NE-Porunca a opta: Să FURI!


Știe Dumnezeu de ce a pus porunca asta așa, mai la coadă. Era greu să fii hoț în vremurile alea. Se cam vedea ce furai că oamenii erau săraci. Era grav să furi. Trebuia să dai înapoi cu dobîndă. Dacă erai sărac și furai, deveneai și mai sărac dacă erai prins.

Bine?

Rău?

Dumnezeu știe!

Dar dacă erai bogat nu era așa grav. Nimeni nu fura o pădure ca să dea înapoi două sau patru. Mai dădea cîte unul mai înfocat în comunicarea cu aproapele foc la o holdă, dar n-o fura.

După lansarea unor perdele de fum ce au dus la epuizarea protestatarilor și la demisia unui ministru al justiției ce voia să răspundă la alte întrebări, parlamentul se pregătește să-i scape pe hoți ca nu cumva să se îmbolnăvească în închisori. Nu de alta, dar dacă să îmbolnăvesc în închisorile românești după ce viață duc ca lideri ai statului, vă dați seama că vor ajunge în spitale și aici e sigur că o să moară. După cum arată unele dintre spitalele lor. Că nu-s ale mele.

Deci arest+închisoare+spital=cimitir!

Parlamentul mai pregătește o lege ce spune că angajații statului ce fură lemnul din pădure să fie pedepsiți administrativ, nu penal. Adică cei ce fac legea vor să schimbe porunca a opta din a nu fura, în a fura. Că dacă nu sunt bani, să fure omul să nu-i moară mașina, casa, copilul cu mașina lui, și alte acareturi.

Poate n-ar fi așa bai dacă România ar avea Siberia, undeva prin centru țării și lemnul s-ar termina în cîteva sute de ani. Dar România a fost furată de bogații statului ce vor să scape alți hoți care-i vor vota peste patru ani. Și aceiași hoți de stat vor să ne facă complici mărindu-ne pensiile și salariile. Și să ne dea în cap cu salariul minim pe economie. Ca să plătim dări mai mari.

Stau și mă întreb de ce nu scăpăm o dată de chestia sta cu hoția și nu modificăm porunca a opta. Să fie ne-porunca a opta. Să fie a fura! Să ne învățăm copiii de mici să fure. Educatoarele să-i învețe pe copii noștri să fure și învățătoarele și profesorii la fel. Să primească teme de casă de genul cum să furi azi un ou ca mîine să furi un Dragnea. Pardon, bou!

Ministerul învățămîntului va elabora noi programe școlare. În curînd la admiterea în liceu va exista obligatoriu și o probă practică de furat. Bacul se va da din furt, minciună, copiat și înșelat. Proba eliminatorie să fie cu alba-neagra! La facultate o să se intre cu cele mai mari hoții, iar profii să aibă neapărat cîteva condamnări la activ din fostul regim în care era în vigoare porunca a opta nemodificată. Lui Ponta Victoraș o să-i fie decernat titlul de doctor furtis causa din partea tuturor universităților din țară, mai ales a uneia mai specială de la Oradea unde a vorbit și convorbit.

Va fi normal ca guvernul să fure voturi, alegerile să fie măsluite și deviza poliției să În slujba hoților! Va anormal să nu fie voturi furate, alegerile să nu fie măsluite și poliția să-l slujească pe cetățean.

Dacă acum mă duc în cel mai nenorocit ungher al țării și îl întreb pe copilul de cinci ani dacă e voie să fure, știe că nu e voie. Că e ceva rău. Cum de acolo, la vîrf, unde se gîndește, se dau legi, unde este hotărît destinul țării, lucrurile stau exact pe dos?

Pentru că există această ne-poruncă a opta: să furi!

Cine sau ce este biserica: spațiul liturgic


În urmă cu cîteva mii de ani bune Dumnezeu s-a limitat la un spațiu liturgic, la un popor, la o țară. Nu cred că a uitat că era creatorul universului și că a pornit  de la un bărbat și o femeie. Apoi oamenii l-au limitat la acel popor, la un templu și la obiceiurile lor. Ca să le demonstreze ceva, Dumnezeu s-a întrupat într-un om și astfel spațiul liturgic a încetat să mai fie norma prezenței lui Dumnezeu. Dacă cumva chiar a fost…

Trupul lui Cristos a devenit spațiul liturgic pentru că unde era trupul era și capul. Dar, așa cum era de așteptat, unii au vrut ceva mai mult. Din altă perspectivă ceva mai puțin. Dar altceva. Și spațiul liturgic a redevenit o incintă unde era prezent trupul și capul. Sau numai capul în lipsa trupului. De unde și unele bîlbe…

Ca urmare au început să conteze dimensiunile. Mare înseamnă neapărat și frumos? Și bine sau corect? Mare înseamnă mai aproape de Dumnezeu sau mai aproape de aproapele? Poate nu, poate da.

Dar a venit din nou timpul ca scump și rar să însemne bun pentru Dumnezeu. Că Dumnezeu merită tot ce e mai bun. Doar că și omul obișnuiește să ia tot ce e mai bun și să lase ce nu-i trebuie. O contradicție în termeni dacă ne gîndim la biserică care-i recuperează pe păcătoși nu pe sfinții sfinților. Și dacă ne gîndim că omul se naște gol și pleacă în cealaltă direcție la fel de gol cum a venit. De ce o fi avînd nevoie Dumnezeu de ceva ce face sau are omul? Dacă omul chiar face ceva mai frumos ca Dumnezeu sau are ceva ce Dumnezeu nu i-a dat…

Și ca să-l impresionăm pe Dumnezeu îl circumscriem unor spații liturgice. Spre mulțumirea noastră. Spre cer. Sau spre altceva.

Simplist? Poate. Eficient? Așa credem. Normal? Al Domnului de normal! Să încerce cineva să se ia de proiectul spațiului liturgic, că se ia de Dumnezeu însuși. Și totuși templul de la Ierusalim a fost demolat a doua oară. Fără o intervenție divină. Lui Dumnezeu nu i-a păsat de ziduri, de sfînta sfintelor sau de banii din templu. Ciudat?

Cum a rămas însă cu oamenii?

Îi mai țineți minte pe Brîncoveni? N-au fost omorîți într-un spațiu liturgic. Și totuși sunt considerați martiri. Ba să omori pe cineva într-un spațiu liturgic este sacrilegiu. De exemplu episcopul Thomas Becket omorît în catedrala din Canterbury este martir, iar asasinii lui au fost pedepsiți. În același timp ideea că spațiul liturgic oferă refugiu victimelor neajutorate a creat o oarecare protecție împotriva forței brute a omului. Dar n-a făcut decît să limiteze puterea lui Dumnezeu la acel spațiu.

Transformarea vinului și pîinii în sîngele și trupul lui Isus Cristos a închis minunea între patru pereți banalizînd-o și expunînd-o ciclic pînă la demonetizare. Reforma a mai dat cu var peste tradițiile acumulate de 1500 de ani, dar spațiul liturgic a devenit și mai strîmt.

High church sau low church nu răspunde atît de mult la întrebarea cine sau ce este biserica, ci cum arată și se manifestă ea într-un spațiu limitat de timp. Paradoxal, nu?

Și apoi a venit concurența. Nu islamul, ci arta, moda, sportul și netul. Netul este cel mai mare spațiu de pe pămînt pentru că este virtual. Ce ar trebui să învețe de aici biserica? Nu îndrăznesc să spun că risc să mor ca martir. Oare merită să investești în varianta religioasă a casei poporului, care nu este a poporului, pentru ceva ce se numește catedrala () neamului ce nu va fi în mod sigur a neamului?

Ca spațiu liturgic în care biserica se adună ca să audă aceiași liturghie mi se pare un pic cam mult. Ca idee de spațiu liturgic ce reunește un neam dezbinat, sărăcit, furat, mințit, manipulat, exploatat, jignit, alungat din propria țară, dar încă prezent… nu știu ce să zic. Dacă nu Dumnezeu, cel puțin istoria ne va judeca.

A fi sau a nu fi Bodnariu, aceasta-i întrebarea…


Abuz, refuz, banuz… ar fi fost titlul inițial. În lipsa unuia mai bun. Sau de fapt în lipsa unuia care să spargă banalul. Dar să revin la meandrele concretului și la banalul situației.

Aș începe prin a menționa încă o dată, așa cum am făcut-o de mai multe ori pe acest blog, că am început să ne triem prietenii și să ne acceptăm dușmanii (cel puțin cei ideologici) cu ajutorul unor ochelari străini: rama și sticla sunt străine. Este normal, cred eu, ca în unele etape ale vieții să luptăm pentru o cauză sau alta și să ne pomenim cu adversari neplăcuți (adică dintre prieteni) și cu aliați și mai neplăcuți (adică dintre inamicii noștri ideologici). Cam așa s-a întîmplat cu cazul Bodnariu.

Ce sper eu, cu toate că prin natura mea sunt un radical, un alb-negrist ce nu admite jumătăți de măsură și un războinic ce nu uită (sper, zic eu), ca după ce lucrurile se vor mai liniști, să intrăm în normal, să ne re-împrietenim, să analizăm la rece ce am greșit și ce am făcut bine, să ne iertăm și să mergem mai departe. Nu ca și cînd nimic nu s-ar fi întîmplat, ci ca după un somn bun, să ne sculăm cu mintea limpede, cu inima împăcată și cu dorința și convingerea că lucrurile pot fi tranșate corect. Chiar dacă aș ști ce înseamnă acest corect nu vrea să spun pentru că, nu-i așa, situația nu s-a calmat. Deocamdată.

Dar aș încerca ceva. Știu că nu voi fi pe placul tuturor participanților și implicaților într-o tabără sau alta, dar trebuie să plec de la un punct. Cum mă cunoașteți și mă știu și eu un pic cam extremist, după cum v-am mărturisit deja, o să am mai multe începuturi…

Unul ar fi un răspuns la întrebarea pusă ieri parcă de cineva pe Facebook: De ce dau share  de pe blogul domnului Mănăstireanu? Cu asta ar trebui să închei de fapt, dar, ca să nu vă plictisesc cu pledoaria mea și ca să vă dau posibilitatea încheierii dialogului (pentru cei cantonați în zona să se facă dreptate sau să murim cu ei de gît…), mărturisesc că mă cunosc cu domnul Mănăstireanu de prin 1983. Am petrecut un an la Londra studiind teologia și am fost colegi de doctorat. În plus ne aflăm pe aceiași poziție în ceea ce privește rolul și importanța ucenicizării în Biserică. Cu toate acestea, ne despart poate mult mai multe chestiuni. De exemplu, eu nu admit ca și domnul Mănăstireanu că Dumnezeul nostru este același cu Allah (din multe considerente), nu împărtășesc nici aceiași credință, adică cea anglicană, cu toate că avem unele afinități pe direcție protestantă, și probabil că nici nu avem aceiași practică în ceea ce privește creșterea copiilor, eu fiind mult mai apropiat de practica familiei Bodnariu. În egală măsură, nu recurg ca și dînsul, la un limbaj tranșant în ceea ce privește dialogul cu opozanții. Din care cauză nu avem aceiași prieteni și inamici ideologici. Deci, ca să zic așa, în pofida asemănărilor și în ciuda deosebirilor am avea motive să ne situăm pe poziții antagoniste. Cu toate acestea îl reproduc sau reproduc ceea ce publică. Uneori.

Acestea fiind zise, aș dori să vă pun o întrebare. De fapt să reproduc o întrebare: De ce unele națiuni reușesc, au succes, sunt prospere, în timp ce altele, orice ar face nu? Dacă ne uităm la țara noastră și vedem statisticile, observăm că pe vremea comunismului, ea era, cu excepția Albaniei, ultima din Europa. Acum este ultima din Uniunea Europeană, cu excepția Bulgariei. Nu progresăm în ciuda schimbării sistemului. Nu reușim să depășim un stadiu de dezvoltare ca popor, ca națiune, ca țară. Cu toate că vrem mai mult, mai bine, mai sus. Nu ne merge. De ce? Urmăriți din clipul de mai jos imaginile de la 19.20

Va schimba ceva acțiunea anti-Norvegia? Va schimba cu ceva Barnevernet-ul? Probabil că da. Va aduce acest val de energie descătușată copiii înapoi familiei Bodnariu? Probabil că… Nu știu. Nădăjduiesc ca orice părinte că da. Dar nu aceasta este întrebarea cea mai importantă. Cea mai importantă întrebare este dacă tot acest caz va schimba țara noastră, familia mea, pe mine. Căci altfel nu are sens. De ce? Pentru în eventualitatea unei victorii a cauzei anti-Barnevernet cei ce vor cîștiga vor fi tot norvegienii. Vor cîștiga o instituție mai bună, în aceleași condiții de trai, la același standard de viață. Nu cred că legea din Norvegia va stipula că de acum încolo vei putea să le mai arzi copiiilor o pălmuță la fund și să le administrezi o urecheală din cînd în cînd. Să fim serioși. În țara în care cerșetoria nu există pînă n-am reintrodus-o noi românii, nu se va reveni la practici catalogate barbare prin lege.

Unde eu aș vrea să văd schimbarea, este aici. La mine acasă. În țara în care trăiesc. Nu contează că familia Bodnariu se întoarce în România. Aș vrea ca familia Bodnariu să fie liberă să-și crească copiii, dar aș mai vrea să facem ceva ca să schimbăm nenorocitul ăsta de sistem în care trăim și căruia ne supunem aproape orbește. Aș vrea să spun că a trecut destul timp de cînd s-a desființat Partidul Comunist Român, dar noi, nu norvegienii, trăim cu aceleași metehne comuniste și preferăm să dăm bir cu fugiții, să luptăm pentru o cauză externă, decît să schimbăm ceva ce ne afectează direct, în fiecare zi și pe majoritatea dintre noi.

Nu am o afiliere politică și nu cred că la ora actuală politicienii din România scot țara noastră din marasmul în care se scaldă. Același lucru se poate constata și în domeniul religiei. Al învățămîntului și al justiției. Nu cred că mai trebuie să adaug ceva. Dar aș vrea să facem ceva concret să se schimbe ceva AICI și să se schimbe DEFINITIV.

Noi creștinii o tot dăm cu păcatul, Satana, Dumnezeu și Biserica. Și? Bînguim o rugăciune, două și gata. Nu facem nimic. NIMIC!

Foarte bine că s-au aliat cultele. Că s-au unit pentru o cauză comună. Întrebarea mea este: ce urmează? Cîștigată sau pierdută, această cauză nu ne mută cu un milimetru mai aproape de vîrful ierarhiei mondiale. Sau europene. Cînd vom avea disponibilitatea, curajul, hotărîrea și energia de a schimba ceva aici la noi? Și de a schimba definitiv. Cînd ne vom transforma din pesimiști în optimiști? Din consumatori în catalizatori. Cînd impactul va fi atît de mare încît nu va putea fi oprit de ceea ce este imoral, decadent, auto-destructiv și abuziv?

Ei, da! Întrebarea nu este de fapt a fi sau a nu fi Bodnariu. Întrebarea este alta. Este aceea ce ne va aduce pe toți împreună pentru a ne schimba optica, mentalitățile, țara și de a trăi altcumva pentru a produce schimbarea. Una definitivă. Aici și acum. În ROMÂNIA.

 

 

The Long Haul:Fighting and Funding America’s Next Wars


Two new books discuss how Washington should fight the wars of tomorrow — and pay for them. But to balance the conflicting demands of strategy and finance, the next president ought to take a page from Eisenhower’s playbook.

Aaron L. Friedberg is Professor of Politics and International Affairs at the Woodrow Wilson School of Public and International Affairs at Princeton University. From 2003 to 2005, he served as Deputy Assistant for National Security Affairs in the Office of the Vice President. 

History may not repeat itself, but, as the saying goes, it does sometimes rhyme. In January 2009, as in January 1953, a newly elected president will inherit a costly and controversial foreign conflict, one that a majority of Americans have concluded cannot be won and should never have been fought. As was true half a century ago, the United States now finds itself both in the midst of a “hot war” and in the early stages of a protracted global struggle against an implacable, ideologically committed foe. Now, as then, the American people have not fully come to grips with the frightening and unfamiliar threats to their security that this enemy poses. Nor are they sure precisely how high a price in lives, liberties, and dollars they will ultimately have to pay in order to defeat it.

In 2009, as in 1953, newly chosen leaders will find themselves confronted by the conflicting demands of national security and fiscal responsibility. On the one hand, they will hear powerful arguments that despite recent increases, the nation is not yet spending enough on defense and homeland security. On the other hand, they will inherit massive budget deficits and a ballooning national debt. Bringing ends and means into alignment — and doing so in a way that can be maintained for years, if not decades — will not be an easy task. At the beginning of the Cold War, Dwight Eisenhower described the job as devising a national strategy for “the long haul.” Whoever is elected president in 2008 will face a very similar challenge.

The books reviewed here frame the problem precisely: Gary Schmitt and Thomas Donnelly’s argues for increased defense spending; Robert Hormats’ makes the case for restoring balance and restraint to the nation’s finances.

more here: source: http://www.foreignaffairs.com/articles/62662/aaron-l-friedberg/the-long-haul-fighting-and-funding-america-s-next-wars?page=show

A da sau a nu da, aceasta este întrebarea


Cu toţii ştim că dintr-un euro ce îl dăm pentru o cauză, indiferent care ar fi aceasta, doar o fracţiune ajunge la destinaţie. Există misiuni ce adună multe resurse, dar au o eficienţă destul de mică la destinaţie. Şi reciproca este valabilă. În urmă cu câţiva ani, pe când studiam în Anglia, o anumită biserică a dat sfoară în ţară ca toţi cei ce pot şi vreau, să facă pachete. Activitatea era febrilă. S-au adunat pachetele, s-a plătit un camion, s-a luat motorină, s-a plătit asigurare şi trei oameni au plecat „încolo” cu transportul. Au venit înapoi după o săptămînă. Am întrebat dacă nu era mai simplu să zboare un om la Budapesta, sa cumpere la graniţa cu România totul, să închirieze acolo camionul fiind mai aproape, doar o zi în loc de o săptămînă, asigurare mai ieftină, etc. Mi s-a răspuns că era mai simplu ca cineva să buy one get one free şi să dea acel ultim one, for free. Apoi dacă fiecare din biserică se implica la cumpărat, împachetat, etc., era mai fun! Logică occidentală? Cel puţin englezească. Dar oamenii erau bine intenţionaţi.

Acelaşi lucru azi, cînd ni s-a spus că s-au strâns bani să se cumpere porumb sau grâu pentru o ţară din Africa. Noroc că importul nu mai e posibil. Acum, cu aceiaşi bani se pot cumpăra de la destinaţie o cantitate de cinci ori mai mare de ajutoare. Domnul a aranjat ca musulmanii răi să împiedece importul şi iaca aşa, în loc de a hrăni 2000 de creştini timp de două luni, acum aceiaşi misiune poate să hrănească 2000 de creştini timp de zece luni. Ce minuni face Domnul! Dă-le Doamne creştinilor mintea musulmanilor cea de pe urmă! Cu singura diferenţă că de data asta era vorba de romîni. Tot un fel de englezi…

Dacă vreţi să criticaţi, Hold your horses! Pentru acţiunea asta dăm toată familia, fiecare după puterea lui: Tudor de 7 ani, Vlad de 8, Marcus de 14, soţia şi eu.

Banul ce nu îl ai e scump


Părinţii mei se întrebau cîteodată, mai în glumă, mai în serios, prin anii 60, ce ar face cu un milion de lei. Pe vremea aia doar tata lucra la C.F.R., iar mama mai apuca o slujbă rău plătită, de cele mai multe ori în industria uşoară. La un moment dat a lucrat la “Artex” în centru Aradului, într-o clădire veche, impunătoare, la etajul doi. Eu mă jucam cu una dintre maşinile ce bobinau fire sub privirea extrem de severă a supraveghetoarei de schimb. Apoi m-am dus tot în clădirea aia la cămin. Nu ştiu dacă am rezistat o săptămînă. Nici nu îmi aduc aminte cît a rezistat ea. Apoi ştiu că a lucrat acasă. Făcea flori artificiale. Bucătăria era plină de petale, stamine, tulpine, etc. M-a ajutat mai tîrziu la botanică. Decupa petalele, le îndoia cu o unealtă încălzită pe aragaz, apoi rula hîrtia verde creponată pe sîrma tulpinelor. În cele din urmă venea “domnul” Imre ce aduna totul şi aducea de lucru. Într-una din zile cînd ne plimbam prin oraş, mi-a arătat casa “domnului” Imre. Era o vilă impresionantă! Ce ştiam eu, la cei şapte ani ai mei, despre cum se făceau banii?

Îmi mai aduc aminte că după somnul obligatoriu de prînz, mama îmi dădea o cană de lapte cu o felie de pîine neagră proaspătă. Eu puneam sare pe pîine. Ce bună era pîinea aia!

Prima mare achiziţie a familiei: un dulap triplu, lustruit. S-au chinuit de numa-numa cu el pe scări pînă la etajul doi. Noroc că scările erau largi. Dar chiar şi aşa a sărit o aşchie de la unul dintre picioarele dulapului. Niciodată nu m-am întrebat cît a costat dulapul. A doua mare achiziţie a fost motocicleta K 175 a tatei. O sumă enormă: 9998 de lei. Să mai spună cineva că numai capitaliştii îţi dădeau iluzia preţului corect! Spre dezamăgirea mea era verde, fără urmă de crom. În afara ghidonului, a jenţilor şi a insignei (doi iepuraşi) totul era vopsit într-un verde închis aproape militar. De cîte ori nu am rămas cu ochii la Simsonul cu ataş, la Jawa sport sau la MZ-ul din interiorul Magazinului universal! Costau peste 13000 de lei. Dar cum arătau… îţi luau ochii. Următoarea achiziţie majoră absolut necesară odată cu apariţia mortocicletei a fost Ileana. Da, era maşina de cusut Ileana pe care am cumpărat-o de la “Lanţul”, magazinul unde găseai mai tot ce îţi trebuia pentru casă. După ce au renunţat să o tragă pe trotuar pentru că îţi dădea impresia că se desface în bucăţi, mama şi tata au luat-o pe sus. Era grea şi incomod de dus. Tata era nervos. De ce oare? Pe stradă lumea îl întreba cît a costat, dar el nu avea chef să răspundă. Oamenii ne priveau admirativ. Pe semne că tata avea un salar mare.

Am aflat cum îl cheamă pe Dracul. Dar Dracul ne va lua banii!


Puţini dintre noi ştiu că Şeitan este drac în limba turcă. Aşa că dacă cumva aţi crezut că dracul nu există, v-aţi înşelat. Prenumele său este Mihai şi este ministrul muncii în guvernul României. Ştim unde activează: mai ales în clădirea guvernului din Bucureşti. Dacă daţi search pe Google, veţi afla mai multe amănunte despre dracu. Unele tradiţii spun că fiecare dintre noi are un înger păzitor. În curînd vom constata că avem şi un drac …muncitor (cum am putea să îi spunem altfel dacă e la ministerul muncii?). Spre deosebire de îngerul nostru păzitor, despre care nu ştim mai nimic, am aflat că dracul are multe de spus şi de făcut în direcţia banilor noştri. De exemplu el a afirmat că “Este vorba despre drepturile exclusive de autor, nu este vorba si de cei care au si contracte de munca, de creatorii care fac carti sau spectacole. Este vorba despre cei care sunt platiti exclusiv pe drepturi de autor sau conventii civile”, citat de Mediafax

Cum se putea altcumva cînd, înţelepciunea poporului român ne-a avertizat de mult că “banu-i ochiul dracului”?

Money: makes the world goes round?


Banul. Ce subiect vast. Toţi ne folosim de bani, într-un fel sau altul. Cu toate acestea nu prea apare acest subiect în blogurile noastre. Dar poate greşesc. Totuşi, o să deschid eu această categorie atât de lumească. Toţi avem, dăm, manipulăm sau dăruim bani. Time is money, money makes the world go round, money is not everything, bani albi pentru zile negre, etc., etc. – zicale cât se poate de adevărate, dar în acelaşi timp atât de discutabile în raport cu lumea absolutului. Cu atât mai mult în lumea dominată de idealism din care facem parte. Cel puţin eu.

Ce am făcut cu banii în ultimul timp, de unde i-am luat şi de ce? Iată un subiect tabu, pentru că de obicei dacă întrebi de unde ai banii ăia sau câţi bani ai, ţi se răspunde: “it’s not your dam’ business” sau ce te… vorba aia grija! Banii declanşează violenţa, dar o şi astâmpără. Banii sunt iubiţi, dar şi urâţi. Din diverse motive. Mai ales pentru că “sunt ai lui, nu ai mei”. Şi banul face şi desface căsnicii, biserici, bizbisuri, guverne, alianţe, partide. Distruge vieţi sau le face să înflorească. Atunci de ce să nu vorbim despre bani? Ne e frică că i ne închinăm lui Mamona? Să nu exagerăm. Dacă ar fi aşa ar trebui să trăim într-o societate ultra-primitivă, gen “epoca de piatră”. Dar pînă şi Fred Flinstone plătea cu bani! Deci deschid azi o categorie aparte, BANUL, în care voi încerca să vă provoc dincolo sau tocmai în ciuda tabuului legat de acest subiect.