De ce n-a concurat Biserica luptele cu gladiatori?


În primele secole ale bisericii au existat distracții mai incitante decît adunările ponderate și de destule ori secrete ale creștinilor. Luptele cu gladiatori, cu animale exotice, banchetele religiilor păgîne, jaf, îmbogățire și liste cu proscriși. Distracția, politicul, îmbogățirea nu aveau limite inferioare decît cele dictate de molime, înfrîngeri ocazionale sau cataclisme. Cezarul avea grijă de plebe și nu degeaba grîul venea din Egipt, iar sărbătorile erau marcate de circ.

Și totuși biserica n-a împrumutat din cultura zilei. Lumea și cultura ei era a cezarului sau dacă vreți mai răspicat a balaurului care promitea doar persecuție și moarte. Nu te plictiseai atunci în biserică. Pentru că biserica nu era despre distracție. Nici despre ceva obligatoriu: frecvență, cod vestimentar, colportare sau alianțe. Era simplu: Biserica era împotriva tuturor pentru că toți erau împotriva Bisericii. Complicat pentru un creștin.

Doctrina era mai fluidă, scriptura mai rară și notorietatea predicatorilor cvasi-nulă. Dar Biserica n-a dat drumul circului în adunările ei. Nici nu și-a compromis statutul cu puterea. Sau nu cumva puterea nu s-a compromis cu eticheta creștină? Cine-ar fi vrut să fie catalogat ca retrograd, credul? Cine-s-ar fi compromis că mănîncă carne de om, bea sînge de om, că se închină unui măgar și că este ateu pe deasupra? Puțini.

Și totuși Biserica nu a făcut compromisul cu cultura. Nu a coborît barierele. Nici nu a diluat doctrina, atîta cît era. În ciuda numărului mic, Biserica nu și-a deschis larg porțile, cu toate că Isus a vindecat pe oricine. Poate reflexul apărării de romanii ce l-au răstignit pe Isus n-a fost atît de rău. Poate repulsia față de bani n-a fost atît de dezonorantă pe cît ar lăsa să se întrevadă sub-cultura creștină actuală. Chiar dacă Iuda a fost hoț, trădător și sinucigaș, păcatul său principal a rămas trădarea, nu hoția.

Și prin toate crizele de început prin care a trecut, prigoane, infiltrarea gnostică, trădarea marcionistă sau exagerarea montanistă Biserica nu numai ca a supraviețuit, ci s-a dezvoltat. Fără circ, fără subvenții, fără politică și intervenții politice. Doar cu cele divine. Să fi fost asta un handicap?

Cum altfel s-ar putea cataloga perioada pînă la Constantin? Cum s-ar putea cataloga minunea convertirii viitorului împărat. Și cum s-ar putea explica schimbarea sistemică ce a urmat și a cărei victimă suntem? Nu era oare de preferat totala separare a Biserici față de stat și de oficiile puterii și bogăției? În lipsa acestora istoria s-ar fi scris în mod diferit. Nici nu îndrăznesc să visez. Pentru că dincolo de acele momente marcante în cele douăzeci de secole de existență n-a existat o cotitură mai mare rezultată dintr-o ecuație politică previzibilă, dar deloc spirituală.

Puterea, luxul, ambițiile și mîndria au invadat locul preasfînt. Au apărut bisericoșii, sfinții, sfîntocanii și fariseii creștini. Și echilibrul s-a rupt. Biserica nu se situa la antipod de lume cu Isus ce ținea totul în echilibru, ci lumea a dat buzna în Biserică trimițîndu-l pe Isus la capătul extrem al balanței pentru a menține echilibrul.

Da, știu, este o imagine complet dezechilibrată și doar parțial adevărată, dar cît de real trebuie să fi fost șocul? Se schimbase ceva în cer? Cîștigase sau pierduse cumva arhanghelul Mihail vreun război cu balaurul? Adăugase cumva Isus Cristos o adenda la sfintele Scripturi? Exista cumva o învățătura secretă ce acum fusese revelată? Nimic din toate acestea.

Și poarta s-a deschis larg. Și calea îngustă s-a făcut largă. Pe considerente politice. Financiare. Culturale. Ecleziale. Sau personale. Imperiale. De curte. Ale împăratului. Ale patriarhiei. Și așa dispăru ecclesia apostolica. N-a fost nevoie de introducerea luptelor cu gladiatori în Biserică pentru că au apărut luptele cu clerici. Circul n-a mai fost atît de atractiv. Pentru că circul s-a mutat în Biserică.

Contribuim și noi la el.

Viitorul sună bine?


scris în 10 ianuarie

Ziceam că toată tevatura asta cu Norvegia, părinții, copiii și amestecul unora cu nasul, cu pasiuni, cu nervi, cu sudalme, cu scrieri și spuse, pă bloguri, pă știri, pă Cartea feței, se aseamănă cu mînia populară de culoare la arestarea lui O.J. Simpson, un fost jucător american de fotbal de culoare ce-și molestase soția, apoi după ce aceasta divorțase o lichidase atît pe ea, cît și pe tipul cu care avea o relație intimă. Afro-americanii cu susținătorii lor făcuseră atîtea presiuni încît el nu a fost condamnat pentru crimă. Dar părinții fostei sale soții obținuseră în tribunal daune de peste 33 milioane de dolari. Că de fapt OJ Simpson o omorîse.

Nu, nu e vorba de vechea reclamă de la Orange Viitorul sună bine… E vorba dacă cumva viitorul va suna bine. De ce?

Pentru că lumea asta se duce pe rîpă. Homosexualii și homosexualele ne atacă, musulmanii ne invadează, ne violează și ne omorează. Ați remarcat stilul ușor arhaic și homoristic. La risk. Serios e doar faptul că benevaretul ăla sau cum îi zice, ne ia copii. Și nu-i mai vedem decît cu pază. Eu sper să scap cu ai mei sau cine știe, ai mei scapă de mine… Mă prevalez de înțelepciunea poporului român creștin de mii de ani pentru a declara că i-am bătut, îi bat și îi voi mai bate. Ultima dată m-au bătut ei, dar nu contează. Nu-mi place Ligretto.

Și revenind la subiect. E trist ca cineva să-ți ia copiii. Mai ales să-i ia copiii mamei ce i-a purtat. În România nu se întîmplă decît rar astfel de lucruri pentru că legea noastră e absentă. Da absentă rău! Oare de ce nu se protestează împotriva legii ăsteia?

De pildă știu un caz, poate mai multe, în care părintele nu este decăzut din drepturi deși copilul este crescut de altcineva. Pe el nu-l interesează cîtuși de puțin soarta copilului, este plecat cu lunile în Occident. Pe care-l exploatează la colțul străzii și nu numai. El vrea să pună mîna pe copil cînd e gata crescut, învățat, și îl poate valorifica. Îl vinde, îl exportă sau îl exploatează. Dar asta nu ne interesează, că el e părinte. Conform legii românești, unul bun. Împotriva unei legi de-a noastre nu avem puterea, tăria, să protestăm.

Hei, bisericile, se aude? Mă tem că nu…

Viitorul sună bine?

Între 1700 și 1764 românii din Transilvania s-au războit între ei. Puțini știu asta. Unii dintre ei, cu cap, ce au întrezărit viitorul au vrut să devină cetățeni în propria lor țară. Să aibă drepturi egale cu maghiarii, sașii și secuii. Asta după eșuarea lamentabilă de Reformei printre români. Era o speranță.

Dar alții mai adînciți în conservatorism nu au putut aprecia eforturile străinilor, nemților, iezuiților, austriecilor, papei. Cel puțin teoretic am fi avut șansa să ne facem o națiune fără bizantinism, fără fanariotism, fără păcatele atît de înfierate ale Orientului.

Acum acuzăm Occidentul că e liberal, socialist, imoral, materialist și hapsîn, dar trăim fără probleme în orientala noastră Românie. Aceiași națiune ce avea șansa să se nască ca stat modern, occidental, în Transilvania, iar Principatele, dacă ar fi existat, să ceară să se unească la acea Românie.

Dar n-am vrut. Nu ne-am lăsat pînă nu am sabotat planul austriecilor.

Acum am uitat că numai din Occident ne-a venit progresul. De unde vine religia noastră în afară de cea ortodoxă? Din Occident. De unde vine setea de libertate și democrație? Din Occident. De unde avem ideea originii romane? Din Occident. Unde ne-am făcut un nume? În Occident. Cine a vrut ca România să existe? Occidentul.

Occidentul ăsta!

Unde sună bine viitorul?

La război ca la război sau la pensie ca la pensie


sursa:http://www.zazzle.com/funny+crimes+posters

Azi m-am dus la bancă. Mi-am luat trei foi (a se citi adeverințe) și apoi am plecat să le depun la Casa de Pensii Arad.

Am intrat, am ajuns în fața camerei 3, am întrebat cine e ultimul venit și am fost somat de o doamnă că peste ea n-o să trec. Nici nu aveam de gînd.

Apoi mi-am odihnit cadavrul încă în viață sprijinindu-mi posteriorul de masa din hol că nu mai erau scaune libere. Jumătate din coadă (nu a mea) aștepta tăcută în picioare de frica lui Spidi Golzales Tuciuriu ce putea croșeta orice apărare de pensionari în devenire pentru a se băga-n față. Brusc și deodată doamna amenințătoare își revizuiește dosarul și decide să facă un tur de orizont dincolo de orizontul meu vizual, olfactiv și de alte nații. Se eliberează un scaun, dar doamna amenințătoare putea reveni ca țunami de la Fukujima, așa că mă sprijin tot pe masă.

Aproape că mă simțeam singur cînd deodată, de la stînga la dreapta, apare un nene, domn, amploaiat fără ecuson, în cămașă cu mînecă scurtă, pantaloni de nici-un-fel, ca pe la 40+ și trecînd înspre camera 3 sau mai sus, uitîndu-se la mine mă interpelează intempestiv în limba locală, de parcă aveam 8 ani și patru luni neîmplinite:

– Luați loc pe scaun!

– Mulțumesc, nu.

– De ce stați pe masă?

Mă uit bănuitor la el. Ăsta o caută cu lumînarea. Păi atunci ce pot face? Încă un șăf. N-aveam chef de așa ceva…

– Așa vreau.

– Luați loc pe scaun!

– Nu vreau. (El contrariat și cu un aer tot mai dur.) Vă consolează cu ceva faptul că fac chimioterapie? (Nu mizam pe nimic, nici măcar pe fărîma de empatie a călăului față de victima condamnată la moarte. Și ăla-și ascute securea să nu taie capul din mai multe lovituri…)

– Stați pe scaun!!! Nu se stă pe masă!

– Mănîncă cineva? Nu mănîncă nimeni.

– La dumneavoastră acasă așa faceți?

– Da.

Și pleacă.

Intervine autoritar paznicul de la intrare ce chibițase de la distanță.

– Unde așteptați?

M-am făcut că nu știu despre ce e vorba. Mă uit speriat nevoie mare la el.

– Dumneavoastră.

– La 3.

– (Amenințător) Luați loc!

– Nu vreau.

Se uită și mai amenințător.

– Și dacă nu vreau, ce-o să-mi faci? O să mă dai afară? O să mă bați? O să chemi poliția?

– Se vede că n-ai habar de bunul simț!

– Precis. (M-am enervat!) Ești tu calificat să-mi faci morală?

– Dumneavoastră, nu tu!

– Serios? Hai las-o Ști ce? Cînd te vezi data viitoare cu șeful tău, să ceri fișa postului pe care ai semnat-o fără s-o citești: acolo nu scrie că ai îndatoriri pe linie de morală. Nu uita că ai postul ăsta că noi existăm.

Deci, fără  bună ziua, ce mi se cere mie cînd intru într-un birou, fără vă rog, fără nu vă supărați, doar cu bîta autorității statului în fața milogilor ce stau la rînd fără să existe un sistem de ordine, cînd dosare intră și ies cu pile și intervenții telefonice, slujbașii statului s-au luat de mine că nu le place unde stau eu. Ba mai împart și morala cu autoritatea statului.

Mă tem că nu le-a mers cu mine. Nu de alta, dar nu mai fumez așa ceva!

„De ce să n-avem şi noi faliţii noştri?” (2)


Un alt personaj care a marcat epoca comunistă prin ceea ce reprezenta şi prin cum arăta era „Moşul parcului”. Contrar aşteptării dvs nu era vorba de vre-un duh necurat ce apărea prin parcurile arădene, ci de un individ cu o ocupaţie cît se poate de prozaică. „Moşul parcului” era spaima copiilor răi din „Parcul copiiilor” asupra căruia avea autoritate absolută. Cu o înălţime de pînă la 1.80 (poate în realitate era mai mic, dar noi îl vedeam foarte înalt), uscăţiv, totdeauna cu o bască neagră în cap ce îi acoperea părul cărunt, cu o haină maro închis şi cu o bîtă cam de un metru şi ceva în mînă, acesta îşi manifesta autoritatea printr-o voce sonoră şi piţigăiată. Avea totdeauna o mină cuprinsă de însemnătatea serviciului pe care îl făcea societăţii: era o „autoritate”. Însemnele rangului său erau nelipsita banderolă roşie şi semnalele unui fluier, de alt tip decît cel al miliţienilor. El veghea ca nimeni să nu se dea în picioare pe hinte, să nu calce pe iarbă şi să nu facă murdărie. Dar cine îl băga în seamă? Ne jucam cu mare tărăboi, apoi cînd îşi făcea apariţia şi se îndrepta spre noi fluierînd infractorii. Aşa că o zbugheam ca din puşcă în direcţia opusă.

Clădirea în care locuiam era „fortăreaţa” noastră, avînd în vedere că îi cunoşteam cele mai ascunse unghere  de prin pivniţele întortocheate în care ne descurcam chiar şi fără lumină, dar şi datorită faptului că avea două porţi gigantice ce dădeau spre două bulevarde paralele. Odată intrat pe una dintre porţi „Moşul” nu avea nici o şansă să ne prindă. De fapt nu ne-a prins niciodată, dar cum nici noi, nici el nu puteam ceda, ne fugărea dintr-un parc în altul, noi răspîndindu-ne ca potîrnichile prin cele mai variate locuri: printre jucătorii de şah şi table, printre rondouri, ba chiar treceam drumul şi spre nemulţumirea sa, îl surprindeam apărînd în spatele său. Era cel mai veritabil şi periculos joc de v-aţi ascunselea. Cea mai mare sperietură am tras-o după ce am tunat cîteva capse şi ne-a luat urma, dar ne-a abandonat îndreptîndu-se spre clădirea Sfatului Popular. Credeam că am încurcat-o, mai ales că am dat nas în nas cu una dintre vecinele mai în vîrstă ce nu ne putea suferi anunţîndu-ne sentinţa: „Şcoala de corecţie vă mănîncă, bandiţilor!” O fi fost ea mai comunistă, noi mai pui de burjui sau alţi duşmani de clasă, cine ştie? După ce am tremurat vreo oră-două, am ieşit din ascunzători prăfuiţi, plini de pînză de păianjeni şi morţi de foame şi sete. Ne-am despărţit încă cu teama în suflet, jurînd răzbunare „în  caz că se întîmplă ceva”. A doua zi eram prezenţi la jocul de-a şoarecele şi pisica, fiind întrerupţi doar de ploile de vară ce cădeau neanunţate sau de chemările părinţilor îngrijoraţi de dispariţia noastră.

În cele din urmă, am depăşit vîrsta acestui tip de distracţie şi nu mai băgam în seamă personajul sinistru al copilăriei. Totuşi după ce am terminat armata am mai avut de-a face cu o arătare de acest gen într-un alt parc, în Pasaj.  Traversam parcul cu semicursiera cînd fluierături ascuţite, repetate, strigăte şi apariţia unui individ ce părea să aibă cam aceiaşi autoritate ca „Moşul”, mă trezi din gîndurile mele aflate undeva pe alte meleaguri. De data asta mic, ţigan get-beget, cu fluier de arbitru de fotbal, în cămaşă albă şi pantaloni kaki, venea direct spre mine cu ochii larg căscaţi de parcă se afla în proximitatea unei crize de epilepsie. Părea că ştie doar cîteva cuvinte în limba română, pe care le repeta în rafale scurte: „Jos de pe bicicletă! Te amendez! Jos de pe bicicletă!”

Părea că are intenţii kamicaze ce vădeau tendinţa unei coliziuni iminente. L-am ocolit elegant şi am urcat în viteză digul către stradă cu intenţia de a coborî pe cealaltă parte. Culmea, a început să alerge după mine cu acelaşi repertoriu de lozinci împotriva elementelor antisociale ce ar fi putut ştirbi din prestigiul parcului cu pricina. Nu mă gîndeam că situaţia s-ar fi putut complica, că doar n-avea cum să mă ajungă din urmă şi nici nu ar fi avut rezistenţa necesară să se ţină după mine prin tot oraşul repetîndu-şi repertoriul. Ajuns în porţiunea dreaptă dintre cele două planuri înclinate, cu intenţia de a coborî digul pe partea opusă, am aruncat o privire spre stînga, de unde curgea traficul. Tocmai urcau doi miliţieni. Era o cursă! Am apăsat pe pedale şi ajutat de planul înclinat ce cobora, faţă de cei doi „curcani” ce urcau, dus am fost, cu toate maşinile ce mă claxonau. Evadarea a reuşit.

Acum nu mai avem „moşi” ai parcurilor, doar agenţi ai poliţiei comunitare.