Risipitori, risipitoare, samariteni și samaritence…


În ultimul timp m-am confruntat cu un fenomen oarecum sinistru. Politrucii. Nu este vorba de politrucul sovietic, ci acel personaj angajat orbește, cel ce susține un partid sau un partizan (din nou, nu mă refer la înțelesul încetățenit a.k. luptători de guerilă, ci la un lider/membru al unui partid ce se identifică uan handrid părsent cu partidul său). Oameni pînă mai ieri cu scaun la cap susțin un partid sau un lider ce mimează idealuri creștine, dar taie și spînzură după bunul lor plac. Politrucii creștini îi susțin indiferent de obstacolele ideologice, spirituale sau morale, dezgropîndu-le, inventîndu-le și susținîndu-le ideile și acțiunile pentru că scopul lor ar fi creștin sau mai… creștin.

Mi se pare ciudată această atitudine dezechilibrată. Dacă aș face o comparație l-aș asemui pe acest tip de politruc cu un Isus ce l-ar fi lăudat pe Irod că a terminat construcția celui de-al doilea templul de la Ierusalim, ba mai mult, ar fi făcut din Irod un exponent al adevăratei credințe, un al doilea Solomon, Neemia, Ezra sau cine știe cine… Desigur toate astea pot fi susținute cu texte, mai mult sau mai puțin testamentare, cu logică, bunul simț personal sau… marmeladă pe pîine.

Politrucii ăștia…

Evident subiectele pe care ne batem azi cu politrucii sunt cele mai arzătoare la ordinea zilei: familia, sexul, poluarea, armele, democrația, alegerile, banii, extratereștrii și extraterestrele. Politrucii sunt neclintiți, chipurile de la linia biblică, convinși de marele adevăr pe care evident, orbii (adică toți ceilalți) nu-l văd.

În acest context super-politizat m-am întrebat cum ar fi citite două dintre pildele lui Isus. Cea a fiului risipitor și cea a samariteanului milostiv. De ce m-am oprit la acestea două? Pentru că mi se pare că ele descoperă cine este și cum este Dumnezeu și ne dau, fără să facă lege din aceasta, direcția în ceea ce privește reacția noastră vis-a-vis de omul de lîngă noi, indiferent cine ar fi acesta.

Dincolo de ideile susținute sau combătute, mi se pare că de cele mai multe ori politrucii, la fel ca și partizanii, nu țin cont de fiii risipitori și fiicelor neîntoarse încă acasă. Oare am putea ghici care este rolul lor în pilda fiului risipitor? Nu este cel al bunicului, pentru că bunicul ar fi mai îngăduitor. Evident nu este cel al tatălui. Deduceți dumneavoastră de ce… Un unchi? Posibil. Sau mai degrabă cineva aflat deasupra tuturor. Un fel de regizor? Hmmm… Poate un scenarist. Unul încăpățînat. Unul care nu vede dincolo de text. De textul propriu, personal, unic. Unul care bate totul în cuie. Sau unul care se pune în locul celui bătut în cuie pe lemn și anulează această pildă.

De fapt, politrucii joacă destul de bine rolul încăpățînatului fiu rămas la vatră. După cum interpretează el situația, risipitorii și risipitoarele nu au nici o șansă să fie acceptați nici măcar ca ajutor de gunoier pe moșia neîntinată a tatălui. Ce ți-e domle cu dreptul primului născut! Și așa se duce pe rîpă pilda. Evident, după 2000 de ani și-a trăit traiul și și-a mîncat interpretarea. Cel/cea cu convingeri politice puternice n-are cum să se-mpiedice de o pildă.

Totuși angajarea politrucilor nu seamănă cu una bucătoacă/bucățică de lemn situată într-un ochi partizan? Probabil că da. Și ca să nu fiu criticat că umblu cu bîrna în ochiul personal, hai să abordăm cea de-a doua pildă. Ne place să ne regăsim și visăm uneori cu ochii deschiși identificîndu-ne cu personajul pozitiv. În ciuda faptului că ne susținem neprihănirea israelită… Deci, pilda samariteanului milostiv. Și de n-o fi cu bănat aș vrea să pun o întrebare primitivă, naivă și obsesivă: cum de ne identificăm cu samariteanul, dar nu facem nimic să trecem dincolo de condiția preotului și a levitului?

Pentru că în contextul actual, atît în România, cît și aiurea, trumpizarea, încriminarea unora și altora îl proiectează pe samaritean peste niște granițe deloc de neglijat. Dacă acum 2000 de ani samariteanul n-o fi fost dus la templu, îmbăiat ritualic, îmbrăcat șic și dedicat ful taim creatorului universului, azi eu mă gîndesc la un samaritean cel puțin la fel de atipic.

Isus nu voia să negocieze statutul celui care a arătat milă față de universul respingerii totale. Cine ar fi azi ipoteticul samaritean propus de Isus? Mai mult ca sigur ar fi unul/una ce n-are cetățenie iues și ia jioburile americanilor, sau cine știe, aparține comunității lgbt, un musulman/o musulmană, un extraterestru sau o extraterestră. Atunci să vezi reacția auditoriului! Cui nu i s-ar strepezi dinții, nu i s-ar întoarce stomacul pe dos și nu ar dori să se facă că plouă? Reacția firească față de noul samaritean/noua samariteană. Isus e același, preoții, la fel, leviții nu s-au schimbat.

Mi se pare ciudat că pe de o parte politrucul se identifică cu samariteanul (oare vrea să devină și el un paria?). Dar pe de altă parte continuă să-i lichideze pe samariteni. Ciudat, nu? Evident, indiferent de ce cred și fac politrucii, agresivitatea la adresa celor percepuți ca fiind scursurile societății nu o să ducă la eliminarea (a se citi convertirea) sau transformarea acestora după chipul și asemănarea politrucilor. Simptomatică este abordarea lui Isus. El nu se angajează în recuperarea samariteanului, ci în recuperarea co-religionarilor aflați în zona sa imediată de influență. Recuperarea lor va aduce transformarea societății.

Recuperarea fiului rămas acasă, după întoarcerea fiului risipitor închide cercul. Părerea de rău a preotului și levitului (și efectele sale asupra celor cu care intră în contact de acum încolo) ar duce la efectul scontat. Nu de la samariteni se va aștepta fondarea Ordinului ospitalierilor…

Care ar fi totuși soluția? Ce se poate face? Sec pe doi? Soluția ar fi să deșurubăm politrucul, să dăm liber la partid, politrucii să-și pună pe umăr bocceluța risipitorului/samariteanului (risipitoarei/samaritencei). Atenție: în nici un caz nu trebuie lichidați risipitorii/risipitoarele, samaritenii/samaritencele.

Binecuvîntarea și blestemul exodului


Exodul a fost un event traumatizant. Pentru egipteni, cît și pentru evrei. Pentru toată lumea de fapt. Nici Dumnezeu nu s-o fi simțit prea bine omorînd atîția oameni. Dar se poate spune că pentru unii a fost un blestem și pentru alții o binecuvîntare. Ba chiar și pentru evrei a fost și blestem și binecuvîntare.

După atîtea nenorociri cărora le-a pus capac moartea întîiului născut, probabil că egiptenii se gîndeau că venise sfîrșitul lumii. A fost într-un sens sfîrșitul lumii așa cum o știau. Mă întreb dacă s-au refăcut într-o generație după șocul exodului. Fără apă potabilă, plini de boli, de paraziți, cu pămîntul pustiit, fără armată, fără faraon, cu idolii neputincioși. Ce le-a mai rămas? Nici măcar mult aur și argint. Plus îngerul morții ce a treierat cu sîrg. Fără privilegii. Fără discriminări. Abominabil.

De partea cealaltă a baricadei evreii. Binecuvîntarea exodului începe cu dubii. Cu eventuale blesteme. Cu reproșuri. Dar este o eliberare. sau mai bine spus, eliberarea. Socială, economică, culturală, etnică, militară. E ceva de învățat de aici. De fapt mai multe. Îți trebuie imaginație. Continuă lectura

Scandal. Secret. Erezie. Excludere.


sursa: http://eofdreams.com/spy.html

Dac-ar fi să enumăr cele mai bine vîndute știri, articole și posturi ar trebui să aleg dintre cele cu tagurile scandal/ secret/ erezie/excludere. Nu este ceva propriu numai lumii, ci și bisericii. Postezi un subiect teologic serios (altul decît baticul, lungimea fustei, femeia n-are voie să deschidă gura-n biserică, botezul cu Duhul Sfînt, apă, etc, cina cu must, vin, suc și sînge de focă) și nu te citește nici…

Dar ia să vezi dacă începi cu fratele cutare rupe tăcerea. Sau scandalul de la biserica din… Sau erezia nimicitoare predicată de cutărescu… Și de ce nu excluderea clanului X sau Y? Sare Internetu-n aer! Natura păcătoasă bat-o vina! Zăgazul bîrfei internaute se dezlănțuie. Curiozitatea milenară a lui Adam și Eva se reaprinde.

Zicea un frate mai mucalit că în anumite biserici e o zumzăială, o forfoteală aproape continuă. Bilețele, șușotele, copiluți și copiluțe, bombonele și plimbărele. Asta pînă-n momentu-n care fratele de la amvon decide la un punct banal al predicii să spună: „Am auzit că o soră de la noi din biserică…”

Aici se face liniște-nmormîntală. Toată biserica-și ține respirația. Noroc că suspansul nu ține prea mult că jumătate din auditoriu ar muri din lipsa oxigenului la creier și jumătate din cauza atacului acut de panică.

După aia să vezi! Chiar și indivizii cu capacitate cilindrică redusă, la circa 1 pînă la 1,5 neuroni, își dau cu părerea, mai ceva ca rușii cu katiușa. Zbang în dreapta. Zbang în stînga. Zbang în sus și-n jos. Unii așa se zbenguie… Ferice de cei săraci cu zbenguiala? Cine știe?

Dar, dincolo de subiectele incendiare sau cataclismice, de trăsnete din cer și alungări în iad, purgatoriu și alte chestii mai anatomice, articolele  pălesc pe lîngă contribuțiile comentatorilor și comentatoarelor. Aici se rupe pisica. Acum se aruncă animalul-n curtea cuiva. Ba chiar și peștele începe să miroase suspect.

De n-ar fi scurtat încă din proiect Domnul timpul cît stăm treji și dacă am rezista la mai mult de 5 litri de cola și 2 de cafea de plutește lingurița, nu știu cum am fi scăpat!

Și vezi cum o ia cîte unul pe arătură… De toamnă, nu alta. Sau de Răscoala: brazd-adîncă și-ngustă! Da’ nu se mai oprește…

Io-i deplîng pe cei ce au abonați din ăștia ce-i tot pisează.

Că ascultă, nu te-ai gîndit că chestia aia e de fapt pe dos? Dar că pe vremea aia tu umblai în pantaloni scurți pe cînd eu terminasem de trei ani armată, mă căsătorisem, aveam trei copii, 100 de kile și rupeam suta-n 10.1? Da tu nu te-auzi ce vorbești? Retoric? Da uită-te ce avatar ai, mai taci din gură! Frustratule! Iar te-ai găsit tu să dai cu melița. Și ce dacă ai studii? Io am școala vieții! Și uite că așa scrie aici, ce tu ai altă Biblie?

Care ar fi inversul de la Scandal. Secret. Erezie. Excludere? Dar cine citește așa ceva?

Pe dos, nu?

Atac cu napalm la buruieni


sursa:http://onomeister.wordpress.com/category/movies/

Totul începu într-o joi după-masa.

          Uite cum arată grădina noastră! Asta nu-i grădină, asta-i junglă!

 Într-adevăr grădina noastră arăta ca o junglă. Vecinii se uitau chiorâş la speciile variate de buruieni întrebându-ne dacă-i lăsăm să-şi pască caprele în ,,ce-o fi aia” în loc să le ducă la deal. Ierbarul cel mai reuşit din clasa fiului meu mai mare a fost bineânţeles al său. Ce varietate de plante! Am fost contactaţi până şi de celebra grădină botanică de la Coloşvari-cluşnapoca ce voia să intre în posesia unor speciemene de buruieni ce depăşiseră parametri proiectaţi şi ajunseseră la stadiul mezozoicului timpuriu – arboricol deci.

Prins între şcoală şi cei patru liliputani ce stăteau pe lângă casa omului, adică a mea şi a soţiei, buruienile crescuseră cu nesimţire adăpate de ploile îmbelşugate de vară. Paradăicile au fost invadate, ţelina nu se mai vedea, ardeii au fost înconjuraţi, până şi trifoiul nu mai era trifoi, ci buruienoi. Morcovii decedaseră mortal undeva în direcţia nord-vest şi păstrănacul lansase ultimele mesaje S.O.S. dintr-o locaţie nedefinită. Nici măcar Mâţu,[1] şeful pazei nemilitarizate nu mai îndrăznea să intre în “junglă.” Gardul de sârmă ce ne delimita proprietatea abia se mai zărea din jungla cu iz amazonian. În schimb păsărele nemaivăzute prin alte grădini se adunau, cântau, se împerecheau şi se hrăneau pe proprietatea noastră vrednică de o adevărată ,,rezervaţie a biosferei.”

           Las c-o aranjez io!

Zis şi făcut. Am pus mâna pe cosorul ce stătea prins de grinda magaziei de lemne şi am început să lovesc în dreapta şi în stânga mai dihai ca Mişiovitezd la Călugăreni. I-am zburat capu’ lu’ Mehmet-bei, am dat iama printre ieniceri, am şarjat până şi spahiii. Dar în încrîncenarea mea am fost înconjurat de inamic. Urzicile mă urzicau, pirul mă înţepa, sudoarea îmi curgea şi soarele, până şi soarele, mână-n-mână cu tagma buruienoasă, mă fulgera cu ultraviolete. Greieri, cosaşi, carabi, muşte, ţânţari, viespi şi albine mă atacau personal în chemările vajnice ale muezinilor (orătăniile vecinilor alertate de războiul meu personal).

În faţa mea o trâmbiţă gravă urmată de câteva cimpoaie străfulgeră văzduhul deja destul de încercat. Se chemau rezervele să facă faţă înaintării mele impetuoase. Ce rezerve să mai chem eu?

          Tanti Milly! Tanti Mi…llyyyyy!!!

Zadarnic. Jungla părea animată de duhuri necurate. Ceva mare şi greu se îndrepta spre mine strivind tufişurile de soc cu flori ajunse deja la maturitate, prevestind o întâlnire de gradul trei. Mai întâi un corn, apoi altul se iviră la nivelul masei verzi ce fremăta.

          Ptiu, necurate!

M-am oprit cu cosorul ridicat gata să-mi apăr, vorba poetului, ţara, nevoile şi neamul. Îmi trecură prin minte cele mai năstruşnice posibilităţi ieşite din mintea mea stresată conform ultimelor noutăţi ale literaturii de specialitate, de un sindrom post-traumatic şi eventualitatea, cel puţin teoretică, a relevării unei personalităţi tip bordeline. Monstrul se apropia însoţit de alţi mostruleţi ce nu se zăreau încă, dar care se avântau în stânga şi-n dreapta fluierând şi ţopăind. Undeva se auzea un clopot trăgând de amiaz.

Încurajat de dăngănitul oarecum cristalin al clopotului autohton, îmi pun toată nădejdea într-o salvare miraculoasă din faţa junglei infestată de duhuri necurate ce tocmai se materializau în acest început de secol douăzecişiunu. Draci? De unde draci la amiază? Dar tot modernismu’ din tărtăcuţa mea înzestrată cu licenţă în iconomics se evaporă instantaneu în direcţia sigură a Evului Mediu târziu regretând abolirea inchiziţiei şi apariţia individualismului. Dacă picioarele-mi vor asculta mai mult de raţiune decât de instincte se va duce pe râpă cariera mea de iconomist la sece rafila serele.

          Mamă!!!

În aceiaşi fracţiune de secundă în care mi-am retrăit perioada intrauterină, naşterea, copilăria, prima dragoste neâmpărtăşită şi armata la Tecuci, ceva, nu ştiu ce, m-a făcut să mă răsucesc cu o sută optzeci şi două de grade (ca să nu deviez de la subiect, ţineam cont de bătaia vîntului) mai ceva ca un sergent din garda preşedintelui, alegeţi dumneavoastră care. Am aruncat cosorul cât colo şi am luat startul a la Ben Gionson în celebra cursă de una sută metri plat. Întreaga mea fiinţă prefera să nu dea ochii cu monştrii din junglă, cu duhurile buruienilor din satul românesc, indiferent cât de tentantă ar fi fost reîntîlnirea cu una sau mai multe entităţi extraterestre dintr-un univers mai mult sau mai puţin paralel, dar în mod vizibil foarte real mie.

Am întins pasul ca ă-urile prelugi ale prezentatorilor tv şi în viteza startului fulminant (unde sunt toate televiziunile astea să prindă acţiunea?) am făcut primele mişcări din celebrul, salt înapoi – incomplet. Incomplet pentru că în ciuda regulamentului de instrucţie de front şi a ameninţărilor din partea nevestei cu curtea marţială, nu mai voiam să ţin piept unui inamic care nu juca feă. Copleşit numeric, în dotare, tactic şi strategic şi fără pic de acoperire aeriană, fără sprijin din partea propriilor tovarăşi de arme şi suferinţă, am dat dosul în cel mai puţin elegant mod posibil. Dar, în fuga mea atât de sănătoasă mă împiedecai de furtunul cu care ne udam (ce vremuri!) ardeii şi care acum se confunda cu verdele junglei. Cu un ultim efort am reuşit să ochesc geamul deschis al portierei din faţă al daciei miletrecentodieci te-el-ics proprietate personală[2] şi am încercat imposibilul.

Imposibilul devine posibil doar când, vorba poporului – nevoia te învaţă. Cine nu crede că se poate intra prin geamul deschis, să încerce cu el închis. Treaba lui de unde face rost de draci să-l pună pe fugă. Coatele mi s-au pliat ca aripile unui avion cu geometrie variabilă ajuns la viteză supersonică, urmate fiind de picioarele aferente. Cu toate acestea, urechea mea muzicală de acum zdrelită de marginile portierei percepu un susur de motor ce crescu până la apogeul unor decibeli invidiaţi chiar şi de eisi-trăznet-disi.

          Ura! – sosea acoperirea aeriană.

          Acope-ce? Acoperire? Ce acoperire? În secunda următoare am văzut cu coada ochiului stâng o pală de foc ce căzu asupra junglei. Aceasta se dezvoltă într-o sferă uriaşă de foc ce plezni câmpul de luptă precum trăznetul sfântului nostru Ilie. Parbrizul daciei se umplu de foc. Foc cât cuprindea raza mea vizuală.

Visam! Nu, nu visam. Eram martor la începutu sfârşitului: ,,Apocalips nau!” Nevasta-mi zbură pe spate (ciudată poziţie!), Mâţu, şeful pazei se adăposti chelălăind ca Maichăl Gecsăn ţinându-se pardon, de vorba aia, în buncărul personal. În această secundă am retrăit ultima parte a vieţii cu statul la cozile interminabile pentru plata impozitelor, mutarea de la socrii, studiile prin corespondenţă şi picarea examenului la şcoala de şoferi. Căldura invadă atmosfera şi efectele atacului cu mijloace incendiare părea să prevestească, conform regulamentelor militare, un altul mai cumplit: cel cu mijloace de nimicire în masă.[3]

Timpul şi spaţiul, lungimea, lăţimea şi înălţimea se dilatau văzând cu ochii. În timp ce-mi munceam puţina minte ce mi-a mai rămas pentru a constata dacă pârjolul era întru atacarea sau întru apărarea proprietăţii mele personale, dacă era o făcătură diavolească sau o minune cerească sau nici una nici alta, un glas de profet apocaliptic părea să anunţe ultima judecată:

          Ebiii, pă ăstalalt, arză-l-ar focu’! Puşte-l dumnezo cu puşca cea dumniezăiască!

 Totuşi visam! Eram într-un univers paralel sau poate mă făcusem într-o viaţă anterioară frate de cruce cu Kafka şi văr de stars ănd straips cu Alan Edgar Poe. Eram dus, eram truli-luli, sufeream de şoc post-traumatic, de picior de tranşee şi de vărsat de vânt cu aromă de usturoi. În mijlocul grădinii, adică a junglei personale, dârele exploziei portocali-alb-roşiatice nu se stinseră definitiv, fumul nu se risipise când într-un alt urlet de fiară un punct negru de o formă nedefinită se apropia, vorba autorului, vertiginos, de spaţiul aerian atât de flagrant încălcat.

 Era o… era un… erau nişte… părea că vrea, părea că nu… şi trecu pe deasupra ceva ce dădea din aripi sau din coadă, din elice şi parcă din picioare, ba din mâini, Sebi. Sebi?! Cum să zboare Sebi? De ce să zboare Sebi? Cu ce să zboare Sebi? Să zboare? Da’ n-o fi înger? Cam negru să fie înger, da’ poate o fi o culoare la modă şi la ei săracii. Or fi şi ei ,,bad”, s-or fi dând ,,negrii.”

          Amu ni!!!

Acelaşi glas cu iz de profet apocaliptic părea să traseze directivele mai sus-amintitei judecăţi unde Biblia era deja depăşită la ultimul ei capitol, dacă nu în grozăvie, cel puţin în terminologie. Ceva se desprinse din ciudatul ,,cum-io-fi-zicând,”o luă în jos şi căzu în mijlocul câmpului de luptă bântuit. Anteriorul fenomen halucinant se repetă. Nu, nu visam: bombarda Sebi. Glasul dirijorului de trafic aerian cu tentă de profet apocaliptic aparţinea, cui altcuiva decât vecinei noastre, Tanti Milly. Proţăpită pe căpiţa de fân deja bătucită de activitatea temerară de controlor trafic aerian turn, Tanti Milly agita pe direcţia grădinii personale o prăjină în care avea prinsă o ciudată zdreanţă de o culoare şi o formă nedefinită. Îl dirija pe Sebi să mai lanseze o nenorocire apocaliptică aidoma celui de-al nu-ş-câte-lea înger din cartea cu acelaşi nume.

– Aici mă, bătute-ar S’întu’ Ilie, să te bată!

În sat clopotul de amiaz bătea acum în dungă. Sirena de la primărie se văieta ca un lup canadian în tundra siberiană. Curat atac aerian!

Pompierii voluntari sosiră hurducând Doiţul abandonat de nemţi la ultimul război mondial, târâind furtunul principal pă uliţă cu jumătate din formaţia de pompieri voluntari la trap, adunaţi care de pe unde erau. Vecinii se buluciră în stradă şi într-un târziu apăru şi şeful postului de poliţie rurală, Slănină (nume destinat mai degrabă unui şef de raion de mezeluri) certându-se cu pompierii care plecară prea repede de-l lăsară per pedes. Tulumba se activă scoţând mai multe scârţâituri decât apă.

Toţi vecinii disponibili o tuliră dotaţi cu capacităţile proprii pentru a pune în operă planul de apărare contra incendiilor având marca primăriei. După ce făcu o evaluare rapidă, corectă şi efectivă (conform postului de televiziune local ,,Podgoria”), şeful de post scoase şi fixă în plan vertical carpaţiul din dotare şi-l somă pe Sebi:

-Stai, că trag!

Fără să bage în seamă viermuiala autohtonă Sebi trecu de data asta razant de-a lungul drumului zburându-i şefului de post chipiul în şanţ. Sebi se întoarse, apoi Sebi contraatacă, apoi Sebi se răzbună, deci şi prin urmare, Sebi rivoliuşăn. Slănină dădu să fugă din calea monstrului înaripat ţinând pistolul cu pricina tot în plan vertical ca la regulament, uitând complet că poziţia verticală era indicată doar pentru somarea unor indivizi din plan orizontal, nu a unora ce-şi făceau de cap prin văzduh. Zăpăcit de forfota stingerii incendiului, ameţit de căldura verii şi lipsa celor doi litri de apă minerală ce n-o băuse în acea zi toridă de iulie, agentul şef se sprijini instinctiv de gardul lui Tanti Milly, dar fatalitate: în mişcare apăsă pe trăgaciul pistolaşului din dotare.

Nimeni nu păru să audă împuşcătura şi chiar dacă a auzit-o ce conta o împuşcătură în faţa iadului dezlănţuit la numărul 13 bis? Doar o dâră subţire de fum negru ce creştea vertiginos din sburătorul Sebi şi zgomotul neregulat (mă scuzaţi) al motorului lui Sebi îi făcură pe oameni să se oprească din toată nebunia şi să încerce să ghicească efectul evenimentului pe care până atunci îl ignoraseră:

          L-o lovit!

          L-o omorât!

          L-o puşcat!

          S-o dus!

          Gata-i!

          Pică!

Fiecare avea dreptate în felul lui. Glonţul pistolului de jucărie al poliţistului supraponderal trecu prin baia de ulei a motorului, ricoşă din elice undeva în spaţiu şi cauză aterizarea prematură a lui Sebi într-o tufă de măceşe cum numai prin părțile noastre se mai află. Cum nici un cadru medical nu mai avea curajul să meargă cu salvarea poreclită de localnici maşina morţii, şoferul salvării constată starea de şoc în care se afla Sebi. Din prima ochire Sebi părea să nu mai aibe o mână, dar până la urmă toată lumea constată că era doar o alarmă falsă. Mâna era undeva la spate, în pantalonii de piele din care zburătorul buclucaş scoase… glonţul ce-i provocă aterizarea forţată şi care-i lăsă amintire o arsură pe partea stângă a bucii de la piciorul cu acelaşi nume.

– Maichii, bine că eşti viu! Tanti Milly îşi îmbrăţişă odorul, frăsui şeful de post care încă mai era sub influenţa căldurii tropicale, ecuatoriene, a efectului incendiului sau pur şi simplu a efectului de seră ce se manifestă de câţiva ani încoace şi declară pentru postul de televiziune local:

          Apu, am zîs să fac şi io un binie şi lu vecinu’ şi i-am zîs lu Sebi să deie cu ceva pă buruienile mele şi pă ale lu vecinu. Da s-o încurcat. O început la vecinu şi la mine n-o mai avut cu ce să deie. Apu nu ştiu io cum so aprins!

Ancheta ulterioră descoperi că Sebi comise o eroare epocală în organizarea acţiunii anti-junglă. După ce făcu rost de defoliant de la un amic într-ale zborului (stropitor de culturi cu un hodorogit avion sovietic) încurcă borcanele, adică bidoanele. În loc de bidonul cu defoliant, luase un alt bidon, ce-l avea de pe vremea când încă mai era activ în armia română. Deşi se jura că în afară de marmeladă nu a luat nimic de la umeul cu pricina, ancheta descoperi că substanţa folosită fusese un fel de marmeladă ce mirosea a benzină, adică napalm.

În încheierea interviului Tanti Milly a mai menţionat:

– Ptiu, să moară toţi dracii!

Epilog

Fără vreun motiv aparent poliţia nu făcu mare caz de atacul cu napalm asupra buruienilor. Însă agentul şef Slănină reuşi să dea un nup investigaţiei după ce Sebi îi defrişă o porţiune a lotului personal a cărui desţelenire l-ar fi costat o avere. Pompierii se potoliră odată cu potolirea flăcărilor, dar poliţia ecologică nu se opri decât după o masă de pomină la fostul castel dintre dealuri al baronului Kreuckbauer. Niciunul dintre gardişti un și-a închipuit că sub zâmbetele ospătarilor improvizaţi se ascundea ceva mefistofelic. Viţelul superfezandat, curcanul şi potârnichile nu erau altele decât duhurile junglei travestite în văcuţa Bicuţa şi Nuţa, curca lui tanti Milly împreună cu toată progenitura de pui aferenţi căzuţi toţi sub focul apocalipsei. Tanti Milly se convinse că facerea de bine te poate face să cazi în păcat, drept urmare aranjă o pomenire întru cei morţi şi întru cei vii a tuturor celor implicaţi cu prima ocazie. Dar cel mai câştigat a fost Sebi. El deveni reporter aerian pentru postului local de televiziune şi prezenta evenimentele majore ale comunei din aer. Anul următor îşi anunţă candidatura pentru postul de primar independent pe care-l câştigă (în faţa unei dezorganizări totale ale partidelor istorice concentrate încă pe dosarele Securităţii) cu două lungimi de aparat graţie campaniei foarte inspirate bazată pe două teme majore: combaterea pe cheltuiala primăriei a dăunătorilor de tot felul şi deschiderea unui aerodrom local pentru stimularea turismului. Ce mai, Sebi riloudid!

Subsemnatul se arătă profund impresionat de efectul atacului cu ,,marmeladă” ce curmă existenţa celei de-a doua rezervaţii a biosferei de vest a României. Chiar şi după trei ani nici un pui de buruiană, vreun şoarece sau o broască, ba nici chiar cărăbuşi nu mai putea fi detectaţi prin grădină. Pomii nu avusese prea mult de suferit, singura obiecţie venind din partea unchiului Avram căruia i se părea că-i miros hainele a benzină după ce-l cinsteam cu mai mult de două păhărele din producţia proprie de ţuică de pere.


[1] Câinele nostru care schaună cam cum miorlăie un motan, de unde şi numele său.

[2] A încetat să mai fie accelerat după ce am făcut prima şi ultima mea depăşire la 101 la oră.

[3] S.T.L., substanţe toxice de luptă.

De vorbă-n tramvai…


sursa:http://athazagoraphobis.blogspot.ro/

Mă întorceam acasă cu tramvaiul. Comod și ieftin. A urcat și un vechi vecin din urbe pe care nu-l văzusem de vreo zece ani. Cel puțin. Schimb de amabilități. Verificări de rutină: cine dintre vecini mai trăiește, cine pe unde mai e. Ne-am împrăștiat și am rămas mai puțini. Apoi veni vorba de o anume biserică cu un anume boss. Cu boșii să nu te pui că ieși rău. Nu sunt ei tocmai modelul de imitat în creștinism. Și de aici, de la credința mea, a bosului și a rudelor sale sus-puse am pus de-a discuție. (În afara subiectului de discuție, bossul pe care nimeni nu-l controlează e cel mai periculos. Ești propriul tău boss? Ai grijă. ) Am mai scurtat călătoria pe meleagurile patriei natale.

Apăru întrebarea: de ce nu ne-am păstrat noi, dacii, credința noastră? Că aici nu a fost vid nici după aia. Credința mai nouă? Credea că a fost impusă politic. Păi, aia veche nu ne-am păstrat-o c-au venit romanii și ne-au demonstrat că Zamolxe nu era așa tare. Logică americană. Și așa mai departe.

Există un mit secular, a scris nușce franțuz despre miturile astea, cel al epocii de aur. The Golden Age. Bunele vremuri apuse. Că ce bine era pe vremuri. Povestesc bătrînii: “Pe vremea mea…” Și uneori întreabă nepoții pe cînd se uită la un film mai vechi: “Bunicule, aici era pe vremea ta?“ Probabil…

Mai era un banc pe vremea lui Ceaușescu cu individul ce se coboară din tren în Gara de Nord, se urcă-ntr-un taxiu și-i spune taximetristului: Du-mă-n principiu. Păi cum în principiu? Păi vreau să fac cumpărături, să-mi iau de toate! Bre, ești nebun! Nu-s. N-a spus tovarășu că-n principiu avem de toate? Ba da! Păi vezi! Acolo să mă duci!

Omul e nostalgic. Mai ales după trecut. Ce bine era cînd făcea aia, cînd era acolo, cînd mînca mai-nu-știu-ce. Era bine că eram mai tineri, mai fără griji, mai sănătoși, mai iresponsabili, aveam toată viața-nainte. Acum ne-am trăit traiul și ne-am mîncat mălaiul, so tu spic și acuma-i rău! Păi normal: suntem bătrîni, ne doare aia, ne supără ăia, toți sunt niște idioți, habar n-au, asta nu-i pensie, asta nu-i iarnă, asta nu-i vară, asta nu-i marmeladă și ăsta nu-i drum. Ce impozite, ce euri, ce pițipoance, ce mafioți, ce hoți, ce capitaliști, ce escroci peste tot! Nici apa nu mai are gustul ăla, nici iarba nu mai are culoarea aia, nici ora nu mai e atît de lungă! Ăștia nu mai știu să facă nimic ca pe vremuri!

Normal!

Ce se mai construia (de mîntuială)! Ce se mai fabrica (și se fura)! Ce recolte erau (măsluite)! Ce bine era la băi (și ce vile aveau ăia de la partid)! Ce școală se făcea (degeaba)! Ce în sus și-n jos!

Cu trecerea timpului lucrurile bune din trecut ne par foarte bune, ba chiar excepționale. Lucrurile rele le cam uităm pentru că avem tendința de a idealiza trecutul. Chiar un dușman groaznic ce a dispărut între timp acum îl onorăm, îl ridicăm în slăvi. Păi normal. Cu cît îl facem mai mare, cu atît suntem și noi mai buni că i-am făcut față. Casa copilăriei sau casa bunicilor e ceva extraordinar, dar cum se spune în Tinerețe fără bătrînețe și viață fără de moarte, nu te du s-o mai vezi. Vei fi dezamăgit. Zidurile nu mai sunt atît de înalte ca cele ale castelului din basme, grădina atît de întinsă ca împărăția lui Verde-mpărat și Grivei cu care te jucai odată se gudură prin raiul cîinilor.

Încercînd să re-descoperi Epoca de aur îți dai seama că e epoca de tinichea. Realitatea dezamăgește. Viitorul de atunci este trecutul reinterpretat prin prisma prezentului. Ce trece și el. Viitorul nu sună bine, dar este singura soluție. Indiferent cît de buni, tari și mari au fost dacii, Ceaușescu, Carol I sau Hagi. Nu te mai uita la poze vechi. Ia aparatul de fotografiat și fă poze noi. Chiar dacă trebuie să-ți schimbi ochelarii. Zîmbește. Îți stă mai bine așa!

Protejat: Cine cedează primul?


Acest conținut este protejat cu parolă. Pentru a-l vizualiza, te rog introdu parola mai jos:

Stai! Parola!


sursa:http://www.hetel.ro/index.php/2011/07/3627/

Unul dintre lucrurile pe care le înveți în armată este să somezi și să răspunzi la somația santinelei. Nu somezi, diversionistul inamic te poate lichida. Nu te oprești la somație sau nu răspunzi corect, te poate lichida santinela, chiar dacă ești general pentru că santinela este inviolabilă. Unii dintre noi mai poartă mitul soldatului ce stătea de santinelă ce a făcut vreme de vre-un ceas-două culcaturi și tărîșuri cu un ofițer ce îndrăznit să-i calce postul. Dar e doar un mit.

Lumea bisericească este marcată pînă la extrem de adevăr. Dar este la fel de adevărat că în numele adevărului s-au spus multe, poate prea multe minciuni. Lumea religioasă din România nu constituie o excepție. Drept urmare adevărul, și numai adevărul a devenit într-un fel sau altul un fel de modus vivendi. Mai ales că unii dintre noi, la fel ca și Pilat, au fost marcați de întrebarea „Și cine este Adevărul?“

De dragul unui adevăr sau de dragul acestui Adevăr scriem, citim, vorbim, lucrăm și trăim. Ba alții (e drept că nu de la noi) mai și mor. Să le fie țărîna ușoară și cerul aproape! Uneori mă întristez cînd îmi dau seama că avem de-a face cu un fel de război civil. Ne batem noi între noi. Ba chiar suntem maeștri la așa ceva. Știm să înfigem adevărul pînă-n prăsele. Și ce doare! Nu fac nici eu excepție. Probabil că ceilalți sau celălalt a fost partizanul unui adevăr mai diluat sau cine știe ce-o fi fost?

În VT schimonosirea parolei, acest șibolet modern ducea la moarte sigură. Nici Izraelul nu a avut milă. Dar poate nimeni nu a cerul milă… în Numele Domnului. Și aici ajung la ceva ce mă intrigă. Numele Domnului era taboo și era aproape secret în Izrael. Apoi, se spune că după robie Numele lui s-a pierdut. Nu se mai știa exact cum se pronunță. S-a ajuns la tetragramă. Distanța dintre om și Dumnezeu se vedea în ipostaza ciudată în care ajungea marele preot o dată pe an cînd trebuia să facă ispășire în sfînta sfintelor. Se putea ca el să moară acolo și ca să nu mai moară și cei ce ar fi intrat să îl scoată afară să îl înmormînteze, l-au legat cu o funie. Just in case… De parcă Dumnezeu stătea de santinelă acolo în întunerec și-l soma:

– Stai!

– Parola?

– …

– Cine umblă?

– Marele preot.

– Luminează-ți fața!

– Nu te recunosc.

Trosc un glonte în moalele capului!

Mă gîndesc că marele preot își punea casa în rînduială înainte de a intra acolo ca nu cumva să aibă de umblat pe la judecători în legătură cu moștenirea, dacă se trezea mort…

O altă fațetă a acestui joc de-a santinela adevărului este prezent într-o zăludă ambiție legată tot de numele Domnului. De fapt și al Tatălui și al Fiului. Oare nu putea Fiul să-i dezvăluie din nou Numele? Ar fi fost o dovadă clară că-l știe de la sursă. Ar fi fost o dovadă de autoritate clară. Dar el nu face asta. Pe lîngă că-i spune Abba, un fel de tăticuțul, tăicuțu, el îi somează pe draci să-și spună numele. Și-l află: Legiune. Sună ciudat dacă pui Abba lîngă Legiune… Unde e puterea? Unde e autoritatea? Vorba unui scriitor de-al nostru: Proști, da mulți!

În ceea ce privește numele lui Isus, încă ne mai certăm cu alții dacă se scrie cu un i sau cu doi. Păi dacă nici Isus sau Iisus sau IIsus nu a venit cu adevăratul, unicul, marele, singurul nume al Tatălui, de ce facem noi atîta caz? Ei na! Simplu: noi stăm de santinelă. Nu că am fi interesați să păzim Adevărul. Adevărul se păzește singur. Nouă ne place funcția. Ne place că avem puterea santinelei. Inviolabilitatea sa. Ne place să dăm cu ofițerul de pămînt. Să facem un pic de instrucție cu el. Să-i pice epoleții. Chiar dacă-i general!

Apăi eu tac, că am ieșit din post. De fapt, am ieșit din armata asta, că nu mi-a plăcut să fac gardă. În numele Tatălui, al Fiului și al Sfîntului Duh!

Azi mi-am exorcizat blogul


sursa:pă poză

I mean business: azi după-masă mi-am exorcizat blogul. A ieșit un tip de draci. Cel puțin n-o să mai lupt cu ei. Viața e prea scurtă și prea veselă să fie cheltuită pe așa ceva și tîrîtă în veninul altora. Îmi ajunge al meu. Nu vă spun ce-mi place să mușc. Citiți și vedeți.

Sper să mai iasă și alți draci. Dacă s-au aciuit pe aici. Spam?

Zicea cu ceva timp un pastor cu charismă, dușman însă charismaticilor, că a întîlnit în Suedia (parcă!) un tip care i-a spus că are pe o dischetă (pe care o ținea în mînă) niște draci pe care i-a exorcizat și i-a închis acolo. Hmmm! Ce calculator!!!

Povestea zîmbind. Fiecare cu domeniul lui de exorcizare. Fratele cu pricina avea domeniul exorcizării studenților incomozi, a credincioșilor ce credeau ce nu credea dînsul și a celor ce nu îl adulau. Ghiciți personajul? Tînăr și neliniștit…

Mă rog și pentru el. E drept cam rar. E drept că nu m-am rugat de mult pentru calculatorul meu. Poate a luat un demon de pe net. Că altfel de ce-o fi așa de slou.

Dar cel puțin acum sunt eu mai normal.

Ce pace! Ce liniște! Aleluia!

Și cînd te gîndești că unii studiază la seminar angeologia. Eu am rămas în urmă!

Ironia poruncii de a-ți învăța copilul și lucrarea de copii și tineret. Viitorul.


sursa: anonimă

Am trecut pe scurt în revistă trecutul domeniului menționat în titlu. N-am făcut valuri. Am trecut pe scurt în revistă prezentul. Ar mai fi multe de spus. Poate prea multe. Chiar m-ar interesa dacă cineva, undeva, cîndva, a încercat să găsescă soluții la criza pomenită de americani (de unde ne inspirăm și noi) și care se vede cu ochiul liber. Nu ne trebuie lupă sau microscop. Am trecut cu vederea conflictele deschise, reacțiile bezmetice ale adulților ce ar fi trebuit să-l imite pe Cristos. Și așa am ajuns în viitor. Probabil că viitorul a început cu mult timp în urmă, pe vremea cînd eram și noi tineri. Azi nu facem decît să-i culegem roadele. Am semănat ceva, a ieșit ce am semănat. Conform Scripturii. Sigur depinde și de pămînt…

În primul rînd există prea multe variabile. Deși o instituție, biserica nu este o armată. Ce păcat… Știau iezuiții ceva… Ce bine! Deși organizată biserica nu se conduce după principiile eficienței. Cu toate că suferă dacă nu este eficientă. Dar nimeni nu este dat afară din cauza lipsei de eficiență. Poate ar trebui… Fiecare biserică ar trebui să ia în considerare plusurile și minusurile ei și să facă ceva pentru copii și tineri. Remote control leadership nu mai ține. Reprezentarea lui Isus o dată pe săptămînă sau pe lună la darea cinei nu dă rezultate. Cel puțin nu din acelea care să-i facă pe tineri să nu plece din biserici. Chiar și din bisericile cu pastor local, comitet activ și activități programate.

Și aici teoria, teologia cu toate ramurile ei pare lipsită de putere. Ca să scape din cursă teologia introduce două noțiuni (abstractă denumire…) numite dragostea și nădejdea. Acestea nu sunt proprii doar creștinilor sau iudeilor. Nici măcar speciei umane. Cel puțin instinctiv…

Pe scurt, dacă nu a existat un plan elaborat în trecut, dacă am crezut că în ceea ce-i privește pe copii totul se limitează la asimilarea credinței prin osmoză, la fel ca  în catolicism cu zece secole în urmă, n-ar trebui să avem pretenții. În ceea ce privește subiectul abordat, trecutul nu mai poate fi schimbat, prin urmare nici prezentul, așa că viitorul este destul de previzibil. Viitorul sună bine dacă apelăm la surse pastorale, la conducerea cultului și la formele sale lărgite (congresul și conferința). Acolo unde se decide nimic. Pentru că în ultimii 50 de ani nu s-au luat decizii care să conteze.

Mor biserici. Unde este tineretul acelor biserici? Apar noi biserici. Ce responsabilități li se dau tinerilor din acele biserici? După părerea mea, și am mai spus-o, în ciuda seminarelor, a fundațiilor, a școlilor, a grădinițelor, a taberelor, a editurilor și a contactului cu credincioși de marcă din străinătate, investițiile nu aduc profitul scontat. Nu în materie de bani, ci în materie de oameni. Există unele rezultate pozitive, dar per global, cum se spunea în urmă cu un sfert de secol, tinerii… pleacă. Treaba lor unde. Și să o spunem cu curaj, dacă am fi patroni a unei întreprinderi care ar avea atîtea investiții și cheltuieli și ar avea atîtea pierderi, am falimenta. Dacă am lua-o de la capăt am falimenta din nou. Ca să se obțină alte rezultate trebuie schimbat ceva. Și la asta nu suntem de loc maeștrii. La noi se discută, se pierde timp, se pun oameni pe funcții, dar nu se schimbă nimic. Ne asemănăm cu Cațavencu: să schimbăm totul, dar să nu se modifice nimic sau să nu schimbăm nimic, dar să se modifice ceva pe ici-pe colo, prin părțile esențiale. Comic?

Poziția cultului baptist și a conducerii lui o știm cu toții. La fel și cea a bisericii penticostale. Oficial nu e nevoie de ucenicizare, ci doar de controlul maselor. Este vorba de diferențele dintre secția de geriatrie vs tineretul oricum revoluționar. N-am să mă cramponez de cît de  tînăr era David cînd a fost uns, nici de Ghedeon, cel mai mic și sărac din familie. E vorba de vechiul legămînt. Pentru tineri trebuie unul nou că vorbim de viitor. Cine riscă să-l facă? Să-l pună în practică? Dar să nu predicăm! De obicei conducerea bisericilor pune un gard al supunerii, o ștachetă a sfințeniei și un etalon al înțelepciunii ce nu pot fi trecute decît rareori de un tînăr. N-aș vrea să mai bat apa-n piuă despre influența pastorilor, a comitetului și a soțiilor lor.

Apoi dacă luăm în considerare schema ucenicizării nu putem să nu observăm că de multe ori acest proces nu este dus pînă la capăt. Vorba cuiva, continuitatea se rupe la etapa ,,man to man.“ Și zic eu, cred că veriga lipsă sau dis-continuitatea apare atunci cînd convertitul ajunge în ceea ce se numește în sens necreștin biserică, în cazul în care nimeni nu-și asumă reponsabilitatea ucenicizării. Ucenicizarea făcută de biserică la grămadă este neproductivă. Și de multe ori mortală… De aia pleacă tinerii.

Poate cineva se va întreba dacă ucenicizarea făcută de Isus a avut obiective ca-n ilustrația postului anterior. Isus n-a avut de-a face cu părinții ucenicilor, cu prea mulți copii și tineri. Era o treabă de oameni serioși. Alții vor spune că doar pogorîrea Duhului a inițiat capsa învățăturii lui Isus. Handicapul nostru este evident. Nu putem să ne înălțăm la cer, habar n-avem să scoatem draci, să vindecăm și nici nu putem trimite de undeva din cer duhul mobilizării. Acționăm în alte condiții, dar mulți ne punem întrebarea: Ce ne rămîne de făcut?

În primul rînd trebuie să găsim un teren comun cu tinerii. Să ne întîlnim acolo unde ei nu se simt inferiori. Suntem oameni maturi, am fi în stare. Apoi ar trebui să găsim un limbaj comun. Aici e mai greu. Nu e ușor să recunoaștem că nu știm ceva, că am fost depășiți. Și ar mai trebui să găsim subiecte comune de discuție, de acțiune. Să mai cedăm subiectele de tip musai pe subiecte de ce așa și nu invers, de ce numai cum vreți voi și nu și cum vrem noi și altele de acest gen. Și să nu uităm că tinerii de azi sunt bărbații de mîine, bătrînii de poimîine.

Tinerii pleacă pentru că nu mai au chef de noi, iar noi nu mai avem timp de ei. Dar dincolo de ironia poruncii de a-ți învăța copilul și abandonarea bisericii sau/și a credinței instalate în copilărie, problema în sine pare cu totul artificială. E ca și cînd mergem la doctor cu un copil plin de vînătăi și cerem un tratament pentru copil: să dispară cît mai repede și eficient vînătăile. Tratamentul ar trebui aplicat părintelui. Problema și vina este la noi, nu la tineri. Noi avem toate pîrghiile. Noi avem toată știința. Noi suntem responsabili.

Ar fi mult mai ușor ca atunci cînd pleacă la școală în altă localitate, să muncească în altă țară, biserica să nu se roage doar ca tînărul/tînăra să facă față tentațiilor, ispitelor și libertății lipsită de supervizarea părintească, ci să-l/o împuternicească cu mandatul ducerii Evangheliei mai departe. În loc să devină un creștin anonim într-o biserică oarecare sau un creștin anonim pierdut în lume, acel tînăr va fi dator să completeze ciclul ce a început cu evanghelizarea și întărirea credinței în biserica de acasă.

Responsabilitatea și responsabilizarea, nu într-o schemă, ci în trupul unei biserici vii îl va face să revină în biserică sau să se integreze în alta. Sensul dragostei în acțiune, a nădejdii transmise și a credinței practicate îl va face să continue relația cu Isus, cu biserica și în loc să-l condamne la un creștinism vegetativ sau la abandonarea credinței din copilărie, îl va transforma în lucrătorul sau liderul de care are nevoie nu numai biserica de azi, ci și omul pierdut. Dar evident asta implică riscuri, încredere, crize și rezolvarea lor matură atît din partea bisericii ce-l împuternicește, cît și din partea familiei. De ce nu există șa ceva în biserici? Că nu este nevoie? De ce nu există așa ceva în statutul organizatoric al cultului? nu i-a trecut nimănui prin minte? Mă îndoiesc.

Pînă cînd interesele lui Crisos nu vor coincide cu interesele bisericii, a fiecărui creștin matur, e puțin probabil ca prezentul/viitorul să se schimbe.

Probleme urgente, probleme importante sau diferența între tactică și strategie


sursa:http://www.nickols.us/strategy_definition.htm

“În absența tacticii strategia este cea mai înceată cale spre victorie. Fără strategie tactica este zgomotul dinaintea înfrîngerii.”― Sun Tzu, The Art of War

Am ales acest citat ca să nu fiu acuzat că citez din vreo Biblie sectară sau nesectară. Cred că putem accepta cu toții un chinez mort de mii de ani ce n-a avut legătură cu credința noastră și nici nu se amestecă în ea.

 

Hmmm! Mare titlu, după zicala mare e secerișul, puțini sunt secerătorii, legătorii, treierătorii, încărcătorii, conductorii de atelaje, magazionerii, morarii, brutarii și celelalte categorii ce papă pîinea noastră cea de toate zilele.

Ce vreau să zic? Multe, nu știu dacă voi zice totul dintr-o singură postare…

Creștinismul nostru (en gross) este bîntuit de probleme mari și mici, vizibile și invizibile, cel puțin la prima vedere. O parte din noi o formează nemulțumiții care se plîng, dar încearcă să găsească soluții sau cel puțin să tragă un semnal de alarmă. Cealaltă parte este formată din cei ce trăiesc fără probleme, că totul merge bine, suntem pe calea cea bună, ce s-ar putea întîmpla? Dar și între cele două mari categorii există popor.

Apoi există alte două categorii de creștini: unii ce duc lupta cea bună individual sau în grupuri mici de ucenici și alta cărora nu le pasă d-așa ceva. Ei vor regimente compacte, credeu spus în masă, conducere de sus cu indicații prețioase pentru fiecare moment al vieții, pentru fiecare alegere mai mult sau mai puțin importantă. Depinde și la aia cum și cine se uită la ea. De exemplu, unii zic că nu-i bai să bei o bere. Dar pentru ceilalți să bei o bere, un pahar de vin e păcat mortal.

Alții zic că nu-i bai cum se îmbracă femeia sau bărbatul atîta timp cît nu a comis o infracțiune asupra culturii locale (care știe ea ce știe…). Ăiailalții zic că-i bai dacă fusta nu are atîția țenti, că baticu, că talia pantalonilor nu trebuie să fie mai jos de un anumit punct, că ginșii nu-s buni de biserică. Sunt două poziții antitetice.

Apoi există unii care vor biserică de tineret. Adică iei un pastor tînăr sau îți alegi un lider de tineret și faci o întrunire la biserică imitînd o întrunire la biserică a oamenilor mari. Altora li se pare pierdere de vreme. Că tineretul nu este biserica de mîine, ci cea de azi.

Unii vor predici, alții vor experiențe. Unii vor să le spui cum se bagă firu de ață-n ac, alții vor cel mai nou model de tipoaien că pun ei culoare, formă și o ieși ceva… Unii își promovează tinerii la amvon după cum dau cu gura: azi la ora de rugăciune, mîine la școala duminicală, poimîine la predică. Și hop la 18-19 ani la seminar. Alții zic că nu-i chiar bine și că mai mult contează viața de credință decît turuirea credinței de pe un postament de lemn pus în fața oamenilor. Nepotriviri.

Putem zice că totul se reduce la rezolvarea problemelor urgente pentru unii, pentru aceia care au nevoie de ajutor: e păcat să faci așa, cum să mă îmbrac, de ce așa și nu invers. Alții ce au trecut de faza asta, știu cum să-și rezolve problemele urgente și se gîndesc cum să le rezolve pe cele de perspectivă: dacă deschid azi o școală teologică cînd o să îi văd rezultatele, dacă azi înființez o biserică în satul X unde o să se adune peste 10 ani sau altele de genul ăsta. Două nivele diferite.

Trebuie să se ia în considerare că nu toți creștinii sunt la același nivel: unii sunt mai mici în credință, alții mai mari. Mai tineri sau mai bătrîni. Sau bătrîni, dar tineri în credință, sau tineri, dar mai experimentați.

În esență e vorba de tactică, adică rezolvarea problemelor pe linia frontului de zi cu zi: cum să citești Biblia, cum să te ferești de ispite, ce e aia o ispită, dar un păcat, ce să citești, ce se interzice (dacă se interzice) și altele de acest gen. Nu există o soluție prescrisă la toate, chiar dacă ne uităm în NT sau în VT. Nu de alta, dar și aici ne confruntăm cu interpretări și interpretări. Apoi unii au și alte surse: proroci, vise, lucrări. Alții n-au așa ceva, dar au ierarhie. Poate și primii au, dar nu contează așa mult…

În materie de strategie, unii au trecut dincolo de învățarea tacticii și își rezolvă probleme de front, adică de zi cu zi în mod automat, adică au învățat bine, sunt atenți și nu mai fac mare caz de ceva ce lor li se pare banal. Pentru ei obiectivele sunt în adîncime, dincolo de ce se vede cu ochiul liber.

Acuma toate ar fi bune dacă oamenii s-au iubi și s-ar înțelege. Dacă s-ar vedea lucrarea Duhului, dacă ar ne-am da întîietate unii altora, dacă ar fi un pic de ascultare, de milă, de îngăduință și n-ar fi și din cele rele. Nu le mai pomenesc că tot mi se spune că prea bag de vină.

Și de aici ies chestiile alea ce le-a spus Iacov acum 2000 de ani. Și Pavel unele. Hai să nu ajungem la Petru și la Apocalipsă, să lăsăm judecata necredincioșilor mai pe urmă. Problema e ce se întîmplă între noi, nu ce se întîmplă în lume.

O fi lipsa de ucenicizare, de cateheză, de trăire, de rugăciune, de liturghisire, de meditație, de bani, de organizare, de Duh, de educație, de bun simț, de viziune, de curaj, de treining, de ungere, de proclamare, de una, de alta? Sau e prea mult din eul nostru, al meu, al tău? Sau ce? Suntem orbi? Chiori? Surzi? Că muți nu prea suntem. Dezbinați, supărați, indignați, materialiști, self-centriști, nepocăiți, creștini de formă (care?), de duminică, de ocazie, din interes?

Și n-am ajuns la sacramente, ordinări-hirotoniri, tradiții sau tradiții mai noi, teologie de-a noastră sau de-a voastră, haine preoțești sau nu, catedrale sau adunări, popi sau pastori, pastori sau păstori. Putem s-o luăm oricînd de la capăt și să ne luăm de cap fără probleme, fără remușcări pentru ce credem sau nu credem, pentru ce facem sau nu facem, pentru ce spunem sau prea spunem. Pentru cîte capitole are Biblia mea sau a ta. Pentru Isus sau Iisus sau pentru Mîntuitorul sau pentru smail gizăs lăvs iu.

Ține de tactică și de strategie. Ține de noi, de mine și de tine. Dincolo de diferențe, de carențe, de cine cînd a apărut sau a dispărut din istorie. De diversitate sau uniformitate. De putoarea sfinților nespălați sau de parfumul aftășeivului de pe fața predicatorului sau șanelului cinci de sub lobul miresei.

Dumnezeu stă în ceruri și rîde. Probabil că nu de noi. Satan cică e pe pămînt și… plînge? Mira-m-aș! Fiecare dintre ei are o tactică și o strategie. Fiecare are probleme urgente sau importante. Există o soluție? Sau mai multe? E urgent sau important? Sau urgent ȘI important?

Și în final, o adăugare: Rita Pavone ce voia să dea în cap tuturor celor care nu sunt ca noi. Calmați-vă! În 1964…

Ordinare în stil românesc


sursa:http://www.bethanialeeswood.org/blog/

Nu știu prea multe despre ordinare. Dar ceea ce știu, iaca spun.

Termenul este preluat mecanic, cred eu, din limba engleză unde are sensul de a hirotoni, a preoți. Dacă ne uităm prin DEX, ne uităm în van. Deci și la capitolul ăsta am comis-o. Cineva a fost ordinat. O-ce? Or-di-nat. Personal n-am vrut să fiu așa ceva, nu mi-a trecut prin minte, așa că nu faceți din postul ăsta ce nu este. Mă mir cum au fost unii vorba aia, dar în principiu nu e treaba mea, e treaba lui sau a lor. Pagubă-n ciu… biserică!

Nu! Azi nu discutăm despre ordinarea femeilor!

La evanghelicii din România cum îi spune, asta… ordinarea sau cum ar trebui să-i spună, hirotonirea, nu este un sacrament, o taină. E ceea ce se vede. Adică, cineva vrea să fie pastor, diacon, prezbiter sau mai știu eu ce. Entee zice că e un lucru bun. Se adună un sobor de pastori, își pun mîinile peste el și-l încredințează Domnului spunînd că de acum încolo e ce și-a dorit. Asta dacă trece de un pic de comisie și de votul bisericii. Deci este o îm-păstorire, o în-diaconire sau o îm-prezbirerire.

Acuma din nou discuția revolvă în jurul timpului: cînd a fost individu sau să o luăm mai pe creștinește, persoana, rînduită în slujbă: cînd a primit darul (dacă există), cînd l-a pus în negoț sau cînd biserica l-a recunoscut? N-are contează, că numa despicăm firu-n șapte. Tot așa putem să ne întrebăm cîți îngeri pot să dănțuiască pe crucea de pe catedrală sau pe un vîrf de ac. La ce ajută? Sora Felicia apăsați pedala dă ambreiaj să nu se oprească motoru!!!

După ce a trecut de comisie, și după procedura punerii mîinilor în beserică, se lasă cu masă mare. Ca la botez sau ca la vreo aniversare mai mare. Ghiciți cine-s invitații. Eu n-am fost niciodată și nu mă voi duce nici dacă m-ar invita cineva. D-aia.

A fost ordinat Isus? Cînd, la botez? Poate. Dar nu în stilul ăsta. Un pic mai dramatic.

Ce primește cel ordinat cu ocazia asta? Nimic practic, doar girul autorității superioare. E vorba de o recunoaștere oficială. Ce dă? Nu mai întrebați! Pe vremea lui Inochentie Micu-Klein, episcop al greco-catolicilor din Transilvania, adică pe la 1700 plus, se dădea papei venitul episcopiei pe un an. Fain model! Asta ca să nu existe simonie, adică păcatul de a cumpăra o funcție bisericească.

Dar nu totdeauna se dă ceva material, cu toate că se dă ceva vizibil. Se dă ascultare de superior și se dă smerenie. La pachet. Apoi mai vezi tu ce dai… Zicea un pastor ce participa la ședințele de luni dimineața de la comunitatea baptistă de Arad că se dau laude, osanale, ridicări în slăvi… Să fie primit!

În cazul de față ne ciocnim, vrem-nu-vrem, de ceva care se cheamă succesiunea apostolică. Asta e faină, mai ales la penticostali că ei își spun biserică apostolică. Adecă succesiunea apostolică spune că mai-marii bisericii, ce la entee se cheamă episcopi (oare de ce nu avem așa ceva, că mult le-ar place unora?) trebuie să se știe că că se trage din cutare episcop, care a primit credința de la cutare episcop și așa mai departe pînă la Petru, dacă ești catolic și pînă la Isus Cristos dacă nu ești. Este o garanție că ceea ce ți se dă în biserică este autentic.

La evanghelicii români nu există așa ceva. Baptiștii au răsărit din ceva baptiști nemți prin partea de est a țării sau din niște unguri în partea de vest a țării pe atunci aflată în Ungaria, penticostalii au răsărit în Moldova și la Păuliș, deci tot pe axa est-vest și în vest au ceva origini americane, da nu bag mîna în foc. Că mă ard. (Gh Bradin era baptist. În concluzie, parcă penticostalii sunt un fel de baptiști carismatici…)

Ca urmare, după principiul ăsta al lipsei succesiunii apostolice (că doar avem entee și știm cu toții de unde ne tragem, și avem și vetee și știm faza cu Avraam) adjudecăm principiul fărîmițării evanghelice cît mai colorate. Că cică cineva spune că la apocalipsă va fi o fiară ce va uni toate religiile. Să fie! P-ale noastre n-o să poată. Da ăla cu cipu? Fugi domle d-aici cu cipsurile!

Pavel zice că e bine să fii atent cu punerea mîinilor peste unii. Din cauza asta e mai bine să nu riști și să nu-ți pui deloc mîinile peste cineva. Ca Isus, ce nu boteza. Dar în conformitate cu lipsa succesiunii apostolice, cam toată lumea poate să-și pună mîinile peste toată lumea, așa că nu mai văd ce rost mai are discuția asta…

Și dacă hirotonirea, alias ordinarea, nu dă nimic, de ce se transformă cutărescu și devine pastor peste noapte din absolvent de seminar? Aici e taina: intră și el ca tot omul în rol și în tagmă, adică în grupul de referință. Un fel de taină seculară: învățăm, luăm note, promovăm, ne punem bine, ajungem. Ca urmare el nu mai este doar un simplu credincios, el este un fel de credincios special, un credincios și jumătate. Ca el nu mai e nimeni în biserică. Sau poate să aibă doar cîțiva egali, dar puțini. O fi un primo inter pares. Ca papa-ntre episcopi și după cum zice și Eminescu, ca Fecioara între sfinți. Bed boi! Bed boi!

Ordinarea moarte n-are pentru că cineva tre să ne conducă, să fie în frunte. Tre să dea cina. Păi dacă tot facem caz de sola scriptura, adică admitem ca autoritate doar Scriptura, hai s-o zicem p-aia dreaptă. Dacă ne uităm în entee vedem că nimeni în biserică nu primește bani pentru slujba lui. Că doar n-o fi văduvă… Apoi mai vedem că cel ce dă cina nu este nominalizat ca fiind episcop, diacon sau prezbiter. Deci poate să o dea oricine? Logic da. Ura, mîine luăm cina!

Și în final ar fi o istorie întreagă despre păcatele, alunecările, mîrșăviile și cîte mai cîte ale unora care au ajuns să fie ordinați din antichitate pînă în contemporaneitate. Despre bani, putere, sex, ambiție, poziție și expoziție. Lumea e rea! Lucrurile bune despre preoți, pastori, episcopi, cantori și ușieri sunt trecute cu vederea că sunt normale. Așa ar fi normal?

În stil românesc am avut pastori senatori, am avut diaconi oameni de afaceri, am avut turnători de toate culorile și sfinți de toate nuanțele. Lumea e invidoasă… Poate ar mai fi loc pentru oameni ordinați care să fie smeriți, cinstiți, curați, miloși, darnici, îngăduitori, primitori de oaspeți și altele de felul ăsta, adică plini de Duh și de Adevăr. Pe bune!

Nu mai vreau să discut de congrese, conferințe și alte cele ale ordinaților în care sunt discutate și aprobate doar interesele lor ca în parlament. Ca între politicieni… Ce, am zis ceva ce nu trebuie?

PS Cine vrea să discutăm tunderea întru monahism la evanghelici să dea un semn de viață.

Demonul cu faţa albă (10)


Zilele de spital se scurgeau printre vizitele prietenilor şi evenimentele inerente mediului spitalicesc. Într-una dintre zile o femeie a ieşit urlînd prelung de pe secţia noastră. Era clar că îi murise cineva apropiat. Veneau ambulanţe cu bolnavi pe targă, apăreau rude îngrijorate şi doctori preocupaţi. De fapt doctorii erau ultimii cu care aveai contact, atunci cînd nu se mai putea fără ei. Vizite, contravizite şi extra-contravizite. Trebuie să spun că am avut parte de o atenţie deosebită a doctorului chirurg şi nu cred că a trecut o zi fără să mă vadă cel puţin o dată şi de patru ori în zilele mai aglomerate. La cîteva zile de la operaţie vine şi medicul anestezist căutînd pe cineva (credea că eu sunt persoana respectivă) şi o îndrum spre salonul cu pricina. I-am zîmbit că vorba aia, ne cunoşteam şi atunci m-a recunoscut. Să fiu sincer reacţia ei m-a surprins, dar şi mi-a picat extrem de bine, mai ales că era spontană: „Ce recuperare fulminantă!” Mi-a picat extrem, da extrem de bine! Era cel mai extraordinar compliment adresat lui Dumnezeu. E drept că mă agitam ori de cîte ori puteam şi încercam să zîmbesc ori de cîte ori aveam ocazia, încercînd să depăşesc atmosfera şi să mă auto-depăşesc. Probabil că am şi reuşit.

În a doua zi după operaţie ar fi trebuit să mă scol şi să fac un pas-doi pînă la uşă. Nu am putut cu tot ajutorul Danei. Am crezut că mă sparg în bucăţi şi că se desfac cusăturile. Am realizat că aveam cavitatea abdominală mai goală – mi se scosese o splină ce cîntărea 3,400 pemasă şi care avusese în jur de 5 kilograme înăuntru. Chirurgul mi-a explicat că procedura sa consta în golirea splinei de sînge prin masarea ei, astfel încît să se piardă cît mai puţin sînge. După operaţie a venit cu laptopul şi am văzut fotografiile. Splina avea cîteva dungi, aşa că am întrebat ce sunt „alea”. Mi-a spus că erau nişte leziuni superficiale mai vechi. Mi-am adus aminte că într-o zi, contrariat de umflarea abdomenului, culcat pe spate, am palpat zona şi am simţit o umflătură. Credeam că e o porţiune din intestinul gros aşa că i-am aplicat un masaj mai agresiv. Ţin minte că ceea ce masam era consistent şi semăna la palpare cu un intestin care are ceva înăuntru şi se poate deplasa la împingere. Asta m-a făcut mai circumspect cu privire la natura umflăturii şi m-am oprit. Bine că m-am oprit la timp. Dacă continuam leziunea ar fi dus la hemoragie. M-am mirat cînd am observat un ţesut de culoare galbenă şi mi s-a spus că e stratul de grăsime. Atunci m-am mirat mai tare!

Doru Măluţan era un tip dur. I-am povestit prin ce trecusem eu, i-am povestit cum am devenit creştin. I-am spus cum putea el dveni creştin. Mi-a povestit cum a făcut banii cu care şi-a construit pensiunea. Nu l-am invidiat. L-am întrebat dacă are ceva de povestit despre viaţa din trupele speciale. Fusese karatist în lotul naţional, aşa a ajuns la trupele speciale şi a avut cîteva misiuni grele. Printre altele a fost capturarea celor ce dezertau cu arme. Într-una dintre ele se apropiaseră de dezertor care dormea într-o groapă şi la cîţiva paşi de acesta maiorul din unitatea dezertorului începe să urle la el cît de nebun şi nesimţit era el soldatul. În clipa următoare acesta s-a trezit, s-a întors şi a tras. A auzit glonţul şuierîndu-i pe la ureche, dar deja era în salt. Dezertorul nu a mai avut altă şansă, în schimb după capturare el şi colegul său l-au tăbăcit bine pe maiorul imprudent care putea să-i omoare pe amîndoi de cît de deştept fusese. A avut nevoie de spitalizare. După  ceva timp au fost chemaţi la procuratura militară şi li s-a spus că acesta i-a acuzat de lovirea superiorului, etc. Procurorul dîndu-şi seama de situaţie le-a spus că maiorul e pe celălalt hol, în spatele uşii şi că le dă mînă liberă să îi mai aducă aminte că prostia sa ar fi putut să însemne moartea lor. Aşa că s-au pus pe tăbăcit din nou. Ei nu au păţit nimc. Asta ca să ne dăm seama cum se rezolvă lucrurile într-un context extra-bisericesc.

Mi-a dat şi o reţetă de peşte. Era conştient că e prea stresat. În cele din urmă l-au mutat la o altă secţie şi am putut vorbi cu el doar la telefon. Mi-am luat rămas bun de la el înainte de a pleca, după ce Cosmin Giurgiu mi-a adus un exemplar din Evanghelia vagabonzilor. Cosmin era şi mai este antrenat în vizitarea deţinuţilor din penitenciare, într-una dintre vizitele sale de la Arad întîlnindu-ne la Penitenciarul de maximă siguranţă de acolo, în urmă cu aproximativ un an. Cosmin mi-a povestit experienţa extraordinară (pe care poate o va povesti el) ce a avut-o în SUA cînd fratele său a suferit un grav accident şi doctorii nu îi mai acordau nici o şansă datorită faptului că o mare parte din creier îi fusese extirpată. Cu toate astea frate său umblă, vorbeşte, mănîncă, pentru că Dumnezeu ascultă rugăciunile, în ciuda medicilor specialişti care spuseseră că de acum încolo va fi o legumă.

Şansa mea, dacă vreți să îi spunem aşa, a fost că medicul chirurg ce m-a operat era creştin ortodox practicant, un om deosebit şi un profesionist de excepţie care nu se avea bine cu proful, dar care era corect şi bun. Asta am aflat de la asistente. Să vă dau un exemplu: în primele zile de spitalizare mi-a spus că va fi de gardă. L-am întrebat, pentru că ştiam de practica asta, dacă mă va opera atunci. Mi-a răspuns foarte ferm că nu, pentru că nu ar fi cinstit în cazul în care se iveşte o urgenţă ca el să fie antrenat într-o operaţie ce se putea programa în altă zi. Jos pălăria!

Iată şi conţinutul emailului trimis de Dana în 22 iunie tuturor prietenilor noştri:

„Dragii nostri,

Alex va transmite salutari.

In ultimele doua nopti a reusit sa doarma, lucru care l-a mai intremat. Ieri am avut o lista destul de mare de meniuri pe care sa i le pregatesc, si spre surprinderea mea pana am plecat de la el deja mancase cea mai mare parte din ele, mai lasase ceva pe seara. Desi mancarea din spital nu e rea, la pranz noi doi mancam impreuna din ce aduc eu. Chirurgul a spus ca vindecarea merge atat de bine incat nu mai are nevoie de pansamente, si ca daca totul continua asa, luni ii va face un ecograf sa vada cum e inauntru si ii va scoate tuburile de drenaj. Iar pe vineri va pleca spre casuta. Analizele de sange se imbunatatesc incetisor, dar se imbunatatesc. Ieri seara deja facuse trei ture de hol (holul masoara cam 10 metri) de unul singur. Si mi-a marturisit ca nici macar ametit sau dureri nu a simtit. Aleluia!

Tot ieri a vorbit si cu hematologul, care l-a sfatuit sa nu plece din Cluj pana nu se vad, pt a stabili urmatorii pasi. Au discutat despre nevoia de a face chemio-terapie. Alex a spus ca se vor vedea, dar mi-a marturisit ca nu si-a schimbat parerea despre aceasta terapie.

Azi dimineata era vesel, dupa un somn odihnitor.

Ne este dor de baieti, ALex chiar are cateva din pozele mai recente cu ei expuse langa pat. Dar daca totul merge asa ca si pana acum, poate duminica viitoare vom fi acasa.

Fie ca Domnul nostru Cel Atotputernic sa va dea pace si liniste azi si sa va bucurati de innoirea binecuvantarilor Lui.

Va pupam si imbratisam,

Dana.”

După operaţie celule ce favorizează coagularea şi le-am primit prin transfuzie au reacţionat. Foarte bine. Dar după cîteva zile acestea s-au înmulţit atît de mult încît era previzibil că intram în zona critică şi riscam coagularea totală a sîngelui. Alertă din nou!

AD 2010, 25 februarie


o nouă categorie de azi: AD 2010. un jurnal ca să mai ştiu şi eu ce fac şi ce nu fac.

cald, nu plouă, încă, ceva ceaţă. dus copii la şcoală, probabil cursuri, deci dacă e joi e arad. dus mîncare la mîţe şi cîine. gunoiul lăsat în sac de nylon afară peste noapte a fost sfîşiat de cîini. pînă la colţul străzii gunoiul vecinilor împrăştiat de cîinii noctambuli (maşina de gunoi a trecut pe stradă ieri, dar nu a luat nimic). azi predau dacia la fier vechi. vechi din 1989. maşina asta are o istorie, o să o găsiţi la „istorie” în curînd. centrul hiv din arad desfiinţat în curînd pe motiv că se face grădiniţă. cine crede? adică reduci cheltuielile făcînd altele. praf în ochi. în ceea ce priveşte situaţia din ţară, seamănă f mult cu cea dinainte de căderea lui ceauşescu. în curînd guvernul et co va avea tot atîţia suţinători cît a avut ceauşescu şi nevastă-sa în decembrie 89. în timpul asta biserica nu mai face ce făcea în 89. şi nici nu mai este ce era în 89.

telefon la penitenciar, pt un nou program. sper ca azi să-l găsesc pe omul meu. scris despre asistenţa socială de la vasile la maica teresa.

tot azi, dar AD 1570 papa pius v a declarat-o eretică pe regina elisabeta i a angliei, i-a eliberat toţi supuşii de a-i mai asculta ordinele, excomunicîndu-i prin bula regnan in excelsis dacă i se vor supune. papa infailibil, locţiitorul lui isus pe pămînt a dat cu bula-n bară. cu toţii ştim ce a urmat.

ne vedem mîine.