De(spre) Trinitate


M-am tot căznit să caut o lucrare literară haioasă ce ne-a fost citită în urmă cu mulți ani de un prof. Nu știu dacă eram la liceu, că aveam o profă și aia nu ne citea nimic. Încasam un 4 dacă noi nu citeam…

Deci faza era cam așa: pe la sfîrșitul secolului XIX, începutul celui următor, un ardelean de origine peizană luă drumul Vienei împreună cu cîinele său. Ajuns acolo în căutarea fiului său (parcă…) și obosit de atîta preumblare poposi într-o mîncătorie indigenă. Un domn local îl invită să stea la masă cu el și mai sporovăiră cîte ceva doar-doar o să vină mîncarea comandată. Domnul dispăru pentru cîteva momente, timp în care apăru chelnerul cu o porție de stridii. Cum vienezul întîrzia, ardeleanul nostru își luă inima-n dinți (nu ca s-o mănînce…) și puse mîna pe o stridie. Stridia, șmechera, alunecă dintre degetele călătorului nostru obosit și ateriză sub masă după o scurtă incursiune în propria-i gură. Acolo figura se repetă cu cîinele ce nu reuși să supună acea vietate nemaivăzută și nemaiîntîlnită. Ghinion.

Ca să nu pară nesimțit că risipește mîncarea omul nostru rupse o bucată din ziarul citit de vienez și convinse oarecum stridia să revină pe găoacea ei de scoică, aflată pe platoul original. Momentele de dispariție fiind terminate, cel ce comandase stridiile apăru în fine la masă. Ardeleanul nostru nu se mărturisi de păcatele sale și ale cîinelui, dar îl întrebă cu un iz de invidie în glas cum se mănîncă harabotnița aia de monstru. Co-meseanul său îi făcu o demonstrație practică:

-O iei așa… o dai prin sare, o dai prin piper și o arunci în fundul gurii, înghițind-o! Și gata. Un zîmbet de satisfacție și bunăstare i se putea citi pe fața de bonvivant a vienezului.

La care concetățeanul nostru se spovedi imediat:

-Măi, ce bine ți-a ieșit! Că și eu și cîinele meu am încercat de cîteva ori s-o înghițim și nu nio ieșit!

La așa spovedanie, fața vienezului se schimbă. Deveni galben-verde. Duhovnicul ocazional o luă la fugă ținîndu-se de gură și dispăru rapid după o ușă. Ardeleanul nostru nu mai așteptă canonul, ci se făcu nevăzut în tumultul străzilor vieneze. La urma-urmei nu voia să piardă vremea prin Viena. Venise cu o misiune.

Cam așa este tratată Trinitatea în bisericile evanghelice. Ce este ea? Un fel de stridie alunecoasă ce este stăpînită de cîțiva inițiați, după ce-i tăvălită prin sare și piper ca să fie înghițită rapid. Neofiții o privesc cum stă pe platou, dar nu îndrăznesc să se atingă de ea decît în absența celui ce a comandat-o. Alunecoasă cum pare, de cele mai multe ori ajunge sub masă, unde cîinele flămînd vrea să o hăpăie, dar nu reușește. Așa că este repusă pe platou cu multă grijă. Se găsește și un bonvivant plin de sine să făcă cîte o demonstrație. După care se face verde la față.

Dincolo de lapte și bucate tari, cred că în Biblie Trinitatea este un subiect absent, ez saci, și în absența altor fructe de mare cum ar fi homoousios, ousia și altele de acest gen, stridia pare o ipostază alunecoasă, greu de neînghițit.

Totuși, pe cînd un platou profi (nu marfă de la Profi) de(spre) Trinitate? Sau pentru așa ceva trebuie să mergem la Viena?

Și ne iartă nouă apocalipsele noastre, precum iertăm și noi apocalipticilor noștri!


Tu ai văzut noii bulgărași de savoare? Descoperă gustul adevărat de legume minunate!

Așa sună o reclamă a Delikatului promovată cu chipul Andrei, soția lui Măruță. Ei, care Andra, care Măruță? Știe toată lumea. Principiul reclamei, sufletul comerțului, este ca o persoană cunoscută, de încredere, să dea gir unui produs ca să fie vîndut bine. Să-l cumpere toată lumea!

Cam același principiu aplică unii în ceea ce-i privește. De exemplu își pun chipul, dau cu textul Apocalipsei și vor să-l vîndă bine pe Dumnezeu. Cred că e un pic cam pe dos. Dacă Dumnezeu ar fi vrut să-și facă reclamă…

Apocalipsa ne pîndește. Ne urmărește ziua și noaptea. De la amvoane. De prin rețele. De peste tot.

Cînd musulmană, cînd creștină, cînd cretină. Apocalipsa vinde bine. Vinde mesaje și popularitate. Dar apocalipsa dă și faliment. Nimeni nu mai dă doi bani pe ea. De atîta lupu-lupu, nu mai ține nici cu apocalipsa. N-a venit la alinierea planetelor. Nici în 1990. Nici la Mileniu. Nici mai încolo. Nici mai încoace.

Apocalipsa s-a dus pe apa ei încă de la-nceput. Augustin credea că vede sfîrșitul lumii cînd Hippo, cetatea sa a fost asediată de vandali. Curînd Roma este cucerită pentru prima dată. N-a venit totuși sfîrșitul lumii. Mai încolo Ierusalimul cade. Apoi este cucerit de cruciați. Ce-or fi crezut locuitorii săi ce au fost măcelăriți fără discernămînt? Creștini, evrei, arabi, turci, musulmani, druizi, toți au fost lichidați. Pentru ei atunci a fost sfîrșitul lumii. Apoi Ierusalimul este pierdut de cruciați.

Vine rîndul Constantinopolului. Ortodocșii încă mai povestesc de zidurile ce s-au deschis preoților cînd musulmanii au intrat călare în Hagia Sofia cu iataganele scoase. Cei ce se adăpostiseră acolo credeau că a venit sfîrșitul lumii. Turcii nu i-au crezut. Acum acolo e Istanbul.

Ceva mai încolo Luther îl desemnează pe papă ca fiind 666. Ciudat, dar Luther n-a declanșat apocalipsa, cu toate că mulți credeau că sfîrșitul era aproape. (Războiul de 30 de ani ne poate spune ceva…) El în schimb a cerut căsăpirea țăranilor ridicați la luptă, apocalipsă și comunism.

Roma mai este cucerită o dată. Și încă o dată…

Dar la Munster s-au găsit anabaptiștii să instaureze Noul Ierusalim. Cu cîtă bucurie l-ar instaura unii și la noi! Bucuria anabaptiștilor a fost de scurtă durată și de mare suferință. Asediați de lutherani și catolici, executați cu caznele de rigoare, după ce Jan Matthys moare în luptă. Proroc ratat, tocmai prorocise că era vremea judecății celor răi și întreprinse o ieșire contra armatei episcopului expulzat. Dar, surpriză! Căpățîna lui a fost înfiptă într-o suliță, bărbăția fiindu-i bătută în cuie de poarta orașului. Era duminica Paștelui și se crezuse noul Ghedeon. Se pare că fusese rău informat. De cine?

Urmașul său Johann de Leida decretă poligamia, orașul deveni noul Sion, declarîndu-se proprietatea comună asupra bunurilor existente. Și-a luat doar 16 soții. Avea de unde… În iunie 1535 orașul este cucerit. Johann și alți doi lideri sunt torturați și executați (iunie 1536). În final cele trei cadavre mutilate creștinește atîrnau în 3 cuști pe zidurile biserici Sf Lambert. Cuștile mai există și azi. (http://www.panoramio.com/photo/12217599) Probabil pentru proroci de acest gen.

Primesc și importuri?

ISIS, Rusia, China, SUA, Franța și Marea Britanie concurează să împlinească prorocii apocaliptice. Noroc că Sadam a murit. Să nu uităm prorociile despre el, despre avioanele companiei irakiene botezate cu nume ca Babilon și de mult uzitata expresie bătălia bătăliilor.

Cînd ești exaltat crezi orice. Nu înseamnă neapărat că ai credință mare. În plus cînd ești separatist tendința este să spui că numai tu ai dreptate, că numai tu cunoști adevărul, că numai tu ești adevărata biserică. Și că ai descoperiri divine. Serios? Caută un psihiatru prietene!

Recent un pastor din România a prezis că sfîrșitul va veni. În cîteva luni. Dacă nu va veni, Domnul ne-a dat har să ne pocăim. Mai ales lui. Dar vă dați seama? Unui pastor din România!!! Unul din afara sistemului. Ceea ce demonstrează că sistemul e păcătos. Și falit. Că buticul, sereleul lui nu se poate închide, este răpit. Mai ști? Asta doar Tatăl știe…

Mi se pare excepțională fraza „Lucruri care trebuiau să se întîmple-n 50 de ani s-au întîmplat într-o săptămînă”. Serios? Și alta: „Logic Rusia n-avea cum să facă război cu Israelul că-s prea departe unele de altele.” Io mă tot întreb cum a făcut război SUA cu Afganistanul, cu Irakul, cu Germania lui Hitler în 41 și cu cea a kaizerului acum 100 de ani. Că n-au graniță comună. Logic, nu?

Și „Toate evenimentele finale au de-a face cu Israel.”

Nu mă-ndoiesc. De exemplu extincția dinozaurilor. Eveniment final. Dacă nu dispăreau dinozaurii nu apărea civilizația în Egipt. Nu apărea Egiptul, mureau evreii de foame. Ce criză ar fi fost prin sferele celeste…

Alte evenimente finale: dispariția imperiului austro-ungar, a celui de-al doilea Reich, a imperiului țarist și a celui otoman. Mă tot întreb de ce n-au aruncat americanii primele două bombe atomice asupra Israelului. Ne scuteau de atîta timp pierdut, de încă 45 de ani de comunism, de colonialism, de crize economice și financiare, de 11 septembrie 2001, și de etc.

M-am mai întrebat de ce o fi spus Isus că numai Tatăl cunoaște ceasul acela. N-am găsit răspuns. Dar mi-a venit o idee. Oare cum va fi privit de ai lui cel care va veni cu ceasul corect? Ehehei!!! Ca un supersfînt. Un fel de Sandokan al sfinților, adică un sfîntocan. Va fi tratat preferențial în cer. Cel puțin de-ai săi. Va duce sus meritele lui și ale adepților lui. Mișto. Cool! Pînă la proba contrarie. Cea a vieții de pîn-atunci.

Eu aștept o dezmințire. Bineînțeles, dacă omul are bun simț ar trebui s-o dea. Dacă…

PS În rest mizez pe Delikat! Și pe Andra. De Măruță nu-mi place!

Note teologice de subsol (2)


sursa: http://scottpaeth.typepad.com/main/2014/05/the-barth-that-failed.html (merită citit articolul!)

Fără să reiau premisele primei mele note teologice de subsol aș mai adăuga ceva ce la noi în general nu se știe și ca atare se fac afirmații (puțin spus!) hazardate. Unul dintre foștii mei profesori, o somitate în materie și un geniu în gîndire, afirma într-un spațiu restrîns, dar avizat, următorul lucru:

Avusese ocazia să fie prezent la decizii importante (altele decît exmatricularea vreunui student rebel, alegerea culorii perdelelor de la ferestrele uniunii :-)). Erau prezente somități ale teologiei din întregul spectru evanghelic. A fost surprins să constate două lucruri.

Primul: atunci cînd deciziile implicau o deviație așa-zis liberală, spre surprinderea sa, unii teologi considerați liberali votau pentru o rezolvare evanghelică conservatoare.

Al doilea: între scrisul unui teolog catalogat ca liberal și predicarea sa exista o mare diferență, în sensul că predicarea nu devia de la conținutul evangheliei.

Aceste două enunțuri mi se par de bun augur, mai ales acum cînd Internetul este bîntuit de tot felul de demoni mai mult sau mai puțin personali, ce par să excludă (cine citește să-nțeleagă!) mai degrabă decît să îmbrățișeze frații.

Ca atare, melițele unor internauți de origine română marcați de liberalismul inexistent în teologia românească ar trebui să se oprească, cel puțin din considerente tactice: se fac de rîs. În România n-a existat și nu există pericolul teologiei liberale. Acest pericol a fost inventat (se știe de cine) pentru a plăti polițe.

Revenind la promisiunea din postul anterior, adică 1. teologia unui mare teolog evoluează; 2. cîteodată există e deosebire între ce crede un teolog și ce scrie același teolog, aș mai adăuga:

Dacă cineva (cu excepția ortodocșilor ce nu-l agrează deloc) îl citește cel puțin pe Augustin, va observa, dacă este dotat cu un minim de aparat critic, că acesta are, să zicem așa, o teologie de început, una de mijloc și alta, mai coaptă, de final. Nu degeaba a scris Retractări. Atenție, Augustin este cel mai prost citat, atît de către dușmanii săi, cît de către partizanii teologiei sale. Fie ei catolici, luterani, ortodocși sau ce or fi. Teologi de toate culorile, credințele și denominațiile îl citează pro și contra. Este Augustin atît de bun? sau atît de rău? Da. Și nu.

Trebuie menționat, și asta știe cam orice student la teologie dintr-o școală mai acătării, că gîndirea teologică a lui Augustin a evoluat. Eu cred că a fost ceva normal. Și că încă mai este. Cînd ști mai puține lucruri faci anumite afirmații. Cînd ești tînăr spui un lucru. Dar cînd ajungi să ai cunoștiințe mai largi, mai vaste, ți se pare că ce gîndeai în urmă cu ceva timp era limitat, îngust sau poate chiar derizoriu. Și ai curajul să afirmi altceva. Ai evoluat. Ești mai bun. Ești mai matur. Teologia ta este mai adîncă.

Dacă iau un exemplu din alt domeniu, se putea spune în secolul XVIII că fizica lui Newton este extraordinară. Dar în secolul XX s-a trecut la fizica cuantică. Nimeni nu o să moară de dragul lui Newton în secolul XXI, nu? Dar nici nu spunem că Newton n-a știut ce spune.

Cam tot așa în teologie. Origen a spus ceva. A fost contestat. I s-au ars oasele. Dar teologia a mers mai departe. Acum papa zice că vrea să dea voie preoților catolici să se căsătorească. Implică un adevăr văzut de toți, dar Biserica Catolică a staționat în gîndire în acest domeniu. Dar, ce bine că își schimbă canoanele. Eu mă întreb cum de unele culte moderne, cu manifestări biblice nu evoluează mai rapid dacă pînă și catolicii o fac… Dar nu despre asta vorbim.

Un alt exemplu ar fi Calvin. Nici nu s-a terminat Conciliul de la Trent că el l-a atacat. Hilar! Dar trebuie menționat că între prima și ultima ediție a Instituțiilor/Institutelor între 1536 și 1559există deosebiri. Asta și numai dacă luăm în considerare numărul de pagini.

În ceea ce privește teologia, teologul, ce crede și ce scrie el, și aici există o mare diferență între România și restul  lumii. Plecăm bineînțeles de la premisa autohtonă că mentalitatea românească pretinde că noi am pus coada la prună. Mi se pare însă straniu că aceiași români, vajnici apărători ai credinței strămoșești (de orice factură-o fi ea) fac abstracție de cinste și adevăr atunci cînd sunt în joc interesele materiale proprii, ale cultului sau cînd s-ar putea șifona fața vreunui fariseu renumit.

Deci același teolog poate gîndi una și scrie alta. Și eu am fost uimit de așa ceva, dar am suportat șocul și l-am acceptat. A fost și pentru mine o surpriză. Dar un teolog, la fel ca un polițist investigator sau un filosof pune întrebări imposibile la care tot el încearcă să răspundă sau le cere altora să răspundă. De aceea teologia este și o artă, un joc ce se joacă după anumite reguli la care cei neinițiați nu sunt invitați. Lumea doctorilor în ceva, sau mai bine spus comunitatea academică, are unele reguli stricte și nu poți să dai buzna, să spargi ușa sau să intri pe fereastră. Nu eu le-am inventat. Eu a trebuit să le respect. Și le voi respecta. Dar în același timp pot să scriu în așa fel încît să nu sughițe nimeni cînd mă citește și nici să nu împrumute de la profu de la patru dicționarul de termeni teologici.

Ca urmare, teologii scriu cărți ca să arate cum pot să gîndească, nu care este credința lor. Diferența se vede în ceea ce fac ei. Adică, pe limba tuturor, practica bate teoria. Sau viața bate teologia. De aia doctorul Sweitzer a deschis un spital în Congo. De aia Martin Luther King a luptat împotriva rasismului. Și a fost lichidat. Convingerile lor aplicate în practică le-au depășit teologia catalogată la colțul străzii drept liberală. De aia Karl Barth a militat împotriva regimului nazist.

Vorbind de Barth, îmi aduc aminte cu durere că la una dintre discuțiile accidentale de pe holurile LBC-ului anilor 90 doi din colegii mei români, unul cu înalte poziții în cult, au șters parchetul cu el, scoțîndu-l automat din lumea drepților morți întru Hristos pe motiv că-i liberal. Liberal-liberal, dar eu i-aș fi pupat mîna! Acum să vedeți că nu mă mai spală toată apa Iordanului că am făcut această afirmație… Îmi asum riscul.

Domnilor, teologia e ceva. Teolog nu-i oricine. Și gata.

sursa: Karl Barth 🙂