 

Visam! Nu, nu visam. Eram martor la începutu’ sfârşitului: “Apocalips nau!” Nevasta îmi zbură pe spate (ciudată poziţie!), Mâţu, şeful pazei se adăposti chelălăind ca Maichăl Gecsăn ţinându-se pardon, de vorba aia, în buncărul personal. În această secundă am retrăit ultima parte a vieţii cu statul la cozile interminabile pentru plata impozitelor, mutarea de la socrii, studiile prin corespondenţă şi picarea examenului la şcoala de şoferi. Căldura invadă atmosfera şi efectele atacului cu mijloace incendiare părea să prevestească conform regulamentelor militare un altul mai cumplit: cel cu mijloace de nimicire în masă.[2] Timpul şi spaţiul, lungimea, lăţimea şi înălţimea se dilatau văzând cu ochii. În timp ce îmi munceam puţina minte ce mi-a mai rămas pentru a constata dacă pârjolul era întru atacarea sau apărarea proprietăţii personale, dacă era o făcătură diavolească sau o minune cerească sau nici una nici alta, un glas de profet apocaliptic părea să anunţe ultima judecată:

–         Ebiii, pă ăstalalt, arză-l-ar focu’! Puşte-l dumnezo cu puşca cea dumniezăiască! 

Totuşi visam! Eram într-un univers paralel sau poate mă făcusem într-o viaţă anterioară frate de cruce cu Kafka şi văr de stars ănd straips cu Alan Edgar Poe. Eram dus, eram truli-luli, sufeream de şoc post-traumatic, de picior de tranşee şi de vărsat de vânt cu aromă de usturoi. În mijlocul grădinii, adică a junglei personale, dârele exploziei portocali-alb-roşiatice nu se stinseră definitiv, fumul nu se risipise când într-un alt urlet de fiară un punct negru de o formă nedefinită se apropia, vorba autorului, vertiginos, de spaţiul aerian atât de flagrant încălcat. Era o… era un… erau nişte… părea că vrea, părea că nu… şi trecu pe deasupra ceva ce dădea din aripi sau din coadă, din elice şi parcă din picioare, ba din mâini, Sebi. Sebi?! Cum să zboare Sebi? De ce să zboare Sebi? Cu ce să zboare Sebi? Să zboare? Da’ n-o fi înger? Cam negru să fie înger, da’ poate o fi o culoare la modă şi la ei săracii. Or fi şi ei ,,bad”, s-or fi dând ,,negrii.”

–         Amu ni!!!


[1] A încetat să mai fie accelerat după ce am făcut prima şi ultima mea depăşire la 101 km la oră.

[2] S.T.L., substanţe toxice de luptă.

Ăv cors va urma!

Atac cu napalm la buruieni 1


Totul începu într-o joi după-masa.

–         Uite cum arată grădina noastră! Asta nu-i grădină, asta-i junglă!

Într-adevăr grădina noastră arăta ca o junglă. Vecinii se uitau chiorâş la speciile variate de buruieni întrebându-ne dacă îi lăsăm să îşi pască caprele în ,,ce-o fi aia” în loc să le ducă la deal. Ierbarul cel mai reuşit din clasa fiului meu mai mare a fost bineânţeles al său. Ce varietate de plante! Am fost contactaţi până şi de celebra grădină botanică de la Coloşvari-cluşnapoca ce voia să intre în posesia unor speciemene de buruieni ce depăşiseră parametri proiectaţi şi ajunseseră la stadiul mezozoicului timpuriu – arboricol deci. Prins între şcoală şi cei patru liliputani ce stăteau pe lângă casa omului, adică a mea şi a soţiei, buruienile crescuseră cu nesimţire adăpate de ploile îmbelşugate de vară. Paradăicile au fost invadate, ţelina nu se mai vedea, ardeii au fost înconjuraţi, până şi trifoiul nu mai era trifoi, ci buruienoi.

Morcovii decedaseră mortal undeva în direcţia nord-vest şi păstrănacul lansase ultimele mesaje S.O.S. dintr-o locaţie nedefinită. Nici măcar Mâţu,[1] şeful pazei nemilitarizate nu mai îndrăznea să intre în “junglă.” Gardul de sârmă ce ne delimita proprietatea abia se mai zărea din jungla cu iz amazonian. În schimb păsărele nemaivăzute prin alte grădini se adunau, cântau, se împerecheau şi se hrăneau pe proprietatea noastră vrednică de o adevărată ,,rezervaţie a biosferei.”

–         Las’ c-o aranjez io!

Zis şi făcut. Am pus mâna pe cosorul ce stătea prins de grinda magaziei de lemne şi am început să lovesc în dreapta şi în stânga mai dihai ca Mişiovitezd la Călugăreni. I-am zburat capu’ lu’ Mehmet-bei, am dat iama printre ieniceri, am şarjat până şi spahiii. Dar în încrîncenarea mea am fost înconjurat de inamic. Urzicile mă urzicau, pirul mă înţepa, sudoarea îmi curgea şi soarele, până şi soarele, mână-n-mână cu tagma buruienoasă mă fulgera cu ultraviolete. Greieri, cosaşi, carabi, muşte, ţânţari, viespi şi albine mă atacau personal în chemările vajnice ale muezinilor (orătăniile vecinilor scoase din parametri de războiul meu personal). În faţa mea o trâmbiţă gravă urmată de câteva cimpoaie străfulgerară văzduhul deja destul de încercat. Se chemau rezervele să facă faţă înaintării mele impetuoase. Ce rezerve să mai chem eu?

–         Tanti Milly! Tanti Mi…llyyyyy!!!

Zadarnic. Jungla părea animată de duhuri necurate. Ceva mare şi greu se îndrepta spre mine strivind tufişurile de soc cu flori deja la maturitate şi prevestind o întâlnire de gradul trei. Mai întâi un corn, apoi altul se iviră la nivelul masei verzi ce fremăta.

–         Ptiu, necurate!

Va urma


[1] Câinele nostru care scihaună cam cum miorlăie un motan, de unde şi numele său.

Creştini copţi atacaţi


Confruntări violente au avut loc joi între 2.000 de manifestanţi de confesiune coptă şi poliţie, în oraşul egiptean Nagaa Hamadi (est), după un atac armat comis miercuri seară şi soldat cu moartea a şase creştini şi a unui poliţist.

 

Mediafax spune că aceasta are loc după ce şase egipteni creştini şi un poliţist au fost ucişi, miercuri seara, în oraşul egiptean Nagaa Hamadi (est), după ce trei necunoscuţi au deschis focul asupra mulţimii pe o stradă comercială a oraşului, în Ajunul Crăciunului copt.

Alţi nouă creştini de confesiune coptă au fost răniţi în acest atac, afirmă surse egiptene citate de agenţia oficială MENA.

Trei necunoscuţi, aflaţi la bordul unui autovehicul, au deschis focul asupra creştinilor într-un cartier comercial, în timp ce aceştia se aprovizionau pentru a sărbători Crăciunul, celebrat de copţi pe 7 ianuarie.

Potrivit unor martori, atacul a avut loc în faţa bisericii principale din Nagaa Hamadi, la ieşirea creştinilor copţi de la o sliujbă susţinută la miezul nopţii.

Potrivit versiunii oficiale a serviciilor de securitate, „primele elemente ale anchetei indică faptul că principalul atacator ar fi un locuitor al oraşului care se numeşte Mohamed Ahmed Hussein (musulman), cunoscut de poliţie”.